Pilda cu semănătorul

Zis-a Iisus pilda aceasta: „Ieșit-a semănătorul să semene sămânța sa. Și semănând el, una a căzut lângă drum și a fost călcată cu picioarele și păsările cerului au mâncat-o.

Și alta a căzut pe piatră, și, răsărind, s-a uscat, pentru că nu avea umezeală.

Și alta a căzut între spini și spinii, crescând cu ea, au înăbușit-o.

Și alta a căzut pe pământul cel bun și, crescând, a făcut rod însutit” (...)

Și ucenicii Lui Îl întrebau: „Ce înseamnă pilda aceasta?”. El a zis: (...) „Sămânța este Cuvântul lui Dumnezeu.

Iar cea de lângă drum sunt cei care aud, apoi vine diavolul și ia Cuvântul din inima lor, ca nu cumva, crezând, să se mântuiască.

Iar cea de pe piatră sunt aceia care, auzind Cuvântul, îl primesc cu bucurie, dar aceștia nu au rădăcină; ei cred până la o vreme, iar la vreme de încercare se leapădă.

Cea căzută între spini sunt cei ce aud Cuvântul, dar umblând cu grijile și cu bogăția și cu plăcerile vieții, se înăbușă și nu rodesc.

Iar cea de pe pământ bun sunt cei ce, cu inimă curată și bună, aud Cuvântul, îl păstrează și rodesc întru răbdare” (Lc 8, 5-15).

Tâlcuirea acestei Evanghelii a spus‑o însuși Mântuitorul. Să mergem dar, pe urmele tâlcuirii Domnului.

„Sămânța este cuvântul lui Dumnezeu”, a zis Iisus. Minunată și potrivită asemănare, căci într‑un grăunte de sămânță este o putere uriașă - puterea de rodire.

Toate mașinăriile și iscodirile veacurilor, strânse la un loc, n‑ar putea fabrica un singur grăunte de grâu cu putere de rodire. Aceeași minunată putere o are și cuvântul lui Dumnezeu. El are puterea să rodească și să crească roade minunate într‑o inimă de om. Toți filosofii din lume n‑ar putea scrie o carte cum este Evanghelia și Biblia. De ce? Pentru că Evanghelia și Biblia cuprinde cuvântul lui Dumnezeu, prin ea vorbește Însuși Dumnezeu.

Cuvintele și învățăturile Scripturilor vor trăi peste toate veacurile și timpurile. „Cerul și pământul vor trece, dar cuvintele Mele nu” - a zis Iisus Mântuitorul. Cuvântul lui Dumnezeu este o putere „vie care lucrează”; „cuvântul lui Dumnezeu este viu și lucrător” (Evr 4, 12); este o sămânță minunată din care încolțește rodul vieții veșnice. „Precum se coboară ploaia și zăpada din cer și nu se mai întoarce până nu adapă pământul și îl face de răsare și rodește și dă sămânță semănătorului și pâine spre mâncare, așa va fi cuvântul Meu” (Is 55, 10-11).

Dar această sămânță a Cuvântului lui Dumnezeu, ca să poată rodi, are lipsă de semănător. Semănătorul dumnezeieștilor învățături, Semănătorul din pilda Evangheliei, este în primul rând Iisus Mântuitorul, iar sămânța este cuvântul Lui, cuvântul lui Dumnezeu. Ah, ce sămânță minunată are acest Semănător! Când învăța Iisus pe pământ, gloatele se țineau după El, să‑i poată asculta cuvântul... „Niciodată n‑a vorbit un om așa cum vorbește Acest Om” (In 7, 46), ziceau cei ce‑L ascultau cu credință. Iisus Mântuitorul, marele Semănător Divin, a semănat în lume o sămânță, veșnică: a semănat Cuvântul lui Dumnezeu.

