Căci El Însuși spusese că un proroc nu este prețuit în patria sa.
Oamenii cei mai de preț la Dumnezeu,
sufletele cele mai alese înaintea Lui prin care Duhul Sfânt a vorbit lumii,
- Profeții -
- au fost totdeauna cei mai disprețuiți la oameni!
Ei care aduceau din partea lui Dumnezeu un Cuvânt mare și o solie deosebită
(totdeauna neplăcută oamenilor care sunt porniți spre stricăciune),
au fost primiți și priviți cu dispreț și vrăjmășie.
Disprețul pentru un profet este totdeauna general.
Dar în cetatea sa, în locul de origine al prorocului, acolo unde este el cunoscut de fiecare copil și din copilărie,
- acolo disprețul este mai mare ca oriunde.
Acolo unde fiecare pretinde că-l cunoaște bine,
că-i știe familia, pregătirea, starea și viața,
- fiecare se crede în stare și în drept să-l judece cu dispreț. Mai ales că de obicei, Dumnezeu Își alege din multe cetăți tocmai vasele cele mai slabe pentru slujba Sa cea mai slăvită.
Într-o sală a unei facultăți din orașul C. există o placă de marmură în amintirea unui profesor mort acum câteva zeci de ani.
Pe această placă scrie: Aici a muncit 30 de ani profesorul... fără să se știe că fața lui strălucea...
Tot timpul celor 30 de ani cât profesorul trăia și umbla muncind acolo, poate nimeni nu i-a văzut strălucirea feței.
Aceasta s-a văzut numai când el nu mai era.
Cu câte fețe nu se petrece și astăzi mereu același lucru!
Câtă vreme trăiesc și învață, oamenii le văd fețele negre,
sau se străduiesc să le facă să fie așa.
Numai pentru puțini oameni strălucirea lor răzbate prin vălul care le înfășoară sufletul luminos și aprins.
Dar ochii care văd aceasta sunt foarte puțini.
Iar aceștia, ori sunt slabi, ori sunt muți.
Slujitorii lui Dumnezeu care strălucesc cu adevărat în Hristos,
în măsura în care își dau seama de acest lucru,
își acopere ei înșiși fața. De teamă să nu primească pentru ei, aici, ceva din ceea ce I se cuvine numai Domnului lor (Exod 34, 35; Fap. Ap. 14, 14-15; Apoc. 19, 10).
Iar ceilalți văd strălucirea lor, numai când nu le mai pot vedea fața.
Fiindcă oamenii nu învață nimic din istorie. Nici nu caută să ia exemplu din trecut.
Prorocii sunt oamenii mari ai lui Dumnezeu, mai de preț decât toată generația în care au trăit...
Și poate chiar decât întreg poporul din care s-au născut.
Iată că de nenumărate generații de oameni - și chiar de popoare - nu se mai pomenește nimic.
Dar de oamenii mari ai lui Dumnezeu care au trăit la un moment dat acolo, strălucind în întunericul vremii lor ca niște luceferi luminoși, se va vorbi cât va fi grai omenesc pe pământ.
Totdeauna se va vorbi cu rușine însă, și cu revoltă, despre contemporanii lor. Care în loc să-i urmeze cu admirație, i-au prigonit și i-au ocolit cu dispreț.
Cu Mântuitorul, aceasta trebuia să se arate cu atât mai mult!
Căci oamenii nu s-au dezmințit. Au fost și au rămas niște orbi.
- Și până când încă, îndelunga răbdare și iubire milostivă a lui Dumnezeu, le va mai trimite vreun proroc, ei se vor purta mereu tot așa cu purtătorii soliei cerești.
Așa s-au purtat și în zilele noastre.
- Ce soartă a avut numai părintele Iosif.
Dar fericiți ochii care îi cunosc și inimile care îi urmează câtă vreme ei sunt încă lângă noi pe pământ (Matei 26, 11).
Căci aceștia răscumpără adesea toată nerecunoștința neamului lor întreg.
Preabunul și Dulcele nostru Mântuitor,
care ai trecut ca un Necunoscut și Străin pe acest pământ,
cât de fericit ai fost totuși când erai înconjurat de sufletele curate și credincioase, de dragostea lor care Te-au ajutat cu ce aveau (Luca 8, 3).
Te rugăm să ne arați și nouă pe adevărații Tăi trimiși,
pentru ca recunoscându-i să le putem fi de ajutor ca să-și poată îndeplini slujba fericiți
și să-și poată vindeca rănile primite de la lume,
în mijlocul caldei noastre iubiri.
Amin.