Cap. 15 - Călătoria la Ierusalim

Anul 1925 era al treilea an de la înfiinţarea Oastei.

Lucrarea Domnului mergea crescând, mai repede în număr decât în înălţime. Pe măsură ce Lucrarea creştea, însuşi lucrătorul avea nevoie de noi salturi în creşterea lui, spre a putea trage după sine Lucrarea iarăşi un timp. Domnul şi Învăţătorul său ceresc, îl lua din când în când în câte o şcoală nouă pentru a-i descoperi noi lucruri. Apoi îl va trimite iarăşi la şcolarii săi spre a-i îndruma şi pe ei în ceea ce a cunoscut el lângă Domnul lui. Era ca un zidar care începuse de jos, de la Temelie. Care lucra cu spor şi care ajungea repede cu lucrarea până la înălţimea staturii sale. Atunci avea nevoie să fie el însuşi ridicat mai sus, ca să poată fi în stare a ridica mai departe şi Lucrarea pentru care fusese adus s-o facă. Şi tot aşa până când îşi va împlini partea rânduită lui.

Numai aşa îşi explica şi lucrătorul Domnului multele lui chemări de o parte în diferitele şcoli prin care l-a trecut Domnul. El simţea şi înţelegea că mereu este nevoie ca Domnul să-l cheme într-o şcoală nouă spre a-l pregăti şi forma cât mai bine pentru ceea ce avea de făcut cu el. E cutremurător să vezi cât de aproape şi cât de cu grijă a lucrat Domnul nostru Isus Hristos în viaţa acestui trimes al Său. Şi în istoria acestei Lucrări. E ceva adânc mişcător de suflet să vezi ce mijloace a folosit El pentru ca să-Şi facă tot mai lămurită calea Sa pentru cei pe care îi va chema El să-şi câştige mântuirea în această Lucrare duhovnicească. Dar mai ales pentru aceia de care Se va folosi Duhul Sfânt spre câştigarea mântuirii altora.

Suferinţa şi Minunea sunt cele două mijloace prin care Domnul Se descopere cel mai bine şcolarului Său.

Minunea vine dinafară, suferinţa vine dinăuntru.

Minunea îi descoperă Adevărul şi dragostea lui Dumnezeu, suferinţa îl face în stare să le vadă, să le înţeleagă, să le urmeze. Fără lucrarea suferinţei, sufletul nu este în stare nici să vadă, nici să preţuiască, pe cât se cuvine, - descoperirile harului Dumnezeiesc.

Atât şcoala minunii cât şi şcoala suferinţei cer din partea celui chemat în ele, o zguduitoare seriozitate duhovnicească. Cu şcolari neserioşi Dumnezeu nu lucrează, fiindcă nu poate lucra.

Cuptorul nu glumeşte şi focul nu râde. Ceea ce poate trece prin cuptor este aur, iar ce nu este aur nu poate trece prin el. Rămâne acolo.

Orice vas, ca să fie bun şi folositor trebuie să fie trecut prin foc. Până n-a trecut prin cuptorul arderii, vasul nu este nici curat şi nici întărit de-ajuns.

Îndemnăm pe lucrătorii Domnului, - care sunt sau care voiesc să fie, - să se oprească puţin lângă acest adevăr şi să gândească serios la el.

Dacă Dumnezeu are de gând să Se folosească serios de tine drag suflet, El te va chema neapărat în vreo şcoală a încercării! Dacă nu se întâmplă nimic deosebit în viaţa ta, înseamnă că lutul din tine nu este în stare nici să treacă prin ardere, nici să facă o slujbă de cinste şi de folos Stăpânului tău (2 Tim. 2, 21). Deci nu privi la suferinţă decât ca la o binecuvântare, după cum spune cântarea:

Nu priviţi la suferinţa...

Nu priviţi la suferinţa

pentru Domnul cu-ntristare

ea nu-i blestem, nici ruşine

ci e cinstea cea mai mare.

Suferinţa pentru Domnul

este harul strălucit

fericit acela care

e de ea învrednicit.

Suferinţa pentru Domnul

nu e noapte ci-i lumină,

nu e zbucium şi-apăsare

ci e linişte divină.

Suferinţa pentru Domnul

nu-i cădere ci-i nălţare,

nu e pierdere-n viaţă

ci-i câştigul cel mai mare.

Suferinţa pentru Domnul

nu e chin ci-i mângâiere,

nu e plâns ci-i cântec dulce

nu-i slăbie ci-i putere.

- Binecuvântaţi pe Domnul

când veţi fi în încercare

căci prin ea vă faceţi vrednici

de răsplata viitoare.

Nu cârtiţi nici nu vă plângeţi

ci-o răbdaţi cu bucurie

căci ea trece, dar cununa

va rămâne pe vecie.

Pentru că Domnul avea să atragă prin trimesul Său, pe mulţi oameni pe drumul Crucii spre Golgota la picioarele lui Isus Cel Răstignit, era nevoie ca mai întâi el să urce plângând acest drum cutremurător.

Pentru că Domnul va avea să ducă prin el pe mulţi spre Ierusalimul Său cel de Sus, - el va trebui să ajungă la icoana aceluia, la Ierusalimul cel de jos.

Pentru că Domnul avea să înveţe prin el pe mulţi preţul lucrurilor cereşti, îl va face pe el să cunoască preţul acestora pământeşti, care sunt o închipuire a acelora.

Nu numai picioarele lui duhovniceşti este nevoie să calce pe urmele Mântuitorului, ci chiar şi picioarele acestea trupeşti.

Ca să poată înfăţişa Ierusalimul Ceresc, trebuia dus să vadă Ierusalimul acesta pământesc.

E adevărat că de departe lucrurile se văd mai bine, dar tot atât de adevărat este că de aproape le trăieşti mai cutremurător.

De departe le cuprinzi doar cu mintea, rece şi larg, de aproape le trăieşti cu inima, fierbinte şi strâns. Şi abia atunci le poţi înţelege bine cu mintea de departe când le-ai simţit fierbinte mai întâi cu inima îndeaproape.

Este nevoie să participăm cu întreagă fiinţa noastră - minte şi inimă, înţelegere şi credinţă, - la cunoaşterea şi dezlegarea marilor adevăruri. Numai atunci vom putea ajunge să ajutăm la rezolvarea lor cea bună, întâi pentru noi, iar apoi, prin aceasta, pentru alţii.

În cele pământeşti este mai bine să-i meargă omului spre adevăr mai întâi mintea de departe iar apoi inima de aproape. Dar în cele duhovniceşti e mai bine să ne meargă mai întâi inima prin credinţă, iar apoi mintea prin mărturisire... Căci prin credinţa din inimă se capătă neprihănirea (iar apoi) prin mărturisirea cu gura se ajunge la mântuire”. Deci, întâi inima!

O inimă credincioasă îşi va ajuta şi mintea să meargă frumos şi înalt după Adevăr prin mărturisirea gurii pe care o îndrumă ea. Dar o inimă necredincioasă va duce în prăpastia nebuniei chiar şi pe cea mai înzestrată minte. Vai, la fiecare pas vedem astfel de nenorociri.

Ca să poată descrie Ţara Sfântă de Sus, el va trebui dus să o vadă şi să o descrie pe aceasta de jos.

În al treilea an al Lucrării Oastei Domnului, starea omului lui Dumnezeu ajunsese la trebuinţa acelui nou salt, după cum s-a văzut din cele de mai sus.

De data aceasta Domnul îl va duce în şcoala minunii.

Aici va trebui să se atingă aievea şi cu toate simţurile sale trupeşti, de locuri şi de lucruri cu înţeles ceresc şi unic. Va trebui să-şi apropie inima prin ele de focul mistuitor al Dragostei Veşnice şi să-şi apropie mintea prin atingerea lor de lumina tainelor nepătrunse. Dincolo ajuns, de cealaltă parte, trecut prin şi ieşit din acest Iordan şi Mare Roşie, - el va fi un altul!

Inima lui schimbată şi mintea lui sfinţită vor fi atins Minunea. Şi vor fi cuprins Taina. Trăindu-le la cea mai înaltă tensiune. În focul acesta care încălzeşte până la alb, sudura lui cu Hristos se va face desăvârşită.

