Toți cei care intră în Oaste vor avea multe de suferit

Toți cei ce intră în Oastea Domnului trebuie să știe un lucru: vor avea multe de suferit. Vor avea multe de suferit căci biruința se câștigă și prin suferință. Acest lucru l-a spus limpede Însuși Mântuitorul. Isus Mântuitorul a spus limpede că toți cei ce vor crede în El, vor avea de suferit prigoane și necazuri. „În lume necazuri veți avea, însă îndrăzniți căci Eu am biruit lumea” (Ioan 16, 33). „Dacă pe Mine M-au urât și pe voi vă vor urî... dacă pe Mine M-au prigonit și pe voi vă vor prigoni... și veți fi urâți de toți pentru Numele Meu” (Luca 21, 12); Ioan 15, 20; Matei 10, 22). „Și toți cei care voiesc să trăiască cu temere de Dumnezeu în Isus Hristos, vor fi prigoniți”, zice ap. Pavel (2 Tim. 3, 12). Să nu uităm că Mântuitorul înainte de toate a fost un Miel - Mielul lui Dumnezeu - care a biruit prin răbdare, tăcere, suferință.

Mântuitorul a fericit pe cei ce sufăr, pe cei ce plâng. Fericiți veți fi - zicea Mântuitorul - „când vă vor ocărî pe voi și vă vor prigoni... fericiți veți fi când vă vor urî pe voi oamenii și vă vor ocărî și izgoni dintre ei” (Matei 5, 1-12; Luca 6, 20-23).

În lupta mântuirii sufletești, suferința își are și ea însemnătatea ei; o însemnătate foarte mare. Căci vouă vi s-a dat harul - zicea ap. Pavel - „nu numai să credeți în El (Isus), ci să și pătimiți pentru El” (Filip. 1, 29).

Biruința se câștigă și prin suferință. „Iar tu te luptă și suferă ca un bun ostaș al lui Hristos” (2 Tim. 2, 3). „Cel ce va lupta și va răbda până la sfârșit, acela se va mântui” (Matei 24, 13).

Un ostaș adevărat e acela care știe suferi. Știți pe cine urăște mai mult diavolul? Pe omul care vrea să sufere.

Dar Mântuitorul nu ne lasă singuri în vreme de suferință. Darul și puterea lui Dumnezeu se arată tocmai pe vreme de încercare, de suferințe și prigoane. În acest înțeles zicea ap. Pavel: Am plăcere în slăbiciuni, în defăimări, în prigoane, în strâmtorări pentru Hristos, căci când sunt slab atunci sunt tare... „în slăbiciunile mele se adeverește puterea lui Hristos” (2 Cor. 12, 9-10). Suferința pentru Hristos dă celor credincioși o plăcere, o bucurie, o mulțumire sufletească.

Despre creștinii cei dintâi zice într-un loc Scriptura că după o bătaie de nuiele „au plecat bucurându-se că au fost învredniciți să fie batjocoriți pentru Numele Domnului Isus Hristos” (Fap. Ap. 5, 40-41).

Ai intrat în Oaste? Vei primi îndată atacul lui Satana!

A intra în Oastea Domnului înseamnă a intra în declarație de război cu ispititorul diavol.

Ai intrat în Oaste? Ai intrat cu adevărat în Oaste? Vei avea îndată atacul lui Satana.

Ai intrat în Oaste? Apoi să știi dragul meu, că s-a gătat cu liniștea ta de mai înainte. Se vor porni îndată contra ta hulele, batjocurile, prigoanele. Dar tu să nu te miri de lucrul acesta și mai ales să nu te sperii. Acest lucru trebuie să se întâmple, e firesc să se întâmple.

Oare de ce? Pentru că diavolul se vede în primejdia de a-și pierde un credincios. Până când omul petrece în fărădelegi, are liniște. Diavolul nu se mai ocupă mai de aproape cu el; doarme diavolul liniștit știindu-l cucerit pentru împărăția iadului.

Dar îndată ce omul începe a se trezi la o viață nouă, se trezește și diavolul și mișcă toate meșteșugurile lui să nu-și piardă credinciosul.

