Cap. 15 - Călătoria la Ierusalim
Traian Dorz - Istoria unei Jertfe Vol. 1
Anul 1925 era al treilea an de la înființarea Oastei.
Lucrarea Domnului mergea crescând, mai repede în număr decât în înălțime. Pe măsură ce Lucrarea creștea, însuși lucrătorul avea nevoie de noi salturi în creșterea lui, spre a putea trage după sine Lucrarea iarăși un timp. Domnul și Învățătorul său ceresc, îl lua din când în când în câte o școală nouă pentru a-i descoperi noi lucruri. Apoi îl va trimite iarăși la școlarii săi spre a-i îndruma și pe ei în ceea ce a cunoscut el lângă Domnul lui. Era ca un zidar care începuse de jos, de la Temelie. Care lucra cu spor și care ajungea repede cu lucrarea până la înălțimea staturii sale. Atunci avea nevoie să fie el însuși ridicat mai sus, ca să poată fi în stare a ridica mai departe și Lucrarea pentru care fusese adus s-o facă. Și tot așa până când își va împlini partea rânduită lui.
Numai așa își explica și lucrătorul Domnului multele lui chemări de o parte în diferitele școli prin care l-a trecut Domnul. El simțea și înțelegea că mereu este nevoie ca Domnul să-l cheme într-o școală nouă spre a-l pregăti și forma cât mai bine pentru ceea ce avea de făcut cu el. E cutremurător să vezi cât de aproape și cât de cu grijă a lucrat Domnul nostru Isus Hristos în viața acestui trimes al Său. Și în istoria acestei Lucrări. E ceva adânc mișcător de suflet să vezi ce mijloace a folosit El pentru ca să-Și facă tot mai lămurită calea Sa pentru cei pe care îi va chema El să-și câștige mântuirea în această Lucrare duhovnicească. Dar mai ales pentru aceia de care Se va folosi Duhul Sfânt spre câștigarea mântuirii altora.
Suferința și Minunea sunt cele două mijloace prin care Domnul Se descopere cel mai bine școlarului Său.
Minunea vine dinafară, suferința vine dinăuntru.
Minunea îi descoperă Adevărul și dragostea lui Dumnezeu, suferința îl face în stare să le vadă, să le înțeleagă, să le urmeze. Fără lucrarea suferinței, sufletul nu este în stare nici să vadă, nici să prețuiască, pe cât se cuvine, - descoperirile harului Dumnezeiesc.
Atât școala minunii cât și școala suferinței cer din partea celui chemat în ele, o zguduitoare seriozitate duhovnicească. Cu școlari neserioși Dumnezeu nu lucrează, fiindcă nu poate lucra.
Cuptorul nu glumește și focul nu râde. Ceea ce poate trece prin cuptor este aur, iar ce nu este aur nu poate trece prin el. Rămâne acolo.
Orice vas, ca să fie bun și folositor trebuie să fie trecut prin foc. Până n-a trecut prin cuptorul arderii, vasul nu este nici curat și nici întărit de-ajuns.
Îndemnăm pe lucrătorii Domnului, - care sunt sau care voiesc să fie, - să se oprească puțin lângă acest adevăr și să gândească serios la el.
Dacă Dumnezeu are de gând să Se folosească serios de tine drag suflet, El te va chema neapărat în vreo școală a încercării! Dacă nu se întâmplă nimic deosebit în viața ta, înseamnă că lutul din tine nu este în stare nici să treacă prin ardere, nici să facă o slujbă de cinste și de folos Stăpânului tău (2 Tim. 2, 21). Deci nu privi la suferință decât ca la o binecuvântare, după cum spune cântarea:
Nu priviți la suferința...
Nu priviți la suferința
pentru Domnul cu-ntristare
ea nu-i blestem, nici rușine
ci e cinstea cea mai mare.
Suferința pentru Domnul
este harul strălucit
fericit acela care
e de ea învrednicit.
Suferința pentru Domnul
nu e noapte ci-i lumină,
nu e zbucium și-apăsare
ci e liniște divină.
Suferința pentru Domnul
nu-i cădere ci-i nălțare,
nu e pierdere-n viață
ci-i câștigul cel mai mare.
Suferința pentru Domnul
nu e chin ci-i mângâiere,
nu e plâns ci-i cântec dulce
nu-i slăbie ci-i putere.
- Binecuvântați pe Domnul
când veți fi în încercare
căci prin ea vă faceți vrednici
de răsplata viitoare.
