Cap. 15 - Al doilea foc
Traian Dorz - Istoria unei Jertfe Vol. 2
„Şi Dumnezeu care este Credincios
nu va îngădui să fiţi ispitiţi peste
puterile voastre, ci împreună cu ispita
a pregătit şi mijlocul să ieşiţi din ea,
ca s-o puteţi răbda”
Există deci trei feluri de ispite:
1. Cele pregătite de diavolul.
2. Cele venite prin firea noastră pământească.
3. Şi cele pregătite prin voia lui Dumnezeu.
El a ispitit pe Domnul nostru în toate felurile spre a zădărnici lucrarea Sa de mântuire pe care Tatăl o pregătise prin Fiul Său pentru lumea întreagă...
Diavolul L-a ispitit în toate felurile, după aceea a plecat de la El pentru o vreme (Luca 4, 13). Hristos a fost ispitit în toate lucrurile (Evrei 4, 15).
Aceste ispite sunt date de către diavolul îndeosebi împotriva statorniciei în credinţa faţă de Dumnezeu (1 Tes. 3, 5). Şi împotriva curăţiei şi dragostei faţă de Hristos (2 Cor. 11, 3).
2. Firea pământească va fi mereu pentru noi un izvor de ispite. Spune sf. ap. Iacov: fiecare om este ispitit când este atras de pofta lui însuşi şi momit (Iacov 1, 14). Cei ce vor să se îmbogăţească... cad în ispită, în laţ şi în multe pofte nesăbuite şi vătămătoare, care cufundă pe oameni în prăpăd şi pierzare (1 Tim. 6, 9).
3. Cele care vin din partea lui Dumnezeu de fapt nu sunt ispite ci sunt mustrări, încercări, cercetări... toate având scopul de a trezi, de a curăţi, de a îndrepta, de a mântui fie un suflet, fie o familie, fie un popor, fie o Lucrare peste care El le trimite acestea.
Sufletul credincios şi ascultător de Dumnezeu este înştiinţat despre toate aceste feluri de ispite, prin Cuvântul Domnului şi prin Duhul Domnului.
Este cu neputinţă să nu vină prilejul de păcătuire - spune Însuşi Glasul Domnului nostru Isus (Luca 17, 1). Domnul mustră pe cine îl iubeşte, ca un părinte pe copilul său (Prov. 3, 12). Suferiţi pedeapsa: Dumnezeu Se poartă cu voi ca şi cu nişte fii, căci care este fiul pe care nu-l pedepseşte tatăl? (Evrei 12, 7). Ferice de omul pe care-l ceartă Dumnezeu. Nu nesocoti mustrarea Celui Atotputernic. El face rana şi tot El o leagă. El răneşte şi tot El tămăduieşte! (Iov 5, 17-18). Nu vine oare din Mâna Celui Atotputernic şi binele şi răul?...
În toate felurile de ispitiri Cuvântul Sfânt al lui Dumnezeu ne recomandă rugăciunea, vegherea, înfrânarea, întărirea în Domnul şi împotrivirea contra ispitei. Lupta fiind foarte grea, iar sfârşitul ei foarte însemnat, înştiinţările Cuvântului Sfânt sunt puternice şi repetate.
Încă mult dinainte de a veni ispita noi suntem în deplină cunoştinţă despre ea, fiindcă Evanghelia ne avertizează pe toate paginile ei că trebuie să fim încercaţi şi noi în toate felurile, pentru încercarea credinţei noastre, a nădejdii noastre şi a dragostei noastre faţă de Dumnezeu.
Sunt două mijloace de a scăpa de ispită.
1. Rugăciunea, să fim feriţi de ispită. Să fim îndepărtaţi de ea înainte de a o întâlni. Să nu fim nici duşi în ea... Ca nu cumva, fiind noi nespus de slabi, mai bine nici să nu dăm faţă cu vrăjmaşul, decât întâlnindu-l să fim doborâţi de el. Pentru aceasta ni s-a pus la începutul Evangheliei rugăciunea: Şi nu ne duce pe noi în ispită (Matei 6, 13).
Dar aceasta este starea dintâi, de la început... Starea de slăbiciune a copiilor în credinţă.
2. După aceea vine starea a doua. Starea celor care nu mai sunt copii purtaţi încoace şi încolo de orice vânt (Efes. 4, 14). Starea când credincioşii Domnului ajung bine zidiţi pe temelia credinţei, tari în nădejde şi fierbinţi în iubire.
Atunci trebuie să vină încercarea. Dumnezeu o trimite sau o îngăduie, pentru ca ei înşişi, prin puterea Lui să devină nişte biruitori. În această stare Cuvântul Domnului ne sfătuieşte: ...Îmbrăcaţi-vă cu toată armătura lui Dumnezeu, ca să puteţi ţine piept împotriva uneltirilor diavolului... împotriva căpeteniilor, domniilor şi stăpânitorilor întunericului acestui veac, împotriva duhurilor răutăţii... De aceea luaţi toată armătura lui Dumnezeu ca să vă puteţi împotrivi în ziua cea rea şi să rămâneţi în picioare după ce veţi fi biruit totul (Efes. 6, 11-13).
Aici rugăciunea credincioşilor nu mai este: „şi nu ne duce pe noi în ispită...” ci este: fii cu noi şi întăreşte-ne ca să biruim în ispită.
Ispita trebuie odată şi odată să fie adusă la noi - sau noi trebuie să fim duşi la ea.
Ispita este în chip normal întâlnită pe calea credincioşilor, cum sunt anumite locuri alunecoase sau prăpăstii pe drumuri. Cât suntem copilaşi, tatăl ne ia în braţe pe acele locuri trecându-ne peste ele fără nici să le atingem. Dar când nu mai suntem copii, ne înştiinţează despre apropierea lor, dar ne lasă meritul ca noi să le învingem trecându-le. Fireşte că Domnul este neîncetat El Însuşi veghetor asupra noastră spre a nu fi mai mare primejdia decât puterea noastră... Şi este gata în orice moment să ne sprijinească sau să ne ridice.
Şi astfel vine o zi, când harul lui Dumnezeu a ajuns atât de puternic în unii credincioşi încât pot să vină orice fel de ispite, - pe ei nu-i vor mai putea doborî. Luptele îndelungate cu aceşti duşmani i-au făcut pe aceşti ostaşi ai Domnului să cunoască bine pe aceşti vrăjmaşi. Să simtă din timp primejdia şi puterea lor.
Şi să stea gata, tari în orice vreme având îmbrăcată pe ei toată armătura lui Dumnezeu. Acestora ispitele nu le mai pot face nici un rău: în Numele Domnului, ei le taie în bucăţi.
Dar până când unii ajung la această stare, pe mulţi alţii, ispitele şi încercările îi spulberă şi îi nimicesc, la diferitele distanţe ale acestui drum strâmt şi greu spre mântuirea sufletului până la intrarea în Împărăţia cerească.
Aşa a fost de la început pe tot drumul Oastei. Pe tot drumul acesta de mijloc, atât de îngust şi de primejduit din amândouă părţile lui şi din urmă.
După prima cernere, după primul foc, am văzut cât de mulţi au căzut sub săgeţile ascuţite ale diferitelor ispite: unele venite de la diavolul, altele din ambiţia sau lăcomia firii lor pământeşti.
Al doilea foc însă aduse un prăpăd şi o pustiire mai mare. Erau încercate nu numai suflete ci şi adevăruri. Nu numai inşii ci şi ideile. Nu numai Lucrările ci şi temeliile lor.
Anul 1940 fu un an furtunos care zgudui din temelii multe ţări şi popoare. Pârjolul care trecuse peste vecinii noştri se apropia puternic şi de noi. Se apropia înspăimântătoarea împlinire a multelor înştiinţări pe care ni le făcuse cu ani mai înainte Dumnezeu, fie într-un fel fie într-altul.
