Cap. 15 - Al doilea foc
Traian Dorz - Istoria unei Jertfe Vol. 2
„Și Dumnezeu care este Credincios
nu va îngădui să fiți ispitiți peste
puterile voastre, ci împreună cu ispita
a pregătit și mijlocul să ieșiți din ea,
ca s-o puteți răbda”
Există deci trei feluri de ispite:
1. Cele pregătite de diavolul.
2. Cele venite prin firea noastră pământească.
3. Și cele pregătite prin voia lui Dumnezeu.
El a ispitit pe Domnul nostru în toate felurile spre a zădărnici lucrarea Sa de mântuire pe care Tatăl o pregătise prin Fiul Său pentru lumea întreagă...
Diavolul L-a ispitit în toate felurile, după aceea a plecat de la El pentru o vreme (Luca 4, 13). Hristos a fost ispitit în toate lucrurile (Evrei 4, 15).
Aceste ispite sunt date de către diavolul îndeosebi împotriva statorniciei în credința față de Dumnezeu (1 Tes. 3, 5). Și împotriva curăției și dragostei față de Hristos (2 Cor. 11, 3).
2. Firea pământească va fi mereu pentru noi un izvor de ispite. Spune sf. ap. Iacov: fiecare om este ispitit când este atras de pofta lui însuși și momit (Iacov 1, 14). Cei ce vor să se îmbogățească... cad în ispită, în laț și în multe pofte nesăbuite și vătămătoare, care cufundă pe oameni în prăpăd și pierzare (1 Tim. 6, 9).
3. Cele care vin din partea lui Dumnezeu de fapt nu sunt ispite ci sunt mustrări, încercări, cercetări... toate având scopul de a trezi, de a curăți, de a îndrepta, de a mântui fie un suflet, fie o familie, fie un popor, fie o Lucrare peste care El le trimite acestea.
Sufletul credincios și ascultător de Dumnezeu este înștiințat despre toate aceste feluri de ispite, prin Cuvântul Domnului și prin Duhul Domnului.
Este cu neputință să nu vină prilejul de păcătuire - spune Însuși Glasul Domnului nostru Isus (Luca 17, 1). Domnul mustră pe cine îl iubește, ca un părinte pe copilul său (Prov. 3, 12). Suferiți pedeapsa: Dumnezeu Se poartă cu voi ca și cu niște fii, căci care este fiul pe care nu-l pedepsește tatăl? (Evrei 12, 7). Ferice de omul pe care-l ceartă Dumnezeu. Nu nesocoti mustrarea Celui Atotputernic. El face rana și tot El o leagă. El rănește și tot El tămăduiește! (Iov 5, 17-18). Nu vine oare din Mâna Celui Atotputernic și binele și răul?...
În toate felurile de ispitiri Cuvântul Sfânt al lui Dumnezeu ne recomandă rugăciunea, vegherea, înfrânarea, întărirea în Domnul și împotrivirea contra ispitei. Lupta fiind foarte grea, iar sfârșitul ei foarte însemnat, înștiințările Cuvântului Sfânt sunt puternice și repetate.
Încă mult dinainte de a veni ispita noi suntem în deplină cunoștință despre ea, fiindcă Evanghelia ne avertizează pe toate paginile ei că trebuie să fim încercați și noi în toate felurile, pentru încercarea credinței noastre, a nădejdii noastre și a dragostei noastre față de Dumnezeu.
Sunt două mijloace de a scăpa de ispită.
1. Rugăciunea, să fim feriți de ispită. Să fim îndepărtați de ea înainte de a o întâlni. Să nu fim nici duși în ea... Ca nu cumva, fiind noi nespus de slabi, mai bine nici să nu dăm față cu vrăjmașul, decât întâlnindu-l să fim doborâți de el. Pentru aceasta ni s-a pus la începutul Evangheliei rugăciunea: Și nu ne duce pe noi în ispită (Matei 6, 13).
Dar aceasta este starea dintâi, de la început... Starea de slăbiciune a copiilor în credință.
2. După aceea vine starea a doua. Starea celor care nu mai sunt copii purtați încoace și încolo de orice vânt (Efes. 4, 14). Starea când credincioșii Domnului ajung bine zidiți pe temelia credinței, tari în nădejde și fierbinți în iubire.
Atunci trebuie să vină încercarea. Dumnezeu o trimite sau o îngăduie, pentru ca ei înșiși, prin puterea Lui să devină niște biruitori. În această stare Cuvântul Domnului ne sfătuiește: ...Îmbrăcați-vă cu toată armătura lui Dumnezeu, ca să puteți ține piept împotriva uneltirilor diavolului... împotriva căpeteniilor, domniilor și stăpânitorilor întunericului acestui veac, împotriva duhurilor răutății... De aceea luați toată armătura lui Dumnezeu ca să vă puteți împotrivi în ziua cea rea și să rămâneți în picioare după ce veți fi biruit totul (Efes. 6, 11-13).
Aici rugăciunea credincioșilor nu mai este: „și nu ne duce pe noi în ispită...” ci este: fii cu noi și întărește-ne ca să biruim în ispită.
Ispita trebuie odată și odată să fie adusă la noi - sau noi trebuie să fim duși la ea.
Ispita este în chip normal întâlnită pe calea credincioșilor, cum sunt anumite locuri alunecoase sau prăpăstii pe drumuri. Cât suntem copilași, tatăl ne ia în brațe pe acele locuri trecându-ne peste ele fără nici să le atingem. Dar când nu mai suntem copii, ne înștiințează despre apropierea lor, dar ne lasă meritul ca noi să le învingem trecându-le. Firește că Domnul este neîncetat El Însuși veghetor asupra noastră spre a nu fi mai mare primejdia decât puterea noastră... Și este gata în orice moment să ne sprijinească sau să ne ridice.
Și astfel vine o zi, când harul lui Dumnezeu a ajuns atât de puternic în unii credincioși încât pot să vină orice fel de ispite, - pe ei nu-i vor mai putea doborî. Luptele îndelungate cu acești dușmani i-au făcut pe acești ostași ai Domnului să cunoască bine pe acești vrăjmași. Să simtă din timp primejdia și puterea lor.
Și să stea gata, tari în orice vreme având îmbrăcată pe ei toată armătura lui Dumnezeu. Acestora ispitele nu le mai pot face nici un rău: în Numele Domnului, ei le taie în bucăți.
Dar până când unii ajung la această stare, pe mulți alții, ispitele și încercările îi spulberă și îi nimicesc, la diferitele distanțe ale acestui drum strâmt și greu spre mântuirea sufletului până la intrarea în Împărăția cerească.
Așa a fost de la început pe tot drumul Oastei. Pe tot drumul acesta de mijloc, atât de îngust și de primejduit din amândouă părțile lui și din urmă.
După prima cernere, după primul foc, am văzut cât de mulți au căzut sub săgețile ascuțite ale diferitelor ispite: unele venite de la diavolul, altele din ambiția sau lăcomia firii lor pământești.
Al doilea foc însă aduse un prăpăd și o pustiire mai mare. Erau încercate nu numai suflete ci și adevăruri. Nu numai inșii ci și ideile. Nu numai Lucrările ci și temeliile lor.
Anul 1940 fu un an furtunos care zgudui din temelii multe țări și popoare. Pârjolul care trecuse peste vecinii noștri se apropia puternic și de noi. Se apropia înspăimântătoarea împlinire a multelor înștiințări pe care ni le făcuse cu ani mai înainte Dumnezeu, fie într-un fel fie într-altul.