Nu cârtiți nici nu vă plângeți
ci-o răbdați cu bucurie
căci ea trece, dar cununa
va rămâne pe vecie.
Pentru că Domnul avea să atragă prin trimesul Său, pe mulți oameni pe drumul Crucii spre Golgota la picioarele lui Isus Cel Răstignit, era nevoie ca mai întâi el să urce plângând acest drum cutremurător.
Pentru că Domnul va avea să ducă prin el pe mulți spre Ierusalimul Său cel de Sus, - el va trebui să ajungă la icoana aceluia, la Ierusalimul cel de jos.
Pentru că Domnul avea să învețe prin el pe mulți prețul lucrurilor cerești, îl va face pe el să cunoască prețul acestora pământești, care sunt o închipuire a acelora.
Nu numai picioarele lui duhovnicești este nevoie să calce pe urmele Mântuitorului, ci chiar și picioarele acestea trupești.
Ca să poată înfățișa Ierusalimul Ceresc, trebuia dus să vadă Ierusalimul acesta pământesc.
E adevărat că de departe lucrurile se văd mai bine, dar tot atât de adevărat este că de aproape le trăiești mai cutremurător.
De departe le cuprinzi doar cu mintea, rece și larg, de aproape le trăiești cu inima, fierbinte și strâns. Și abia atunci le poți înțelege bine cu mintea de departe când le-ai simțit fierbinte mai întâi cu inima îndeaproape.
Este nevoie să participăm cu întreagă ființa noastră - minte și inimă, înțelegere și credință, - la cunoașterea și dezlegarea marilor adevăruri. Numai atunci vom putea ajunge să ajutăm la rezolvarea lor cea bună, întâi pentru noi, iar apoi, prin aceasta, pentru alții.
În cele pământești este mai bine să-i meargă omului spre adevăr mai întâi mintea de departe iar apoi inima de aproape. Dar în cele duhovnicești e mai bine să ne meargă mai întâi inima prin credință, iar apoi mintea prin mărturisire... Căci prin credința din inimă se capătă neprihănirea (iar apoi) prin mărturisirea cu gura se ajunge la mântuire”. Deci, întâi inima!
O inimă credincioasă își va ajuta și mintea să meargă frumos și înalt după Adevăr prin mărturisirea gurii pe care o îndrumă ea. Dar o inimă necredincioasă va duce în prăpastia nebuniei chiar și pe cea mai înzestrată minte. Vai, la fiecare pas vedem astfel de nenorociri.
Ca să poată descrie Țara Sfântă de Sus, el va trebui dus să o vadă și să o descrie pe aceasta de jos.
În al treilea an al Lucrării Oastei Domnului, starea omului lui Dumnezeu ajunsese la trebuința acelui nou salt, după cum s-a văzut din cele de mai sus.
De data aceasta Domnul îl va duce în școala minunii.
Aici va trebui să se atingă aievea și cu toate simțurile sale trupești, de locuri și de lucruri cu înțeles ceresc și unic. Va trebui să-și apropie inima prin ele de focul mistuitor al Dragostei Veșnice și să-și apropie mintea prin atingerea lor de lumina tainelor nepătrunse. Dincolo ajuns, de cealaltă parte, trecut prin și ieșit din acest Iordan și Mare Roșie, - el va fi un altul!
Inima lui schimbată și mintea lui sfințită vor fi atins Minunea. Și vor fi cuprins Taina. Trăindu-le la cea mai înaltă tensiune. În focul acesta care încălzește până la alb, sudura lui cu Hristos se va face desăvârșită.
Adevărat este că Dumnezeu Se poartă cu fiecare om după inima sa. Cu această inimă minunată Dumnezeu minunat trebuie să lucreze. Și așa a și lucrat.
Dar lucrurile cerești Dumnezeu când ni le dă, ni le întinde sub câte un înveliș pământesc. Tainele ni le înfățișează sub mijlocirea câte unor simboluri. Iar Adevărurile, sub niște timpuri și împrejurări, El Însuși coborându-Se, de fiecare dată, până la nivelul unde știe că suntem noi.
Timpul Lui însă și felul Lui, - nimeni din noi nu le cunoaște decât după aceea.
Căci noi oamenii, nu putem vedea bine decât înapoi, dar Dumnezeu vede totul înainte.
O, de-am avea și noi vederile Lui!
Deci omul lui Dumnezeu trebuia dus la Ierusalim.
Trebuia să vadă, să pipăie, să simtă, să se cutremure.