Adevărat este că Dumnezeu Se poartă cu fiecare om după inima sa. Cu această inimă minunată Dumnezeu minunat trebuie să lucreze. Şi aşa a şi lucrat.

Dar lucrurile cereşti Dumnezeu când ni le dă, ni le întinde sub câte un înveliş pământesc. Tainele ni le înfăţişează sub mijlocirea câte unor simboluri. Iar Adevărurile, sub nişte timpuri şi împrejurări, El Însuşi coborându-Se, de fiecare dată, până la nivelul unde ştie că suntem noi.

Timpul Lui însă şi felul Lui, - nimeni din noi nu le cunoaşte decât după aceea.

Căci noi oamenii, nu putem vedea bine decât înapoi, dar Dumnezeu vede totul înainte.

O, de-am avea şi noi vederile Lui!

Deci omul lui Dumnezeu trebuia dus la Ierusalim.

Trebuia să vadă, să pipăie, să simtă, să se cutremure.

Trebuia să se topească, să sufere ocări, bătăi şi spini... să fie răstignit... să bea oţetul şi fierea... să-i fie străpunsă inima... să moară pe cruce... să fie pus în mormânt... să coboare în locuinţa morţilor...

Şi apoi să învieze un alt om. Un om de talie cerească. Un iluminat al Minunii, un trăitor al Revelaţiei. Unul care atingându-se de Hristos - să-L fi cuprins şi reţinut.

Nu ca Maria în Ioan 20, 17. Ci ca Pavel în 2 Corinteni 12, 2.

Nu ştim cui i s-a inspirat de către Dumnezeu ideea acelui pelerinaj la Ierusalim.

Nu are prea mare însemnătate nici persoana cui i-a încredinţat Dumnezeu organizarea acestui pelerinaj... Lucrurile văzute au totdeauna o formă, şi aceasta poate impresiona pe oamenii care rămân numai la cele ce se văd. Dar numai înţelesul lor cel nevăzut este ceea ce le dă valoare şi rost.

Poate nu avea vreo însemnătate nici vreun altul din cei 160 de inşi care au plecat, Domnul Singur ştie... Dar ceea ce vedem că a avut însemnătate a fost că singur acesta era cadrul în care putea face această călătorie omul lui Dumnezeu care trebuia neapărat să ajungă acolo, tot aşa cum era nevoie de un drum pentru Saul spre Damasc.

A venit cu ideea acestui pelerinaj cineva care avea influenţă. Şi l-a organizat cineva care avea putere. Gândul ascuns al Domnului era însă ca prin acesta omul ales de El să ajungă acolo unde trebuia. Iar planul făcut de El, să se împlinească aşa cum ştia El că era nevoie în vederea Lucrării pe care avea s-o desfăşoare mai departe Duhul Său.

Aceasta era totul.

De aceea noi nu vom reda aici prea mult desfăşurarea întâmplărilor văzute. Ochii noştri duhovniceşti trebuie să citească sub aceste rânduri şi după aceste întâmplări, pas cu pas, doar gândurile nevăzute ale voii lui Dumnezeu. Atunci vom înţelege Adevărul şi vom vedea minunea. Altfel ne vom opri doar la coaja dinafară, iar miezul ne va rămânea pe totdeauna ascuns.

Chiar omului lui Dumnezeu, aceste lucruri i se descopereau atunci doar în parte. Şi doar pas cu pas. Lumina lor întreagă a putut-o avea şi el numai strângând-o ciob cu ciob, din fiecare trăire. Şi rotunjind-o odată, toată, la capăt!

Acum, după aceste gânduri, sculaţi-vă, a sosit ceasul să plecăm! Dar luaţi bine seama că această carte nu vrea să fie numai un manual istoric ci o mărturie vie despre un adevăr istoric. Şi o solie de chemare la mântuire, la un ospăţ de hrană duhovnicească pentru oricine o va citi.

Suntem deci în 1925. În acea vreme, în lumea nouă de după marele război, lucrurile încă nu se putuseră limpezi. Aşezarea care poate veni numai după ani de pace, încă nu se statornicise.

Turismul nu era aproape deloc organizat. Lumea avea cu totul alte preocupări, fiecare avându-şi de pus mai întâi în rânduială ţara şi casa lui încă răvăşite de marea furtună care abia trecuse.

Călătoriile în străinătate se făceau greu din pricina costului foarte scump, apoi a lipsei mijloacelor de transport şi a formalităţilor foarte greoaie pentru obţinerea actelor de plecare. Era o mare îndrăzneală să te şi gândeşti acum la o călătorie până la Ierusalim.

Cu toate aceste greutăţi însă, când s-a făcut cunoscută iniţiativa acestui prim pelerinaj românesc la Locurile Sfinte, - s-au anunţat curând sute de cereri de înscriere. Mult mai multe decât locurile disponibile pentru grupul stabilit.

Vom relata pe scurt lucrurile aşa cum s-au petrecut, după cum sunt scrise în cartea părintelui Trifa Pe urmele Mântuitorului. Însemnările lui din călătoria la Ierusalim, ediţia tipărită în 1927.

Vom trece ceva mai grăbiţi peste amănuntele neduhovniceşti, reducându-le strict numai la măsura în care ne sunt necesare. Şi vom stărui să le putem cuprinde mai deplin pe cele duhovniceşti, fiind singurele care au importanţă pentru scopul pe care îl urmărim.

„În toamna anului 1925 - începe el cu Cuvântul înainte al cărţii - s-a făcut cel dintâi pelerinaj românesc la Locurile Sfinte. Iniţiatorul şi conducătorul acestui pelerinaj a fost mitropolitul Ardealului, Dr. Nicolae Bălan... Aproape un an de zile au ţinut pregătirile pelerinajului... Despre roadele şi foloasele sufleteşti ale acestui pelerinaj, cred că este de prisos să mai vorbesc. Va vorbi istoria. Pelerinajul la Ierusalim n-a fost numai al nostru al celor 160 de inşi care am avut fericirea să vedem Locurile Sfinte. Sufleteşte au fost alături de noi şi alţii, sute şi mii de ei, a fost sufletul poporului nostru întreg care s-a închinat şi a mulţumit pentru câte ne-a făcut nouă Domnul...

Pentru mine şi viaţa mea această călătorie a fost o răspântie de hotar... Aveam la Ierusalim o veche cunoştinţă. Îl aveam pe Mântuitorul care - sunt ani de zile de atunci - m-a atras la picioarele Crucii Lui, izbăvindu-mă din o moarte sigură, trupească şi sufletească. Am plecat la Ierusalim să-I mulţumesc şi acolo pentru această mântuire... Am plâns pe locul unde Şi-a vărsat Scumpul Său Sânge pentru mine şi iertarea mea. Am plâns lângă mormântul Lui de unde a ieşit învierea şi viaţa mea. Sub braţele Crucii şi lângă lespedea Sfântului Mormânt mi-am înnoit făgăduinţa şi hotărârea: să-I slujesc Lui şi să-mi pun toată viaţa în slujba Lui. Să mă jertfesc pentru El şi lucrul Lui... Cartea aceasta iese ca o rugăciune de mulţumită pentru harul Său...”

Am promis că vom alege şi că vom reda pe scurt doar ceea ce este esenţial din cele rămase ca mărturii de la acest sfinţit scriitor.

Dar adevărul este că nu-ţi vine să laşi nimic pe dinafară pentru că totul este esenţial.

Totul este străbătut de fior şi de frumuseţe. Cei care au apucat să citească această carte nu vor putea uita niciodată cu ce putere şi cutremur i-a făcut ea să trăiască toate întâmplările vieţii Mântuitorului, de la venirea Lui în lumea asta până la plecarea din ea.

Vom trece totuşi peste primele zeci de pagini şi vom începe numai cu: „Sosirea la Ierusalim”.

„...Din ce ne apropiem de Ierusalim, sufletul nostru e cuprins tot mai mult de dorinţa şi fiorul că în curând vom umbla pe unde a umblat Mântuitorul... Între pelerini aud întrebarea: oare cine ne va aştepta în gară la Ierusalim? Cum stam cu Noul Testament în mână, pe mine, această întrebare mă face să mă gândesc şi să simţesc că eu nu sunt un străin în ţara aceasta depărtată...

