Toţi cei care intră în Oaste vor avea multe de suferit

Toţi cei ce intră în Oastea Domnului trebuie să ştie un lucru: vor avea multe de suferit. Vor avea multe de suferit căci biruinţa se câştigă şi prin suferinţă. Acest lucru l-a spus limpede Însuşi Mântuitorul. Isus Mântuitorul a spus limpede că toţi cei ce vor crede în El, vor avea de suferit prigoane şi necazuri. „În lume necazuri veţi avea, însă îndrăzniţi căci Eu am biruit lumea” (Ioan 16, 33). „Dacă pe Mine M-au urât şi pe voi vă vor urî... dacă pe Mine M-au prigonit şi pe voi vă vor prigoni... şi veţi fi urâţi de toţi pentru Numele Meu” (Luca 21, 12); Ioan 15, 20; Matei 10, 22). „Şi toţi cei care voiesc să trăiască cu temere de Dumnezeu în Isus Hristos, vor fi prigoniţi”, zice ap. Pavel (2 Tim. 3, 12). Să nu uităm că Mântuitorul înainte de toate a fost un Miel - Mielul lui Dumnezeu - care a biruit prin răbdare, tăcere, suferinţă.

Mântuitorul a fericit pe cei ce sufăr, pe cei ce plâng. Fericiţi veţi fi - zicea Mântuitorul - „când vă vor ocărî pe voi şi vă vor prigoni... fericiţi veţi fi când vă vor urî pe voi oamenii şi vă vor ocărî şi izgoni dintre ei” (Matei 5, 1-12; Luca 6, 20-23).

În lupta mântuirii sufleteşti, suferinţa îşi are şi ea însemnătatea ei; o însemnătate foarte mare. Căci vouă vi s-a dat harul - zicea ap. Pavel - „nu numai să credeţi în El (Isus), ci să şi pătimiţi pentru El” (Filip. 1, 29).

Biruinţa se câştigă şi prin suferinţă. „Iar tu te luptă şi suferă ca un bun ostaş al lui Hristos” (2 Tim. 2, 3). „Cel ce va lupta şi va răbda până la sfârşit, acela se va mântui” (Matei 24, 13).

Un ostaş adevărat e acela care ştie suferi. Ştiţi pe cine urăşte mai mult diavolul? Pe omul care vrea să sufere.

Dar Mântuitorul nu ne lasă singuri în vreme de suferinţă. Darul şi puterea lui Dumnezeu se arată tocmai pe vreme de încercare, de suferinţe şi prigoane. În acest înţeles zicea ap. Pavel: Am plăcere în slăbiciuni, în defăimări, în prigoane, în strâmtorări pentru Hristos, căci când sunt slab atunci sunt tare... „în slăbiciunile mele se adevereşte puterea lui Hristos” (2 Cor. 12, 9-10). Suferinţa pentru Hristos dă celor credincioşi o plăcere, o bucurie, o mulţumire sufletească.

Despre creştinii cei dintâi zice într-un loc Scriptura că după o bătaie de nuiele „au plecat bucurându-se că au fost învredniciţi să fie batjocoriţi pentru Numele Domnului Isus Hristos” (Fap. Ap. 5, 40-41).

Ai intrat în Oaste? Vei primi îndată atacul lui Satana!

A intra în Oastea Domnului înseamnă a intra în declaraţie de război cu ispititorul diavol.

Ai intrat în Oaste? Ai intrat cu adevărat în Oaste? Vei avea îndată atacul lui Satana.

Ai intrat în Oaste? Apoi să ştii dragul meu, că s-a gătat cu liniştea ta de mai înainte. Se vor porni îndată contra ta hulele, batjocurile, prigoanele. Dar tu să nu te miri de lucrul acesta şi mai ales să nu te sperii. Acest lucru trebuie să se întâmple, e firesc să se întâmple.

Oare de ce? Pentru că diavolul se vede în primejdia de a-şi pierde un credincios. Până când omul petrece în fărădelegi, are linişte. Diavolul nu se mai ocupă mai de aproape cu el; doarme diavolul liniştit ştiindu-l cucerit pentru împărăţia iadului.

Dar îndată ce omul începe a se trezi la o viaţă nouă, se trezeşte şi diavolul şi mişcă toate meşteşugurile lui să nu-şi piardă credinciosul.