Trebuia să se topească, să sufere ocări, bătăi și spini... să fie răstignit... să bea oțetul și fierea... să-i fie străpunsă inima... să moară pe cruce... să fie pus în mormânt... să coboare în locuința morților...
Și apoi să învieze un alt om. Un om de talie cerească. Un iluminat al Minunii, un trăitor al Revelației. Unul care atingându-se de Hristos - să-L fi cuprins și reținut.
Nu știm cui i s-a inspirat de către Dumnezeu ideea acelui pelerinaj la Ierusalim.
Nu are prea mare însemnătate nici persoana cui i-a încredințat Dumnezeu organizarea acestui pelerinaj... Lucrurile văzute au totdeauna o formă, și aceasta poate impresiona pe oamenii care rămân numai la cele ce se văd. Dar numai înțelesul lor cel nevăzut este ceea ce le dă valoare și rost.
Poate nu avea vreo însemnătate nici vreun altul din cei 160 de inși care au plecat, Domnul Singur știe... Dar ceea ce vedem că a avut însemnătate a fost că singur acesta era cadrul în care putea face această călătorie omul lui Dumnezeu care trebuia neapărat să ajungă acolo, tot așa cum era nevoie de un drum pentru Saul spre Damasc.
A venit cu ideea acestui pelerinaj cineva care avea influență. Și l-a organizat cineva care avea putere. Gândul ascuns al Domnului era însă ca prin acesta omul ales de El să ajungă acolo unde trebuia. Iar planul făcut de El, să se împlinească așa cum știa El că era nevoie în vederea Lucrării pe care avea s-o desfășoare mai departe Duhul Său.
Aceasta era totul.
De aceea noi nu vom reda aici prea mult desfășurarea întâmplărilor văzute. Ochii noștri duhovnicești trebuie să citească sub aceste rânduri și după aceste întâmplări, pas cu pas, doar gândurile nevăzute ale voii lui Dumnezeu. Atunci vom înțelege Adevărul și vom vedea minunea. Altfel ne vom opri doar la coaja dinafară, iar miezul ne va rămânea pe totdeauna ascuns.
Chiar omului lui Dumnezeu, aceste lucruri i se descopereau atunci doar în parte. Și doar pas cu pas. Lumina lor întreagă a putut-o avea și el numai strângând-o ciob cu ciob, din fiecare trăire. Și rotunjind-o odată, toată, la capăt!
Acum, după aceste gânduri, sculați-vă, a sosit ceasul să plecăm! Dar luați bine seama că această carte nu vrea să fie numai un manual istoric ci o mărturie vie despre un adevăr istoric. Și o solie de chemare la mântuire, la un ospăț de hrană duhovnicească pentru oricine o va citi.
Suntem deci în 1925. În acea vreme, în lumea nouă de după marele război, lucrurile încă nu se putuseră limpezi. Așezarea care poate veni numai după ani de pace, încă nu se statornicise.
Turismul nu era aproape deloc organizat. Lumea avea cu totul alte preocupări, fiecare avându-și de pus mai întâi în rânduială țara și casa lui încă răvășite de marea furtună care abia trecuse.
Călătoriile în străinătate se făceau greu din pricina costului foarte scump, apoi a lipsei mijloacelor de transport și a formalităților foarte greoaie pentru obținerea actelor de plecare. Era o mare îndrăzneală să te și gândești acum la o călătorie până la Ierusalim.
Cu toate aceste greutăți însă, când s-a făcut cunoscută inițiativa acestui prim pelerinaj românesc la Locurile Sfinte, - s-au anunțat curând sute de cereri de înscriere. Mult mai multe decât locurile disponibile pentru grupul stabilit.
Vom relata pe scurt lucrurile așa cum s-au petrecut, după cum sunt scrise în cartea părintelui Trifa Pe urmele Mântuitorului. Însemnările lui din călătoria la Ierusalim, ediția tipărită în 1927.
Vom trece ceva mai grăbiți peste amănuntele neduhovnicești, reducându-le strict numai la măsura în care ne sunt necesare. Și vom stărui să le putem cuprinde mai deplin pe cele duhovnicești, fiind singurele care au importanță pentru scopul pe care îl urmărim.