La Ierusalim eu am un Prieten Bun, pe Isus Mântuitorul, cu care de atâtea ori am vorbit prin rugăciune stăruind nopţile lângă învăţăturile Lui din Sfânta Scriptură. Inima îmi arde de bucurie că mă voi putea întâlni şi aici cu El şi Îi voi putea mulţumi că m-a scăpat de atâtea ori, din atâtea necazuri şi din atâta moarte trupească şi sufletească.

Trenul fluieră prelung şi se opreşte. Am ajuns! Pe tablă în faţa gării scrie în trei limbi: Ierusalim... Ne aşteptau automobilele agenţiei de voiaj... A fost un lucru ce mie nu mi-a plăcut. Aş fi dorit să merg nu cu automobilul pe aici. Cu toată oboseala, cu tot praful şi căldura, aş fi dorit să intru în Ierusalim pe jos, cu tot răgazul sufletesc ce-l cere un astfel de lucru sfânt. La prima vedere a Ierusalimului mi-ar fi plăcut să îngenunchez, să mă rog, să mulţumesc cu lacrimi fierbinţi Celui ce m-a învrednicit de acest dar mare şi sfânt. Vechii evrei, de câte ori se apropiau de Ierusalim îngenuncheau în ţărâna drumului şi se rugau. Aşa trebuia să facem şi noi.

...Câteva clipe zburate cu automobilul şi iată Ierusalimul se iveşte în faţa noastră. Aşezat pe o colină şi strălucind în lumina soarelui e aşa măreţ şi tainic cum mi-l închipuiam, cum îl văzusem închipuit în icoanele despre Ierusalimul cel ceresc... Prin aşezarea şi înfăţişarea ce o are Ierusalimul este unic în felul lui în toată lumea. Chiar şi numai acest lucru grăieşte şi spune că Ierusalimul nu este un oraş ca oricare altul. Aşa cum stă sus, pe vârful unui deal de stâncă pare şi azi o cetate a Domnului... E aşezat pe două coline... cea din dreapta este Muntele Sionului şi e mai înaltă cu ceva decât cea din stânga. De jur împrejur Ierusalimul este înconjurat cu ziduri. Este cu adevărat o cetate înconjurată cu ziduri puternice şi cu munţi de stâncă. Îmi aduc aminte: ...Cum este înconjurat Ierusalimul de munţi, aşa înconjoară Domnul pe poporul Său (Psalm 124, 2)... Aşezat pe un loc înalt, din toate părţile la Ierusalim trebuie să te sui... Ca să intri în Ierusalim trebuie să te urci, să urci mereu... Aceasta trezeşte înălţarea sufletească... te atrage ceva mereu mai spre Domnul: Ierusalimul este o icoană a vieţii noastre sufleteşti... Viaţa noastră sufletească trebuie să fie o înălţare, o urcare neîntreruptă spre Ierusalimul cel ceresc, spre Ierusalimul mântuirii noastre sufleteşti.

Primul loc vizitat în Ierusalim este:

Biserica Sfântului Mormânt...

...Ne apropiem cu frică şi cutremur de uşa Sfântului Lăcaş al acestei biserici clădită peste Sfântul Mormânt în care a fost pus Mântuitorul... Iată piatra ungerii pe care Iosif cu Nicodim şi cu mironosiţele au uns Trupul Sfânt al Mântuitorului după luarea Sa de pe Crucea Golgotei. Ca loviţi fără veste genunchii noştri se apleacă şi ochii ni se umplu de lacrimi. Ne apropiem şi sărutăm piatra sfântă ce e îmbrăcată în marmură roşie... buzele mele părea că ating Sângele Mântuitorului - şi de sus din icoană părea că aud tânguirea Preacuratei...

În biserica Sfântului Mormânt ce privelişte neuitată: oameni din fel de fel de ţări şi neamuri se roagă, plâng, suspină şi sărută locurile sfinte. Alături de noi românii stau arabi veniţi de prin pustiurile ţărilor arabe, negrii veniţi de pe undeva din ţările Africii, armeni, ruşi, greci... Pe toţi ne-a atras aici Acelaşi Mântuitor. Înfrăţirea popoarelor prin Evanghelie nicăieri nu se poate vedea aşa de minunat ca aici în biserica Sfântului Mormânt... Lângă mine stă un ţăran din Bucovina în frumosul lui port naţional. Lângă el un arab venit de pe undeva de prin pustiurile Asiei, se apleacă şi el în genunchi să se roage... O, binecuvântată Evanghelie a lui Hristos, ce binecuvântate sunt roadele tale! Şi ce binecuvântată va fi lumea când toţi oamenii vor cunoaşte cu adevărat pe Mântuitorul Isus Hristos şi se vor întâlni în El ca nişte fraţi...

Aici se întâlnesc oameni nu numai din toate ţările ci şi din toate confesiunile... Aşa a vrut Dumnezeu ca aici să se întâlnească toate neamurile şi toate confesiunile din lume strânse de Golgota şi de mormântul Mântuitorului... Suspinul şi graiul omenirii întregi parcă se suie aici în acest loc sfânt... Când am intrat în biserica Sfântului Mormânt eu am simţit înainte de toate lipsa unei descărcări sufleteşti... Simţeam o greutate ce mă doboară în genunchi... Să mă retrag undeva să fiu o clipă singur, - asta era dorinţa sufletului meu. Prea repede ajunsesem aici. Îmi trebuia un răgaz sufletesc, o descărcare a inimii. M-am întors în dosul unui stâlp şi căzând în genunchi am început să plâng... Când m-am ridicat din această rugăciune plină de fior, pelerinii începuseră să sărute Sfântul Mormânt. Locul unde a fost mormântul Mântuitorului este în mijlocul bisericii... De jur împrejur este loc umblător ca să poţi vedea şi săruta Sfântul Mormânt împodobit cu candele, sfeşnice care ard zi şi noapte şi de tot felul de podoabe şi scumpeturi din aur şi argint. Deasupra, la mijloc este o icoană mare înfăţişând Învierea Mântuitorului...

Mă simt cuprins de un puternic fior sufletesc, pe locul unde sunt eu acum îngerul a vestit Învierea... O mare frică şi o mare bucurie simt şi eu ca Sfintele Mironosiţe în clipa aceea. E ceva în acest loc ce te porneşte să plângi cu toate suspinele inimii tale, dar alături de aceasta este ceva ce-ţi şterge lacrimile, ce te mângâie şi îţi strigă: nu mai plânge căci Hristos a Înviat, iertarea şi viaţa din mormânt au răsărit... În clipa următoare cad în genunchi lângă lespedea de marmură în care este îmbrăcat mormântul Mântuitorului meu... De afară, înainte de a intra, plănuisem să spun aici o rugăciune frumoasă... Însă acum când ajung aici lângă Sfântul Mormânt nu mai pot grăi nimic. În faţa acestui Mormânt tace deodată şi amuţeşte tot ce e lut şi trecător în om. Numai duhul inimii grăieşte şi ochii îşi slobod toate lacrimile lor... Mi se pare că a rămas afară tot trupul meu... şi în lumina ce se revarsă din toate părţile mi se pare că se topeşte în mine tot ce mai este otravă şi patimă rea. Simt că moare total din mine omul cel lumesc şi firea cea pământească şi rămâne numai omul cel duhovnicesc, firea cea nouă... Când mi-am desprins buzele de pe piatra sfântă am simţit că mi se deschide graiul şi am început să mă rog...”

Şi rugăciunea lui făcută este ca o nouă şi totală predare lui Dumnezeu, o cutremurătoare înnoire a legământului cu Hristos, o pecetluire a hotărârii de jertfă făcută pe chiar locul Jertfei lui Hristos Mântuitorul lui.