Fuseseră trimiși la Biserică și în poporul nostru, ca în pilda cu lucrătorii viei, mulți soli ai lui Dumnezeu.
Solul Oastei Domnului, ca și solii altor chemări duhovnicești... Apoi chiar solul Maglavitului și a altor semne care veniseră cu ani înainte, - toți aceștia cerând roade pentru Dumnezeu. - Toți solii aceștia însă au pățit ca în Evanghelie: - pe unul l-au omorât, pe alții i-au bătut, i-au rănit și i-au batjocorit trimițându-i înapoi cu mâinilor goale (Marcu 12,2-5).
Acum urma plata acestor fapte, după cum fuseseră înștiințările mai dinainte.
Prima parte a anului 1940 trecu pentru Frățietatea noastră cu cerneri și încercări care mergeau mereu crescând.
În primul rând o foarte mare parte dintre frații lucrători fură luați din mijlocul adunărilor și duși la concentrare. Stările se înăspriră oprind adunările și împiedicând răspândirea liberă a Cuvântului Sfânt.
Pe de altă parte, colaborarea noastră cu părintele Chindriș începu să întâmpine și ea greutățile la care noi ne așteptam de la început. Se apropiau clarificările la care știam că nu se poate să nu ajungem mai curând ori mai târziu.
Părintele Chindriș era totuși slujitorul unei biserici, al unei ierarhii, al unui cult. El fusese întotdeauna în toate privințele un supus slujitor al acestora atât în spirit cât și în formă. Niciodată și în nici cea mai mică măsură, el nu se gândise să împingă râvna lui pentru Dumnezeu, până la vreun conflict, fie și cel mai mic, cu ierarhia sa.
Când la început, a acceptat colaborarea cu noi, el a întrebat mai înainte pe ierarhul său. Și numai cu învoirea mai dinainte a acestuia, s-a învoit să ne ajute.
Desigur gândul ajutorării noastre a izvorât la ei și dintr-o dragoste creștinească de a da o mână de ajutor unei Lucrări duhovnicești, prigonită și năpăstuită prea nedrept, de către niște puteri prea aspre și de o ură prea mare a clerului nostru. Iar ei voiau să ne arate cât de deosebiți sunt ei față de ai noștri. Pe urmă, nemărturisit, tot era un gând ascuns sub această milă și înțelegere creștinească. O nădejde că din toată ajutorarea aceasta, va ieși odată, cât de târziu, după o vreme de așteptare, un câștig de la noi pentru sfânta unire cu Biserica Romei.
Dar mai marii din Cluj ai părintelui Chindriș, văzând că vremea de așteptare se tot amână, ba în loc ca spiritul de la ei să ne cucerească pe noi, se ivise primejdia ca Duhul care ne însuflețea pe noi să-i cucerească pe ai lor. Trebuiau luate neapărat măsuri.
Bietul părinte Chindriș nu mai știa cum să împace lucrurile. De noi nu s-ar fi despărțit fiindcă lucrurile lui îi mergeau de minune. De convins nu ne putea convinge să ne schimbăm câtuși de puțin felul de a fi. Iar cu superiorii săi nu putea să se strice...
Lucrasem acum destul timp împreună cu păr. Chindriș. Am vorbit și am chibzuit mult împreună. Părea uneori că lumina adevărată a putut străbate până la înțelegerea sa față de Lucrarea Oastei, față de Lucrarea înnoitoare a Duhului Sfânt în felul în care ne era descoperită nouă...
Am avut adeseori împreună astfel de lungi și răbdătoare discuții pe aceste probleme...
Dar cu toată bunăvoința pe care părea că vrea s-o aibă, tot n-am putut ajunge împreună la același fel de a vedea - niciodată! Atunci lăsam un timp discuțiile așa. Pe urmă iarăși izbucneam.
Noi eram învinuiți de ei că facem numai pietism și că nu facem deloc dogmatism. Pentru Isus Cel Răstignit și trăirea în dragostea Lui - era numai pietism gol, care fără observarea strictă a formelor, a obiceiurilor și a rânduielilor (nespus de multe și de felurite) pe care le aveau ei, Biserica - noi nu aveam vreun folos. Fără dogmatismul lor, tot pietismul nostru ziceau ei, era numai ca un foc de paie care se va stinge în curând și pe totdeauna...
Ne izbeam din nou de aceeași literă de care credeam că scăpasem la Sibiu și la Oradea...
Dar ca să nu se strice nici cu unii nici cu alții, la ce a recurs părintele Chindriș?
- Vom face două ediții din foaie, zise el. Începând cu Anul Nou 1940, eu voi scoate Viața Creștină pe placul superiorilor mei și pentru abonații noștri care nu sunt din Oastea Domnului, iar voi veți scoate Misionarul Vieții Creștine - numai pentru ai voștri!
- Bine, am zis noi mai ușurați, sperând că odată despărțiți astfel - vom putea lucra cu mâinile slobode.
Așa începură edițiile noastre paralele. Dar și în Viața Creștină în afară de câteva articolașe confesionaliste destul de slăbuțe, scrise de către unii din ai lor, - în restul paginilor apăreau tot cele scrise de noi în Misionarul nostru.
Aveam deocamdată și unii și alții răbdare și speranță. Atât ei pentru noi că vom ajunge să înțelegem adevărul, cât și noi pentru ei că vor ajunge să-l înțeleagă pe al nostru.
Cum temelia noastră era puternică și hotărârea ne era neclintită, noi n-aveam ce să mai schimbăm. Pe lângă propovăduirea lui Isus Cel Răstignit noi n-aveam ce să mai adăugăm de la ei, dar nici nu mai aveam ce să mai lăsăm de la noi. Socoteam că le plătim îndeajuns binefacerea, prin venitul mai întâi material pe care îl aveau în urma noastră, apoi și prin cel duhovnicesc. Niciodată cititorii lor nu mai primiseră o astfel de hrană. Sutele de scrisori ce le primeam erau o mărturie neîndoielnică.
Inventarul familiei Chindriș începu să se înmulțească și situația lor materială se îmbunătățea văzând cu ochii.
Taxele noastre însă creșteau, impozitele și salariile celor de la tipografie la fel.
Noi iarăși ne alegeam doar cu munca și cu lipsurile, ca oarecând la Sibiu. De multe ori, stând la masă numai noi doi, aveam iarăși ca altădată numai o bucată de pâine, din care eu mâncam coaja pentru că aveam dinți buni, iar fratele Marini miezul - pentru că el n-avea dinți.
Tot ce ne mai rămânea și nouă din ceea ce venea pentru abonamente și cărți, foloseam în întregime pentru tipărirea noilor cărți. În privința asta fratele Marini care ținea socotelile, era foarte grijuliu. Mai bine răbdam noi de foame, decât să rămânem fără bani de tipărituri.
În concediile mele, multe - medicale, prin concentrările din acest an, am lucrat mereu când la Oradea pentru tipărirea cărților, când la Cluj la foaie, când prin țară la adunări.
Dintr-o astfel de concentrare am mers și de Rusaliile acestui an, pentru împlinirea marelui nostru dor și a marii noastre îndatoriri față de amintirea și mormântul de la Sibiu. La Sibiul de care acum ne apropiam întotdeauna cu un simțământ de duioasă durere, amestecată cu teroare, ca de un loc nespus de scump, dar vinovat și primejdios.
