Căci El Însuşi spusese că un proroc nu este preţuit în patria sa.
Oamenii cei mai de preţ la Dumnezeu,
sufletele cele mai alese înaintea Lui prin care Duhul Sfânt a vorbit lumii,
- Profeţii -
- au fost totdeauna cei mai dispreţuiţi la oameni!
Ei care aduceau din partea lui Dumnezeu un Cuvânt mare şi o solie deosebită
(totdeauna neplăcută oamenilor care sunt porniţi spre stricăciune),
au fost primiţi şi priviţi cu dispreţ şi vrăjmăşie.
Dispreţul pentru un profet este totdeauna general.
Dar în cetatea sa, în locul de origine al prorocului, acolo unde este el cunoscut de fiecare copil şi din copilărie,
- acolo dispreţul este mai mare ca oriunde.
Acolo unde fiecare pretinde că-l cunoaşte bine,
că-i ştie familia, pregătirea, starea şi viaţa,
- fiecare se crede în stare şi în drept să-l judece cu dispreţ. Mai ales că de obicei, Dumnezeu Îşi alege din multe cetăţi tocmai vasele cele mai slabe pentru slujba Sa cea mai slăvită.
Într-o sală a unei facultăţi din oraşul C. există o placă de marmură în amintirea unui profesor mort acum câteva zeci de ani.
Pe această placă scrie: Aici a muncit 30 de ani profesorul... fără să se ştie că faţa lui strălucea...
Tot timpul celor 30 de ani cât profesorul trăia şi umbla muncind acolo, poate nimeni nu i-a văzut strălucirea feţei.
Aceasta s-a văzut numai când el nu mai era.
Cu câte feţe nu se petrece şi astăzi mereu acelaşi lucru!
Câtă vreme trăiesc şi învaţă, oamenii le văd feţele negre,
sau se străduiesc să le facă să fie aşa.
Numai pentru puţini oameni strălucirea lor răzbate prin vălul care le înfăşoară sufletul luminos şi aprins.
Dar ochii care văd aceasta sunt foarte puţini.
Iar aceştia, ori sunt slabi, ori sunt muţi.
Slujitorii lui Dumnezeu care strălucesc cu adevărat în Hristos,
în măsura în care îşi dau seama de acest lucru,
îşi acopere ei înşişi faţa. De teamă să nu primească pentru ei, aici, ceva din ceea ce I se cuvine numai Domnului lor (Exod 34, 35; Fap. Ap. 14, 14-15; Apoc. 19, 10).
Iar ceilalţi văd strălucirea lor, numai când nu le mai pot vedea faţa.
Fiindcă oamenii nu învaţă nimic din istorie. Nici nu caută să ia exemplu din trecut.
Prorocii sunt oamenii mari ai lui Dumnezeu, mai de preţ decât toată generaţia în care au trăit...
Şi poate chiar decât întreg poporul din care s-au născut.
Iată că de nenumărate generaţii de oameni - şi chiar de popoare - nu se mai pomeneşte nimic.
Dar de oamenii mari ai lui Dumnezeu care au trăit la un moment dat acolo, strălucind în întunericul vremii lor ca nişte luceferi luminoşi, se va vorbi cât va fi grai omenesc pe pământ.
Totdeauna se va vorbi cu ruşine însă, şi cu revoltă, despre contemporanii lor. Care în loc să-i urmeze cu admiraţie, i-au prigonit şi i-au ocolit cu dispreţ.
Cu Mântuitorul, aceasta trebuia să se arate cu atât mai mult!
Căci oamenii nu s-au dezminţit. Au fost şi au rămas nişte orbi.
- Şi până când încă, îndelunga răbdare şi iubire milostivă a lui Dumnezeu, le va mai trimite vreun proroc, ei se vor purta mereu tot aşa cu purtătorii soliei cereşti.
Aşa s-au purtat şi în zilele noastre.
- Ce soartă a avut numai părintele Iosif.
Dar fericiţi ochii care îi cunosc şi inimile care îi urmează câtă vreme ei sunt încă lângă noi pe pământ (Matei 26, 11).
Căci aceştia răscumpără adesea toată nerecunoştinţa neamului lor întreg.
Preabunul şi Dulcele nostru Mântuitor,
care ai trecut ca un Necunoscut şi Străin pe acest pământ,
cât de fericit ai fost totuşi când erai înconjurat de sufletele curate şi credincioase, de dragostea lor care Te-au ajutat cu ce aveau (Luca 8, 3).
Te rugăm să ne araţi şi nouă pe adevăraţii Tăi trimişi,
pentru ca recunoscându-i să le putem fi de ajutor ca să-şi poată îndeplini slujba fericiţi
şi să-şi poată vindeca rănile primite de la lume,
în mijlocul caldei noastre iubiri.
Amin.