Așa e și cu tine. Până când ai trăit în lume, în păcate, ai avut liniște. Acum însă ai necazuri, pentru că Satana se vede în primejdia de a-și pierde un credincios.

Deci nu te speria de cele ce vin peste tine după ce ai intrat în Oaste. Ar fi mai rău dacă n-ar veni. Ar fi un semn rău că n-ai intrat cu adevărat în Oaste.

Când cineva intră cu adevărat în Oaste, diavolul începe îndată atacul contra lui. Acest atac este intern și extern.

Unul dintre cei intrați în Oastea Domnului îmi scrie că de când a intrat în Oaste, îl chinuie parcă și mai mult patima beției și celelalte patimi ce le-a avut. Acesta e atacul cel intern, lăuntric. Când omul se hotărăște la o viață după Evanghelie, Satana pune foc mai mult în patimile ce le-a avut și miere mai multă pe otrava păcatelor. Tânărului din Evanghelie i s-a făcut mai rău când S-a apropiat Mântuitorul de el cu mântuirea (Marcu 9, 17-29). Diavolul făcea ultimele zvârcoliri să nu-l scape din lanțurile lui.

În atacurile sale Satana folosește apoi lumea și pe oamenii cei lumești care nu primesc lucrurile Duhului, căci pentru ei sunt o nebunie (1 Cor. 2, 14). Pe oamenii lumești îi folosește Satana să ispitească cu ajutorul lor pe cei intrați în Oaste; să-i batjocorească și să-i prigonească.

Miles Cristi

Un vestit general francez, De Sonis, a lăsat să i se scrie pe mormânt numai două cuvinte latine: Miles Cristi, ceea ce înseamnă ostașul lui Hristos.

Voia să spună generalul prin aceste cuvinte că toată gloria sa și toate biruințele sale le-a câștigat prin credință, considerându-se pe sine ca un umil ostaș din marea Oaste a celor credincioși Domnului Hristos.

Să trăim și noi, ostașii Domnului, o viață de luptători și biruitori, pentru ca la sfârșitul vieții să ni se pună pe crucea de la capul mormântului numele ce l-am purtat: ostașul Domnului Hristos.

Câți ai adus cu tine?

Un vestitor al Domnului se dăduse pe lene și slăbiciune cu râvna. Din fierbinte, se făcuse rece. Din această amorțeală îl trezi un vis.

Într-o noapte visă că murise și ajungând în fața lui Dumnezeu, fu întrebat: Câți ai adus cu tine?... Unde-s cei aduși cu tine?...

Vestitorul se uită în jurul său, dar dar nu văzu pe nimeni. O spaimă mare îl cuprinse. Inima începuse a-i bate cu putere. Dar Dumnezeu îl liniști zicând: Mergi încă odată în lume, dar bagă de seamă, când vei veni, să nu mai vii singur.

Deșteptându-se din somn, vestitorul se puse iar pe lucru și aduse la Domnul mulțime mare de suflete.

Să luăm pe sufletul nostru și noi ostașii Domnului această istorioară. Toți care am aflat pe Domnul datori suntem să aducem la El și alte suflete pierdute. În Ziua de Apoi Domnul ne va întreba câte suflete am adus cu noi fiecare din noi.

Să căutăm neîncetat suflete pierdute și să le aducem la Mântuitorul.

Caut pe frații mei!

Fiecare ostaș din Oastea Domnului trebuie să fie un căutător de frați

Și a zis Iacov către Iosif: Iată frații tăi pasc oile la Sihem; vino să te trimit la ei. Și el a zis: Iată-mă, sunt gata. Și i-a zis lui Iacov: Du-te și vezi dacă sunt sănătoși frații tăi și adu-mi vești... Și a venit Iosif la Sihem și l-a aflat pe el un om rătăcind pe câmp și l-a întrebat omul acela zicând: Ce cauți? Caut pe frații mei - a răspuns Iosif (Geneza cap. 37).