Pe locul unde a fost aflată Crucea Mântuitorului

În dimineaţa următoare avem Praznicul înălţării Sfintei Cruci. Ne gătim de biserică... Locul unde s-a aflat Sfânta Cruce este adânc... coborâm vreo 20 de trepte, jos într-o săpătură în pietriş şi stâncă, unde se merge printr-un coborâş strâmt. Abia acum îmi dau seama că totul este săpat aici şi ascuns în Stânca Golgotei... Parcă dorul aflării mântuirii a săpat aici adânc, tot mai adânc după Izvorul Vieţii din Stânca Golgotei... Stând aici pe acest loc eu mă gândesc: o, ce înţeles adânc are acest lucru şi pentru noi creştinii de azi. Ca şi oarecând împărăteasa Elena şi noi trebuie să aflăm Crucea Mântuitorului săpând tot mai adânc... şi pătrunzând tot mai adânc în înţelesul Evangheliei lui Hristos...

În Biserica Naşterii Mântuitorului

...Şi acum ne îndreptăm spre locul unde S-a născut Isus Hristos Mântuitorul... Locul Naşterii este astăzi o cetate întreagă plină de biserici, de capele, altare şi locuri sfinte de amintire creştină şi de închinare... Când ajungem în faţa Bisericii, la intrare noi toţi în frunte cu mitropolitul Nicolae începem să cântăm Naşterea Ta Hristoase - e cel dintâi tropar al Naşterii ce răsună în limba românească în faţa locului sfânt unde S-a născut Mântuitorul. Un neam întreg parcă păşeşte şi cântă alături de noi.

E iarăşi o intrare joasă unde trebuie aproape să te apleci când intri... 58 de stâlpi de marmură sunt aşezaţi în patru rânduri în această biserică ce acoperă peştera sfântă în care S-a născut Domnul. Sub altarul bisericii coborând 16 trepte în jos, se găseşte locul unde a fost născut Mântuitorul nostru... O, câte podoabe se găsesc şi aici aduse de dragostea lui Isus din toate părţile lumii... Tocmai acum este aici slujba vecerniei. Ascult Evanghelia Naşterii în genunchi... stau lângă colţul cu ieslea sfântă unde a fost înfăşat Copilul Sfânt. Simţesc ceva ce m-ar ţine mereu în genunchi. Ceva ce nu m-ar mai lăsă să mă ridic... încep să mă rog... mă rog şi sărut cu căldură şi cu lacrimi fierbinţi locul unde S-a născut pentru mine şi pentru toţi păcătoşii de pe tot pământul Mântuitorul meu şi al lumii întregi... O, cât de mult a iubit Dumnezeu lumea încât pe Singurul Său Fiu Şi L-a dat pentru ca oricine crede în El să nu piară ci să aibă viaţa veşnică...

Spre Marea Moartă şi Iordan

Iordanul şi Marea Moartă se află de la Ierusalim la 30 de km... Drumul trece pe lângă Grădina Gheţimani... Suim Dealul Măslinilor şi apoi o luăm înainte spre Răsărit. În câteva minute ajungem în satul Betania... Ne vom opri aici în Betania la întoarcere... E o căldură înăbuşitoare şi un praf ce ne pătrunde până în plămâni... Ce pustietăţi fioroase... ori încotro te uiţi, numai dealuri pustii arse de soare şi spălate de ploi, nicăieri nici un pic de verdeaţă, nici un picur de apă ci numai piatră, nisip şi praf. Doar din loc în loc un fel de stufuri de spini pitici pe care îi rod cămilele şi măgarii. Vai de oamenii şi vai de animalele care trăiesc aici.

Tot coborâm... şi coborâşul nu se mai gată. Pe când se gată o serpentină începe alta şi mai adâncă. Mă gândesc că aşa e şi cu viaţa când începi a te cufunda în răutăţi şi păcate. Tot mai afund, tot mai afund te pogori spre apele morţii sufleteşti. Marea Moartă se află într-o afundătură grozavă... la 420 de metri sub nivelul Mării Mediterane... e cea mai joasă dintre toate apele câte sunt pe suprafaţa pământului... Apa ei e neagră, totul te înfioară ca de moarte. Nici o corabie, nici o vietate, nici pom nici iarbă, nici un vânt, nici o mişcare, nimic... ai dori să fugi să scapi cât mai curând de aceste locuri blestemate. Urmările păcatului cred că nici unde nu se văd atât de grăitor şi de fioros ca aici, unde a fost Sodoma şi Gomora. Tot ce spune Biblia despre pedeapsa lui Dumnezeu venită peste locurile acestea s-a întâmplat aievea. Cercetătorii au aflat pe fundul apelor acestora urme de ziduri, ruini şi case. Mă uit peste acest ţinut mare şi fioros. O, cum n-am putere să-i aduc aici pe toţi păcătoşii şi să le arat urmările şi urmele păcatului. Doar nicăieri în lume nu se mai văd aşa de înfiorător şi de grăitor aceste urmări, ca aici în faţa locului unde au fost cândva Sodoma şi Gomora... Să vadă toţi, să se cutremure şi să vină la Dumnezeu până nu va fi prea târziu, ca pentru cei care au locuit aici...

...Iată în depărtare vârful Muntelui Nebo, de unde Dumnezeu i-a arătat lui Moise Canaanul... O, dacă şi noi am trăi şi am muri cu nădejdea cea dulce a Canaanului Ceresc...

...Ne apropiem de Iordan... O lume pustie este şi în jurul râului sfânt pe aici, la revărsarea lui în Marea Moartă. Pe unele locuri ţărmurii Iordanului n-au aici nici un fel de vegetaţie ci numai nişte pământ sterp şi stâncos, însă pe cele mai multe locuri Iordanul este înconjurat cu desimi de fel de fel de plante şi arbori... Mai sus spre Galileia însă în jurul Iordanului este pământ mănos şi cultivat...

Iată o biserică se iveşte: e mânăstirea Sf. Ioan Botezătorul. Semn că ne apropiem de locul unde a fost botezat Domnul nostru Isus... Ne descoperim capetele şi-I mulţumim lui Dumnezeu că ne-a învrednicit să vedem şi acest loc sfânt...

(Aici vom reda totul ceva mai pe larg, după însemnările părintelui, întocmai cum descrie el că s-au petrecut atunci lucrurile. Aceasta pentru un motiv trist pe care îl vom spune la sfârşitul celor descrise şi petrecute atunci de el aici la Iordan. Vă rugăm să citiţi bine, căci mai târziu va trebui să judecaţi).

„...Coborâm pe nişte trepte săpate în pământ şi ne aşezăm lângă apă, într-un loc larg, săpat în coasta ţărmului şi acoperit cu frunzele arborilor. Aici în faţa noastră este locul unde S-a botezat Mântuitorul. Amintirea acestui loc a trăit din om în om şi din veac în veac. Până prin veacul al patrulea spun călugării că era aici o cruce mare de piatră în apa Iordanului. Au fost şi câteva mânăstiri aici în apropiere, din care însă abia se mai văd urmele ruinilor. Ţărmurii Iordanului erau aici îmbrăcaţi în marmură scumpă, însă a venit năvala hoardelor păgâne şi au distrus totul... Doar amintirea acestui loc a rămas până în zilele noastre... e la o depărtare de cam 5-6 km. de Marea Moartă, mergând în sus pe apele Iordanului şi stă cam faţă în faţă cu Ierihonul...

În acest loc Iordanul e liniştit. Abia i se vede cursul. Parcă stă pe loc. De jur împrejur ţărmurii sunt plini de tot felul de plante, arbori şi tufişuri de tot soiul, dar nici unele nu sunt din acelea de pe la noi din Europa... E o frumuseţe încântătoare acest loc. În faţa potopului de lumină ce vine de sus din cerul veşnic senin, apele râului strălucesc ca nişte râuri de argint... Prin desime sunt multe privighetori şi alte feluri de păsări... Nimeni nu locuieşte pe aici, totul creşte în voia Domnului... Cu noi a venit din Ierusalim un călugăr care singur ştie româneşte. El ne spune că mai demult veneau aici zeci de mii de închinători, cei mai mulţi din Rusia. În 1894 au fost aici 200.000 de închinători... Închinătorii plecau atunci din Ierusalim pe jos, în Ziua Învierii, pentru ca în noaptea Învierii să se boteze în Iordan, aşa cum se botezau catehumenii la începuturile creştinismului. Erau o armată întreagă de închinători. În fruntea lor aveau steaguri albe cu semnul Crucii. Între închinători erau şi o mulţime de părinţi cu copiii lor. Uriaşa ceată venea cântând cântări creştineşti. Ruşii cântau şi Credeul. De la Ierusalim, calea ţinea o zi până la Ierihon, unde ceata închinătorilor poposea iar în zori de zi pleca spre Iordan cu făclii aprinse. În răsăritul soarelui, Iordanul era plin de cei pogorâţi în valurile lui cu dor de mântuire sufletească...