Fuseseră trimişi la Biserică şi în poporul nostru, ca în pilda cu lucrătorii viei, mulţi soli ai lui Dumnezeu.
Solul Oastei Domnului, ca şi solii altor chemări duhovniceşti... Apoi chiar solul Maglavitului şi a altor semne care veniseră cu ani înainte, - toţi aceştia cerând roade pentru Dumnezeu. - Toţi solii aceştia însă au păţit ca în Evanghelie: - pe unul l-au omorât, pe alţii i-au bătut, i-au rănit şi i-au batjocorit trimiţându-i înapoi cu mâinilor goale (Marcu 12,2-5).
Acum urma plata acestor fapte, după cum fuseseră înştiinţările mai dinainte.
Prima parte a anului 1940 trecu pentru Frăţietatea noastră cu cerneri şi încercări care mergeau mereu crescând.
În primul rând o foarte mare parte dintre fraţii lucrători fură luaţi din mijlocul adunărilor şi duşi la concentrare. Stările se înăspriră oprind adunările şi împiedicând răspândirea liberă a Cuvântului Sfânt.
Pe de altă parte, colaborarea noastră cu părintele Chindriş începu să întâmpine şi ea greutăţile la care noi ne aşteptam de la început. Se apropiau clarificările la care ştiam că nu se poate să nu ajungem mai curând ori mai târziu.
Părintele Chindriş era totuşi slujitorul unei biserici, al unei ierarhii, al unui cult. El fusese întotdeauna în toate privinţele un supus slujitor al acestora atât în spirit cât şi în formă. Niciodată şi în nici cea mai mică măsură, el nu se gândise să împingă râvna lui pentru Dumnezeu, până la vreun conflict, fie şi cel mai mic, cu ierarhia sa.
Când la început, a acceptat colaborarea cu noi, el a întrebat mai înainte pe ierarhul său. Şi numai cu învoirea mai dinainte a acestuia, s-a învoit să ne ajute.
Desigur gândul ajutorării noastre a izvorât la ei şi dintr-o dragoste creştinească de a da o mână de ajutor unei Lucrări duhovniceşti, prigonită şi năpăstuită prea nedrept, de către nişte puteri prea aspre şi de o ură prea mare a clerului nostru. Iar ei voiau să ne arate cât de deosebiţi sunt ei faţă de ai noştri. Pe urmă, nemărturisit, tot era un gând ascuns sub această milă şi înţelegere creştinească. O nădejde că din toată ajutorarea aceasta, va ieşi odată, cât de târziu, după o vreme de aşteptare, un câştig de la noi pentru sfânta unire cu Biserica Romei.
Dar mai marii din Cluj ai părintelui Chindriş, văzând că vremea de aşteptare se tot amână, ba în loc ca spiritul de la ei să ne cucerească pe noi, se ivise primejdia ca Duhul care ne însufleţea pe noi să-i cucerească pe ai lor. Trebuiau luate neapărat măsuri.
Bietul părinte Chindriş nu mai ştia cum să împace lucrurile. De noi nu s-ar fi despărţit fiindcă lucrurile lui îi mergeau de minune. De convins nu ne putea convinge să ne schimbăm câtuşi de puţin felul de a fi. Iar cu superiorii săi nu putea să se strice...
Lucrasem acum destul timp împreună cu păr. Chindriş. Am vorbit şi am chibzuit mult împreună. Părea uneori că lumina adevărată a putut străbate până la înţelegerea sa faţă de Lucrarea Oastei, faţă de Lucrarea înnoitoare a Duhului Sfânt în felul în care ne era descoperită nouă...
Am avut adeseori împreună astfel de lungi şi răbdătoare discuţii pe aceste probleme...
Dar cu toată bunăvoinţa pe care părea că vrea s-o aibă, tot n-am putut ajunge împreună la acelaşi fel de a vedea - niciodată! Atunci lăsam un timp discuţiile aşa. Pe urmă iarăşi izbucneam.
Noi eram învinuiţi de ei că facem numai pietism şi că nu facem deloc dogmatism. Pentru Isus Cel Răstignit şi trăirea în dragostea Lui - era numai pietism gol, care fără observarea strictă a formelor, a obiceiurilor şi a rânduielilor (nespus de multe şi de felurite) pe care le aveau ei, Biserica - noi nu aveam vreun folos. Fără dogmatismul lor, tot pietismul nostru ziceau ei, era numai ca un foc de paie care se va stinge în curând şi pe totdeauna...
Ne izbeam din nou de aceeaşi literă de care credeam că scăpasem la Sibiu şi la Oradea...
Dar ca să nu se strice nici cu unii nici cu alţii, la ce a recurs părintele Chindriş?
- Vom face două ediţii din foaie, zise el. Începând cu Anul Nou 1940, eu voi scoate Viaţa Creştină pe placul superiorilor mei şi pentru abonaţii noştri care nu sunt din Oastea Domnului, iar voi veţi scoate Misionarul Vieţii Creştine - numai pentru ai voştri!
- Bine, am zis noi mai uşuraţi, sperând că odată despărţiţi astfel - vom putea lucra cu mâinile slobode.
Aşa începură ediţiile noastre paralele. Dar şi în Viaţa Creştină în afară de câteva articolaşe confesionaliste destul de slăbuţe, scrise de către unii din ai lor, - în restul paginilor apăreau tot cele scrise de noi în Misionarul nostru.
Aveam deocamdată şi unii şi alţii răbdare şi speranţă. Atât ei pentru noi că vom ajunge să înţelegem adevărul, cât şi noi pentru ei că vor ajunge să-l înţeleagă pe al nostru.
Cum temelia noastră era puternică şi hotărârea ne era neclintită, noi n-aveam ce să mai schimbăm. Pe lângă propovăduirea lui Isus Cel Răstignit noi n-aveam ce să mai adăugăm de la ei, dar nici nu mai aveam ce să mai lăsăm de la noi. Socoteam că le plătim îndeajuns binefacerea, prin venitul mai întâi material pe care îl aveau în urma noastră, apoi şi prin cel duhovnicesc. Niciodată cititorii lor nu mai primiseră o astfel de hrană. Sutele de scrisori ce le primeam erau o mărturie neîndoielnică.
Inventarul familiei Chindriş începu să se înmulţească şi situaţia lor materială se îmbunătăţea văzând cu ochii.
Taxele noastre însă creşteau, impozitele şi salariile celor de la tipografie la fel.
Noi iarăşi ne alegeam doar cu munca şi cu lipsurile, ca oarecând la Sibiu. De multe ori, stând la masă numai noi doi, aveam iarăşi ca altădată numai o bucată de pâine, din care eu mâncam coaja pentru că aveam dinţi buni, iar fratele Marini miezul - pentru că el n-avea dinţi.
Tot ce ne mai rămânea şi nouă din ceea ce venea pentru abonamente şi cărţi, foloseam în întregime pentru tipărirea noilor cărţi. În privinţa asta fratele Marini care ţinea socotelile, era foarte grijuliu. Mai bine răbdam noi de foame, decât să rămânem fără bani de tipărituri.
În concediile mele, multe - medicale, prin concentrările din acest an, am lucrat mereu când la Oradea pentru tipărirea cărţilor, când la Cluj la foaie, când prin ţară la adunări.
Dintr-o astfel de concentrare am mers şi de Rusaliile acestui an, pentru împlinirea marelui nostru dor şi a marii noastre îndatoriri faţă de amintirea şi mormântul de la Sibiu. La Sibiul de care acum ne apropiam întotdeauna cu un simţământ de duioasă durere, amestecată cu teroare, ca de un loc nespus de scump, dar vinovat şi primejdios.