Aşa e şi cu tine. Până când ai trăit în lume, în păcate, ai avut linişte. Acum însă ai necazuri, pentru că Satana se vede în primejdia de a-şi pierde un credincios.

Deci nu te speria de cele ce vin peste tine după ce ai intrat în Oaste. Ar fi mai rău dacă n-ar veni. Ar fi un semn rău că n-ai intrat cu adevărat în Oaste.

Când cineva intră cu adevărat în Oaste, diavolul începe îndată atacul contra lui. Acest atac este intern şi extern.

Unul dintre cei intraţi în Oastea Domnului îmi scrie că de când a intrat în Oaste, îl chinuie parcă şi mai mult patima beţiei şi celelalte patimi ce le-a avut. Acesta e atacul cel intern, lăuntric. Când omul se hotărăşte la o viaţă după Evanghelie, Satana pune foc mai mult în patimile ce le-a avut şi miere mai multă pe otrava păcatelor. Tânărului din Evanghelie i s-a făcut mai rău când S-a apropiat Mântuitorul de el cu mântuirea (Marcu 9, 17-29). Diavolul făcea ultimele zvârcoliri să nu-l scape din lanţurile lui.

În atacurile sale Satana foloseşte apoi lumea şi pe oamenii cei lumeşti care nu primesc lucrurile Duhului, căci pentru ei sunt o nebunie (1 Cor. 2, 14). Pe oamenii lumeşti îi foloseşte Satana să ispitească cu ajutorul lor pe cei intraţi în Oaste; să-i batjocorească şi să-i prigonească.

Miles Cristi

Un vestit general francez, De Sonis, a lăsat să i se scrie pe mormânt numai două cuvinte latine: Miles Cristi, ceea ce înseamnă ostaşul lui Hristos.

Voia să spună generalul prin aceste cuvinte că toată gloria sa şi toate biruinţele sale le-a câştigat prin credinţă, considerându-se pe sine ca un umil ostaş din marea Oaste a celor credincioşi Domnului Hristos.

Să trăim şi noi, ostaşii Domnului, o viaţă de luptători şi biruitori, pentru ca la sfârşitul vieţii să ni se pună pe crucea de la capul mormântului numele ce l-am purtat: ostaşul Domnului Hristos.

Câţi ai adus cu tine?

Un vestitor al Domnului se dăduse pe lene şi slăbiciune cu râvna. Din fierbinte, se făcuse rece. Din această amorţeală îl trezi un vis.

Într-o noapte visă că murise şi ajungând în faţa lui Dumnezeu, fu întrebat: Câţi ai adus cu tine?... Unde-s cei aduşi cu tine?...

Vestitorul se uită în jurul său, dar dar nu văzu pe nimeni. O spaimă mare îl cuprinse. Inima începuse a-i bate cu putere. Dar Dumnezeu îl linişti zicând: Mergi încă odată în lume, dar bagă de seamă, când vei veni, să nu mai vii singur.

Deşteptându-se din somn, vestitorul se puse iar pe lucru şi aduse la Domnul mulţime mare de suflete.

Să luăm pe sufletul nostru şi noi ostaşii Domnului această istorioară. Toţi care am aflat pe Domnul datori suntem să aducem la El şi alte suflete pierdute. În Ziua de Apoi Domnul ne va întreba câte suflete am adus cu noi fiecare din noi.

Să căutăm neîncetat suflete pierdute şi să le aducem la Mântuitorul.

Caut pe fraţii mei!

Fiecare ostaş din Oastea Domnului trebuie să fie un căutător de fraţi

Şi a zis Iacov către Iosif: Iată fraţii tăi pasc oile la Sihem; vino să te trimit la ei. Şi el a zis: Iată-mă, sunt gata. Şi i-a zis lui Iacov: Du-te şi vezi dacă sunt sănătoşi fraţii tăi şi adu-mi veşti... Şi a venit Iosif la Sihem şi l-a aflat pe el un om rătăcind pe câmp şi l-a întrebat omul acela zicând: Ce cauţi? Caut pe fraţii mei - a răspuns Iosif (Geneza cap. 37).

