Slobozenia şi robia lui Isus
Traian Dorz - Lupta cea Bună
1 - Cei mai mulţi oameni vin la biserici, la lăcaşurile de închinare doar din când în când, la Dumnezeu ca la un fel de deţinut, cu care au un scurt vorbitor. Apoi se despart de El şi pleacă lăsându-L acolo.
Ce legături mai are apoi Isus cu viaţa lor de afară, a celor mai mulţi dintre oameni?
2 - Ce legătură mai are Hristos cu viaţa de pe stradă sau de la muncă, sau de acasă - a celor mai mulţi dintre cei care merg doar două ceasuri sau două minute, din când în când la biserică, sau la adunare,
ca la o scurtă vizită, la Isus.
El este închis în biserică, în templu, în sinagogă - şi rămas acolo fără a mai fi scos în viaţa noastră, ca un Tovarăş Scump.
Ce tristă viaţă de Sfânt Deţinut, duce Dumnezeu în bisericile noastre!
pentru că acolo Hristos va fi pretutindeni.
Nu va mai fi legat şi ţinut ca acum în anumite locuri, fără nici o părtăşie cu mulţimile, ci doar în paza unora, ca unor gardieni, neîndurători cu Dumnezeu.
4 - Mulţi dintre slujitorii lui Dumnezeu, L-au făcut astăzi pe Hristos ca pe un sclav.
Cei bătrâni, Îl lasă celor tineri legat.
Cei care se duc, Îl predau celor care-i înlocuiesc, pe Isus legat.
Îndată ce undeva, cineva ar vrea să-L dezlege pe Isus, mulţi paznici ai „închisorilor” Lui sar înspăimântaţi şi uniţi să nu-L lase.
Iar prietenii lui Isus, ajung în curând să aibă şi ei soarta Lui.
Până în Ziua Învierii, însă când El Se va elibera pe totdeauna şi când El va dărâma toate frumoasele Lui închisori.
5 - Un ucenic adevărat este ca un izvor care trebuie să curgă întruna
ca un plug care trebuie să are neîncetat
ca un foc care trebuie să fie pururea aprins.
6 - Un izvor care stă şi nu mai curge, ajunge îndată o băltoacă murdară.
Un plug care stă şi nu mai ară ajunge îndată urâţit de rugină.
Un foc care stă şi nu mai arde ajunge îndată un morman de cenuşă.
Un ucenic care stă şi nu mai mărturiseşte pe Isus, - ajunge în curând un lepădat şi un lepădător de Hristos.
7 - O, voi cei liberi, nu vă grăbiţi să judecaţi pe cei prinşi.
Voi cei ce staţi între cei dragi şi buni, nu vă grăbiţi să judecaţi prea aspru pe cei care au ajuns să stea între vrăjmaşi şi între blestemaţi.
Voi cei care aveţi parte de stări înalte, vesele şi fericite nu judecaţi cu grabă pe cei ajunşi în stări de prăbuşire, de amărăciune şi de zbucium nimicitor.
8 - Voi cei care staţi în căldura casei sfinte,
în părtăşia ocrotitoare a dragostei frăţeşti,
în lumina liniştitoare a îndestulărilor duhovniceşti,
- temeţi-vă să judecaţi pe acel care ajunge în casa răului, în ghearele singurătăţii, în puterea diavolului.
Acolo unde este Tronul lui Dumnezeu, este uşor să fii credincios.
Dar acolo unde este tronul Satanei, este foarte greu.
9 - Câtă vreme n-ai ajuns în ispită e uşor să te ţii de Hristos. Dar când te duci singur în mâna ispititorului, sau când, prin voia lui Dumnezeu eşti dus de Duhul în pustie ca să fii ispitit de diavolul (Matei 4, 1).
- O, nu, - atunci nu-i uşor.
10 - Până când nu ajungi tu însuţi într-o stare de ispitire şi încercare - ai mereu o inimă de judecător aspru, care nu poate sta şi nu poate înţelege pe cei ajunşi la greu.
Şi până când nu te-ai ars tu la focul îndoielilor şi al pocăinţei, adesea nu ştii să fii cu băgare de seamă asupra focului sfânt din altarul inimii tale, ca să ardă şi să nu se stingă (Levitic 6, 10).
11 - Dar celui care a trecut prin cuptorul suferinţei care a trebuit să stea, să trăiască, să vadă şi să simtă toată grozăvia cernerii cumplite - focul acela i-a ars sufletul în aşa fel că nu-l va mai putea uita niciodată.
O, câte râuri de lacrimi amare vor trebui să se reverse şi peste arsura noastră ca s-o liniştească, ori de câte ori va zvâcni în sufletul nostru, de peste care urma ei nu se va şterge deplin decât când va veni alinarea Împărăţiei lui Dumnezeu!
12 - Despărţirea ta de fraţii tăi dintâi este la un pas de despărţirea ta de Isus.