O sfeştanie românească la râul Iordanului

Mitropolitul Nicolae, împreună cu episcopul Teculescu şi cu un mitropolit venit cu noi din Ierusalim se pregătesc să facă sfeştanie. Sfeştania se face în mijlocul Iordanului. Spre acest scop porneşte o barcă în care se suie mitropolitul Nicolae, episcopul Teculescu, mitropolitul din Ierusalim şi câţiva călugări şi cărturari. Barca se depărtează de la ţărm şi oprindu-se în mijlocul Iordanului se începe slujba sfinţirii apelor. Corul nostru răspunde de pe ţărmuri unde stăm. Clipe neuitate şi înălţătoare de suflet sunt acestea. Pe locul unde S-a botezat Mântuitorul Isus Hristos răsună pentru prima dată pe limba românească slujbă de laudă şi mărire lui Dumnezeu. 160 de închinători români cântăm pe locul unde S-a botezat Mântuitorul troparul

Botezului: În Iordan botezându-Te Tu Doamne...Un neam întreg parcă e alături cu noi şi cântă cu noi...

...E obiceiul ca toţi închinătorii veniţi la locurile sfinte, să se spele şi să se cufunde în râul Iordanului, în semn de curăţire a păcatelor. Ne pregătim şi noi de acest botez împrăştiindu-ne de-a lungul ţărmului. Unii şi-au adus haine noi curate anume pentru acest botez. Peste câteva clipe suntem în apa Iordanului. Unii care ştiu înota, străbat râul, alţii se spală la ţărmuri. Iordanul are pe locul acesta o lăţime de 5-6 metri şi o adâncime de 3-4 metri. Pe alte locuri Iordanul ajunge la o lăţime până la 30-40 de metri. Culoarea apelor Iordanului e tulbure, din pricina pământului argilos pe care îl străbate... Tot din această pricină, Iordanul are şi mult nămol. La suprafaţă apa e lină, dar îndată ce te afunzi în ea dai de repeziciunea apei, de curentul ei repede. Pentru cei ce nu ştiu înota, depărtarea în mijlocul apei e primejdioasă. Călugării spun că mulţi pelerini s-au înecat în apele Iordanului apucaţi fiind de vârtej - şi ei nu ştiau să înoate...

Clipe de neuitată înălţare sufletească am avut în momentul când am intrat în apele Iordanului. După ce mă închinasem în peştera din Vifleem, după ce sărutasem Sfântul Mormânt şi plânsesem în locul Golgotei, simţesc apele Iordanului ca pe o baie de renaştere sufletească, de înmormântare a omului meu cel vechi şi de o înviere la o viaţă nouă (Rom. 6). Potopul de lumină ce se revarsă de sus, din cerul de-a pururi senin, este parcă focul Duhului Sfânt. Peste viaţa mea cea plină de stricăciunea patimilor şi păcatelor simţesc pogorându-se o înnoire, o curăţire, o putere nouă. Mă aplec şi rostesc Psalmul 50, apăsând pe cuvintele: Stropi-mă-vei cu isop, mă voi albi,... inimă curată zideşte întru mine Dumnezeule şi duh drept înnoieşte întru cele dinăuntru ale mele. Nu mă lepăda pe mine de la Faţa Ta şi Duhul Tău Cel Sfânt nu-L lua de la mine...

Simţesc o greutate sufletească ce-şi caută uşurare. Mă aplec într-o parte şi lacrimi calde începură să picure din ochii mei în apele Iordanului. Cu ele mi se pare că se ridică şi se duce o mare greutate de pe sufletul meu. Mă simt uşurat ca un copil nevinovat şi renăscut din nou. Mă îmbrac în albiturile cele noi ce le-am adus de acasă şi le duc acasă să le păstrez până când moartea va veni să-mi închidă ochii şi să mă treacă în lumea Mântuitorului meu. Păstrez aceste haine nu pentru că în ele ar fi ceva putere de mântuire, ci pentru ca să le văd neîncetat - şi văzându-le să nu uit făgăduinţa ce am adus-o de la Iordan: de a-mi păstra curăţenia trupească şi sufletească. Şi de a sta neîncetat sub darul şi puterea Duhului Sfânt.

După ce ne îmbrăcăm luăm cu toţii în sticle apă ca să o ducem acasă prin satele şi oraşele noastre. Pe multe locuri creştinii noştri s-au botezat în anul 1926 cu apă din râul Iordanului, adusă de cei ce au fost în pelerinaj... Ne pregătim de plecare spre Ierihon, strângându-ne la un loc de pe ţărmul Iordanului de pe unde ne-am spălat...

Acestea sunt relatările pe larg, întocmai cum sunt scrise de păr. Trifa în cartea Pe urmele Mântuitorului la pag. 62-65. Şi acum iată tristul motiv despre care am amintit înaintea lor:

În anii de mai târziu când, după cum spune undeva păr. Iosif, Oastea Domnului şi-a avut dezertorii ei, unii din cei plecaţi s-au botezat pe la diferite alte confesiuni. Ca să-şi îndreptăţească acest pas şi acest act de rătăcire, au început să se dezvinovăţească spunând că ei au făcut acest botez urmându-l pe păr. Trifa care şi el s-a botezat în râul Iordan ca şi ei, atunci când a fost la Ierusalim.

Ba mai mult, au şi folosit această spusă înşelătoare spre a clătina şi pe alţi fraţi şi surori lesne crezători atrăgându-i spre diferite rătăciri de la credinţa şi de la legământul lor dintâi.

Arătaţi celor ce v-ar mai spune această înşelătorie vreodată şi spuneţi-le că aceasta este o îndrăzneaţă stricare a adevărului. Această spălare care au făcut-o în Iordan cei 160 de pelerini era doar după obiceiul tuturor închinătorilor care merg acolo. - Şi este cu totul altceva decât un botez la o altă confesiune sau sectă.

Dacă ar fi fost un astfel de botez cum zic aceştia, n-ar fi trebuit oare să se arate şi cine i-a botezat pe cei 160 de intraţi în apele Iordanului, în frunte cu cei trei mitropoliţi?

Şi după aceea n-ar fi spus ei la ce altă confesiune au trecut?

Că dacă ar fi fost un botez ca al sectelor, aceasta doar n-ar fi rămas în ascuns. Erau acolo 160 de oameni!...

Iată cât de grozavă poate fi orbia şi înşelăciunea sufletească în care cad dezertorii duhovniceşti, aceia care părăsesc adunarea în care au fost născuţi la început (Evrei 10, 25-27). Ei capătă un fel de vedere stricată cu care răstălmăcesc totul, spre pierzarea lor (2 Petru 3, 16). Şi se fac vinovaţi de călcarea credinţei lor dintâi (1 Tim. 5, 12).

Dumnezeu să aibă milă de ei... lăsaţi-i!

Atâta, despre aceasta!

„...După plecarea de la Iordan - continuă păr. Iosif - am ajuns la Ierihon. E cale cam de 3 ceasuri cu trăsura... Din Ierihonul de odinioară azi a mai rămas doar un sat mic cu vreo 300 de locuitori... Aici a fost Zacheu vameşul... Până prin veacul al patrulea se spune că s-a păstrat dudul în care se suise el ca să-L vadă pe Mântuitorul. După aceea pe locul lui a fost sădit altul, apoi altul şi tot aşa până astăzi. Aşa că şi azi este pe locul acela un dud al lui Zacheu, la marginea drumului. Trecând pe acest loc parcă aud şi azi cuvintele Mântuitorului: Zachee, grăbeşte de te pogoară căci astăzi, în casa ta Mi se cade să rămân..., am luat o mică ramură din acest dud şi o păstrez ca pe o amintire mult grăitoare.