„În toamna anului 1925 - începe el cu Cuvântul înainte al cărții - s-a făcut cel dintâi pelerinaj românesc la Locurile Sfinte. Inițiatorul și conducătorul acestui pelerinaj a fost mitropolitul Ardealului, Dr. Nicolae Bălan... Aproape un an de zile au ținut pregătirile pelerinajului... Despre roadele și foloasele sufletești ale acestui pelerinaj, cred că este de prisos să mai vorbesc. Va vorbi istoria. Pelerinajul la Ierusalim n-a fost numai al nostru al celor 160 de inși care am avut fericirea să vedem Locurile Sfinte. Sufletește au fost alături de noi și alții, sute și mii de ei, a fost sufletul poporului nostru întreg care s-a închinat și a mulțumit pentru câte ne-a făcut nouă Domnul...
Pentru mine și viața mea această călătorie a fost o răspântie de hotar... Aveam la Ierusalim o veche cunoștință. Îl aveam pe Mântuitorul care - sunt ani de zile de atunci - m-a atras la picioarele Crucii Lui, izbăvindu-mă din o moarte sigură, trupească și sufletească. Am plecat la Ierusalim să-I mulțumesc și acolo pentru această mântuire... Am plâns pe locul unde Și-a vărsat Scumpul Său Sânge pentru mine și iertarea mea. Am plâns lângă mormântul Lui de unde a ieșit învierea și viața mea. Sub brațele Crucii și lângă lespedea Sfântului Mormânt mi-am înnoit făgăduința și hotărârea: să-I slujesc Lui și să-mi pun toată viața în slujba Lui. Să mă jertfesc pentru El și lucrul Lui... Cartea aceasta iese ca o rugăciune de mulțumită pentru harul Său...”
Am promis că vom alege și că vom reda pe scurt doar ceea ce este esențial din cele rămase ca mărturii de la acest sfințit scriitor.
Dar adevărul este că nu-ți vine să lași nimic pe dinafară pentru că totul este esențial.
Totul este străbătut de fior și de frumusețe. Cei care au apucat să citească această carte nu vor putea uita niciodată cu ce putere și cutremur i-a făcut ea să trăiască toate întâmplările vieții Mântuitorului, de la venirea Lui în lumea asta până la plecarea din ea.
Vom trece totuși peste primele zeci de pagini și vom începe numai cu: „Sosirea la Ierusalim”.
„...Din ce ne apropiem de Ierusalim, sufletul nostru e cuprins tot mai mult de dorința și fiorul că în curând vom umbla pe unde a umblat Mântuitorul... Între pelerini aud întrebarea: oare cine ne va aștepta în gară la Ierusalim? Cum stam cu Noul Testament în mână, pe mine, această întrebare mă face să mă gândesc și să simțesc că eu nu sunt un străin în țara aceasta depărtată...
La Ierusalim eu am un Prieten Bun, pe Isus Mântuitorul, cu care de atâtea ori am vorbit prin rugăciune stăruind nopțile lângă învățăturile Lui din Sfânta Scriptură. Inima îmi arde de bucurie că mă voi putea întâlni și aici cu El și Îi voi putea mulțumi că m-a scăpat de atâtea ori, din atâtea necazuri și din atâta moarte trupească și sufletească.
Trenul fluieră prelung și se oprește. Am ajuns! Pe tablă în fața gării scrie în trei limbi: Ierusalim... Ne așteptau automobilele agenției de voiaj... A fost un lucru ce mie nu mi-a plăcut. Aș fi dorit să merg nu cu automobilul pe aici. Cu toată oboseala, cu tot praful și căldura, aș fi dorit să intru în Ierusalim pe jos, cu tot răgazul sufletesc ce-l cere un astfel de lucru sfânt. La prima vedere a Ierusalimului mi-ar fi plăcut să îngenunchez, să mă rog, să mulțumesc cu lacrimi fierbinți Celui ce m-a învrednicit de acest dar mare și sfânt. Vechii evrei, de câte ori se apropiau de Ierusalim îngenuncheau în țărâna drumului și se rugau. Așa trebuia să facem și noi.