Ne-am văzut din nou cu mulți frați aduși de aceleași simțăminte. Și dată fiind colaborarea noastră acum la Clujul greco-catolic, am găsit o oarecare înțelegere și adăpost doar la Biserica greco-catolică din strada Lungă...
Neputând fi nimic organizat mai temeinic, pelerinajul nostru la mormânt, ca și adunările noastre au fost de data aceasta cu mult mai reduse decât înainte. Împrejurările potrivnice erau multe și mari.
În tot acest răstimp foile Mitropoliei, acum deplin în mâinile lui Vonica, - noul Secaș - nu încetau să ne atace folosind din plin împotriva noastră minciuna că am trecut la greco-catolici și că suntem plătiți de ei ca să facem spărtură în ortodoxie.
Așa au mers lucrurile până în septembrie 1940.
Eram atunci undeva concentrat pe zonă lângă Turda, când cornul din stânga străpunse și sfâșie atât de dureros țara noastră, smulgându-ne Basarabia și Bucovina.
În curând cornul cel din dreapta și el ne străpunsese și mai dureros, smulgându-ne Ardealul de Nord.
Termenul de refugiu din teritoriul cedat al Ardealului, era de numai câteva zile. Clujul rămânea dincolo, iar între el și țară puterile vrăjmașe săpau acum o prăpastie de foc, peste care nu se va putea trece cine știe până când. Dincolo de această prăpastie erau frații noștri dragi, cărțile noastre. Ce era de făcut?
Cu mare greu am obținut o permisiune, - eu nu aveam domiciliu în teritoriile cedate. Am alergat la fratele Marini care împacheta în geamantane, coșuri, baloturi, saci, tot ce tipărisem al nostru acolo.
Eu tipărisem anul trecut la Oradea Doina Golgotei, iar anul acesta la Cluj alte două cărți de poezii: Darul Lacrimilor și Cântări de Pace. Iar fr. Marini Cuvinte de Aur, Hotărâți și Statornici, Postul, Flecăreala și altele. Toate acestea le aveam aici și încă multe altele. Toate trebuia să le evacuăm... Și cărțile erau grele, trenurile pline, poșta aglomerată, gara departe, iar noi numai singuri...
Toată lumea era alarmată, îngrozită, împrăștiată și fiecare ocupat cu ale lui.
Am luat câte două geamantane mari, sau coșuri, sau saci cu cărți și am început călătoria.
Eu când la Arad, când la Beiuș. Marini cu ce putea și el, când la Turda, când la Sebeș. Zi și noapte pe drum.
Așa ne-am putut evacua doar noi doi ceva din tot ce avusesem strâns pentru Domnul.
Călătoream îngrozitor aproape numai între vagoane și pe scări, fiind în fiecare clipă în primejdia de a fi împinși sau căzuți sub roțile trenurilor pline de lume înspăimântată, chinuită, abrutizată, încărcată cu bagaje, cu copii, cu lăzi, cu saci - și cu nervii înnebuniți.
Dar ce am putut oare noi evacua în cele 2-3 zile câte s-a putut merge și veni? Cea mai mare parte ne-a rămas acolo!
Când, după cinci ani, am mai putut reveni din nou - n-am mai aflat nimic.
A fost totuși și un câștig și în paguba aceasta a noastră: frații noștri rămași în Ardealul de Nord și cei din Vechea Ungarie cu care se întâlniseră acum în aceleași hotare, au avut astfel de unde să-și ia hrana sufletească rămasă de la noi și să se învioreze.
Astfel pentru tot timpul celor cinci ani câți am fost despărțiți de ei, fraților noștri din Ungaria, le-au rămas acolo de la noi cărți și Biblii...
De altfel, acest sfârșit grabnic și neașteptat al colaborării noastre cu păr. Chindriș - și indirect cu Biserica greco catolică - a venit ca o rezolvare de la Dumnezeu.
De fapt, din pricinile despre care am scris și mai dinainte, lucrurile ajunseseră din nou într-o stare din care nu se mai putea continua mult.
Superiorii păr. Chindriș erau tot mai nemulțumiți întâi de curentul cel nou evanghelic care prin scrisul nostru se revărsa printre credincioșii lor. Apoi scopul pentru care acceptaseră ei o vreme să ne adăpostească în casa lor - nu se împlinise nici în cea mai mică măsură.
Aceste două motive îi făceau nervoși și nerăbdători și îl forțau pe preotul Chindriș să intervină adeseori brutal în mersul lucrărilor noastre.
Uneori căuta să strecoare în paginile gazetei articole de propagandă de a lor, confesională. Alteori ne făcea observații asupra unor scrieri prea evanghelice cerând să le înlocuim înainte de a apare. Mergea până acolo încât ne scotea la tipografie din pagini bucăți de text...
Mai era apoi nemulțumit și de vizitele fraților din țară care veneau în fiecare zi cu drag la noi. Uneori în grupuri mari, după cum se obișnuiseră frații cu noi, oriunde fusesem.
Toate aceste zilnice șicane creaseră o stare pe care în ultimul timp nici bietul frate Marini, cu toată răbdarea pe care o avea el de la Dumnezeu - n-o mai putea suporta. Adesea când ne întâlneam, îmi spunea oftând sătul și îngrijorat:
- Ce facem? Așa nu se mai poate lucra! Sunt tot mai nerăbdători cu noi. Când vine de la episcop, aproape nu mai poți vorbi cu el.
- Să mai încercăm frate!... Domnul va rezolva cumva El problema asta!
Și într-adevăr a rezolvat-o. Iată cum a rezolvat-o.
Așa a pus Dumnezeu în felul acesta neașteptat, un capăt acestei colaborări, pe care noi nu mai știam nici s-o continuăm nici cum s-o sfârșim.
Astfel ne-am despărțit ca prieteni. Iar amintirile noastre ne-au rămas frumoase.
Ultimul număr din foaie fu nr. 33 din 12 august 1940.
Totuși, cu toate aceste necazuri, ceea ce s-a făcut în acei doi ani a fost foarte mult și frumos. Foile au fost pline de hrană gustoasă, iar cărțile și Bibliile răspândite cu zecile de mii. Pe urmă marile adunări și multele misiuni, au avut mult spor duhovnicesc. Lucrarea Domnului a crescut și în putere și în număr.
După evacuarea noastră din Cluj, a urmat iarăși un timp nespus de greu. Dar necazurile tot n-aveau să se termine nici aici.
La cârma țării ajunseră oamenii cornului din dreapta care aduceau cu ei răcnete și amenințări tot mai primejdioase împotriva Lucrării Evangheliei.
La plăgile sfârtecării trupului țării noastre, se adaugă îndată o nouă mustrare cerească: cutremurul de pământ din octombrie, care a făcut alte victime și pagube pricinuind o nouă spaimă și durere.
Cu toate acestea însă nimeni dintre cei mari nu s-au lăsat pătrunși de înțelesul acestor semne cerești... Nici mai marii Bisericii nici ai poporului nu și-au schimbat întru nimic inima și faptele. Fărădelegile creșteau încă și mai mult și în mărime și în număr. Iar purtarea mai marilor față de Lucrarea Domnului se înrăutăți și mai mult.
Anul 1941 mă găsi concentrat. Fusesem mutat la o unitate din București. Aveam mult timp liber și îl foloseam vizitând multe biserici, biblioteci, adunări, frați.