Semănătorul cel mare a fost Iisus Mântuitorul, iar azi sunt bisericile, preoții, vestitorii Evangheliei și toți care își iau asupra lor frumoasa chemare de a semăna în lume sămânța dumnezeieștilor învățături. Această sămânță se află pusă într‑un hambar mare și deschis: în Biblie, în Sfânta Scriptură. Biblia e un hambar minunat din care își iau sămânță toți semănătorii și vestitorii cuvântului lui Dumnezeu. Și omul cititor poate el însuși să‑și ia sămânță din acest hambar pentru ogorul inimii sale. Cuvânt nu va avea nimeni în Ziua Judecății că i‑a lipsit sămânța.

Dar această sămânță, ca să poată încolți, are lipsă de pământ, iar pământul este inima oamenilor. Pilda Evangheliei se împlinește și aici. Pământul este mai mult rău decât bun. În trei feluri de pământ rău ne spune pilda Evangheliei că a căzut sămânța.

Pământul de lângă cale

Cel dintâi e pământul cel de lângă cale, unde sămânța a căzut în cale bătută și păsările cerului au mâncat‑o. Despre acest pământ rău a zis Mântuitorul că e chipul acelor oameni care aud Cuvântul, dar vine diavolul și îl i‑a din inima lor, ca nu cumva, crezând, să se mântuiască. Aceștia sunt oamenii cei păcătoși în care pământul inimii s‑a uscat și s‑a învârtoșat cu totul de vânturile fărădelegilor. Inima lor e o cale bătută, nu prinde deloc în ea sămânța. Când o arunci, sare înapoi. Spune‑i celui cufundat în fărădelegi despre Dumnezeu, că te râde; cheamă‑l la Mântuitorul, că te suduie. Diavolul fură îndată din mintea și din inima acestor oameni orice învățătură și chemare de mântuire.

În chipul acestui pământ erau, pe vremea Mântuitorului, fariseii și cărturarii, care nu puteau suferi învățătura despre Fiul lui Dumnezeu. Sămânța se izbea în inima lor ca într‑o cale bătută.

Oamenii din clasa asta sunt întocmai ca bolnavul care nu poate mânca nimic; îi este greață de orice fel de mâncare. Acesta e semnul că i se apropie moartea, e pierdut... Un așa pierdut e și cel ce nu poate suferi deloc Cuvântul lui Dumnezeu.

Pământul cu pietre

Al doilea pământ rău este cel ce „n‑avea umezeală destulă”, avea prea multă piatră în el. Despre acest pământ rău a zis Mântuitorul că e chipul acelor oameni care „cu bucurie primesc Cuvântul, dar n‑au rădăcină și la vreme de ispită se leapădă. Cei mai mulți dintre creștinii de azi sunt în chipul acestui pământ. Le place cuvântul lui Dumnezeu, îl ascultă cu bucurie, dar acest Cuvânt nu poate prinde rădăcină, pentru că pământul inimii lor este plin de pietrele patimilor și al năravurilor de tot felul. Ispitele îi biruie la tot pasul pentru că pământul inimilor nu are destulă umezeală din izvoarele apelor vii ale Evangheliei.

„Pământul cel cu pietre”, ce nu avea umezeală destulă, era, pe vremea Mântuitorului, cei ce strigau după El: „Doamne, Doamne”, dar nu făceau voia Lui (Lc 6, 46). Pământul acesta „n‑avea umezeală destulă”. Le plăcea oamenilor Cuvântul Domnului, încolțea în inima lor, dar n‑avea putere să crească până la roadă. În clasa asta sunt cei care strigă și azi: „Doamne, Doamne”, dar nu fac voia Domnului. Sunt evlavioși la vedere, își fac rugăciunile seara și dimineața regulat, dar și păcătuiesc regulat. Le place de Cuvântul lui Dumnezeu; îl primesc pe Domnul cu bucurie, dar „la vreme de ispită” se leapădă de Domnul și rămân cu păcatul.