Ne-am văzut din nou cu mulţi fraţi aduşi de aceleaşi simţăminte. Şi dată fiind colaborarea noastră acum la Clujul greco-catolic, am găsit o oarecare înţelegere şi adăpost doar la Biserica greco-catolică din strada Lungă...
Neputând fi nimic organizat mai temeinic, pelerinajul nostru la mormânt, ca şi adunările noastre au fost de data aceasta cu mult mai reduse decât înainte. Împrejurările potrivnice erau multe şi mari.
În tot acest răstimp foile Mitropoliei, acum deplin în mâinile lui Vonica, - noul Secaş - nu încetau să ne atace folosind din plin împotriva noastră minciuna că am trecut la greco-catolici şi că suntem plătiţi de ei ca să facem spărtură în ortodoxie.
Aşa au mers lucrurile până în septembrie 1940.
Eram atunci undeva concentrat pe zonă lângă Turda, când cornul din stânga străpunse şi sfâşie atât de dureros ţara noastră, smulgându-ne Basarabia şi Bucovina.
În curând cornul cel din dreapta şi el ne străpunsese şi mai dureros, smulgându-ne Ardealul de Nord.
Termenul de refugiu din teritoriul cedat al Ardealului, era de numai câteva zile. Clujul rămânea dincolo, iar între el şi ţară puterile vrăjmaşe săpau acum o prăpastie de foc, peste care nu se va putea trece cine ştie până când. Dincolo de această prăpastie erau fraţii noştri dragi, cărţile noastre. Ce era de făcut?
Cu mare greu am obţinut o permisiune, - eu nu aveam domiciliu în teritoriile cedate. Am alergat la fratele Marini care împacheta în geamantane, coşuri, baloturi, saci, tot ce tipărisem al nostru acolo.
Eu tipărisem anul trecut la Oradea Doina Golgotei, iar anul acesta la Cluj alte două cărţi de poezii: Darul Lacrimilor şi Cântări de Pace. Iar fr. Marini Cuvinte de Aur, Hotărâţi şi Statornici, Postul, Flecăreala şi altele. Toate acestea le aveam aici şi încă multe altele. Toate trebuia să le evacuăm... Şi cărţile erau grele, trenurile pline, poşta aglomerată, gara departe, iar noi numai singuri...
Toată lumea era alarmată, îngrozită, împrăştiată şi fiecare ocupat cu ale lui.
Am luat câte două geamantane mari, sau coşuri, sau saci cu cărţi şi am început călătoria.
Eu când la Arad, când la Beiuş. Marini cu ce putea şi el, când la Turda, când la Sebeş. Zi şi noapte pe drum.
Aşa ne-am putut evacua doar noi doi ceva din tot ce avusesem strâns pentru Domnul.
Călătoream îngrozitor aproape numai între vagoane şi pe scări, fiind în fiecare clipă în primejdia de a fi împinşi sau căzuţi sub roţile trenurilor pline de lume înspăimântată, chinuită, abrutizată, încărcată cu bagaje, cu copii, cu lăzi, cu saci - şi cu nervii înnebuniţi.
Dar ce am putut oare noi evacua în cele 2-3 zile câte s-a putut merge şi veni? Cea mai mare parte ne-a rămas acolo!
Când, după cinci ani, am mai putut reveni din nou - n-am mai aflat nimic.
A fost totuşi şi un câştig şi în paguba aceasta a noastră: fraţii noştri rămaşi în Ardealul de Nord şi cei din Vechea Ungarie cu care se întâlniseră acum în aceleaşi hotare, au avut astfel de unde să-şi ia hrana sufletească rămasă de la noi şi să se învioreze.
Astfel pentru tot timpul celor cinci ani câţi am fost despărţiţi de ei, fraţilor noştri din Ungaria, le-au rămas acolo de la noi cărţi şi Biblii...
De altfel, acest sfârşit grabnic şi neaşteptat al colaborării noastre cu păr. Chindriş - şi indirect cu Biserica greco catolică - a venit ca o rezolvare de la Dumnezeu.
De fapt, din pricinile despre care am scris şi mai dinainte, lucrurile ajunseseră din nou într-o stare din care nu se mai putea continua mult.
Superiorii păr. Chindriş erau tot mai nemulţumiţi întâi de curentul cel nou evanghelic care prin scrisul nostru se revărsa printre credincioşii lor. Apoi scopul pentru care acceptaseră ei o vreme să ne adăpostească în casa lor - nu se împlinise nici în cea mai mică măsură.
Aceste două motive îi făceau nervoşi şi nerăbdători şi îl forţau pe preotul Chindriş să intervină adeseori brutal în mersul lucrărilor noastre.
Uneori căuta să strecoare în paginile gazetei articole de propagandă de a lor, confesională. Alteori ne făcea observaţii asupra unor scrieri prea evanghelice cerând să le înlocuim înainte de a apare. Mergea până acolo încât ne scotea la tipografie din pagini bucăţi de text...
Mai era apoi nemulţumit şi de vizitele fraţilor din ţară care veneau în fiecare zi cu drag la noi. Uneori în grupuri mari, după cum se obişnuiseră fraţii cu noi, oriunde fusesem.
Toate aceste zilnice şicane creaseră o stare pe care în ultimul timp nici bietul frate Marini, cu toată răbdarea pe care o avea el de la Dumnezeu - n-o mai putea suporta. Adesea când ne întâlneam, îmi spunea oftând sătul şi îngrijorat:
- Ce facem? Aşa nu se mai poate lucra! Sunt tot mai nerăbdători cu noi. Când vine de la episcop, aproape nu mai poţi vorbi cu el.
- Să mai încercăm frate!... Domnul va rezolva cumva El problema asta!
Şi într-adevăr a rezolvat-o. Iată cum a rezolvat-o.
Aşa a pus Dumnezeu în felul acesta neaşteptat, un capăt acestei colaborări, pe care noi nu mai ştiam nici s-o continuăm nici cum s-o sfârşim.
Astfel ne-am despărţit ca prieteni. Iar amintirile noastre ne-au rămas frumoase.
Ultimul număr din foaie fu nr. 33 din 12 august 1940.
Totuşi, cu toate aceste necazuri, ceea ce s-a făcut în acei doi ani a fost foarte mult şi frumos. Foile au fost pline de hrană gustoasă, iar cărţile şi Bibliile răspândite cu zecile de mii. Pe urmă marile adunări şi multele misiuni, au avut mult spor duhovnicesc. Lucrarea Domnului a crescut şi în putere şi în număr.
După evacuarea noastră din Cluj, a urmat iarăşi un timp nespus de greu. Dar necazurile tot n-aveau să se termine nici aici.
La cârma ţării ajunseră oamenii cornului din dreapta care aduceau cu ei răcnete şi ameninţări tot mai primejdioase împotriva Lucrării Evangheliei.
La plăgile sfârtecării trupului ţării noastre, se adaugă îndată o nouă mustrare cerească: cutremurul de pământ din octombrie, care a făcut alte victime şi pagube pricinuind o nouă spaimă şi durere.
Cu toate acestea însă nimeni dintre cei mari nu s-au lăsat pătrunşi de înţelesul acestor semne cereşti... Nici mai marii Bisericii nici ai poporului nu şi-au schimbat întru nimic inima şi faptele. Fărădelegile creşteau încă şi mai mult şi în mărime şi în număr. Iar purtarea mai marilor faţă de Lucrarea Domnului se înrăutăţi şi mai mult.
Anul 1941 mă găsi concentrat. Fusesem mutat la o unitate din Bucureşti. Aveam mult timp liber şi îl foloseam vizitând multe biserici, biblioteci, adunări, fraţi.
