Voinţă şi realizare
Traian Dorz - Cununile Slăvite
1 - Voinţa dârză şi neobosită în urmărirea realizării tot mai rodnice şi mai înalte a voii lui Dumnezeu cu toate-toate realizările tuturor acestor însuşiri,
nu sunt oare şi acestea valurile şi undele limpezi şi dulci,
şuvoaiele şi revărsările fericite, tot mai proaspete
- ale puterii şi mântuirii,
- care se revarsă neîncetat înviorând, alimentând şi răcorind omenirea mereu şi mereu,
numai din izvoarele lui Hristos?
2 - Ce ar putea fi oare fără El, fără Hristos Izvorul tuturor?
Orice ape care nu-şi au izvorul în Hristos, nu pot avea şi nu pot da viaţă.
Adică nu pot nici rodi binele, nici să dureze în timp.
Ci sunt nişte ape moarte şi fără prospeţime, fără gust şi fără putere.
3 - Oricine se adapă de la izvoarele lumeşti şi moarte, este mereu însetat şi veşted,
este uscat şi bolnav,
şi este infectat cu tot felul de microbi aducători de moarte sufletească.
4 - Dar ce sănătoasă este viaţa şi trăirea acelui suflet care se adapă cu adevărat şi neîntrerupt din izvoarele lui Hristos.
Când mintea lui se adapă din Inteligenţa Divină, din Înţelepciunea lui Hristos, cât de curat înţelege Adevărul Sfânt şi Învăţăturile Sale
- şi cât de smerit se străduieşte să-l realizeze în faptele sale zilnice. .
5 - Când credinţa cuiva îşi are izvorul puternic în Crucea răscumpărătoare şi în Învierea Slăvită a lui Hristos, cât de luminoase îi sunt faptele,
cât de curată răbdarea,
şi cât de biruitoare este ea în încercări!
6 - Când educaţia omului credincios şi cultura lui şi întreg felul lui de viaţă, se alimentează neîncetat din izvoarele lui Hristos,
- cât de sigur şi de liniştit înaintează el prin toate căile sale, spre înălţimi!
7 - Când inspiraţia omului duhovnicesc îşi are izvoarele în Hristos,
- ce lucrări strălucite va realiza el cu cuvântul său, cu condeiul său, cu dalta sa, cu penelul său, cu harfa sa
- şi cu orice altă unealtă pe care o va ţine în mână,
8 - Dragul meu, poate şi tu eşti o fântână, un pârâu sau măcar un vas, de la care vine cineva să se adape.
Cu cuvintele tale şi cu exemplul tău, ori cu ideile tale şi cu lucrările tale, - tu adapi poate pe mulţi...
O, dacă şi tu ai avea toate izvoarele tale în Hristos, ce ape bune ai avea să le dai celor care vin la tine însetaţi!
9 - Ziarele, emisiunile, predicile, muzica, pictura, cărţile şi tot ce formează mijloc de educaţie şi de cultură, de informaţie şi de instruire,
- sunt fântâni de la care omenirea vine să se adape zi de zi.
O, dacă toate acestea şi-ar avea izvoarele în Hristos...
Ce societate înaltă şi ce viaţă fericită ar fi pe pământ!
10 - O, dacă toţi cei care alimentează aceste surse, s-ar alimenta mai întâi ei înşişi permanent din Hristos.
Ce viaţă sănătoasă şi fericită s-ar desfăşura atunci peste toată faţa pământului şi a timpului oamenilor.
Să ne rugăm şi să ne luptăm neîncetat pentru aceasta.
11 - Strigătul în rugăciune înseamnă o voinţă şi o dorinţă puternică şi stăruitoare, pe care inima omului o înfăţişează lui Dumnezeu.
Este rugăciunea care luptă puternic să-L facă pe Dumnezeu să o accepte
şi să o împlinească
întocmai
şi grabnic.
12 - În focul unei mari iubiri,
sau al unei mari disperări,
sau al unei mari nebunii,
sau al unei pofte stăpânitoare,
sau al unei lăcomii puternice,
- inima omului nemaiputând trăi fără o fiinţă sau fără un lucru,
- strigă,
arde,
cere!
13 - În ceasul unei grele primejdii, îngăduită tot prin voia lui Dumnezeu,
- căci nici o întâmplare nu vine întâmplător,
- inima omului slabă şi fără încredere în Lucrarea lui Dumnezeu, tremură şi se frânge.
Atunci strigă zi şi noapte înaintea lui Dumnezeu, până când vine o izbăvire,
ori prin viaţă,
- ori prin moarte.
14 - O, de câte ori însă, strigătele rugăciunii stăruitoare care biruiesc, smulgând de la Dumnezeu împlinirea cererii lor,
- au drept urmare, cu totul altceva decât se gândise înainte.
Când rugăciunea cuiva este prea îndelungată şi prea stăruitoare în ceea ce urmăreşte,
- rareori aduce un folos adevărat celui care o face.
15 - Dumnezeu orânduieşte toate lucrurile spre binele omului, înainte de a se ruga el.
Dar omul uneori, strigând mereu înaintea lui Dumnezeu a forţat modificarea bunei orânduiri, întorcând lucrurile spre nenorocirea sa.
Pe urmă vede omul ce bine ar fi fost dacă n-ar fi primit ceea ce ceruse.
Dar e prea târziu.
16 - Ce minunată pildă de totală încredere în înţeleapta orânduire a tuturor lucrurilor din partea lui Dumnezeu Tatăl,
- a arătat tot timpul vieţii Sale pământeşti Mântuitorul nostru Isus Hristos!
Ca un miel dus la măcelărie
şi ca o oaie mută înaintea celor ce o tund,
N-a deschis gura nici să Se plângă,
nici să cârtească,
nici să blesteme,
nici să strige...
Nici măcar să Se apere n-a deschis El gura Sa, nici când era osândit atât de pe nedrept, la o moarte atât de crudă (Matei 26, 63 şi 27, 12-14).
17 - Hristos n-a deschis gura Sa decât să mângâie, să lumineze, să Se roage, să cânte, să vindece şi să mulţumească pentru toate (Isaia 53, 12); Luca 23, 34; Matei 11, 25; Ioan 11, 41).
O, ce pildă şi ce putere Dumnezeiască este Domnul Isus pentru noi!
18 - Un adevărat credincios nici nu poate striga prea nerăbdător şi supărător zi şi noapte înaintea Domnului, pentru nici o dorinţă personală a sa.
Având încrederea deplină în Dumnezeu că precum El Însuşi a aranjat toate celelalte lucruri până astăzi, tot aşa le va aranja şi mai departe, pe toate în aşa fel, ca din toate să iasă până la urmă binele său,
- cel credincios nu strigă niciodată!...
19 - Cel credincios nu se tulbură, nu se aprinde şi nu se leagă puternic de nimic.
Nu ţine cu tărie să se facă neapărat şi numaidecât voia lui.
Ci se lasă încrezându-se liniştit, în voia lui Dumnezeu.
Atunci n-are de ce să strige.
20 - Sufletul drept ştie că este în mâinile lui Dumnezeu Binefăcătorul său
- şi inima lui credincioasă tace cu răbdare şi cu încrederea mielului.
Nu cu ţipete dârze şi nesuferite ca a purcelului fricos şi nerăbdător, care te asurzeşte îndată ce pui mâna pe el,
sau îndată ce nu i se dă ce vrea.
O, de prea puţine ori suntem noi ca mieii, tăcând liniştiţi sub Mâna lui Dumnezeu.
Te rugăm Doamne Isuse, fă-ne şi pe noi cum ai fost Tu.
Amin.