Oamenii din clasa asta sunt întocmai ca bolnavul care are poftă de mâncare. Semn bun, semn de tămăduire este această poftă, numai că bolnavul... nu poate înghiți mâncarea. Sănătatea bolnavului nu câștigă nimic cu această poftă; tot așa nu câștigă nici creștinul care ascultă cu bucurie cuvântul lui Dumnezeu, cuvânt care însă nu poate străbate până la schimbarea vieții lui păcătoase.

Pământul cu spini

Despre al treilea fel de pământ rău zice evanghelia că era plin de spini și, „crescând spinii, au înecat sămânța”. Despre acest pământ rău a zis Mântuitorul că e chipul acelor oameni „care ascultă cuvântul, dar cu grijile și cu bogățiile și cu dulcețurile vieții acesteia umblând, se îneacă și nu săvârșesc roadă”. Minunată tâlcuire. Cred că e de prisos să mai adaug ceva la ea. Voi spune numai atât că e plină lumea și de astfel de oameni. E plină și lumea de azi de cei înădușiți de spinii alergărilor și grijilor lumești; de cei ce n‑au vreme pentru cele sufletești.

Să luăm aminte că spinii „grijilor și dulcețurilor acestei vieți” sunt ispititori. Încetul cu încetul ei îți fură lumina, vederea sănătoasă, căldura sufletească, grija de cele sufletești, până când, deodată, te afli înecat și prins în ghearele lor. Oamenii din clasa asta sunt în chipul bolnavului care are poftă de mâncare și poate mânca, dar al cărui stomac nu mistuie, nu macină mâncarea. Sănătatea lui nu câștigă nimic. Tot așa și cei ce primesc cuvântul lui Dumnezeu, dar care îneacă pe urmă acest Cuvânt în spinii grijilor și alergărilor lumești.

Pământul cel bun

Abia în al patrulea rând vine pământul cel bun, adică acei oameni care, „cu inimă bună și curată”, primind Cuvântul, fac roadă de fapte bune. Din acest pământ au ieșit pe vremea Mântuitorului: Zacheii, Magdalenele, Samarinencele și toți ceilalți păcătoși care au înviat la o viață nouă. Aceștia sunt și azi cei care primesc Cuvântul într‑o inimă bună și rodesc o schimbare din temelie a vieții lor, o viață nouă plină de dar și de putere.

Ce fel de pământ ești tu?

Dragă cititorule! Eu te întreb: în care din aceste patru stări te afli tu? În care din aceste patru clase de pământ este pământul inimii tale? Eu te întreb: cum stai tu față de Cuvântul lui Dumnezeu? Cum stai tu cu pământul inimii tale față de Iisus, marele Semănător și față de sămânța Lui? Ia seama, tu ai o groaznică răspundere față de Iisus, marele Semănător. „De n‑aș fi venit (în lume) și nu le‑aș fi vorbit (oamenilor) - zicea Iisus - păcat nu ar avea, dar acum n‑au cuvânt de dezvinovățire pentru păcatul lor” (In 15, 22). Sămânța adusă în lume de Iisus Mântuitorul se seamănă și azi și puterea ei este și azi tot așa de mare, ca atunci. Dar această sămânță nu poate rodi, pentru că pământul inimii tale este rău. L‑ai lăsat să se usuce în vântul fărădelegilor... L‑ai lăsat să‑l calce patimile și păcatele... L‑ai lăsat să se umple de bolovanii patimilor și năravurilor celor rele... L‑ai lăsat să‑l înece spinii grijilor lumești și ai alergărilor după cele trecătoare. Cuvântul lui Dumnezeu are și azi tot aceeași putere ca pe vremea Mântuitorului, însă el nu poate rodi, pentru că pământul inimilor noastre este rău. Nu‑i de vină sămânța, ci e de vină pământul. S‑au înțelenit ogoarele inimilor noastre și s‑au umplut de pietrele și spinii ispitelor și patimilor rele.