...Câteva clipe zburate cu automobilul și iată Ierusalimul se ivește în fața noastră. Așezat pe o colină și strălucind în lumina soarelui e așa măreț și tainic cum mi-l închipuiam, cum îl văzusem închipuit în icoanele despre Ierusalimul cel ceresc... Prin așezarea și înfățișarea ce o are Ierusalimul este unic în felul lui în toată lumea. Chiar și numai acest lucru grăiește și spune că Ierusalimul nu este un oraș ca oricare altul. Așa cum stă sus, pe vârful unui deal de stâncă pare și azi o cetate a Domnului... E așezat pe două coline... cea din dreapta este Muntele Sionului și e mai înaltă cu ceva decât cea din stânga. De jur împrejur Ierusalimul este înconjurat cu ziduri. Este cu adevărat o cetate înconjurată cu ziduri puternice și cu munți de stâncă. Îmi aduc aminte: ...Cum este înconjurat Ierusalimul de munți, așa înconjoară Domnul pe poporul Său (Psalm 124, 2)... Așezat pe un loc înalt, din toate părțile la Ierusalim trebuie să te sui... Ca să intri în Ierusalim trebuie să te urci, să urci mereu... Aceasta trezește înălțarea sufletească... te atrage ceva mereu mai spre Domnul: Ierusalimul este o icoană a vieții noastre sufletești... Viața noastră sufletească trebuie să fie o înălțare, o urcare neîntreruptă spre Ierusalimul cel ceresc, spre Ierusalimul mântuirii noastre sufletești.
Primul loc vizitat în Ierusalim este:
Biserica Sfântului Mormânt...
...Ne apropiem cu frică și cutremur de ușa Sfântului Lăcaș al acestei biserici clădită peste Sfântul Mormânt în care a fost pus Mântuitorul... Iată piatra ungerii pe care Iosif cu Nicodim și cu mironosițele au uns Trupul Sfânt al Mântuitorului după luarea Sa de pe Crucea Golgotei. Ca loviți fără veste genunchii noștri se apleacă și ochii ni se umplu de lacrimi. Ne apropiem și sărutăm piatra sfântă ce e îmbrăcată în marmură roșie... buzele mele părea că ating Sângele Mântuitorului - și de sus din icoană părea că aud tânguirea Preacuratei...
În biserica Sfântului Mormânt ce priveliște neuitată: oameni din fel de fel de țări și neamuri se roagă, plâng, suspină și sărută locurile sfinte. Alături de noi românii stau arabi veniți de prin pustiurile țărilor arabe, negrii veniți de pe undeva din țările Africii, armeni, ruși, greci... Pe toți ne-a atras aici Același Mântuitor. Înfrățirea popoarelor prin Evanghelie nicăieri nu se poate vedea așa de minunat ca aici în biserica Sfântului Mormânt... Lângă mine stă un țăran din Bucovina în frumosul lui port național. Lângă el un arab venit de pe undeva de prin pustiurile Asiei, se apleacă și el în genunchi să se roage... O, binecuvântată Evanghelie a lui Hristos, ce binecuvântate sunt roadele tale! Și ce binecuvântată va fi lumea când toți oamenii vor cunoaște cu adevărat pe Mântuitorul Isus Hristos și se vor întâlni în El ca niște frați...
Aici se întâlnesc oameni nu numai din toate țările ci și din toate confesiunile... Așa a vrut Dumnezeu ca aici să se întâlnească toate neamurile și toate confesiunile din lume strânse de Golgota și de mormântul Mântuitorului... Suspinul și graiul omenirii întregi parcă se suie aici în acest loc sfânt... Când am intrat în biserica Sfântului Mormânt eu am simțit înainte de toate lipsa unei descărcări sufletești... Simțeam o greutate ce mă doboară în genunchi... Să mă retrag undeva să fiu o clipă singur, - asta era dorința sufletului meu. Prea repede ajunsesem aici. Îmi trebuia un răgaz sufletesc, o descărcare a inimii. M-am întors în dosul unui stâlp și căzând în genunchi am început să plâng... Când m-am ridicat din această rugăciune plină de fior, pelerinii începuseră să sărute Sfântul Mormânt. Locul unde a fost mormântul Mântuitorului este în mijlocul bisericii... De jur împrejur este loc umblător ca să poți vedea și săruta Sfântul Mormânt împodobit cu candele, sfeșnice care ard zi și noapte și de tot felul de podoabe și scumpeturi din aur și argint. Deasupra, la mijloc este o icoană mare înfățișând Învierea Mântuitorului...