Atunci am cunoscut adunarea evreilor creştini unde lucrase un timp fratele Feinstein de la Iaşi... Datorită amintirii lui m-am împrietenit acum cu cei ce lucrau în această biserică. M-am apropiat mult de unii din ei, îmi erau dragi, fiindcă erau din neamul Mântuitorului nostru Isus Hristos - şi erau ceva neobişnuit şi necunoscut până atunci pentru mine.
În acest răstimp am cunoscut şi pe Tudor Popescu. Am stat adeseori de vorbă cu el chiar în casa lui. Despre istoria căruia ştiam multe din spusele părintelui Iosif.
Am fost apoi adeseori şi în biserica Zlătari, a păr. Toma Chiricuţă despre care la fel ştiam... Am vorbit însă foarte puţin cu el. Se ferea de noi.
Am mai participat de multe ori şi la adunările fraţilor de prin Ghencea şi Ferentari. Uneori duminicile, mergeam şi prin comunele dinafara Bucureştilor, pe la fraţii din Brezoaiele, Lunguleţu, Potrogi, Zăvoiul Orbului... Am petrecut fericit de multe ori printre ei.
De prin ţară primeam fără prea mari piedici scrisori de la sufletele iubite. Lucrarea Domnului mergea înainte, deşi în unele părţi cazurile de prigonire a Oastei Domnului şi de condamnare a fraţilor se înmulţiseră. Mai ales în Muntenia şi în Moldova.
De altfel prigonirea fraţilor ostaşi de către autorităţi n-a încetat de tot niciodată. Cazuri de acelea despre care am vorbit în capitolele de mai înainte s-au repetat mereu când într-o parte când în alta a ţării, aşa că acum eram obişnuiţi cu ele.
Ne-a impresionat de fiecare dată răbdarea fraţilor, în faţa furiei plină de răutate dezlănţuită împotriva noastră numai din pricina Numelui lui Isus Hristos, Domnul nostru.
Aproape fiecare misionar avea zeci de cazuri de arestări şi bătăi pe la posturile de jandarmi, confiscări de cărţi, amenzi, trimiteri în judecată... Fraţii de pe Valea Trotuşului, cu fratele Bălăuţă aveau în privinţa asta cele mai multe de astfel de întâmplări.
Dar tot ei aveau şi cele mai binecuvântate şi mai numeroase adunări frăţeşti. Se vede încă odată adevărul că vântul prigoanei aţâţă şi mai puternic focul Evangheliei... Oriunde Evanghelia era cea mai prigonită, acolo credinţa era cea mai înflăcărată.
La Bucureşti, unde eram concentrat, prin serviciul meu, mergeam adesea pe la Direcţia Presei din Ministerul Propagandei. Şi Domnul a făcut să leg acolo prietenie cu cineva care mi-a ajutat să obţin autorizaţie pe numele meu pentru tipărirea unei reviste lunare de literatură creştină şi informaţie la Beiuş. Anume revista Familia creştină.
Am făcut astfel toate pregătirile pentru apariţia revistei.
La Beiuş era o veche tipografie Doina, la care se tipărise pe vremuri Beiuşul, o foaie de cultură pentru popor, redactată de prot. Petru Pap (un vechi prieten al părintelui Trifa) şi la care colaborase chiar şi dânsul în câteva rânduri, demult...
Am obţinut un concediu, am luat pe fratele Marini acasă la părinţii mei şi am scris şi nr. 1 al revistei pentru luna iunie 1941 în 20 de pagini.
Dar timpul era prea scurt. La Beiuş era pe atunci doar un singur tipograf bun. Fratele Marini a plecat îndată la Arad cu materialul pentru cele 8 pagini din mijloc ale revistei, spre a le tipări în Arad la o tipografie cunoscută. Iar eu cu celelalte 12 pagini, la Beiuş.
Redacţia era în casa părintească din com. Mizieş, lângă Beiuş.
Din primul număr am tipărit atunci 5.000 de exemplare şi le-am trimis spre desfacere abonaţilor a căror adrese le mai aveam la revista Viaţa Creştină şi Isus Biruitorul.
Revistele le aduseserăm neîmpăturate, aşa cum ieşiseră din tipografie, încărcându-le în carul cu boi frumoşi ai tatălui meu. Venirăm fericiţi cu ele cei 4 km până acasă, Marini în car pe reviste iar eu înaintea boilor.
Acasă, urma o clacă cu toţi fraţii şi surorile, mai mult tineretul, în 2 zile. Apoi împăturate, împachetate şi adresate le încărcam din nou în carul cu boi frumoşi şi le duserăm înapoi cei
4 km până la poştă la Beiuş. Aşa primiră fraţii după aproape un an din nou vestitorul aşteptat.
Dar abia expediarăm primul număr şi eu mă pomenii cu o telegramă de chemare urgentă la unitatea mea din Bucureşti. În curând intră şi ţara noastră în război, iar unitatea mea trebui să plece imediat spre front.
Din nou trebui să rămână fratele Marini singur cu toate.
Ne-am rugat împreună, ne-am îmbrăţişat adânc mişcaţi sufleteşte şi am plecat, lăsându-l pe Marini acasă cu ai mei, în locul meu.
Revista continua să apară în fiecare lună. Dumnezeu ocrotea totul - şi în condiţiile grele ale războiului, scrisul ei era un mijloc de mângâiere şi îmbărbătare pentru toţi fraţii noştri.
În jurul revistei începură să se strângă o mulţime de condeie tinere cu poezioare şi articolaşe pe care le publicam cu multă bucurie ajutându-i cum puteam, spre a-i încuraja să scrie. Speram cu timpul că va apare şi câte un talent promiţător.
În paginile acestei reviste începură să-şi scrie primele lor lucrări mai bunişoare printre alţii: Silviu Hărăguş, Niculiţă Moldoveanu, Simion Paraschiv...
Cei mai mulţi însă n-au mai continuat: au rămas numai cu atât.
Acum, în sfârşit, a sosit vremea să spun ceva şi despre Ioan Marini, fratele şi tovarăşul meu în Domnul.
Fireşte, revista Familia creştină nu mai putea fi, - cum nu fuseseră nici cele de la Cluj, - ceea ce fusese Isus Biruitorul.
În primul rând ce eram noi pe lângă părintele Iosif? Nişte pitici pe lângă un uriaş. Apoi, rămăseserăm prea curând orfani. Eram în privinţa scrisului încă nişte începători. Şcoala pe care o făcusem la Isus Biruitorul fusese prea scurtă şi prea agitată. Nu numai condeiul şi experienţa noastră erau prea tinere - ci şi talentul şi orizontul nostru erau încă prea înguste.
Aveam nevoie încă de şcoala multor necazuri şi de multă muncă pentru ca să ne maturizăm, spre a putea da cândva lucrări mai de valoare.
Totuşi fratele Marini avea în toate privinţele întâietatea.
Deşi pe revistă eu figuram acum ca redactor, fiindcă aşa cereau formalităţile de autorizaţie, - totuşi el era totdeauna cel ascultat. Cuvântul lui era totdeauna cel hotărâtor între noi.
În privinţa scrisului, talent puternic de scriitor, fratele Marini nu prea avea. Dar muncea foarte mult. El n-a creat seriale lungi cu subiecte şi idei bine închegate, cum făcuse înainte părintele Iosif în foile lui: Călătoria la Ierusalim, Spre Canaan, Alcoolul sau Cartea Vieţii, Biblia şi altele.
El citea mult, strângea istorioare, exemple şi întâmplări fel de fel - şi îşi închega astfel articolaşele pe marginea acestora, trăgând din ele învăţăminte şi scoţând adevăruri. Aceasta era partea lui cea mai deosebită şi isteţimea sa pe care o desprinsese de la părintele Iosif.
Dar avea fratele Marini un mare dar şi talent: darul vorbirii puternice, închegate, înflăcărate şi cuceritoare...