Atunci am cunoscut adunarea evreilor creștini unde lucrase un timp fratele Feinstein de la Iași... Datorită amintirii lui m-am împrietenit acum cu cei ce lucrau în această biserică. M-am apropiat mult de unii din ei, îmi erau dragi, fiindcă erau din neamul Mântuitorului nostru Isus Hristos - și erau ceva neobișnuit și necunoscut până atunci pentru mine.
În acest răstimp am cunoscut și pe Tudor Popescu. Am stat adeseori de vorbă cu el chiar în casa lui. Despre istoria căruia știam multe din spusele părintelui Iosif.
Am fost apoi adeseori și în biserica Zlătari, a păr. Toma Chiricuță despre care la fel știam... Am vorbit însă foarte puțin cu el. Se ferea de noi.
Am mai participat de multe ori și la adunările fraților de prin Ghencea și Ferentari. Uneori duminicile, mergeam și prin comunele dinafara Bucureștilor, pe la frații din Brezoaiele, Lungulețu, Potrogi, Zăvoiul Orbului... Am petrecut fericit de multe ori printre ei.
De prin țară primeam fără prea mari piedici scrisori de la sufletele iubite. Lucrarea Domnului mergea înainte, deși în unele părți cazurile de prigonire a Oastei Domnului și de condamnare a fraților se înmulțiseră. Mai ales în Muntenia și în Moldova.
De altfel prigonirea fraților ostași de către autorități n-a încetat de tot niciodată. Cazuri de acelea despre care am vorbit în capitolele de mai înainte s-au repetat mereu când într-o parte când în alta a țării, așa că acum eram obișnuiți cu ele.
Ne-a impresionat de fiecare dată răbdarea fraților, în fața furiei plină de răutate dezlănțuită împotriva noastră numai din pricina Numelui lui Isus Hristos, Domnul nostru.
Aproape fiecare misionar avea zeci de cazuri de arestări și bătăi pe la posturile de jandarmi, confiscări de cărți, amenzi, trimiteri în judecată... Frații de pe Valea Trotușului, cu fratele Bălăuță aveau în privința asta cele mai multe de astfel de întâmplări.
Dar tot ei aveau și cele mai binecuvântate și mai numeroase adunări frățești. Se vede încă odată adevărul că vântul prigoanei ațâță și mai puternic focul Evangheliei... Oriunde Evanghelia era cea mai prigonită, acolo credința era cea mai înflăcărată.
La București, unde eram concentrat, prin serviciul meu, mergeam adesea pe la Direcția Presei din Ministerul Propagandei. Și Domnul a făcut să leg acolo prietenie cu cineva care mi-a ajutat să obțin autorizație pe numele meu pentru tipărirea unei reviste lunare de literatură creștină și informație la Beiuș. Anume revista Familia creștină.
Am făcut astfel toate pregătirile pentru apariția revistei.
La Beiuș era o veche tipografie Doina, la care se tipărise pe vremuri Beiușul, o foaie de cultură pentru popor, redactată de prot. Petru Pap (un vechi prieten al părintelui Trifa) și la care colaborase chiar și dânsul în câteva rânduri, demult...
Am obținut un concediu, am luat pe fratele Marini acasă la părinții mei și am scris și nr. 1 al revistei pentru luna iunie 1941 în 20 de pagini.
Dar timpul era prea scurt. La Beiuș era pe atunci doar un singur tipograf bun. Fratele Marini a plecat îndată la Arad cu materialul pentru cele 8 pagini din mijloc ale revistei, spre a le tipări în Arad la o tipografie cunoscută. Iar eu cu celelalte 12 pagini, la Beiuș.
Redacția era în casa părintească din com. Mizieș, lângă Beiuș.
Din primul număr am tipărit atunci 5.000 de exemplare și le-am trimis spre desfacere abonaților a căror adrese le mai aveam la revista Viața Creștină și Isus Biruitorul.
Revistele le aduseserăm neîmpăturate, așa cum ieșiseră din tipografie, încărcându-le în carul cu boi frumoși ai tatălui meu. Venirăm fericiți cu ele cei 4 km până acasă, Marini în car pe reviste iar eu înaintea boilor.
Acasă, urma o clacă cu toți frații și surorile, mai mult tineretul, în 2 zile. Apoi împăturate, împachetate și adresate le încărcam din nou în carul cu boi frumoși și le duserăm înapoi cei
4 km până la poștă la Beiuș. Așa primiră frații după aproape un an din nou vestitorul așteptat.
Dar abia expediarăm primul număr și eu mă pomenii cu o telegramă de chemare urgentă la unitatea mea din București. În curând intră și țara noastră în război, iar unitatea mea trebui să plece imediat spre front.
Din nou trebui să rămână fratele Marini singur cu toate.
Ne-am rugat împreună, ne-am îmbrățișat adânc mișcați sufletește și am plecat, lăsându-l pe Marini acasă cu ai mei, în locul meu.
Revista continua să apară în fiecare lună. Dumnezeu ocrotea totul - și în condițiile grele ale războiului, scrisul ei era un mijloc de mângâiere și îmbărbătare pentru toți frații noștri.
În jurul revistei începură să se strângă o mulțime de condeie tinere cu poezioare și articolașe pe care le publicam cu multă bucurie ajutându-i cum puteam, spre a-i încuraja să scrie. Speram cu timpul că va apare și câte un talent promițător.
În paginile acestei reviste începură să-și scrie primele lor lucrări mai bunișoare printre alții: Silviu Hărăguș, Niculiță Moldoveanu, Simion Paraschiv...
Cei mai mulți însă n-au mai continuat: au rămas numai cu atât.
Acum, în sfârșit, a sosit vremea să spun ceva și despre Ioan Marini, fratele și tovarășul meu în Domnul.
Firește, revista Familia creștină nu mai putea fi, - cum nu fuseseră nici cele de la Cluj, - ceea ce fusese Isus Biruitorul.
În primul rând ce eram noi pe lângă părintele Iosif? Niște pitici pe lângă un uriaș. Apoi, rămăseserăm prea curând orfani. Eram în privința scrisului încă niște începători. Școala pe care o făcusem la Isus Biruitorul fusese prea scurtă și prea agitată. Nu numai condeiul și experiența noastră erau prea tinere - ci și talentul și orizontul nostru erau încă prea înguste.
Aveam nevoie încă de școala multor necazuri și de multă muncă pentru ca să ne maturizăm, spre a putea da cândva lucrări mai de valoare.
Totuși fratele Marini avea în toate privințele întâietatea.
Deși pe revistă eu figuram acum ca redactor, fiindcă așa cereau formalitățile de autorizație, - totuși el era totdeauna cel ascultat. Cuvântul lui era totdeauna cel hotărâtor între noi.
În privința scrisului, talent puternic de scriitor, fratele Marini nu prea avea. Dar muncea foarte mult. El n-a creat seriale lungi cu subiecte și idei bine închegate, cum făcuse înainte părintele Iosif în foile lui: Călătoria la Ierusalim, Spre Canaan, Alcoolul sau Cartea Vieții, Biblia și altele.
El citea mult, strângea istorioare, exemple și întâmplări fel de fel - și își închega astfel articolașele pe marginea acestora, trăgând din ele învățăminte și scoțând adevăruri. Aceasta era partea lui cea mai deosebită și istețimea sa pe care o desprinsese de la părintele Iosif.
Dar avea fratele Marini un mare dar și talent: darul vorbirii puternice, închegate, înflăcărate și cuceritoare...