Am trecut pe la Izvorul lui Elisei (2 Regi 2, 19-22). Apoi am ajuns la Carantania, locul unde a fost ispitit Mântuitorul.

E pe coasta unui deal unde este înălţată o stâncă. De pe înălţimea aceasta se deschide o largă şi frumoasă privelişte spre valea Iordanului. Din acest loc I-a arătat Satana Mântuitorului într-o clipeală toate împărăţiile lumii şi toată mărirea ei...

Văzând acest loc m-am gândit în câte chipuri şi feluri ispiteşte Satana pe oameni şi azi... Şi parcă m-am văzut acolo împreună cu toţi fraţii ostaşi, iar pe Satana dând târcoale şi căutând să ne ispitească în tot felul. Şi am suspinat rugându-mă: Du-ne Doamne Isuse şi pe noi la biruinţă asupra vrăjmaşului diavol. Nu cu putere de la noi ci cu putere de la Tine, să-l biruim pe Satana şi ispitele lui... De pe acest loc strig tuturor celor din Oastea Domnului, vegheaţi şi rugaţi-vă... Nimeni nu poate sluji la doi stăpâni. Biruiţi-l pe ispititorul rămânând alipiţi în totul de Hristos, până la sfârşit.

La înapoiere trecem iarăşi pe lângă hanul bunului Samaritean şi ajungem la Betania, satul lui Lazăr, prietenul Domnului şi al surorilor lui, Marta şi Maria, care nu este departe de Ierusalim... Întreg satul Betania este astăzi doar o adunătură de câteva case sărace cu oameni săraci. Locul unde a fost casa celor două surori, Marta şi Maria e astăzi doar o ruină de bolovani.

Mă aşez pe o piatră, mă uit şi mă gândesc la cuvintele Mântuitorului cu Marta şi cu Maria (Luca 10, 38-42)... Pe locul acesta a fost odată Marta cea zorită cu alergăturile. Azi totul este o ruină de pietre. Stând aici pe aceste pietre strig şi eu cu durere:

- Marto, Marto... unde sunt cheile tale, alergările tale, adunătura ta... Iată de toate s-a ales praful şi ruina. Însă partea cea bună a Mariei nu se va lua de la ea niciodată... De aici de pe ruinele acestea eu vă întreb şi pe voi iubiţi cititori ai acestei cărţi: - care parte v-aţi ales voi?...

De aici de pe ruina care a fost cândva casa Martei eu vă strig şi vouă tuturor: luaţi aminte să nu vă copleşească partea Martei ci să aveţi grijă de partea Mariei din viaţa voastră. Căci de casele şi ostenelile lumii praful şi ruina se va alege. Numai partea cea bună a Mariei rămâne după moarte. Oare o ai tu pe aceasta?

Am trecut pe lângă mormântul lui Lazăr... E o peşteră adâncă şi întunecoasă în care ca să intri trebuie să cobori o scară cu 20 de trepte apoi dai de două încăperi. În încăperea din fund a fost mormântul lui Lazăr... La plecare sărut cu lacrimi fierbinţi o piatră din mormântul lui, gândindu-mă că şi eu eram odată un Lazăr ce murisem în păcate şi Domnul meu m-a înviat la o viaţă nouă...

...Când a trecut Isus prin Ierihon şi a intrat în casa lui Zacheu era în cea din urmă cale a Lui spre Ierusalim. Noi mergem acum tocmai pe acest din urmă drum al Domnului. Îl vom urma însoţindu-L din Sâmbăta Floriilor şi până la Golgota. Vom duce sufleteşte pe cititorii noştri pe urmele Patimilor Mântuitorului pentru ca să sfârşim cu Jertfa Lui cea Sfântă de pe Golgota...

...De aici din Betania a plecat Mântuitorul spre Ierusalim în Duminica Floriilor, în dimineaţa ce a urmat după cina din casa lui Simon leprosul... Iată Mântuitorul nostru stă gata de plecare pe calea cea grea şi sfântă a pătimirii. O, Isuse Scumpul meu Mântuitor mă alătur şi eu sufleteşte în această gloată ca un umil însoţitor al Tău. Învredniceşte-mă Mântuitorule şi pe mine să merg pe calea sfintelor Tale Patimi. Învredniceşte-mă Doamne şi îmi dă harul Tău ca să pot atrage şi pe alţii în acest drum al mântuirii noastre sufleteşti...

Convoiul iată ajunge în Muntele Măslinilor... Când venind dinspre Betania te iveşti în vârful Muntelui Măslinilor, dintr-odată se vede jos în faţă întreg Ierusalimul şi jurul lui... Poporul mult ce venise la Praznicul Paştilor în Ierusalim auzise de tot ce făcuse Isus în Betania la învierea lui Lazăr. Şi când au văzut pe Isus coborând de pe Muntele Măslinilor s-au umplut de bucurie şi I-au ieşit în întâmpinare cântând şi lăudând pe Dumnezeu pentru toate minunile pe care le văzuseră...

S-au aflat însă în gloată şi glasuri de farisei care cârteau... şi până la urmă glasurile acestea au fost mai puternice...

Poarta prin care a intrat Mântuitorul în Ierusalim este una din cele 7 porţi... prin ea se intră de-a dreptul în Templu. - Azi este zidită o sinagogă pe locul unde a fost Templul lui Solomon. Poarta aceasta nu mai este umblătoare. De sute de ani stă zidită de tot. Tradiţia arabă spune că această poartă s-a închis de la sine - şi că nu se va mai deschide până în Ziua cea mare a Judecăţii... Se şi numeşte „Poarta Veşnică” sau „Poarta Veşniciei”. În Ierusalimul de azi este numită „Poarta de Aur”.

Un fior sfânt îmi cuprinde inima auzind aceste tradiţii. Mă aplec în genunchi şi îmbrăţişând un stâlp din poarta veşniciei încep să mă rog.

În faţa porţii, cât ţine coasta muntelui, musulmanii îşi îngroapă aici toţi morţii lor, pentru ca în Ziua cea Mare a Învierii, să fie cât mai aproape de poarta vieţii. Un fior sufletesc de groază şi măreţie mă cuprinde aici rugându-mă în mijlocul a mii şi mii de morţi care îşi aşteaptă aici Ziua Învierii şi Judecăţii. Parcă Poarta cea mare cu toate pietrele uriaşe din ea, îmi apasă sufletul cu marea întrebare: oare sunt şi eu gata pentru Ziua cea Mare şi înfricoşată a Învierii şi Judecăţii din Urmă?

...Iată şi locul de unde Mântuitorul a profeţit nimicirea Ierusalimului şi sfârşitul lumii. Deschid Noul Testament şi citesc aici la faţa locului, cele petrecute atunci şi profeţite de Mântuitorul în Matei cap. 24. ...Când citeşti astăzi această profeţie un fior de spaimă te cuprinde şi îţi vine să spui: cu adevărat acele vremi sunt cele de azi...

Iată foişorul unde s-a petrecut Cina cea de Taină... El se păstrează până în ziua de azi. În clădirea aceasta este acum o moschee musulmană, dar cu învoirea arabilor poţi intra în ea. Foişorul este acum o încăpere goală, rece şi neîmpodobită... Se spune că tot aici ar fi şi mormântul lui David...

Aici a stat la masa Cinei de Taină şi Iuda.

Să luăm aminte la sfârşitul cel fioros al vânzătorului şi să avem grijă să nu cădem în păcatul vânzării Domnului şi a fraţilor noştri...

Iată şi locul unde s-a ţinut sfatul trădării lui Isus. Se păstrează şi azi, dincoace de Ierusalim, e în vârful unui deal... Pe locul acesta este acum un pom bătrân şi singuratic cu crengile uscate şi bătute de vânturi... Totul parcă predică aici despre urmările şi blestemul grozavului păcat al trădării, al lăcomiei de argint, al celui ce primeşte în inima lui pe diavolul...