Erai în stare să-l asculţi ceasuri întregi fără să oboseşti şi fără să doreşti să mai termine.
Inima lui era întruna aprinsă de focul dragostei lui Hristos, iar mintea lui limpede era plină de fel de fel de cunoştinţe adunate de prin multele cărţi citite, astfel că ori de câte ori îşi deschidea gura de la orice subiect ar fi pornit, el avea de spus totdeauna ceva tot mai nou şi tot mai frumos.
Acest lucru nu-l spun numai eu, ci îl ştiu bine cu toţii cei ce l-au auzit vorbind. Dintre aceştia mulţi mai trăiesc şi azi.
Aş vrea să amintesc aici măcar câteva din amintirile fr. David Bălăuţă de la Comăneşti, în legătură cu puterea din vorbirile fr. Marini...
...când s-au terminat vorbirile slabe ale celor doi dinaintea lui, fratele Marini s-a ridicat şi a vorbit atât de frumos şi cu atâta putere încât a acoperit toate lipsurile celor doi. Îmi ziceam că parcă anume s-a întâmplat aşa cu cei doi care vorbiseră înaintea lui spre a-i da prilejul a ne vorbi el în aşa fel încât ne-a umplut sufletele...
Sau alta: ...în comuna Griviţa, în adunarea de seara, în curtea surorii Mina Stoica, în vorbirea lui, oamenii se predau Domnului cu grămada, în hohote neoprite de plâns în aşa fel încât şi câinii din sat începuseră să latre de mulţimea gemetelor de plâns... A fost ceva nemaiauzit şi nemaiîntâlnit până atunci...
Sau alta: ...la Lieşti, în biserică unde s-a ţinut adunarea de după masă, au fost şi trei preoţi din care unul protopop. Fratele Marini a vorbit atât de minunat încât i-a impresionat puternic pe toţi... apoi după ieşirea din biserică s-a oprit în drum unde l-a înconjurat mulţimea şi vorbirea lui i-a uimit şi cucerit pe toţi.
Dar în câte sute şi mii de astfel de prilejuri a răsunat puternic glasul lui. Cred că un astfel de vorbitor nu mai era altul...
Iată şi mărturia unor surori din Sâmbăteni, Arad.
...era în primăvara anului 1939, când a fost o mare adunare la noi. Au venit şi surorile oarbe de la Arad. Adunarea a fost în Căminul Cultural care era plin de oameni. Atunci fratele Marini s-a făcut neuitat tuturor prin puterea cea mare cu care a vorbit de pe scena căminului.
Când a vorbit şi despre dragostea Domnului faţă de noi nespus mai mare decât dragostea unei mame pentru copilul ei, - toată lumea din cămin plângea...
Aşa de mare putere în vorbire avea fr. Marini.
Dar adunările cutremurătoare din Zăvoiul Săsciorilor, sau din atâtea alte mari şi neuitate prilejuri... Ceasuri întregi fermeca sute de oameni cu cuvântul lui plin de putere şi de adevăr.
De aceea încă de la început, eu m-am recunoscut în privinţa asta, ca un începător slab, pe lângă el.
Când mergeam împreună pe la adunări, l-aş fi făcut să vorbească tot timpul numai el, iar eu cât mai puţin, sau deloc.
De altfel încă din primele mele amintiri de la Sibiu am rămas cu impresia că pe lângă alţii şi după ei, mai ales după el, - eu nu am ce spune nimic într-o adunare.
De aceea, în adunările din Sibiu, n-am vorbit în primul an decât de două ori. Îmi era atât de ruşine să mă ridic în faţa fraţilor şi să vorbesc când erau acolo păr. Iosif şi fr. Marini încât totdeauna stăteam ascuns în rândurile din urmă, spre a nu fi văzut şi cerut de cineva la cuvânt.
Atât părintele Iosif cât şi ceilalţi fraţi stăruiseră de atâtea ori să iau cuvântul în adunare. Dar n-am vrut şi n-am vrut nicidecum.
Când totuşi am vorbit prima dată s-a întâmplat aşa:
Fiindu-mi cunoscut obiceiul meu de a mă ascunde spre a nu fi văzut şi chemat la cuvânt, părintele Iosif care se afla în fruntea adunării, vrând neapărat să mă facă să ies din această stare a mea, după o cântare a anunţat în auzul tuturor:
- Acum ne va vorbi fratele nostru Traian Dorz. Să-l ascultăm!
Apoi zâmbi, căutându-mă cu privirea peste tot să vadă de unde apar.
Toate privirile se întorseseră să mă afle. Din scris mă cunoşteau cu toţii, dar nici unii până atunci din cuvânt.
Mi se păru că atunci dintr-odată se prăbuşeşte peste mine un munte. Nu ştiu cum m-am ridicat şi m-am dus în faţa adunării. Nu ştiu nici despre ce mi-a dat Domnul să vorbesc chiar în clipa aceea, dar ştiu că eu unul am fost foarte nemulţumit de mine.
Acasă, toţi erau bucuroşi de ceea ce îmi făcuse părintele şi mă lăudau, ca să mă îmbune. Dar eu eram atât de ruşinat că nu-mi mai puteam ridica faţa şi opri lacrimile.
A doua oară mi s-a întâmplat tot aşa cu fratele Bucur.
Târziu de tot, după ani de zile, mi s-a părut că am şi eu ceva nou de spus. Şi am avut curajul să mă ridic singur şi să vorbesc...
Dar totdeauna am fost timid, am făcut multe greșeli și eu însumi nu știu să fi fost vreodată mulțumit de mine cum am vorbit.
În vorbirile fratelui Marini toată marea putere venea din viaţa lui puternică de rugăciune. Şi venea din părtăşia pe care el o avea neîncetat cu Domnul. Atât prin citirea Cuvântului Sfânt, cât şi prin rugăciunea lui aproape necurmată.
Iată de pildă o întâmplare descrisă tot de surioara din Sâmbăteni, întâmplare petrecută chiar în casa lor:
„...după terminarea adunării de seara, mama mea a chemat pe fratele Marini pentru odihnă la noi. Parcă îl văd şi acum... mama îi pusese să mănânce, dar dânsul a zis: soră, dacă ai puţin lapte, eu sunt suferind, stau rău cu dantura... doar puţin lapte şi gata. Mama i-a adus laptele şi i l-a lăsat pe masă, apoi i-a desfăcut patul ca să se culce şi după aceea a ieşit lăsându-l singur.
L-am văzut cum s-a aşezat pe genunchi. Asta era pe la ora unu noaptea.
Când mama s-a sculat dimineaţa, a văzut în camera lui tot lumină. Şi când a intrat să stingă lumina, l-a aflat pe fratele Marini tot în genunchi rugându-se. Patul era tot aşa cum îl lăsase mama, iar mâncarea de pe masă era neatinsă. El se ruga cu ochii plini de lacrimi.
Apoi şi-a împachetat ce avea şi a plecat la tramvai.
Nu l-am mai văzut până în anul următor iarna. Era o iarnă grea cu zăpadă mare, iar el mergea cu noi, toţi trei la adunare. Mergeam greu căci zăpada ne era până la genunchi. Eu cu mama de-abia puteam. El mergea înaintea noastră să ne facă urme zicându-ne: călcaţi pe urmele mele, dar pe astea de zăpadă, cu celelalte călcaţi pe urmele Domnului Isus...
A stat şi atunci în casa noastră două zile. Dar tot timpul cât a fost la noi nu l-am văzut decât în meditaţie asupra Cuvântului lui Dumnezeu - şi în rugăciune.