Ce frumoasă istorie! Ce pildă de ascultare din partea lui Iosif! Vino să te trimit la fraţii tăi! Iată-mă, sunt gata! Dar această pildă a lui Iosif, căutător de fraţi, Biblia o pune în faţa noastră cu o poruncă: şi noi trebuie să facem slujba aceasta. Şi noi trebuie să fim căutători de fraţi. Orice creştin viu şi luptător trebuie să fie - să se facă - un căutător de fraţi... trebuie să se intereseze de sănătatea cea sufletească a fraţilor săi.

Aş putea întări această poruncă cu multe, multe locuri din Biblie. Amintesc aici numai cuvintele ap. Iacov: „Să ştiţi că cel ce a întors pe cel păcătos de la rătăcirea căii sale, va mântui un suflet din moarte şi va acoperi o mulţime de păcate” (Iacov 5, 20).

Caut pe fraţii mei! - Ce slujbă frumoasă este aceasta! Să o luăm pe sufletul nostru mai ales noi, ostaşii Domnului. Fiecare ostaş din Oastea Domnului trebuie să fie - să se facă - un căutător de fraţi. Noi trebuie să stăm mereu sub porunca Domnului: Mergeţi la fraţii voştri şi vedeţi cum stau cu sănătatea cea sufletească.

Dar nu este uşoară această slujbă. Greutăţile ei ni le arată şi istoria lui Iosif. Iosif a căutat pe fraţii săi, dar ce s-a întâmplat când i-a aflat? Fraţii l-au întâmpinat de departe cu batjocuri, strigând: „Iată, vine visătorul...” (Geneza 37, 19).

Aşa se întâmplă - şi se va întâmpla - şi cu noi. Pe căutătorii de fraţi lumea şi oamenii cei lumeşti îi întâmpină cu batjocuri. Când te apropii de oamenii cei lumeşti cu chemările mântuirii, de departe te întâmpină cu batjocuri de acestea: Iată vine pocăitul... iată vine iar sfântul cela! Iar vine pe capul nostru călugărul... grijiţi măi, că vrea să ne facă şi pe noi călugări şi sfinţi.

Fiecare căutător de fraţi, fiecare ostaş din Oastea Domnului trebuie să se aştepte la batjocuri. Batjocura - asta-i cea dintâi armă pe care diavolul o foloseşte contra unui creştin viu şi luptător. Batjocura! - asta-i cea dintâi probă de foc pentru ostaşii Domnului şi căutătorii de fraţi. Cine nu poate suporta această probă - acela nu poate fi ostaş în Oastea Domnului.

Omul cel lumesc de nimic nu se teme aşa de mult decât de această primă armă a diavolului: de batjocură - însă omul cel duhovnicesc o respinge cu bărbăţie.

Dar chemările mântuirii nu întâmpină numai batjocuri, ci şi prigoane mai mari. Pe Iosif fraţii lui l-au dezbrăcat de haine şi era să-l omoare. Pe urmă l-au aruncat într-o fântână şi de aci, scoţându-l l-au vândut.

Cam aşa se întâmplă de multe ori şi azi. Atâţia şi atâţia din ostaşii Domnului au fost purtaţi cu cărţile în spate pe la posturile de jandarmi.

Caut pe fraţii mei! Ce slujbă frumoasă, dar ce grea! Însă orice ar fi să ni se întâmple, noi ostaşii Domnului, trebuie să stăm mereu sub porunca Domnului: Mergeţi la fraţii voştri şi vedeţi de sunt sănătoşi cu sufletul. Da, Doamne! Iată-ne stăm gata... orice ar fi să ni se întâmple, noi stăm gata.

„Fii credincios până la moarte şi-ţi voi da cununa vieţii!”

Să luptăm cu vitejie pe fronturile mântuirii sufleteşti. Să ne îmbărbătăm la luptă gândindu-ne neîncetat că Domnul este cu noi. Şi dacă este cu noi, trebuie să învingem.

Un soldat îmi spunea că în luptele din timpul războiului, regele Ferdinand se cobora în tranşeele soldaţilor şi prin prezenţa sa, însufleţea armata.

Acelaşi lucru îl face şi Regele nostru Cel ceresc. El Se coboară în tranşeele noastre şi petrece cu noi ca să ne încurajeze la luptă şi să ne ducă la biruinţă. „Iată Eu sunt cu voi până la sfârşitul veacurilor” (Matei 28, 20).