De la despărţirea ta de la adunarea ta, de la biserica ta, de fraţii tăi şi de învăţătura şi credinţa ta dintâi, - în care L-ai cunoscut de la început pe Domnul Isus,
- şi până la despărţirea ta de Hristos, nu-i decât un pas. Un pas scurt şi uşor.
Cine a făcut prima despărţire, nu-i mult până va face şi pe a doua.
Cine poate face lepădarea de adunarea sa frăţească, face chiar în acelaşi timp şi tot acolo - lepădarea şi de Isus pe care L-a aflat acolo şi Îl lasă acolo.
Se leapădă şi de Duhul pe care L-a primit acolo şi pe care Îl părăseşte acolo.
Se leapădă şi de Evanghelia care a cunoscut-o acolo şi pe care o lasă acolo (2 Cor. 1, 14; Evrei 10, 25).
Cele la care se duce, sunt acum altele.
Cei la care se duce, sunt acum alţii.
13 - Vreunul din robii celui rău, se va afla mereu să te facă şi pe tine ca să te lepezi de Domnul tău.
Vreunul dintre cei care robesc la vreo lege vrăjmaşă lui Hristos,
la un interes vrăjmaş lui Hristos,
sau la o casă vrăjmaşă lui Hristos,
- se va afla mereu să se apropie de tine cu gândul să te facă a te lepăda!
Astfel de robi mişună pretutindeni, şi au fost în toate vremile dar - ucenicule şi frate, fii treaz şi fii tare.
14 - Nu te lăsa înduplecat, de vreunul care este robul vreunui isus, alt duh şi o altă evanghelie (2 Cor. 11, 4).
Şi care vine acum la tine să te facă robul stăpânului la care robeşte el.
O, cât de mulţi şi-au vândut libertatea lor dulce pentru o slujbă,
sau pentru o autorizaţie,
sau pentru o soţie.
O, ce lepădare netrebnică şi nefericită este oricare din acestea. Să nu le faci niciodată!
15 - Când o iei pe calea cea bună, orice nou pas îţi cere o nouă jertfă, un nou efort, o nouă putere ca să-l împlineşti.
Pentru că la orice lucrare bună trebuie să iei parte cu toată fiinţa ta ca la o bătălie frumoasă dar grea, cu tot felul de piedici şi de puteri potrivnice. Dinăuntrul tău mai întâi. Apoi şi dinafară.
Mintea trebuie să facă planul,
inima trebuie să depună voinţa.
Celelalte mădulare trebuie să-şi dea fiecare osteneala sa.
Sunt foarte multe de învins când vrei să faci un bine.
16 - Când o iei pe calea cea rea, nu mai ai de făcut nici un efort. Nu ţi se mai cere nici o jertfă. Nu mai ai de luptat cu nimic.
E puţin mai greu până faci primul pas, căci după aceea nu te mai poţi opri nicăieri.
17 - Pe scara îngâmfării nu sunt trepte decât pentru suiş.
Când ai luat piciorul de pe treapta de jos, aceasta s-a şi rupt.
De aceea cei ce nu mai urcă, se prăbuşesc.
Şi după Hristos trebuie mereu să urci!
Altfel dând înapoi, te pomeneşti în prăpastie.
Nici scara lui Hristos n-are trepte pentru coborâş.
18 - Lumina înţelepciunii omeneşti este o lumină de lună. Cu scăderi şi cu creşteri. Cu multe amăgiri şi cu multe umbre. Lumină slabă, neputincioasă şi moartă.
Pe când lumina lui Hristos este ca lumina soarelui. Totdeauna puternică. Totdeauna limpede. Totdeauna caldă şi vie.
În vremea când se întâmplă întunericul, al acestei lumini, lumea rămasă fără luminător, se scufundă în noapte, în frig şi în groază.
19 - Desigur este foarte dureroasă orice pierdere a luminii.
Chiar când luminătorul cel mai slab se întunecă, de peste întinderile lui se pierde şi puţina lumină pe care o dădea şi totul devine un pustiu.
Vai de lumea sufletească a celui ce şi-a pierdut şi puţina lumină a unei credinţe slabe.
Vai de omul care a ajuns fără nici o credinţă. Şi de societatea fără nici un luminător credincios.
Lumea sufletească a unui astfel de om, a unei astfel de societăţi, se scufundă pe totdeauna într-un întuneric total, veşnic şi îngheţat.
20 - Cel care a avut un luminător mare, un învăţător sau un părinte mare...
Cel care a avut cunoaşterea strălucită, o credinţă dreaptă...
Cel care a avut cunoaşterea lui Hristos şi înţelepciunea nespus de felurită, vie, frumoasă şi limpede a lui Dumnezeu,
- şi care totuşi a ajuns să şi-o piardă, vai cu cât mai înspăimântătoare este bezna în care se scufundă acesta.
Dumnezeule ale Luminii, nu lăsa pe nimeni fără Lumina Ta.
Amin.