Mă simt cuprins de un puternic fior sufletesc, pe locul unde sunt eu acum îngerul a vestit Învierea... O mare frică și o mare bucurie simt și eu ca Sfintele Mironosițe în clipa aceea. E ceva în acest loc ce te pornește să plângi cu toate suspinele inimii tale, dar alături de aceasta este ceva ce-ți șterge lacrimile, ce te mângâie și îți strigă: nu mai plânge căci Hristos a Înviat, iertarea și viața din mormânt au răsărit... În clipa următoare cad în genunchi lângă lespedea de marmură în care este îmbrăcat mormântul Mântuitorului meu... De afară, înainte de a intra, plănuisem să spun aici o rugăciune frumoasă... Însă acum când ajung aici lângă Sfântul Mormânt nu mai pot grăi nimic. În fața acestui Mormânt tace deodată și amuțește tot ce e lut și trecător în om. Numai duhul inimii grăiește și ochii își slobod toate lacrimile lor... Mi se pare că a rămas afară tot trupul meu... și în lumina ce se revarsă din toate părțile mi se pare că se topește în mine tot ce mai este otravă și patimă rea. Simt că moare total din mine omul cel lumesc și firea cea pământească și rămâne numai omul cel duhovnicesc, firea cea nouă... Când mi-am desprins buzele de pe piatra sfântă am simțit că mi se deschide graiul și am început să mă rog...”
Și rugăciunea lui făcută este ca o nouă și totală predare lui Dumnezeu, o cutremurătoare înnoire a legământului cu Hristos, o pecetluire a hotărârii de jertfă făcută pe chiar locul Jertfei lui Hristos Mântuitorul lui.
Pe locul unde a fost aflată Crucea Mântuitorului
În dimineața următoare avem Praznicul înălțării Sfintei Cruci. Ne gătim de biserică... Locul unde s-a aflat Sfânta Cruce este adânc... coborâm vreo 20 de trepte, jos într-o săpătură în pietriș și stâncă, unde se merge printr-un coborâș strâmt. Abia acum îmi dau seama că totul este săpat aici și ascuns în Stânca Golgotei... Parcă dorul aflării mântuirii a săpat aici adânc, tot mai adânc după Izvorul Vieții din Stânca Golgotei... Stând aici pe acest loc eu mă gândesc: o, ce înțeles adânc are acest lucru și pentru noi creștinii de azi. Ca și oarecând împărăteasa Elena și noi trebuie să aflăm Crucea Mântuitorului săpând tot mai adânc... și pătrunzând tot mai adânc în înțelesul Evangheliei lui Hristos...
În Biserica Nașterii Mântuitorului
...Și acum ne îndreptăm spre locul unde S-a născut Isus Hristos Mântuitorul... Locul Nașterii este astăzi o cetate întreagă plină de biserici, de capele, altare și locuri sfinte de amintire creștină și de închinare... Când ajungem în fața Bisericii, la intrare noi toți în frunte cu mitropolitul Nicolae începem să cântăm Nașterea Ta Hristoase - e cel dintâi tropar al Nașterii ce răsună în limba românească în fața locului sfânt unde S-a născut Mântuitorul. Un neam întreg parcă pășește și cântă alături de noi.
E iarăși o intrare joasă unde trebuie aproape să te apleci când intri... 58 de stâlpi de marmură sunt așezați în patru rânduri în această biserică ce acoperă peștera sfântă în care S-a născut Domnul. Sub altarul bisericii coborând 16 trepte în jos, se găsește locul unde a fost născut Mântuitorul nostru... O, câte podoabe se găsesc și aici aduse de dragostea lui Isus din toate părțile lumii... Tocmai acum este aici slujba vecerniei. Ascult Evanghelia Nașterii în genunchi... stau lângă colțul cu ieslea sfântă unde a fost înfășat Copilul Sfânt. Simțesc ceva ce m-ar ține mereu în genunchi. Ceva ce nu m-ar mai lăsă să mă ridic... încep să mă rog... mă rog și sărut cu căldură și cu lacrimi fierbinți locul unde S-a născut pentru mine și pentru toți păcătoșii de pe tot pământul Mântuitorul meu și al lumii întregi... O, cât de mult a iubit Dumnezeu lumea încât pe Singurul Său Fiu Și L-a dat pentru ca oricine crede în El să nu piară ci să aibă viața veșnică...
Spre Marea Moartă și Iordan
Iordanul și Marea Moartă se află de la Ierusalim la 30 de km... Drumul trece pe lângă Grădina Ghețimani... Suim Dealul Măslinilor și apoi o luăm înainte spre Răsărit. În câteva minute ajungem în satul Betania... Ne vom opri aici în Betania la întoarcere... E o căldură înăbușitoare și un praf ce ne pătrunde până în plămâni... Ce pustietăți fioroase... ori încotro te uiți, numai dealuri pustii arse de soare și spălate de ploi, nicăieri nici un pic de verdeață, nici un picur de apă ci numai piatră, nisip și praf. Doar din loc în loc un fel de stufuri de spini pitici pe care îi rod cămilele și măgarii. Vai de oamenii și vai de animalele care trăiesc aici.