Era tăcut şi gânditor. Nu voia să ia cu el nici un fel de bagaj decât Biblii şi cărţi, pentru fraţi şi pentru oricine. Mâncare nu lua niciodată cu el. Mânca unde ajungea, dacă i se dădea. Dacă nu, răbda. El n-a cerut niciodată şi s-a mulţumit întotdeauna cu ceea ce era.
A suferit atunci multe ocări şi vorbe grele din partea fostului frate Simion Achim de la Arad care trecuse la penticostali şi care mai îndemna şi alte suflete la ruperea legăturii frăţeşti... Îmi aduc aminte cum fratele Marini l-a mustrat blând pentru această faptă urâtă dinaintea Domnului. Dar Simion i-a vorbit cu strigăte şi batjocuri numindu-l fanatic şi formalist. Atunci, după alte multe încercări fără folos, fratele Marini şi noi toţi ne-am despărţit de cei ce făceau dezbinarea şi am plecat. Era noaptea târziu...
A venit iarăşi cu mama şi cu mine la noi... Dar nici de data asta n-a dormit deloc ci a stat în rugăciune şi a plâns până dimineaţa când a plecat...”
Fratele David Bălăuţă iată ce spune şi el:
„...Era un om cu totul deosebit în rugăciune: se scula noaptea pe lângă fraţi şi se ruga pe unde putea. La Corna, lângă Arad, unde am mers împreună cu alţi fraţi, luni dimineaţa când sătenii mergeau la coasă l-au auzit şi văzut pe fratele Marini în genunchi în grădina casei unui frate, rugându-se cu plânset mare. Se rugase acolo toată noaptea aceea...
Se spune despre el că intra în curţile fraţilor printre câini şi nu-l muşcau nici nu lătrau la el...
La Cricău în via surorii Suzana, în timp ce noi ceilalţi toţi ne-am odihnit şi am dormit, - el a stat mai bine de două ore în rugăciune...
La Asău, cât a stat la noi, fratele Ardeleanu spune cum l-a aflat de mai multe ori, departe pe dealul satului îngenuncheat pe o pătură cu Biblia în faţa lui, plângând şi rugându-se...
Aşa ştia fratele Marini să se pregătească pentru adunări şi aşa îşi pregătea el vorbirile sale. De aceea erau ele pline de atâta putere...”
Şi câţi alţi fraţi şi surori pe unde a mai petrecut el n-ar mai avea astfel de lucruri de spus despre el!
Despre câţi vorbitori se mai poate spune astăzi astfel de lucruri? De aceea şi vorbirile lui sunt aşa cum sunt.
Cu puţin înainte de Sărbătorile Crăciunului 1941 m-am întors acasă bolnav de pe front. În ajunul Crăciunului am fost internat în spitalul din Beiuş cu o temperatură mare şi o stare generală foarte rea. Medicul a constatat că aveam scarlatină - şi am fost internat la izolarea spitalului, unde am fost lăsat să zac singur într-o cameră rece.
În seara de ajunul Crăciunului au mai adus lângă mine, în patul alăturat de al meu, pe un bătrân cu care veniseră fiii lui, doi tineri abia căsătoriţi.
Bătrânul era pe moarte, dar în seara aceea spre Noaptea Crăciunului nimeni nu s-a mai ocupat de el.
Copiii lui s-au dus nu ştiu unde lăsându-l singur lângă mine care aveam 40° temperatură. Eram şi eu la fel de singur ca bietul bătrân. Gemea şi voia ceva dar nu am putut să mă ridic să-i fac nimic.
Cam pe la ora zece bătrânul a murit.
Toată noaptea aceea sfântă eu am stat singur cu mortul la spatele meu neputând nici să mă scol să anunţ - dacă aş mai fi avut pe cine, nici să fac altceva nimic. Izolarea în care zăceam noi, era departe de clădirea spitalului şi nimeni n-a mai venit la noi până dimineaţa.
Aşa am petrecut eu noaptea Crăciunului 1941.
Anul 1942 a fost pentru noi un an în care au început examene şi mai grele decât până atunci. A fost anul primelor noastre închisori pentru Domnul. Întâi a început fratele Marini.
Iată cum i s-a întâmplat lui:
După şapte luni de război, unitatea cu care fusesem şi eu pe front, distrusă de lupte - se întoarse în ţară pentru refacere. În acest timp eu venisem bolnav într-un concediu de două luni acasă. Atunci am fost internat la spital cum am descris mai sus.
După zece zile am ieşit din spital, rămânând acasă.
Bucuros că m-am întors la revistă, fratele Marini s-a încărcat cu cărţi şi Biblii să plece pe la fraţi în misiune... Îi era tare dor de fraţi...
Era prin ianuarie 1942, o iarnă grea cu ger mare.
Dar abia a plecat - şi la 2 zile am şi primit vestea că a fost arestat şi ţinut închis la un post de jandarmi, chiar la Sâmbăteni lângă Arad unde abia coborâse din tren.
Plecase pentru un rând de adunări cu fraţii de prin părţile Ardealului şi Timişoarei şi voia să înceapă de acolo.
Mai târziu sora Mărioara ne scria pe larg cum se întâmplase. Iată cum ne scria ea:
„...venind de la tramvaiul de 8 dimineaţa, fratele Marini cu un colet mare de cărţi s-a îndreptat spre noi, când şeful postului de jandarmi, Bobu, i-a ieşit în cale şi l-a întrebat unde merge. El a spus: la familia... cutare. L-a luat şi l-a dus la post, cu coletul de cărţi cu tot.
Nu ştiu cine din sat l-a văzut şi l-a cunoscut că este ostaş de al nostru. A venit la mama şi i-a spus:
- Ostaşul acela ce vine pe aici pe la voi şi vorbeşte frumos, a fost dus la Bobu la post. Avea un pachet mare şi greu. De abia mergea cu el.
- Du-te până la post - mi-a zis mama, să vezi dacă este adevărat, - şi cine este.
Dar şeful acesta Bobu, era o groază pentru toţi oamenii, era ca o fiară, aşa de rău se purta. Nu ştiu cum să mă apropii acolo şi ce să zic... Dânsul îşi avea familia în sat, iar mama mă trimise la ei de multe ori în trecut să le duc lapte. Aşa am îndrăznit să mă duc.
- Ce cauţi aici? - m-a întrebat el aspru...
- Am auzit că aţi adus aici pe un om cu un colet la el. E un frate al nostru. Vreau să ştiu ce a făcut şi de ce l-aţi adus aici!
- Da? - e fratele tău?
- Da, e fratele meu în Domnul!
- Atunci vino de vezi de el!
M-a dus într-o cameră grozavă şi rece. Când a deschis uşa, fratele Marini stătea pe un pat de fier... Camera era mare, geamurile mici şi îngheţate, fratele Marini vânăt de frig şi tremura... Când m-a văzut i s-au umezit ochii de lacrimi şi mi-a zis:
- Iată-mă sunt aici!
Dar şeful de post nu m-a lăsat să stau de vorbă cu el. M-a luat de mână şi m-a scos afară zicându-mi răstit:
- Destul, pleacă!
Dar eu m-am dus iarăşi la el în birou şi l-am rugat să-mi dea voie să vin la fratele meu cu puţină mâncare caldă.
- Bine, vino! - mi-a zis el.
Fericită, eu m-am dus repede acasă şi am spus mamei totul. Am pregătit în grabă amândouă mâncarea şi m-am dus. Şeful plecase undeva, era numai soldatul. Am stat cu fratele până ce a mâncat. A venit şeful şi l-am rugat din nou:
- Lăsaţi-mă să-i aduc lemne să-i fac foc. Este aşa de frig aici iar el este slab şi bolnav.
Şi să-i aduc pernă şi dună caldă de învelit, dacă îl veţi mai ţine aici!...
Nu mi-a dat nici un răspuns. Dar eu seara m-am dus şi i-am dus iarăşi de cină.