Trebuie desțelenite ogoarele inimii. Al lui Dumnezeu pământ de arat suntem noi, zice Ap. Pavel (1 Cor 3, 9). Arați pământul cel înțelenit al inimii voastre și nu semănați în spini. Desțeleniți‑vă un ogor nou (Ier 4, 3; Osea 10, 12). Să udăm pământul cel pustiu și fără de apă al inimilor noastre cu lacrimi de căință și cu rugăciuni, ca să se înmoaie și să se trezească în el un dor, o sete o așteptare după Cuvântul lui Dumnezeu.

Dragă cititorule plugar! Sămânța pe care o arunci tu în pământ rodește „mai întâi pai verde, apoi spic și după aceea grâu deplin în spic” (Mc 4, 28). Așa și sămânța Cuvântului lui Dumnezeu trebuie să rodească fapta cea bună până la sfârșit, altcum, dacă se oprește numai la paiul vorbelor sau florile rugăciunilor, încă nimic nu ai făcut pentru mântuirea sufletului tău.

Rugăciune

Iisuse Mântuitorule! Eu sunt pământul cel rău din pilda Evangheliei. Sunt un pământ uscat de vântul fărădelegilor... Pământul inimii mele s-a umplut de pietrele păcatelor și de spinii grijilor și ai alergărilor lumești. Sămânța Ta nu poate încolți și rodi în el. Vindecă Tu, Doamne, pământul inimii mele. Eu stau în fața Ta ca „un pământ pustiu și fără de apă”... ca un pământ ce și-a pierdut puterea de rodire. Stropește-L cu scump sângele Tău; udă-L cu dragostea Ta și fă-l iarăși roditor cu Jertfa Ta cea sfântă.

Duhule Sfinte! Dă-mi lacrimi să ud și eu pământul cel înțelenit al inimii mele. Revarsă peste el ploaia harului și darului Tău. „Precum se coboară ploaia și zăpada din cer și nu se întoarce până nu adapă pământul și-l face de rodește” (Is 55, 10), așa fă să se reverse și peste pământul inimii mele ploaia Ta cea făcătoare de roade bune (Gal 5, 22). Duhule Sfinte! Trezește în mine o „foame de a auzi Cuvântul lui Dumnezeu” (Amos 8, 11) și o sete de a mă adăpa cu el (Is 55). Duhule Sfinte! Aprinde cu focul Tău cel sfânt ogorul inimii mele, să ardă spinii, buruienile și tot ce este rău în el, ca să mă desțelenesc într-un ogor nou și să încep o viață nouă.

Cum rodește un grăunte de grâu

Grâul „rodește mai întâi pai verde, apoi spic și după aceea grâu deplin în spic” (Mc 4, 28); și pe urmă vine secera și secerișul. Așa trebuie să crească și să rodească și Cuvântul lui Dumnezeu în pământul inimilor noastre.

Grâul se înfige mai întâi în pământ și prinde rădăcină. Rădăcina pământului este credința; este adâncirea vieții noastre într-o credință vie și de viață dătătoare.

Grâul, după ce răsare, are lipsă neîncetat de căldură, de ploaia și de lumina cerului de sus. Ca să putem crește și înainta în cele sufletești, avem și noi lipsă de darurile Duhului Sfânt.

În măsura în care crește, spicul de grâu se întărește... suportă furtunile și vânturile. Așa e și creștinul ce crește în cele sufletești întărindu-se cu darurile Duhului Sfânt... El biruie vânturile ispitelor și furtunile încercărilor.

Când spicul e plin și copt, vine secerișul. „Iar când rodul se coace, îndată trimite secera, că a sosit secerișul” (Mc 4, 29). Secera e moartea, iar „secerișul” este Ziua cea mare a Judecății, când va trebui să dăm seamă despre rodul vieții noastre. Ferice de cel ce se apleacă spre groapă ca grâul cel copt care s-a secerat la vremea lui (Iov 5, 26).