De aici iată-ne ajunşi în Grădina Gheţimani... Pe vremea Mântuitorului, Muntele Măslinilor şi Grădina Gheţimani erau pline cu păduri de măslini... Azi însă nu mai este aşa... acum sunt pline cu clădiri, cu drumuri, cu garduri moderne... O, cât aş dori să găsesc aici un loc tainic în care să mă pot retrage şi să mă rog...

Iată locul unde S-a rugat Domnul Isus în seara Patimilor Sale, cu lacrimi şi cu sudori de sânge pentru biruinţa mântuirii noastre. Iată aici aproape de acest loc stânca unde au adormit ucenicii Mântuitorului. O, ce fior sfânt şi neuitat am avut rugându-mă în acest loc! Am adus din acest loc un fior ce vă rămâne de-a pururi neuitat în sufletul meu şi în inima mea. Pe locul unde S-a rugat Mântuitorul meu cu sudori de sânge mai mult am plâns decât m-am rugat. Nu puteam altcum. Stând în locul unde El S-a rugat pentru mine cu sudori de sânge eu mă simţesc atât de vinovat, atât de ticălos, atât de nerecunoscător încât faţă de sudorile şi de durerile Lui n-aveam alt răspuns şi alte cuvinte decât lacrimile. Îmi venea parcă să mă ridic, să mă depărtez cât mai repede de acest loc preasfânt. Însă mă opreau în loc sudorile Lui şi durerile Lui, pe care le simţeam cum picură peste ticăloşia vieţii mele iertate, o nespus de dulce şi scumpă iertare...

Văzând piatra unde au adormit apostolii Domnului am plâns aducându-mi aminte de câte ori am adormit şi eu în somnul păcatelor...

Pelerinii care au fost la Ierusalim şi-au adus de acolo tot felul de amintiri, multe cumpărate de pe la negustori... Eu mi-am adus din Grădina Gheţimani o piatră din stânca unde au adormit apostolii. Pentru mine este o amintire de mare preţ... am pus-o într-o ramă pe peretele casei mele, ca s-o am pururea înaintea ochilor mei. De câte ori Satana se apropie de mine cu ispitele, piatra aceasta parcă îmi strigă cuvintele Mântuitorului: Privegheaţi şi rugaţi-vă ca să nu cădeţi în ispită...

De câte ori somnul ispitelor şi păcatelor mă apleacă să adorm, piatra aceasta parcă îmi strigă: Iosife, iară ai adormit? De voi tăcea, - de voi cerca să tac! - piatra aceasta va striga după mine, precum zice la Evanghelie (Luca 19, 40).

...Ne plângem mereu că ne biruie patimile şi că nu putem birui patimile, dar eu întreb: oare de câte ori ne sculăm noi noaptea să priveghem în rugăciune? Oare câte nopţi din nopţile vieţii noastre le petrecem noi în rugăciune? Şi câte în... deşertăciune?

Să mergem mai departe... Iată locul unde a fost prins Mântuitorul. Acest loc este tot în apropierea stâncii unde adormiseră ucenicii... Pe locul prinderii sunt şi azi nişte măslini bătrâni... sunt şase la număr. Măslinii trăiesc foarte mult... Despre cel mai bătrân dintre ei se spune că ar fi fost martor la cele ce s-au petrecut în fioroasa noapte de Joia Mare şi că a văzut pe Mântuitorul. Lângă acest măslin va fi dat Iuda sărutarea cea vicleană Mântuitorului şi pe acest loc a fost prins şi legat Domnul Isus...

O, ce fior sufletesc am simţit lângă măslinii cei bătrâni din Grădina Gheţimani... Când vântul adie prin crengile lor, în şoaptele lor parcă auzi fioroasa istorie a celor ce s-au petrecut aici. Îngenunchez lângă măslinul cel mai bătrân să mă rog. Un fior îmi străbate sufletul. Poate că eu nevrednicul şi păcătosul stau chiar pe locul unde a stat Mântuitorul... poate că stau pe locul unde a fost Iuda... poate că stau pe locul unde apostolii au fugit...

Mântuitorul meu Isuse Doamne, iartă-mă că de atâtea ori poate am fost şi eu în chipul lui Iuda: din gură am vorbit una iar în inimă am copt alta... Te-am sărutat cu rugăciunea dar cu fapta Te-am vândut...

Dragă cititorule, poate că şi tu stai pe locul lui Iuda... Ridică-te dragă suflete - şi vino pe locul Mântuitorului...

Să urmăm pe Mântuitorul la curtea lui Ana... Aici a primit El primele lovituri peste Faţa Lui Sfântă...

De la Ana a fost dus la Caiafa unde a fost cercetat cu ură şi judecat cu nedreptate, scuipat şi bătut... În curtea lui Caiafa se vede şi astăzi locul unde a fost bătut Isus. Este azi acolo o mânăstire armeană. Se păstrează şi azi stâlpul de care Isus a fost legat în timpul când Îl băteau. Cu sufletul înfiorat am îngenuncheat pe acest loc şi îmbrăţişând piatra sfântă am început să plâng şi să mă rog. Nu voi uita niciodată fiorul acelui loc. Mi se părea că aud loviturile ce le răbda Mântuitorul... şi batjocurile celor ce-L băteau. Dar şi mai mult decât acest fior mă pătrunde gândul că Isus Mântuitorul a suferit această bătaie şi hulă pentru mine, pentru păcatele mele şi mântuirea mea. O, Dulcele meu Mântuitor, aici ai stat Tu, legat la acest stâlp, ca să mă dezlegi pe mine din lanţurile cumplite ale patimilor şi păcatelor...

De la Ana Isus este dus în zorii zilei următoare la curtea lui Pilat... legat şi batjocorit ca un făcător de rele. De la unul şi până la altul era o depărtare cam de 3 km. Tot cam atâta fusese şi de la Ana până la Caiafa... Tot drumul acesta Domnul fusese bătut, împins, batjocorit, huiduit... scuipat. La Pilat a fost iarăşi judecat, iarăşi bătut, iarăşi chinuit... De aici a fost dus la Irod ca să-L mai batjocorească şi acesta, apoi a doua oară, din nou la Pilat... Aici iadul a răscolit toate urile împotriva Lui ca să-L zdrobească... Dar Domnul nu Se împotriveşte, ci rabdă cu linişte desăvârşită toate cumplitele bătăi şi batjocuri... pentru a ne dobândi nouă mântuirea...”

Şi în felul acesta omul lui Dumnezeu, ca un al doilea apostol al Iubirii lui Hristos, Îl urmează cu sufletul plin de cutremur şi cu ochii plini de lacrimi, pas cu pas pe Preadulcele lui Mântuitor, trăind din plin toate patimile şi suferinţele Domnului său.

Am fi dorit din toată inima să putem reproduce aici, măcar şi aşa în foarte mare grabă, toate meditaţiile şi rugăciunile lui în cele patrusprezece popasuri ale Patimilor Domnului. Căci el toate acestea le descrie şi le trăieşte atât de larg şi de profund. Dar locul acestui capitol şi aşa a fost depăşit demult...

Ne-am întins însă cu acestea anume - nu numai pentru a arăta că această călătorie a fost pentru părintele acea şcoală cerească prin care el era făcut să pătrundă adânc în Tainele Crucii şi Jertfei Mântuitorului, - ci şi pentru a-i ajuta şi pe aceia care vor citi cartea aceasta, ca ei înşişi să poată dobândi această cerească binecuvântare mântuitoare. Fiindcă - încă odată - scopul acestei cărţi nu este numai a înfăţişa spre cunoaşterea minţii cititorului adevărul şi jertfa istorică a desfăşurării unei Vădite Lucrări Dumnezeieşti, - ci este de a-i împărtăşi inima lui cu minunea dobândirii acestei mântuiri a lui Dumnezeu.

N-am ajuns cu aceste grăbite însemnări nici la pagina 100 a cărţii cu însemnările părintelui, dar cele ce se petrec de acum încolo, până la sfârşitul cărţii care are 240 de pagini, păşirea ucenicului pe urmele Mântuitorului său este tot mai înaltă şi mai profundă. Dar el nu face drumul acesta singur, ci prin puterea Duhului Sfânt poartă aievea cu sine pe urmele Mântuitorului toate sufletele cititorilor săi. Multe mii din aceste suflete au şi aflat în etapele acestui drum, prin harul Domnului Isus, naşterea lor din nou şi calea Ierusalimului Său ceresc.