- Mai vii mult aici? - s-a răstit la mine şeful.
- Da, voi veni tot timpul cât va sta aici, - am zis eu.
- Poţi să-i aduci şi pernă şi dună! Văd că ai mare grijă de el!
Am fugit întruna până acasă, am luat duna şi perna mea şi m-am dus înapoi la fratele cu ele. Când m-a văzut fratele a lăcrimat şi a zis: O, cum lucrează Dumnezeu...
În dimineaţa următoare m-am dus iarăşi cu mâncarea caldă la fratele. Mi-am luat cu mine şi lucrul de mână să stau cu el. Când am rămas singuri am cântat şi ne-am rugat împreună, căci şeful văzând că nu-i om periculos l-a lăsat şi fără soldat lângă el. I-a spus doar să nu fugă până va primi ordin să ştie ce să facă cu el... Apoi întorcându-se spre mine îmi zise ameninţător:
- Dacă fuge tu răspunzi de el!
- Bine, am zis eu fericită.
Astfel au trecut patru zile cât eu tot am mers şi am venit de acasă la postul de jandarmi şi înapoi.
În seara a patra şeful m-a chemat în birou şi mi-a zis:
- Văd că tare mult te doare de fratele ăsta al tău. Iată, ţi-l las să-l duci la voi acasă, ca să nu tot vii aici la el. Eu credeam că glumeşte. Nici nu ştiam de bucurie ce să cred când am auzit asta.
- Îl iau pe răspunderea mea, domnule şef!
- Am să-i fac o declaraţie pe care o semnează el şi o semnezi şi tu şi apoi ţi-l las. Dar tu răspunzi de el. Nu are voie să iese nici până în stradă. Nu are voie să vină la el nimeni. Va sta la voi în cameră. Are voie doar să se plimbe puţin prin curte sau grădină şi doar cu familia voastră să vorbească. Încolo, să nu aud că vin la el ostaşii, că te aduc pe tine în locul lui.
Apoi l-a chemat în birou şi pe fratele Marini. Când m-a văzut acolo a rămas mirat că el nu ştia încă nimic.
- D-ta, - i-a spus Bobu - ai deocamdată domiciliu forţat la familia ei. Mergi cu fata asta şi stai acolo până vom vedea cum se va rezolva problema. Nu ai voie asta... nu ai voie asta... nu ai voie asta...
- Semnează aici!
Fratele Marini avea faţa plină de bucurie. Semnă.
- Semnează şi tu, - se uită la mine şeful.
Am semnat şi eu.
- Puteţi pleca! Dar nu cumva să aflu că faceţi altfel.
Eu am luat repede hainele de pe pat, iar fratele coletul cu cărţi şi am plecat împreună.
Când ne-a văzut mama, tata şi frăţiorii mei, nu mai puteau nici ei de bucurie. Plângeam cu toţii, şi noi şi fratele.
Am pregătit o cameră caldă pentru fratele şi când ne-am văzut în ea, ne-am aruncat în genunchi şi am mulţumit Domnului cu lacrimi de bucurie.
Trei săptămâni au trecut astfel. Şi tot timpul cât acest minunat om al lui Dumnezeu a stat la noi, nu pot spune ce lumină puternică a stăpânit peste viaţa lui.
A fost un om al rugăciunii şi al Bibliei. Mai mult a postit şi s-a rugat decât orice altceva. Când nu citea şi nu se ruga scria tot timpul.
Mai totdeauna când mergeam la el să-i ducem mâncarea sau să mai stăm câte puţin de vorbă, îl găseam stând pe genunchi în rugăciune.
După cele trei săptămâni, a fost lăsat liber şi a plecat...”
În timpul acesta Domnul avusese grijă ca revista noastră să poată apărea la timp.
Spre mângâierea fratelui nostru încercat am scris atunci aproape întreg acel număr pentru februarie 1942, numai cu îmbărbătări şi cu adevăruri despre suferinţele copiilor lui Dumnezeu. Toate titlurile poeziilor, articolelor sau ştirilor erau pline de înţelesul acestor suferinţe, spre a da în felul acesta nu numai de ştire despre starea unui frate de-al nostru, dar şi despre stările care încep să vină, iar noi trebuie să le întâmpinăm pregătiţi.
Iată doar una din aceste scrieri, pe care n-o putem publica decât sub forma asta:
„Însemnări dintr-o carte bună
Vremurile celor dintâi creştini.
Mai zilele trecute ne-a căzut în mâini o carte frumoasă Quo Vadis... o istorisire scrisă de un mare scriitor credincios polonez, Henryk Sienkiewicz, despre vremurile celor dintâi creştini.
Dăm mai jos în câteva rânduri o parte din cuvintele pe care autorul le pune în gura sf. apostol Petru care dădea aceste încurajări unora dintre creştinii care mergeau la temniţă şi la moarte pentru Numele şi credinţa Domnului Isus Hristos:
...Pentru ce vă tânguiţi? Dumnezeu Însuşi S-a lăsat târât spre chinuri şi spre moarte - şi voi vreţi ca El să ne apere de ea?
Puţin credincioşilor, ne-a făgăduit El oare mulţumiri şi satisfacţii în această viaţă pământească? Iată-L că Domnul nostru Isus Se apropie de voi şi vă spune: Urmaţi-Mi Calea Mea! Iată că El vrea să vă înalţe la slava şi fericirea Lui veşnică - şi voi vă legaţi de acest pământ chinuitor cu amândouă mâinile strigând: Ajută-ne Stăpâne!...
Eu nu sunt decât un fir de praf în faţa lui Dumnezeu, dar în faţa voastră sunt apostolul şi trimesul Lui. Şi vă spun în Numele lui Isus Hristos că ceea ce se iveşte în faţa ochilor voştri nu e moartea ci e viaţa, nu e Durerea ci este Bucuria cea nemărginită şi eternă. Nu este robia, ci este slobozenia cea mai deplină.
Vouă tuturor care veţi vedea moartea celor ce vă sunt dragi, vouă tuturor celor împovăraţi, chinuiţi şi îndureraţi, şi vouă celor ce vă aşteaptă moartea pentru Hristos, - în Numele Cel Mare şi Sfânt al lui Isus, vă spun că prin aceasta veţi trece dintr-acest somn la fericirea unei treziri slăvite. Şi din această noapte vă veţi înălţa la zorile lui Hristos. În Numele Domnului: cadă de peste ochii voştri întunericul şi aprindă-vi-se inimile!...
Semănaţi cu lacrimi, ca să puteţi culege cu bucurie.
De ce să vă cutremuraţi în faţa puterii celui rău? Dincolo de robia acestui pământ, deasupra acestor cetăţi cuprinse între ziduri, - stăpâneşte Dumnezeul Cel Atotputernic care locuieşte în voi. Pietrele se vor uda de lacrimile voastre şi ţărâna de sângele vostru... Pline de trupurile voastre moarte vor fi povârnişurile... Şi totuşi iată, eu vă spun: veţi fi biruitorii...
Vol. II, pag. 131-132.
Ce minunate îndemnuri le erau acestea! Ce mângâiere şi întărire vor fi adus aceste cuvinte de foc celor ce le ascultau şi care mergeau să pecetluiască cu sângele şi moartea lor statornicia şi hotărârea credincioşiei faţă de Acela în care îşi aflaseră mântuirea, bucuria şi fericirea vieţii lor.
Ce slavă vor fi văzut ei în faţa ochilor lor, dincolo de suferinţa clipei trecătoare şi ce fericire strălucită le va fi luminat sufletul, când ştiau că vor avea parte de ceea ce a avut pe pământul acesta şi Domnul lor şi că se vor asemăna în felul acesta şi ei cu El.