Tot coborâm... și coborâșul nu se mai gată. Pe când se gată o serpentină începe alta și mai adâncă. Mă gândesc că așa e și cu viața când începi a te cufunda în răutăți și păcate. Tot mai afund, tot mai afund te pogori spre apele morții sufletești. Marea Moartă se află într-o afundătură grozavă... la 420 de metri sub nivelul Mării Mediterane... e cea mai joasă dintre toate apele câte sunt pe suprafața pământului... Apa ei e neagră, totul te înfioară ca de moarte. Nici o corabie, nici o vietate, nici pom nici iarbă, nici un vânt, nici o mișcare, nimic... ai dori să fugi să scapi cât mai curând de aceste locuri blestemate. Urmările păcatului cred că nici unde nu se văd atât de grăitor și de fioros ca aici, unde a fost Sodoma și Gomora. Tot ce spune Biblia despre pedeapsa lui Dumnezeu venită peste locurile acestea s-a întâmplat aievea. Cercetătorii au aflat pe fundul apelor acestora urme de ziduri, ruini și case. Mă uit peste acest ținut mare și fioros. O, cum n-am putere să-i aduc aici pe toți păcătoșii și să le arat urmările și urmele păcatului. Doar nicăieri în lume nu se mai văd așa de înfiorător și de grăitor aceste urmări, ca aici în fața locului unde au fost cândva Sodoma și Gomora... Să vadă toți, să se cutremure și să vină la Dumnezeu până nu va fi prea târziu, ca pentru cei care au locuit aici...
...Iată în depărtare vârful Muntelui Nebo, de unde Dumnezeu i-a arătat lui Moise Canaanul... O, dacă și noi am trăi și am muri cu nădejdea cea dulce a Canaanului Ceresc...
...Ne apropiem de Iordan... O lume pustie este și în jurul râului sfânt pe aici, la revărsarea lui în Marea Moartă. Pe unele locuri țărmurii Iordanului n-au aici nici un fel de vegetație ci numai niște pământ sterp și stâncos, însă pe cele mai multe locuri Iordanul este înconjurat cu desimi de fel de fel de plante și arbori... Mai sus spre Galileia însă în jurul Iordanului este pământ mănos și cultivat...
Iată o biserică se ivește: e mânăstirea Sf. Ioan Botezătorul. Semn că ne apropiem de locul unde a fost botezat Domnul nostru Isus... Ne descoperim capetele și-I mulțumim lui Dumnezeu că ne-a învrednicit să vedem și acest loc sfânt...
(Aici vom reda totul ceva mai pe larg, după însemnările părintelui, întocmai cum descrie el că s-au petrecut atunci lucrurile. Aceasta pentru un motiv trist pe care îl vom spune la sfârșitul celor descrise și petrecute atunci de el aici la Iordan. Vă rugăm să citiți bine, căci mai târziu va trebui să judecați).
„...Coborâm pe niște trepte săpate în pământ și ne așezăm lângă apă, într-un loc larg, săpat în coasta țărmului și acoperit cu frunzele arborilor. Aici în fața noastră este locul unde S-a botezat Mântuitorul. Amintirea acestui loc a trăit din om în om și din veac în veac. Până prin veacul al patrulea spun călugării că era aici o cruce mare de piatră în apa Iordanului. Au fost și câteva mânăstiri aici în apropiere, din care însă abia se mai văd urmele ruinilor. Țărmurii Iordanului erau aici îmbrăcați în marmură scumpă, însă a venit năvala hoardelor păgâne și au distrus totul... Doar amintirea acestui loc a rămas până în zilele noastre... e la o depărtare de cam 5-6 km. de Marea Moartă, mergând în sus pe apele Iordanului și stă cam față în față cu Ierihonul...