Prin toată lectura cărţii se vede transformarea scriitorului. La capătul acestei călătorii pe drumul Crucii lui Hristos el era pregătit pentru drumul propriei sale cruci. După ce suise calvarul Mântuitorului până la Golgota gustând din plin şi pătrunzându-se profund de adevărul Marii Jertfe adusă de Marele nostru Dumnezeu şi Mântuitor, - el era încredinţat pe deplin şi de marea jertfă a propriei sale vieţi pe care va trebui s-o aducă jertfă cu aceeaşi totală şi conştientă dăruire pe care a văzut-o pe Golgota.

Acolo a aflat el adevărul cutremurător spus de marele lui înaintaş sf. ap. Pavel care zice: „...să-L cunosc pe Hristos şi puterea învierii Lui şi părtăşia suferinţelor Lui şi să mă fac asemenea cu moartea Lui, ca să ajung cu orice preţ dacă voi putea la învierea din morţi...” (Filipeni 3, 10-11) şi: „în trupul meu să împlinesc ce lipseşte suferinţelor lui Hristos pentru Trupul Lui care este Biserica” - pentru Trupul Lui care sunteţi voi... (Col. 1, 24)”.

Încheierea cărţii o face spunând că în această carte nu sunt adunate decât o parte din însemnările călătoriei la Ierusalim. Şi că mai urmează o a doua carte care să cuprindă toate cele ce le-a văzut şi trăit dincolo de Ierusalim.

Dar această carte nu va mai ajunge s-o tipărească niciodată, aici pe pământ... El se desparte de cititori arătându-le Ierusalimul cel Ceresc şi spunând:

„...la Ierusalimul acesta n-am putut merge decât o mână de oameni. Unii n-au avut bani, alţii n-au putut câştiga paşapoarte, pe alţii nu i-au ajutat puterile trupeşti. Este însă un alt Ierusalim, cel Ceresc şi calea spre el este deschisă tuturor. Toţi suntem chemaţi (şi îmbiaţi) să facem această călătorie . Domnul Isus ne-a pregătit tuturor Calea şi intrarea în el, dar trebuie să facem şi noi o pregătire pentru el. Nici călătoria la Ierusalimul pământesc şi nici cartea aceasta nu ne vor folosi la nimic dacă nu vom putea călători şi la Ierusalimul cel Ceresc.

De mare har ne-am învrednicit noi cei care am văzut Ierusalimul. Dar acest dar e nimica pe lângă cel de a vedea Ierusalimul cel Ceresc. Citiţi cele scrise în Apocalipsa cap. 21 vers. 10-27 şi cap. 22, 1-5 - ca să vedeţi ce va fi acest Ierusalim Ceresc... O, ce răsplată şi ce fericire slăvită îi aşteaptă pe cei credincioşi. Aceştia vor intra pe porţile Ierusalimului Ceresc... şi ceea ce ochii n-au văzut, urechile n-au auzit şi mintea omenească nu poate să-şi închipuie - aceea îi aşteaptă pe cei credincioşi în celălalt Ierusalim.

...Dragă cititorule, noi n-avem locuinţă stătătoare aici pe pământ. Casa şi locuinţa noastră cea adevărată nu este casa şi locuinţa aceasta de pe pământ... Noi avem o altă locuinţă... aceea pe care ne-a făgăduit-o Domnul când a zis: Eu Mă duc să vă pregătesc un loc... (Ioan 14, 1-14)... Domnul nostru Isus Hristos, pe toţi ne-a făcut moştenitori ai Ierusalimului Său cel Ceresc. Ne-a făcut prin Jertfa cea Sfântă a Sângelui Său.

Însă vai, cei mai mulţi oameni îşi pierd această moştenire cerească pentru că nu cred şi nu primesc Jertfa Lui mântuitoare... Cei mai mulţi oameni îşi vând ca Esau, partea lor de moştenire din Ierusalimul Ceresc, pentru poftele şi ispitele acestei lumi înşelătoare...

Spre acest Ierusalim vă chem cu toată puterea mea pe voi toţi - şi pe tine dragă cititorule... Apucaţi chiar acum pe calea cea strâmtă care duce la Ierusalimul Ceresc... Hotărâţi-vă pentru Domnul şi veniţi şi voi - luaţi chiar de acum drumul spre Ierusalimul cel Ceresc. Căci dacă faceţi acest lucru ne vom întâlni odată Acolo cu toţii să cântăm împreună cu îngerii o cântare cum nu mai ştie nimeni şi cum n-a mai cântat nimeni pe acest pământ...

Din călătoria la Ierusalim mi-a mai rămas o amintire zguduitoare:

Între cei ce plecau la Ierusalim era şi unul care n-a mai putut pleca. Venise până la Constanţa la vaporul cu care plecam noi toţi, dar vai, n-avea documentele gata de plecare. Nu umblase din vreme să-şi câştige dreptul de a merge, iar acum el nu putea pleca acolo. Parcă îl văd sărmanul cum alerga cu lacrimi încoace şi încolo cerând îngăduinţa autorităţilor... Îmbia bani, căci era într-o bună stare materială... îmbia o cauţiune de zeci de mii de lei... ar fi fost gata să-şi dea toată averea lui numai să poată şi el pleca la Ierusalim. Dar vai, cauza lui era pierdută. Legile cu călătoria în altă ţară sunt foarte aspre. Nimenea nu-l putea ajuta. Când am plecat, el a rămas plângând cu deznădejde. L-am văzut de pe vapor cum ne petrecea zdrobit şi cu ochii în lacrimi. L-am văzut tot mai departe, cu mâinile întinse spre noi, care plecam...

Ca un fulger mi-a străpuns inima această întâmplare. O simţesc şi astăzi în inima mea. O simţesc ca un adânc înţeles sufletesc:

- O călătorie este şi viaţa noastră, o călătorie spre alte tărâmuri, o călătorie spre Ierusalimul cel Ceresc. Toată viaţa noastră este o pregătire pentru această călătorie. Moartea trebuie să ne afle gata cu toate documentele în rânduială, spre a avea dreptul de a pleca şi intra în Ierusalim... însă vai, cei mai mulţi oameni nici nu se gândesc să-şi strângă din vreme, actele de lipsă pentru acest mare drum. Şi astfel plecarea vine fără de veste pentru ei - şi rămân fără dreptul acesta.

Cel rămas în Constanţa îmbia bani, şi-ar fi dat toată averea lui în clipa plecării ca să poată câştiga acest drept - dar vai, el a rămas pe dinafară ca fecioarele cele nebune. Totul era în zadar... era prea târziu.

În clipele morţii, aşa vor vedea şi cei nepredaţi Domnului, cei nenăscuţi din nou, cei păcătoşi şi necredincioşi. Vor vedea că toţi banii lor, toate bogăţiile, toate lumeştile lor scaune şi glorii şi desfătări sunt o deşertăciune şi o zădărnicie. - Că sufletul lor are lipsă de altceva ca să poată pleca spre Ierusalimul cel Ceresc.

Eu mă înfior azi nu de mila celui rămas la Constanţa, ci de mila acelora care în ceasul morţii lor, vor alerga în toate părţile să poată câştiga şi ei dreptul de a pleca şi intra în Ierusalimul cel Ceresc, să poată avea mântuirea sufletului, să poată intra în bucuria Cerului... Dar atunci va fi prea târziu...

Iubiţii mei, iubitul meu, hotărăşte-te azi pentru Domnul, pentru Ierusalimul Ceresc. Şi începe să-ţi strângi îndată „documentele” - faptele cele bune ale credinţei - căci se apropie şi călătoria ta. Să fii gata în ziua aceea, ca să poţi intra pe porţi în Cetate (Apoc. 22, 14).

Slăvit să fie Domnul.

Cel ce s-a hotărât pentru Domnul şi nu mai trăieşte pentru sine ci pentru Dumnezeu,

acela se va umple de toată plinătatea Dumnezeiască

şi va vieţui după voia Sa.

Sf. Maxim Mărturisitorul