Prezenţa regelui în mijlocul armatei face mai mult decât mii de soldaţi. Prezenţa Regelui ceresc în fronturile noastre sufleteşti face mai mult decât toate silinţele şi năzuinţele noastre.

Dar regele Ferdinand îşi îmbărbăta nu numai cu prezenţa sa, ci şi cu făgăduinţa că, la sfârşitul războiului, le va da pământ. Ostaşilor luptători li s-a vestit prin tranşee un ordin de zi prin care regele le spunea în chip solemn: Vouă, iubiţilor ostaşi luptători, vă spun eu, regele vostru, că pe lângă răsplata cea mare a izbânzii, vi se va da pământ... Eu, regele vostru, vă spun acest lucru...

Acelaşi lucru îl face şi Regele nostru Cel ceresc, Isus Hristos. El ne îmbărbătează la luptă nu numai prin prezenţa Sa în mijlocul nostru, ci şi cu făgăduinţa că, la sfârşitul războiului, ne va da şi nouă un loc.

În casa Tatălui Meu - ne zice Domnul - sunt multe lăcaşuri... Eu Mă duc să vă pregătesc vouă un loc... ca acolo unde Eu sunt şi voi să fiţi (Ioan 14, 1-14).

Ferice de cel ce va fi împroprietărit cu un astfel de loc ceresc.

Ferice de cel ce va lupta până la sfârşit! Mare plată şi răsplată cerească va primi.

Un ostaş din Oastea Domnului - I. Cercel, din Sebeşul de Jos - ne spunea odată că oamenii au scornit în sat zvonul că el capătă de la Sibiu câte 50.000 lei de fiecare om pe care îl scrie în Oastea Domnului.

O, dragul nostru luptător, spune oamenilor că pentru acest lucru capeţi o plată ceva şi mai mare decât 50 de mii de lei. Spune-le că de fiecare suflet pe care-l aduci la Domnul, capeţi o plată şi răsplată faţă de care averile tuturor oamenilor din Sebeş nu valorează nimic. Un suflet e mai scump decât toate bogăţiile lumii şi decât toţi banii pământului. Aşa e şi plata şi răsplata celui ce aduce suflete la Mântuitorul.

Santinela credincioasă

Istoria păstrează pilda unui soldat viteaz care fusese pus de santinelă într-un loc de mare însemnătate. Era iarnă cu viscol şi ger. Mulţi alţi soldaţi îşi părăsiră postul şi fugiră, dar soldatul cel credincios rămase la postul său punându-şi în cumpănă jertfa vieţii. El îngheţă la postul său cu suliţa în mână rezemat de un arbore.

Când a venit regele şi l-a văzut, îşi luă coroana de pe cap şi o aşeză câteva clipe pe fruntea mortului zicând: Slujitori credincioşi ca soldatul acesta sunt slava şi puterea coroanei mele.

Scumpul meu frate ostaş! Domnul ne-a aşezat şi pe noi în diferite posturi de priveghere şi de luptă. În pilda soldatului de mai sus să rămânem şi noi neclintiţi la postul ce ni s-a încredinţat. Orice viscol de ispite sau prigoane s-ar ridica, să stăm neclintiţi la post ca o santinelă credincioasă a Domnului. Să murim în slujba Domnului şi El va răsplăti bogat credinţa noastră.

Regele din istoria de mai sus a aşezat pentru o clipă coroana sa pe capul santinelei credincioase. Regele nostru Cel ceresc va aşeza pe capul nostru pentru o veşnicie cununa vieţii celei veşnice.

Scumpul meu frate din Oastea Domnului! „Fii credincios până la moarte şi Domnul îţi va da cununa vieţii de veci” (Apoc. 2, 10). Să luptăm cu credinţă şi bărbăţie până la sfârşitul vieţii noastre şi Domnul ne va răsplăti cu cununa vieţii veşnice.

În Oaste avem şi dezertori

Iată pe ostaşul care la vreme de ispită, se clatină

Ca şi orice armată, Oastea Domnului îşi are şi ea dezertorii ei, adică cei care au părăsit frontul luptei sufleteşti în care făgăduiseră că intră. Au părăsit acest front şi s-au dat prizonieri la diavolul, adică s-au întors iar în mocirla fărădelegilor din care au ieşit. Au căzut pe câmpul de luptă al mântuirii sufleteşti înfrânţi de patimi şi ispite.