Erai în stare să-l asculți ceasuri întregi fără să obosești și fără să dorești să mai termine.
Inima lui era întruna aprinsă de focul dragostei lui Hristos, iar mintea lui limpede era plină de fel de fel de cunoștințe adunate de prin multele cărți citite, astfel că ori de câte ori își deschidea gura de la orice subiect ar fi pornit, el avea de spus totdeauna ceva tot mai nou și tot mai frumos.
Acest lucru nu-l spun numai eu, ci îl știu bine cu toții cei ce l-au auzit vorbind. Dintre aceștia mulți mai trăiesc și azi.
Aș vrea să amintesc aici măcar câteva din amintirile fr. David Bălăuță de la Comănești, în legătură cu puterea din vorbirile fr. Marini...
...când s-au terminat vorbirile slabe ale celor doi dinaintea lui, fratele Marini s-a ridicat și a vorbit atât de frumos și cu atâta putere încât a acoperit toate lipsurile celor doi. Îmi ziceam că parcă anume s-a întâmplat așa cu cei doi care vorbiseră înaintea lui spre a-i da prilejul a ne vorbi el în așa fel încât ne-a umplut sufletele...
Sau alta: ...în comuna Grivița, în adunarea de seara, în curtea surorii Mina Stoica, în vorbirea lui, oamenii se predau Domnului cu grămada, în hohote neoprite de plâns în așa fel încât și câinii din sat începuseră să latre de mulțimea gemetelor de plâns... A fost ceva nemaiauzit și nemaiîntâlnit până atunci...
Sau alta: ...la Liești, în biserică unde s-a ținut adunarea de după masă, au fost și trei preoți din care unul protopop. Fratele Marini a vorbit atât de minunat încât i-a impresionat puternic pe toți... apoi după ieșirea din biserică s-a oprit în drum unde l-a înconjurat mulțimea și vorbirea lui i-a uimit și cucerit pe toți.
Dar în câte sute și mii de astfel de prilejuri a răsunat puternic glasul lui. Cred că un astfel de vorbitor nu mai era altul...
Iată și mărturia unor surori din Sâmbăteni, Arad.
...era în primăvara anului 1939, când a fost o mare adunare la noi. Au venit și surorile oarbe de la Arad. Adunarea a fost în Căminul Cultural care era plin de oameni. Atunci fratele Marini s-a făcut neuitat tuturor prin puterea cea mare cu care a vorbit de pe scena căminului.
Când a vorbit și despre dragostea Domnului față de noi nespus mai mare decât dragostea unei mame pentru copilul ei, - toată lumea din cămin plângea...
Așa de mare putere în vorbire avea fr. Marini.
Dar adunările cutremurătoare din Zăvoiul Săsciorilor, sau din atâtea alte mari și neuitate prilejuri... Ceasuri întregi fermeca sute de oameni cu cuvântul lui plin de putere și de adevăr.
De aceea încă de la început, eu m-am recunoscut în privința asta, ca un începător slab, pe lângă el.
Când mergeam împreună pe la adunări, l-aș fi făcut să vorbească tot timpul numai el, iar eu cât mai puțin, sau deloc.
De altfel încă din primele mele amintiri de la Sibiu am rămas cu impresia că pe lângă alții și după ei, mai ales după el, - eu nu am ce spune nimic într-o adunare.
De aceea, în adunările din Sibiu, n-am vorbit în primul an decât de două ori. Îmi era atât de rușine să mă ridic în fața fraților și să vorbesc când erau acolo păr. Iosif și fr. Marini încât totdeauna stăteam ascuns în rândurile din urmă, spre a nu fi văzut și cerut de cineva la cuvânt.
Atât părintele Iosif cât și ceilalți frați stăruiseră de atâtea ori să iau cuvântul în adunare. Dar n-am vrut și n-am vrut nicidecum.
Când totuși am vorbit prima dată s-a întâmplat așa:
Fiindu-mi cunoscut obiceiul meu de a mă ascunde spre a nu fi văzut și chemat la cuvânt, părintele Iosif care se afla în fruntea adunării, vrând neapărat să mă facă să ies din această stare a mea, după o cântare a anunțat în auzul tuturor:
- Acum ne va vorbi fratele nostru Traian Dorz. Să-l ascultăm!
Apoi zâmbi, căutându-mă cu privirea peste tot să vadă de unde apar.
Toate privirile se întorseseră să mă afle. Din scris mă cunoșteau cu toții, dar nici unii până atunci din cuvânt.
Mi se păru că atunci dintr-odată se prăbușește peste mine un munte. Nu știu cum m-am ridicat și m-am dus în fața adunării. Nu știu nici despre ce mi-a dat Domnul să vorbesc chiar în clipa aceea, dar știu că eu unul am fost foarte nemulțumit de mine.
Acasă, toți erau bucuroși de ceea ce îmi făcuse părintele și mă lăudau, ca să mă îmbune. Dar eu eram atât de rușinat că nu-mi mai puteam ridica fața și opri lacrimile.
A doua oară mi s-a întâmplat tot așa cu fratele Bucur.
Târziu de tot, după ani de zile, mi s-a părut că am și eu ceva nou de spus. Și am avut curajul să mă ridic singur și să vorbesc...
Dar totdeauna am fost timid, am făcut multe greșeli și eu însumi nu știu să fi fost vreodată mulțumit de mine cum am vorbit.
În vorbirile fratelui Marini toată marea putere venea din viața lui puternică de rugăciune. Și venea din părtășia pe care el o avea neîncetat cu Domnul. Atât prin citirea Cuvântului Sfânt, cât și prin rugăciunea lui aproape necurmată.
Iată de pildă o întâmplare descrisă tot de surioara din Sâmbăteni, întâmplare petrecută chiar în casa lor:
„...după terminarea adunării de seara, mama mea a chemat pe fratele Marini pentru odihnă la noi. Parcă îl văd și acum... mama îi pusese să mănânce, dar dânsul a zis: soră, dacă ai puțin lapte, eu sunt suferind, stau rău cu dantura... doar puțin lapte și gata. Mama i-a adus laptele și i l-a lăsat pe masă, apoi i-a desfăcut patul ca să se culce și după aceea a ieșit lăsându-l singur.
L-am văzut cum s-a așezat pe genunchi. Asta era pe la ora unu noaptea.
Când mama s-a sculat dimineața, a văzut în camera lui tot lumină. Și când a intrat să stingă lumina, l-a aflat pe fratele Marini tot în genunchi rugându-se. Patul era tot așa cum îl lăsase mama, iar mâncarea de pe masă era neatinsă. El se ruga cu ochii plini de lacrimi.
Apoi și-a împachetat ce avea și a plecat la tramvai.
Nu l-am mai văzut până în anul următor iarna. Era o iarnă grea cu zăpadă mare, iar el mergea cu noi, toți trei la adunare. Mergeam greu căci zăpada ne era până la genunchi. Eu cu mama de-abia puteam. El mergea înaintea noastră să ne facă urme zicându-ne: călcați pe urmele mele, dar pe astea de zăpadă, cu celelalte călcați pe urmele Domnului Isus...
A stat și atunci în casa noastră două zile. Dar tot timpul cât a fost la noi nu l-am văzut decât în meditație asupra Cuvântului lui Dumnezeu - și în rugăciune.