Ce frumoasă istorie! Ce pildă de ascultare din partea lui Iosif! Vino să te trimit la frații tăi! Iată-mă, sunt gata! Dar această pildă a lui Iosif, căutător de frați, Biblia o pune în fața noastră cu o poruncă: și noi trebuie să facem slujba aceasta. Și noi trebuie să fim căutători de frați. Orice creștin viu și luptător trebuie să fie - să se facă - un căutător de frați... trebuie să se intereseze de sănătatea cea sufletească a fraților săi.

Aș putea întări această poruncă cu multe, multe locuri din Biblie. Amintesc aici numai cuvintele ap. Iacov: „Să știți că cel ce a întors pe cel păcătos de la rătăcirea căii sale, va mântui un suflet din moarte și va acoperi o mulțime de păcate” (Iacov 5, 20).

Caut pe frații mei! - Ce slujbă frumoasă este aceasta! Să o luăm pe sufletul nostru mai ales noi, ostașii Domnului. Fiecare ostaș din Oastea Domnului trebuie să fie - să se facă - un căutător de frați. Noi trebuie să stăm mereu sub porunca Domnului: Mergeți la frații voștri și vedeți cum stau cu sănătatea cea sufletească.

Dar nu este ușoară această slujbă. Greutățile ei ni le arată și istoria lui Iosif. Iosif a căutat pe frații săi, dar ce s-a întâmplat când i-a aflat? Frații l-au întâmpinat de departe cu batjocuri, strigând: „Iată, vine visătorul...” (Geneza 37, 19).

Așa se întâmplă - și se va întâmpla - și cu noi. Pe căutătorii de frați lumea și oamenii cei lumești îi întâmpină cu batjocuri. Când te apropii de oamenii cei lumești cu chemările mântuirii, de departe te întâmpină cu batjocuri de acestea: Iată vine pocăitul... iată vine iar sfântul cela! Iar vine pe capul nostru călugărul... grijiți măi, că vrea să ne facă și pe noi călugări și sfinți.

Fiecare căutător de frați, fiecare ostaș din Oastea Domnului trebuie să se aștepte la batjocuri. Batjocura - asta-i cea dintâi armă pe care diavolul o folosește contra unui creștin viu și luptător. Batjocura! - asta-i cea dintâi probă de foc pentru ostașii Domnului și căutătorii de frați. Cine nu poate suporta această probă - acela nu poate fi ostaș în Oastea Domnului.

Omul cel lumesc de nimic nu se teme așa de mult decât de această primă armă a diavolului: de batjocură - însă omul cel duhovnicesc o respinge cu bărbăție.

Dar chemările mântuirii nu întâmpină numai batjocuri, ci și prigoane mai mari. Pe Iosif frații lui l-au dezbrăcat de haine și era să-l omoare. Pe urmă l-au aruncat într-o fântână și de aci, scoțându-l l-au vândut.

Cam așa se întâmplă de multe ori și azi. Atâția și atâția din ostașii Domnului au fost purtați cu cărțile în spate pe la posturile de jandarmi.

Caut pe frații mei! Ce slujbă frumoasă, dar ce grea! Însă orice ar fi să ni se întâmple, noi ostașii Domnului, trebuie să stăm mereu sub porunca Domnului: Mergeți la frații voștri și vedeți de sunt sănătoși cu sufletul. Da, Doamne! Iată-ne stăm gata... orice ar fi să ni se întâmple, noi stăm gata.

„Fii credincios până la moarte și-ți voi da cununa vieții!”

Să luptăm cu vitejie pe fronturile mântuirii sufletești. Să ne îmbărbătăm la luptă gândindu-ne neîncetat că Domnul este cu noi. Și dacă este cu noi, trebuie să învingem.

Un soldat îmi spunea că în luptele din timpul războiului, regele Ferdinand se cobora în tranșeele soldaților și prin prezența sa, însuflețea armata.

Același lucru îl face și Regele nostru Cel ceresc. El Se coboară în tranșeele noastre și petrece cu noi ca să ne încurajeze la luptă și să ne ducă la biruință. „Iată Eu sunt cu voi până la sfârșitul veacurilor” (Matei 28, 20).

Prezența regelui în mijlocul armatei face mai mult decât mii de soldați. Prezența Regelui ceresc în fronturile noastre sufletești face mai mult decât toate silințele și năzuințele noastre.