Aceasta n-o pot cunoaşte decât acei care o trăiesc, acei care sunt învredniciţi şi ei de suferinţa pentru Hristos. Dar este înălţătoare, e slăvită, e negrăită.
Face să suferi oricât pentru a o avea.
- Nu-i aşa, frate Marini?”
Şi tot aşa toate cele 12 pagini ale revistei erau pline de astfel de îmbărbătări şi adevăruri despre suferinţa şi răbdarea pentru Domnul. Ele desigur ne erau date în vederea necazurilor care abia începuseră. De lungul lor şir vom începe să avem parte din ce în ce mai mulţi şi din ce în ce mai mult. Vremea acestora poate va fi să ţină până în clipa când se va auzi marea strigare: „Iată Mirele, ieşiţi întru întâmpinarea Lui. Binecuvântat este Cel ce vine...”
Nu peste multe zile veni şi rândul meu. Iată cum s-a întâmplat prima mea arestare:
Încă din anul trecut cunoscusem la adunarea evreilor creştini în Bucureşti pe fratele Richard, pastorul lor.
Când ne-am întâlnit mi-am adus aminte că el ne trimisese la foaia Misionarul Vieţii Creştine încă pe când eram la Cluj un articol despre încreştinarea evreilor. Ne-a plăcut atunci cum scria el şi i l-am publicat în foaie.
Acum scrisese o cărticică tot despre acest lucru, intitulată Păcatele Evreilor. Mi-a dat-o s-o citesc. Era o puternică chemare la Domnul Isus scrisă anume pentru evrei, cărora le vestea puternic mântuirea numai prin Jertfa şi Numele Domnului Isus Hristos, Adevăratul lor Mesia - Cel făgăduit de profeţi şi aşteptat de veacuri de tot neamul evreiesc.
Toată cărticica este o zguduitoare chemare pentru primirea şi urmarea Singurului Salvator al poporului evreu, Isus Hristos, care a ispăşit şi păcatul lor.
El voia să tipărească această carte într-o broşurică şi să o răspândească printre toţi evreii.
Cum însă evreii în vremea aceea erau foarte prigoniţi (era pe timpul cumplitei puteri fasciste) şi ei n-aveau drept să tipărească nimic, m-au rugat pe mine să le tipărim la revista noastră, această carte.
Am primit cu multă bucurie să le facem acest lucru.
Astfel am tipărit la Beiuş prima lucrare a fraţilor evrei creştini, Păcatele Evreilor - sub numele meu.
Abia se eliberase fratele Marini şi sosise acasă, când mă pomenesc eu luat de jandarmi şi dus la Beiuş la Poliţia de Siguranţă.
Niciodată nu ne iubiseră aceşti oameni. De multe ori fusesem şi eu ameninţat de şeful postului. Dar acum se poartă plin de trufie şi ameninţare.
Când am ajuns la Beiuş unul zice:
- La dl. comisar Borza!
Acesta era Şeful Siguranţei. Omul cel mai temut şi mai fioros...
- Aha, - tu eşti ăla? - şi mă întâmpină el de la început cu o privire ameninţătoare.
Eşti jidan, sau ce eşti?
- Dv. ştiţi ce sunt! De ce mă întrebaţi aşa?
Aruncându-mi pe masă în faţa mea un pachet de cărţi - vreo 10-15 exemplare din Păcatele Evreilor - mă privi în ochi:
- Cine le-a tipărit astea?
- Eu!
- De ce?
- Pentru ca să-L cunoască şi ei pe Hristos, ca Mesia şi Mântuitorul lor. El a murit şi pentru păcatele evreilor.
- Ce te interesează pe d-ta de ei?
- Sunt creştin şi Hristos a fost din neamul lor!
- Pe ce jidani cunoşti?
- Nu cunosc decât pe unii care sunt creştini ca noi.
- Cum: jidani creştini? Unde există aşa ceva?
- La Bucureşti sunt o biserică întreagă!...
- Şi ce legătură ai cu ei?
- Am fost de câteva ori la biserica lor. Se roagă şi cântă lui Hristos ca noi. I-am simţit ca pe nişte fraţi creştini.
- Cine a scris cartea asta?
- Eu!
- Şi cum a ajuns ea la Cernăuţi?
- Le-am dat o parte celor din Bucureşti iar ei probabil că vor fi trimis cuiva de acolo câteva exemplare.
- Las-că ai să vezi d-ta! Dacă te doare aşa de mult de păcatele evreilor, ai să le plăteşti. Dacă ţii atât de mult la ei, - să nu-ţi pară rău!
- Ia stai colo şi scrie o declaraţie.
Am stat şi am scris. Mi-a dictat să scriu o declaraţie conţinând cele discutate de el. Am semnat-o şi luându-o răstit, m-a ameninţat cu cele mai înfuriate cuvinte, din care am înţeles bătaie, judecată, închisoare...
L-am privit liniştit fără să-i răspund nimic.
- Acum pleacă deocamdată! Ai să mai fii chemat!...
Am ieşit de la Poliţie fericit că avusesem şi eu parte pentru o clipă de harul să sufăr ceva pentru Păcatele Evreilor... Întorsesem astfel ceva tuturor acelor minunaţi evrei, începând cu Primul Evreu Isus, Mântuitorul meu Scump - care suferise pentru păcatele mele şi pentru ale neamului meu...
N-am mai apucat să mai fiu chemat. Peste câteva zile am plecat iarăşi pe front. Şi negăsindu-mă au renunţat.
Cu toate că erau vremuri grele, iar prigoanele şi ameninţările erau tot mai mari, Dumnezeu ocrotea totul.
Revista apărea regulat, adunările se ţineau lanţ, înflăcărarea nu scăzuse şi numărul celor ce se întorceau la Dumnezeu - creştea.
Cheltuielile cu revista erau destul de mari şi restanţieri destul de mulţi. Eram nevoiţi să reînnoim în fiecare număr rugămintea să ni se achite costul cărţilor şi al revistei duse spre desfacere.
Pe lângă cărţile noastre, desfăceam multe Biblii pe care le comandam plătite înainte la Societatea Biblică din Bucureşti.
Lucrul cel mai mult îl făceau fraţii din Mizieş şi Beiuş care munceau cu dragă inimă la încărcarea şi descărcarea revistelor şi a cărţilor. La împăturarea, împachetarea şi adresarea lor.
Transportul de la tipografie acasă şi de acasă la poştă se făcea cu carul tras de cei doi boi frumoşi. Tatăl meu suia pe fratele Marini în carul încărcat cu vârf, iar el o lua înaintea boilor pe jos, având grijă ca să nu se întâmple nimic rău. Parcă ducea carul cu chivotul sfânt...
Ce privelişte frumoasă era carul cu boi mergând încărcat cu aurul Cuvântului lui Dumnezeu... Cred că acest car strălucea ca soarele...
Ce fericit era tata când mergea înaintea boilor ducând reviste şi Biblii, sau când oprea carul încărcat cu colete în faţa poştei!...
Era vreme bună sau grea, el era gata totdeauna când era nevoie sau grabă. Oricât de mult lucru ar fi fost la câmp, la semănat sau seceriş, - tata lăsa totul pentru Cuvântul Domnului şi pentru fraţi. Dumnezeu să-i dăruiască acum acolo în veşnicie, fericita Lui răsplată cerească, fiindcă de multe ori a avut şi el de suferit pentru Domnul şi pentru fraţi.
Mai târziu când încercările erau şi mai mari, a cunoscut şi el multe lovituri şi batjocuri din pricina Numelui şi Lucrării lui Hristos. Dar niciodată nu s-a plâns, nici nu s-a lăudat din pricina aceasta.
L-a iubit şi el pe Domnul Isus în tăcere şi în răbdare, cu multă smerenie şi cu multe lacrimi, până în clipa morţii sale.
Slăvit să fie Domnul!