Era tăcut și gânditor. Nu voia să ia cu el nici un fel de bagaj decât Biblii și cărți, pentru frați și pentru oricine. Mâncare nu lua niciodată cu el. Mânca unde ajungea, dacă i se dădea. Dacă nu, răbda. El n-a cerut niciodată și s-a mulțumit întotdeauna cu ceea ce era.
A suferit atunci multe ocări și vorbe grele din partea fostului frate Simion Achim de la Arad care trecuse la penticostali și care mai îndemna și alte suflete la ruperea legăturii frățești... Îmi aduc aminte cum fratele Marini l-a mustrat blând pentru această faptă urâtă dinaintea Domnului. Dar Simion i-a vorbit cu strigăte și batjocuri numindu-l fanatic și formalist. Atunci, după alte multe încercări fără folos, fratele Marini și noi toți ne-am despărțit de cei ce făceau dezbinarea și am plecat. Era noaptea târziu...
A venit iarăși cu mama și cu mine la noi... Dar nici de data asta n-a dormit deloc ci a stat în rugăciune și a plâns până dimineața când a plecat...”
Fratele David Bălăuță iată ce spune și el:
„...Era un om cu totul deosebit în rugăciune: se scula noaptea pe lângă frați și se ruga pe unde putea. La Corna, lângă Arad, unde am mers împreună cu alți frați, luni dimineața când sătenii mergeau la coasă l-au auzit și văzut pe fratele Marini în genunchi în grădina casei unui frate, rugându-se cu plânset mare. Se rugase acolo toată noaptea aceea...
Se spune despre el că intra în curțile fraților printre câini și nu-l mușcau nici nu lătrau la el...
La Cricău în via surorii Suzana, în timp ce noi ceilalți toți ne-am odihnit și am dormit, - el a stat mai bine de două ore în rugăciune...
La Asău, cât a stat la noi, fratele Ardeleanu spune cum l-a aflat de mai multe ori, departe pe dealul satului îngenuncheat pe o pătură cu Biblia în fața lui, plângând și rugându-se...
Așa știa fratele Marini să se pregătească pentru adunări și așa își pregătea el vorbirile sale. De aceea erau ele pline de atâta putere...”
Și câți alți frați și surori pe unde a mai petrecut el n-ar mai avea astfel de lucruri de spus despre el!
Despre câți vorbitori se mai poate spune astăzi astfel de lucruri? De aceea și vorbirile lui sunt așa cum sunt.
Cu puțin înainte de Sărbătorile Crăciunului 1941 m-am întors acasă bolnav de pe front. În ajunul Crăciunului am fost internat în spitalul din Beiuș cu o temperatură mare și o stare generală foarte rea. Medicul a constatat că aveam scarlatină - și am fost internat la izolarea spitalului, unde am fost lăsat să zac singur într-o cameră rece.
În seara de ajunul Crăciunului au mai adus lângă mine, în patul alăturat de al meu, pe un bătrân cu care veniseră fiii lui, doi tineri abia căsătoriți.
Bătrânul era pe moarte, dar în seara aceea spre Noaptea Crăciunului nimeni nu s-a mai ocupat de el.
Copiii lui s-au dus nu știu unde lăsându-l singur lângă mine care aveam 40° temperatură. Eram și eu la fel de singur ca bietul bătrân. Gemea și voia ceva dar nu am putut să mă ridic să-i fac nimic.
Cam pe la ora zece bătrânul a murit.
Toată noaptea aceea sfântă eu am stat singur cu mortul la spatele meu neputând nici să mă scol să anunț - dacă aș mai fi avut pe cine, nici să fac altceva nimic. Izolarea în care zăceam noi, era departe de clădirea spitalului și nimeni n-a mai venit la noi până dimineața.
Așa am petrecut eu noaptea Crăciunului 1941.
Anul 1942 a fost pentru noi un an în care au început examene și mai grele decât până atunci. A fost anul primelor noastre închisori pentru Domnul. Întâi a început fratele Marini.
Iată cum i s-a întâmplat lui:
După șapte luni de război, unitatea cu care fusesem și eu pe front, distrusă de lupte - se întoarse în țară pentru refacere. În acest timp eu venisem bolnav într-un concediu de două luni acasă. Atunci am fost internat la spital cum am descris mai sus.
După zece zile am ieșit din spital, rămânând acasă.
Bucuros că m-am întors la revistă, fratele Marini s-a încărcat cu cărți și Biblii să plece pe la frați în misiune... Îi era tare dor de frați...
Era prin ianuarie 1942, o iarnă grea cu ger mare.
Dar abia a plecat - și la 2 zile am și primit vestea că a fost arestat și ținut închis la un post de jandarmi, chiar la Sâmbăteni lângă Arad unde abia coborâse din tren.
Plecase pentru un rând de adunări cu frații de prin părțile Ardealului și Timișoarei și voia să înceapă de acolo.
Mai târziu sora Mărioara ne scria pe larg cum se întâmplase. Iată cum ne scria ea:
„...venind de la tramvaiul de 8 dimineața, fratele Marini cu un colet mare de cărți s-a îndreptat spre noi, când șeful postului de jandarmi, Bobu, i-a ieșit în cale și l-a întrebat unde merge. El a spus: la familia... cutare. L-a luat și l-a dus la post, cu coletul de cărți cu tot.
Nu știu cine din sat l-a văzut și l-a cunoscut că este ostaș de al nostru. A venit la mama și i-a spus:
- Ostașul acela ce vine pe aici pe la voi și vorbește frumos, a fost dus la Bobu la post. Avea un pachet mare și greu. De abia mergea cu el.
- Du-te până la post - mi-a zis mama, să vezi dacă este adevărat, - și cine este.
Dar șeful acesta Bobu, era o groază pentru toți oamenii, era ca o fiară, așa de rău se purta. Nu știu cum să mă apropii acolo și ce să zic... Dânsul își avea familia în sat, iar mama mă trimise la ei de multe ori în trecut să le duc lapte. Așa am îndrăznit să mă duc.
- Ce cauți aici? - m-a întrebat el aspru...
- Am auzit că ați adus aici pe un om cu un colet la el. E un frate al nostru. Vreau să știu ce a făcut și de ce l-ați adus aici!
- Da? - e fratele tău?
- Da, e fratele meu în Domnul!
- Atunci vino de vezi de el!
M-a dus într-o cameră grozavă și rece. Când a deschis ușa, fratele Marini stătea pe un pat de fier... Camera era mare, geamurile mici și înghețate, fratele Marini vânăt de frig și tremura... Când m-a văzut i s-au umezit ochii de lacrimi și mi-a zis:
- Iată-mă sunt aici!
Dar șeful de post nu m-a lăsat să stau de vorbă cu el. M-a luat de mână și m-a scos afară zicându-mi răstit:
- Destul, pleacă!
Dar eu m-am dus iarăși la el în birou și l-am rugat să-mi dea voie să vin la fratele meu cu puțină mâncare caldă.
- Bine, vino! - mi-a zis el.
Fericită, eu m-am dus repede acasă și am spus mamei totul. Am pregătit în grabă amândouă mâncarea și m-am dus. Șeful plecase undeva, era numai soldatul. Am stat cu fratele până ce a mâncat. A venit șeful și l-am rugat din nou:
- Lăsați-mă să-i aduc lemne să-i fac foc. Este așa de frig aici iar el este slab și bolnav.
Și să-i aduc pernă și dună caldă de învelit, dacă îl veți mai ține aici!...
Nu mi-a dat nici un răspuns. Dar eu seara m-am dus și i-am dus iarăși de cină.