Dar regele Ferdinand își îmbărbăta nu numai cu prezența sa, ci și cu făgăduința că, la sfârșitul războiului, le va da pământ. Ostașilor luptători li s-a vestit prin tranșee un ordin de zi prin care regele le spunea în chip solemn: Vouă, iubiților ostași luptători, vă spun eu, regele vostru, că pe lângă răsplata cea mare a izbânzii, vi se va da pământ... Eu, regele vostru, vă spun acest lucru...

Același lucru îl face și Regele nostru Cel ceresc, Isus Hristos. El ne îmbărbătează la luptă nu numai prin prezența Sa în mijlocul nostru, ci și cu făgăduința că, la sfârșitul războiului, ne va da și nouă un loc.

În casa Tatălui Meu - ne zice Domnul - sunt multe lăcașuri... Eu Mă duc să vă pregătesc vouă un loc... ca acolo unde Eu sunt și voi să fiți (Ioan 14, 1-14).

Ferice de cel ce va fi împroprietărit cu un astfel de loc ceresc.

Ferice de cel ce va lupta până la sfârșit! Mare plată și răsplată cerească va primi.

Un ostaș din Oastea Domnului - I. Cercel, din Sebeșul de Jos - ne spunea odată că oamenii au scornit în sat zvonul că el capătă de la Sibiu câte 50.000 lei de fiecare om pe care îl scrie în Oastea Domnului.

O, dragul nostru luptător, spune oamenilor că pentru acest lucru capeți o plată ceva și mai mare decât 50 de mii de lei. Spune-le că de fiecare suflet pe care-l aduci la Domnul, capeți o plată și răsplată față de care averile tuturor oamenilor din Sebeș nu valorează nimic. Un suflet e mai scump decât toate bogățiile lumii și decât toți banii pământului. Așa e și plata și răsplata celui ce aduce suflete la Mântuitorul.

Santinela credincioasă

Istoria păstrează pilda unui soldat viteaz care fusese pus de santinelă într-un loc de mare însemnătate. Era iarnă cu viscol și ger. Mulți alți soldați își părăsiră postul și fugiră, dar soldatul cel credincios rămase la postul său punându-și în cumpănă jertfa vieții. El îngheță la postul său cu sulița în mână rezemat de un arbore.

Când a venit regele și l-a văzut, își luă coroana de pe cap și o așeză câteva clipe pe fruntea mortului zicând: Slujitori credincioși ca soldatul acesta sunt slava și puterea coroanei mele.

Scumpul meu frate ostaș! Domnul ne-a așezat și pe noi în diferite posturi de priveghere și de luptă. În pilda soldatului de mai sus să rămânem și noi neclintiți la postul ce ni s-a încredințat. Orice viscol de ispite sau prigoane s-ar ridica, să stăm neclintiți la post ca o santinelă credincioasă a Domnului. Să murim în slujba Domnului și El va răsplăti bogat credința noastră.

Regele din istoria de mai sus a așezat pentru o clipă coroana sa pe capul santinelei credincioase. Regele nostru Cel ceresc va așeza pe capul nostru pentru o veșnicie cununa vieții celei veșnice.

Scumpul meu frate din Oastea Domnului! „Fii credincios până la moarte și Domnul îți va da cununa vieții de veci” (Apoc. 2, 10). Să luptăm cu credință și bărbăție până la sfârșitul vieții noastre și Domnul ne va răsplăti cu cununa vieții veșnice.

În Oaste avem și dezertori

Iată pe ostașul care la vreme de ispită, se clatină

Ca și orice armată, Oastea Domnului își are și ea dezertorii ei, adică cei care au părăsit frontul luptei sufletești în care făgăduiseră că intră. Au părăsit acest front și s-au dat prizonieri la diavolul, adică s-au întors iar în mocirla fărădelegilor din care au ieșit. Au căzut pe câmpul de luptă al mântuirii sufletești înfrânți de patimi și ispite.

Această dezertare începe cu o clătinare. În fața ispitelor, unii încep a se clătina.