Această dezertare începe cu o clătinare. În faţa ispitelor, unii încep a se clătina.

O lege a războaielor aceasta este: Orice poziţie cucerită trebuie întărită, căci după cuprinderea ei urmează contraatacul vrăjmaşului.

Aşa e şi în lupta mântuirii sufleteşti.

Cei ce nu se întăresc mereu cu priveghere şi rugăciune, cei ce stau pe loc şi nu înaintează mereu în lupta mântuirii, sunt în chipul de alături. Inima lor e ca o cetate biruită de ispitele Satanei. O, ce lucru grozav este un ostaş al Domnului care se clatină şi cade! Un astfel de ostaş dă dovadă că n-a fost un aluat dospit pentru slujba Domnului... n-a trecut cu adevărat prin naşterea din nou, „căci oricine este născut din Dumnezeu, biruieşte lumea şi cel rău nu-l poate atinge” (1 Ioan 5, 4-18).

Iată alături chipul celui ce a dezertat din frontul mântuirii sufleteşti. Acest chip grozav nu e o născocire. El se află zugrăvit - în cuvinte - tocmai aşa în Evanghelia de la Luca.

Ascultaţi ce zice Mântuitorul despre un astfel de dezertor:

„Duhul necurat când iese afară dintr-un om, umblă prin locuri fără apă, şi caută odihnă. Fiindcă n-o găseşte, zice: Mă voi întoarce în casa mea, de unde am ieşit. Şi când vine, o găseşte măturată şi împodobită. Atunci se duce de mai ia cu el alte şapte duhuri, mai rele decât el; intră împreună în casă, se aşează în ea, şi starea de pe urmă a omului aceluia ajunge mai rea decât cea dintâi” (Luca 11, 24-26).

Acelaşi lucru îl spune şi ap. Petru în cuvintele: „În adevăr, cei care, după ce au scăpat de spurcăciunile lumii, prin cunoaşterea Domnului Isus Hristos, se încurcă iarăşi în ele şi sunt biruiţi de ele, starea lor de pe urmă se face mai rea ca cea dintâi. Cu ei s-a întâmplat ce zice zicala cea adevărată: Câinele s-a întors la ce vărsase şi scroafa spălată s-a întors să se tăvălească iarăşi în mocirlă” (2 Petru 2, 20-22).

O, ce lucru grozav este un dezertor din Oastea Domnului! Un astfel de dezertor ajunge într-o ticăloşie mai mare decât cea dintâi. Duhul Sfânt Se depărtează de la el mustrându-l. În locul lui se aşează iar Satana ca într-o cetate pe care a cucerit-o a doua oară. Se înfioară şi cerul pentru pierderea lui. Plâng şi îngerii din cer pentru pierderea sufletului său.

Între poticnire şi părăsirea luptei

Scumpul meu frate din Oastea Domnului! Noi stăm într-o războire neîncetată cu vrăjmaşul diavol şi ispitele lui. În această luptă se întâmplă uneori să ne şi poticnim. O, în zadar am umbla să tăgăduim sau să ne mândrim. Toţi suntem nişte mici dezertori. Toţi ne împiedicăm, ne poticnim ici şi colea de ispitele lumii. Dar pierzarea nu stă în această poticnire, ci stă în părăsirea luptei. De cazi ici şi colea, ridică-te repede şi pleacă înainte.

Istoria războaielor arată că luptele şi biruinţele le pierd mai ales aceia care, după înfrângere, disperă şi părăsesc atacul şi lupta.

Cele mai multe biruinţe le câştigă rapoarte ca acestea: Cei înfrânţi nu s-au lăsat... n-au disperat... au înnoit atacul... au înnoit de 3 ori atacul şi au biruit...

În asta stă şi taina biruinţei noastre. Să nu disperăm când ispititorul ne-a dat o lovitură, ci - aducându-ne mereu aminte de îndurarea şi iertarea Tatălui ceresc - să înnoim atacul cu îndărătnicie şi să nu ne lăsăm până n-ajungem la biruinţă.

Noi cei care stăruim în lupta sufletească contra vrăjmaşului diavol, să ne rugăm neîncetat pentru cei care au căzut prizonieri la diavol. Să ne rugăm să le dea Domnul putere să poată scăpa din prinsoarea cea cumplită a vrăjmaşului diavol şi să se întoarcă iarăşi în fronturile noastre.