- Mai vii mult aici? - s-a răstit la mine șeful.
- Da, voi veni tot timpul cât va sta aici, - am zis eu.
- Poți să-i aduci și pernă și dună! Văd că ai mare grijă de el!
Am fugit întruna până acasă, am luat duna și perna mea și m-am dus înapoi la fratele cu ele. Când m-a văzut fratele a lăcrimat și a zis: O, cum lucrează Dumnezeu...
În dimineața următoare m-am dus iarăși cu mâncarea caldă la fratele. Mi-am luat cu mine și lucrul de mână să stau cu el. Când am rămas singuri am cântat și ne-am rugat împreună, căci șeful văzând că nu-i om periculos l-a lăsat și fără soldat lângă el. I-a spus doar să nu fugă până va primi ordin să știe ce să facă cu el... Apoi întorcându-se spre mine îmi zise amenințător:
- Dacă fuge tu răspunzi de el!
- Bine, am zis eu fericită.
Astfel au trecut patru zile cât eu tot am mers și am venit de acasă la postul de jandarmi și înapoi.
În seara a patra șeful m-a chemat în birou și mi-a zis:
- Văd că tare mult te doare de fratele ăsta al tău. Iată, ți-l las să-l duci la voi acasă, ca să nu tot vii aici la el. Eu credeam că glumește. Nici nu știam de bucurie ce să cred când am auzit asta.
- Îl iau pe răspunderea mea, domnule șef!
- Am să-i fac o declarație pe care o semnează el și o semnezi și tu și apoi ți-l las. Dar tu răspunzi de el. Nu are voie să iese nici până în stradă. Nu are voie să vină la el nimeni. Va sta la voi în cameră. Are voie doar să se plimbe puțin prin curte sau grădină și doar cu familia voastră să vorbească. Încolo, să nu aud că vin la el ostașii, că te aduc pe tine în locul lui.
Apoi l-a chemat în birou și pe fratele Marini. Când m-a văzut acolo a rămas mirat că el nu știa încă nimic.
- D-ta, - i-a spus Bobu - ai deocamdată domiciliu forțat la familia ei. Mergi cu fata asta și stai acolo până vom vedea cum se va rezolva problema. Nu ai voie asta... nu ai voie asta... nu ai voie asta...
- Semnează aici!
Fratele Marini avea fața plină de bucurie. Semnă.
- Semnează și tu, - se uită la mine șeful.
Am semnat și eu.
- Puteți pleca! Dar nu cumva să aflu că faceți altfel.
Eu am luat repede hainele de pe pat, iar fratele coletul cu cărți și am plecat împreună.
Când ne-a văzut mama, tata și frățiorii mei, nu mai puteau nici ei de bucurie. Plângeam cu toții, și noi și fratele.
Am pregătit o cameră caldă pentru fratele și când ne-am văzut în ea, ne-am aruncat în genunchi și am mulțumit Domnului cu lacrimi de bucurie.
Trei săptămâni au trecut astfel. Și tot timpul cât acest minunat om al lui Dumnezeu a stat la noi, nu pot spune ce lumină puternică a stăpânit peste viața lui.
A fost un om al rugăciunii și al Bibliei. Mai mult a postit și s-a rugat decât orice altceva. Când nu citea și nu se ruga scria tot timpul.
Mai totdeauna când mergeam la el să-i ducem mâncarea sau să mai stăm câte puțin de vorbă, îl găseam stând pe genunchi în rugăciune.
După cele trei săptămâni, a fost lăsat liber și a plecat...”
În timpul acesta Domnul avusese grijă ca revista noastră să poată apărea la timp.
Spre mângâierea fratelui nostru încercat am scris atunci aproape întreg acel număr pentru februarie 1942, numai cu îmbărbătări și cu adevăruri despre suferințele copiilor lui Dumnezeu. Toate titlurile poeziilor, articolelor sau știrilor erau pline de înțelesul acestor suferințe, spre a da în felul acesta nu numai de știre despre starea unui frate de-al nostru, dar și despre stările care încep să vină, iar noi trebuie să le întâmpinăm pregătiți.
Iată doar una din aceste scrieri, pe care n-o putem publica decât sub forma asta:
„Însemnări dintr-o carte bună
Vremurile celor dintâi creștini.
Mai zilele trecute ne-a căzut în mâini o carte frumoasă Quo Vadis... o istorisire scrisă de un mare scriitor credincios polonez, Henryk Sienkiewicz, despre vremurile celor dintâi creștini.
Dăm mai jos în câteva rânduri o parte din cuvintele pe care autorul le pune în gura sf. apostol Petru care dădea aceste încurajări unora dintre creștinii care mergeau la temniță și la moarte pentru Numele și credința Domnului Isus Hristos:
...Pentru ce vă tânguiți? Dumnezeu Însuși S-a lăsat târât spre chinuri și spre moarte - și voi vreți ca El să ne apere de ea?
Puțin credincioșilor, ne-a făgăduit El oare mulțumiri și satisfacții în această viață pământească? Iată-L că Domnul nostru Isus Se apropie de voi și vă spune: Urmați-Mi Calea Mea! Iată că El vrea să vă înalțe la slava și fericirea Lui veșnică - și voi vă legați de acest pământ chinuitor cu amândouă mâinile strigând: Ajută-ne Stăpâne!...
Eu nu sunt decât un fir de praf în fața lui Dumnezeu, dar în fața voastră sunt apostolul și trimesul Lui. Și vă spun în Numele lui Isus Hristos că ceea ce se ivește în fața ochilor voștri nu e moartea ci e viața, nu e Durerea ci este Bucuria cea nemărginită și eternă. Nu este robia, ci este slobozenia cea mai deplină.
Vouă tuturor care veți vedea moartea celor ce vă sunt dragi, vouă tuturor celor împovărați, chinuiți și îndurerați, și vouă celor ce vă așteaptă moartea pentru Hristos, - în Numele Cel Mare și Sfânt al lui Isus, vă spun că prin aceasta veți trece dintr-acest somn la fericirea unei treziri slăvite. Și din această noapte vă veți înălța la zorile lui Hristos. În Numele Domnului: cadă de peste ochii voștri întunericul și aprindă-vi-se inimile!...
Semănați cu lacrimi, ca să puteți culege cu bucurie.
De ce să vă cutremurați în fața puterii celui rău? Dincolo de robia acestui pământ, deasupra acestor cetăți cuprinse între ziduri, - stăpânește Dumnezeul Cel Atotputernic care locuiește în voi. Pietrele se vor uda de lacrimile voastre și țărâna de sângele vostru... Pline de trupurile voastre moarte vor fi povârnișurile... Și totuși iată, eu vă spun: veți fi biruitorii...
Vol. II, pag. 131-132.
Ce minunate îndemnuri le erau acestea! Ce mângâiere și întărire vor fi adus aceste cuvinte de foc celor ce le ascultau și care mergeau să pecetluiască cu sângele și moartea lor statornicia și hotărârea credincioșiei față de Acela în care își aflaseră mântuirea, bucuria și fericirea vieții lor.
Ce slavă vor fi văzut ei în fața ochilor lor, dincolo de suferința clipei trecătoare și ce fericire strălucită le va fi luminat sufletul, când știau că vor avea parte de ceea ce a avut pe pământul acesta și Domnul lor și că se vor asemăna în felul acesta și ei cu El.