O lege a războaielor aceasta este: Orice poziție cucerită trebuie întărită, căci după cuprinderea ei urmează contraatacul vrăjmașului.

Așa e și în lupta mântuirii sufletești.

Cei ce nu se întăresc mereu cu priveghere și rugăciune, cei ce stau pe loc și nu înaintează mereu în lupta mântuirii, sunt în chipul de alături. Inima lor e ca o cetate biruită de ispitele Satanei. O, ce lucru grozav este un ostaș al Domnului care se clatină și cade! Un astfel de ostaș dă dovadă că n-a fost un aluat dospit pentru slujba Domnului... n-a trecut cu adevărat prin nașterea din nou, „căci oricine este născut din Dumnezeu, biruiește lumea și cel rău nu-l poate atinge” (1 Ioan 5, 4-18).

Iată alături chipul celui ce a dezertat din frontul mântuirii sufletești. Acest chip grozav nu e o născocire. El se află zugrăvit - în cuvinte - tocmai așa în Evanghelia de la Luca.

Ascultați ce zice Mântuitorul despre un astfel de dezertor:

„Duhul necurat când iese afară dintr-un om, umblă prin locuri fără apă, și caută odihnă. Fiindcă n-o găsește, zice: Mă voi întoarce în casa mea, de unde am ieșit. Și când vine, o găsește măturată și împodobită. Atunci se duce de mai ia cu el alte șapte duhuri, mai rele decât el; intră împreună în casă, se așează în ea, și starea de pe urmă a omului aceluia ajunge mai rea decât cea dintâi” (Luca 11, 24-26).

Același lucru îl spune și ap. Petru în cuvintele: „În adevăr, cei care, după ce au scăpat de spurcăciunile lumii, prin cunoașterea Domnului Isus Hristos, se încurcă iarăși în ele și sunt biruiți de ele, starea lor de pe urmă se face mai rea ca cea dintâi. Cu ei s-a întâmplat ce zice zicala cea adevărată: Câinele s-a întors la ce vărsase și scroafa spălată s-a întors să se tăvălească iarăși în mocirlă” (2 Petru 2, 20-22).

O, ce lucru grozav este un dezertor din Oastea Domnului! Un astfel de dezertor ajunge într-o ticăloșie mai mare decât cea dintâi. Duhul Sfânt Se depărtează de la el mustrându-l. În locul lui se așează iar Satana ca într-o cetate pe care a cucerit-o a doua oară. Se înfioară și cerul pentru pierderea lui. Plâng și îngerii din cer pentru pierderea sufletului său.

Între poticnire și părăsirea luptei

Scumpul meu frate din Oastea Domnului! Noi stăm într-o războire neîncetată cu vrăjmașul diavol și ispitele lui. În această luptă se întâmplă uneori să ne și poticnim. O, în zadar am umbla să tăgăduim sau să ne mândrim. Toți suntem niște mici dezertori. Toți ne împiedicăm, ne poticnim ici și colea de ispitele lumii. Dar pierzarea nu stă în această poticnire, ci stă în părăsirea luptei. De cazi ici și colea, ridică-te repede și pleacă înainte.

Istoria războaielor arată că luptele și biruințele le pierd mai ales aceia care, după înfrângere, disperă și părăsesc atacul și lupta.

Cele mai multe biruințe le câștigă rapoarte ca acestea: Cei înfrânți nu s-au lăsat... n-au disperat... au înnoit atacul... au înnoit de 3 ori atacul și au biruit...

În asta stă și taina biruinței noastre. Să nu disperăm când ispititorul ne-a dat o lovitură, ci - aducându-ne mereu aminte de îndurarea și iertarea Tatălui ceresc - să înnoim atacul cu îndărătnicie și să nu ne lăsăm până n-ajungem la biruință.

Noi cei care stăruim în lupta sufletească contra vrăjmașului diavol, să ne rugăm neîncetat pentru cei care au căzut prizonieri la diavol. Să ne rugăm să le dea Domnul putere să poată scăpa din prinsoarea cea cumplită a vrăjmașului diavol și să se întoarcă iarăși în fronturile noastre.