Aceasta n-o pot cunoaște decât acei care o trăiesc, acei care sunt învredniciți și ei de suferința pentru Hristos. Dar este înălțătoare, e slăvită, e negrăită.
Face să suferi oricât pentru a o avea.
- Nu-i așa, frate Marini?”
Și tot așa toate cele 12 pagini ale revistei erau pline de astfel de îmbărbătări și adevăruri despre suferința și răbdarea pentru Domnul. Ele desigur ne erau date în vederea necazurilor care abia începuseră. De lungul lor șir vom începe să avem parte din ce în ce mai mulți și din ce în ce mai mult. Vremea acestora poate va fi să țină până în clipa când se va auzi marea strigare: „Iată Mirele, ieșiți întru întâmpinarea Lui. Binecuvântat este Cel ce vine...”
Nu peste multe zile veni și rândul meu. Iată cum s-a întâmplat prima mea arestare:
Încă din anul trecut cunoscusem la adunarea evreilor creștini în București pe fratele Richard, pastorul lor.
Când ne-am întâlnit mi-am adus aminte că el ne trimisese la foaia Misionarul Vieții Creștine încă pe când eram la Cluj un articol despre încreștinarea evreilor. Ne-a plăcut atunci cum scria el și i l-am publicat în foaie.
Acum scrisese o cărticică tot despre acest lucru, intitulată Păcatele Evreilor. Mi-a dat-o s-o citesc. Era o puternică chemare la Domnul Isus scrisă anume pentru evrei, cărora le vestea puternic mântuirea numai prin Jertfa și Numele Domnului Isus Hristos, Adevăratul lor Mesia - Cel făgăduit de profeți și așteptat de veacuri de tot neamul evreiesc.
Toată cărticica este o zguduitoare chemare pentru primirea și urmarea Singurului Salvator al poporului evreu, Isus Hristos, care a ispășit și păcatul lor.
El voia să tipărească această carte într-o broșurică și să o răspândească printre toți evreii.
Cum însă evreii în vremea aceea erau foarte prigoniți (era pe timpul cumplitei puteri fasciste) și ei n-aveau drept să tipărească nimic, m-au rugat pe mine să le tipărim la revista noastră, această carte.
Am primit cu multă bucurie să le facem acest lucru.
Astfel am tipărit la Beiuș prima lucrare a fraților evrei creștini, Păcatele Evreilor - sub numele meu.
Abia se eliberase fratele Marini și sosise acasă, când mă pomenesc eu luat de jandarmi și dus la Beiuș la Poliția de Siguranță.
Niciodată nu ne iubiseră acești oameni. De multe ori fusesem și eu amenințat de șeful postului. Dar acum se poartă plin de trufie și amenințare.
Când am ajuns la Beiuș unul zice:
- La dl. comisar Borza!
Acesta era Șeful Siguranței. Omul cel mai temut și mai fioros...
- Aha, - tu ești ăla? - și mă întâmpină el de la început cu o privire amenințătoare.
Ești jidan, sau ce ești?
- Dv. știți ce sunt! De ce mă întrebați așa?
Aruncându-mi pe masă în fața mea un pachet de cărți - vreo 10-15 exemplare din Păcatele Evreilor - mă privi în ochi:
- Cine le-a tipărit astea?
- Eu!
- De ce?
- Pentru ca să-L cunoască și ei pe Hristos, ca Mesia și Mântuitorul lor. El a murit și pentru păcatele evreilor.
- Ce te interesează pe d-ta de ei?
- Sunt creștin și Hristos a fost din neamul lor!
- Pe ce jidani cunoști?
- Nu cunosc decât pe unii care sunt creștini ca noi.
- Cum: jidani creștini? Unde există așa ceva?
- La București sunt o biserică întreagă!...
- Și ce legătură ai cu ei?
- Am fost de câteva ori la biserica lor. Se roagă și cântă lui Hristos ca noi. I-am simțit ca pe niște frați creștini.
- Cine a scris cartea asta?
- Eu!
- Și cum a ajuns ea la Cernăuți?
- Le-am dat o parte celor din București iar ei probabil că vor fi trimis cuiva de acolo câteva exemplare.
- Las-că ai să vezi d-ta! Dacă te doare așa de mult de păcatele evreilor, ai să le plătești. Dacă ții atât de mult la ei, - să nu-ți pară rău!
- Ia stai colo și scrie o declarație.
Am stat și am scris. Mi-a dictat să scriu o declarație conținând cele discutate de el. Am semnat-o și luându-o răstit, m-a amenințat cu cele mai înfuriate cuvinte, din care am înțeles bătaie, judecată, închisoare...
L-am privit liniștit fără să-i răspund nimic.
- Acum pleacă deocamdată! Ai să mai fii chemat!...
Am ieșit de la Poliție fericit că avusesem și eu parte pentru o clipă de harul să sufăr ceva pentru Păcatele Evreilor... Întorsesem astfel ceva tuturor acelor minunați evrei, începând cu Primul Evreu Isus, Mântuitorul meu Scump - care suferise pentru păcatele mele și pentru ale neamului meu...
N-am mai apucat să mai fiu chemat. Peste câteva zile am plecat iarăși pe front. Și negăsindu-mă au renunțat.
Cu toate că erau vremuri grele, iar prigoanele și amenințările erau tot mai mari, Dumnezeu ocrotea totul.
Revista apărea regulat, adunările se țineau lanț, înflăcărarea nu scăzuse și numărul celor ce se întorceau la Dumnezeu - creștea.
Cheltuielile cu revista erau destul de mari și restanțieri destul de mulți. Eram nevoiți să reînnoim în fiecare număr rugămintea să ni se achite costul cărților și al revistei duse spre desfacere.
Pe lângă cărțile noastre, desfăceam multe Biblii pe care le comandam plătite înainte la Societatea Biblică din București.
Lucrul cel mai mult îl făceau frații din Mizieș și Beiuș care munceau cu dragă inimă la încărcarea și descărcarea revistelor și a cărților. La împăturarea, împachetarea și adresarea lor.
Transportul de la tipografie acasă și de acasă la poștă se făcea cu carul tras de cei doi boi frumoși. Tatăl meu suia pe fratele Marini în carul încărcat cu vârf, iar el o lua înaintea boilor pe jos, având grijă ca să nu se întâmple nimic rău. Parcă ducea carul cu chivotul sfânt...
Ce priveliște frumoasă era carul cu boi mergând încărcat cu aurul Cuvântului lui Dumnezeu... Cred că acest car strălucea ca soarele...
Ce fericit era tata când mergea înaintea boilor ducând reviste și Biblii, sau când oprea carul încărcat cu colete în fața poștei!...
Era vreme bună sau grea, el era gata totdeauna când era nevoie sau grabă. Oricât de mult lucru ar fi fost la câmp, la semănat sau seceriș, - tata lăsa totul pentru Cuvântul Domnului și pentru frați. Dumnezeu să-i dăruiască acum acolo în veșnicie, fericita Lui răsplată cerească, fiindcă de multe ori a avut și el de suferit pentru Domnul și pentru frați.
Mai târziu când încercările erau și mai mari, a cunoscut și el multe lovituri și batjocuri din pricina Numelui și Lucrării lui Hristos. Dar niciodată nu s-a plâns, nici nu s-a lăudat din pricina aceasta.
L-a iubit și el pe Domnul Isus în tăcere și în răbdare, cu multă smerenie și cu multe lacrimi, până în clipa morții sale.
Slăvit să fie Domnul!