În acest loc Iordanul e liniștit. Abia i se vede cursul. Parcă stă pe loc. De jur împrejur țărmurii sunt plini de tot felul de plante, arbori și tufișuri de tot soiul, dar nici unele nu sunt din acelea de pe la noi din Europa... E o frumusețe încântătoare acest loc. În fața potopului de lumină ce vine de sus din cerul veșnic senin, apele râului strălucesc ca niște râuri de argint... Prin desime sunt multe privighetori și alte feluri de păsări... Nimeni nu locuiește pe aici, totul crește în voia Domnului... Cu noi a venit din Ierusalim un călugăr care singur știe românește. El ne spune că mai demult veneau aici zeci de mii de închinători, cei mai mulți din Rusia. În 1894 au fost aici 200.000 de închinători... Închinătorii plecau atunci din Ierusalim pe jos, în Ziua Învierii, pentru ca în noaptea Învierii să se boteze în Iordan, așa cum se botezau catehumenii la începuturile creștinismului. Erau o armată întreagă de închinători. În fruntea lor aveau steaguri albe cu semnul Crucii. Între închinători erau și o mulțime de părinți cu copiii lor. Uriașa ceată venea cântând cântări creștinești. Rușii cântau și Credeul. De la Ierusalim, calea ținea o zi până la Ierihon, unde ceata închinătorilor poposea iar în zori de zi pleca spre Iordan cu făclii aprinse. În răsăritul soarelui, Iordanul era plin de cei pogorâți în valurile lui cu dor de mântuire sufletească...
O sfeștanie românească la râul Iordanului
Mitropolitul Nicolae, împreună cu episcopul Teculescu și cu un mitropolit venit cu noi din Ierusalim se pregătesc să facă sfeștanie. Sfeștania se face în mijlocul Iordanului. Spre acest scop pornește o barcă în care se suie mitropolitul Nicolae, episcopul Teculescu, mitropolitul din Ierusalim și câțiva călugări și cărturari. Barca se depărtează de la țărm și oprindu-se în mijlocul Iordanului se începe slujba sfințirii apelor. Corul nostru răspunde de pe țărmuri unde stăm. Clipe neuitate și înălțătoare de suflet sunt acestea. Pe locul unde S-a botezat Mântuitorul Isus Hristos răsună pentru prima dată pe limba românească slujbă de laudă și mărire lui Dumnezeu. 160 de închinători români cântăm pe locul unde S-a botezat Mântuitorul troparul
Botezului: În Iordan botezându-Te Tu Doamne...Un neam întreg parcă e alături cu noi și cântă cu noi...
...E obiceiul ca toți închinătorii veniți la locurile sfinte, să se spele și să se cufunde în râul Iordanului, în semn de curățire a păcatelor. Ne pregătim și noi de acest botez împrăștiindu-ne de-a lungul țărmului. Unii și-au adus haine noi curate anume pentru acest botez. Peste câteva clipe suntem în apa Iordanului. Unii care știu înota, străbat râul, alții se spală la țărmuri. Iordanul are pe locul acesta o lățime de 5-6 metri și o adâncime de 3-4 metri. Pe alte locuri Iordanul ajunge la o lățime până la 30-40 de metri. Culoarea apelor Iordanului e tulbure, din pricina pământului argilos pe care îl străbate... Tot din această pricină, Iordanul are și mult nămol. La suprafață apa e lină, dar îndată ce te afunzi în ea dai de repeziciunea apei, de curentul ei repede. Pentru cei ce nu știu înota, depărtarea în mijlocul apei e primejdioasă. Călugării spun că mulți pelerini s-au înecat în apele Iordanului apucați fiind de vârtej - și ei nu știau să înoate...
Clipe de neuitată înălțare sufletească am avut în momentul când am intrat în apele Iordanului. După ce mă închinasem în peștera din Vifleem, după ce sărutasem Sfântul Mormânt și plânsesem în locul Golgotei, simțesc apele Iordanului ca pe o baie de renaștere sufletească, de înmormântare a omului meu cel vechi și de o înviere la o viață nouă (Rom. 6). Potopul de lumină ce se revarsă de sus, din cerul de-a pururi senin, este parcă focul Duhului Sfânt. Peste viața mea cea plină de stricăciunea patimilor și păcatelor simțesc pogorându-se o înnoire, o curățire, o putere nouă. Mă aplec și rostesc Psalmul 50, apăsând pe cuvintele: Stropi-mă-vei cu isop, mă voi albi,... inimă curată zidește întru mine Dumnezeule și duh drept înnoiește întru cele dinăuntru ale mele. Nu mă lepăda pe mine de la Fața Ta și Duhul Tău Cel Sfânt nu-L lua de la mine...
Simțesc o greutate sufletească ce-și caută ușurare. Mă aplec într-o parte și lacrimi calde începură să picure din ochii mei în apele Iordanului. Cu ele mi se pare că se ridică și se duce o mare greutate de pe sufletul meu. Mă simt ușurat ca un copil nevinovat și renăscut din nou. Mă îmbrac în albiturile cele noi ce le-am adus de acasă și le duc acasă să le păstrez până când moartea va veni să-mi închidă ochii și să mă treacă în lumea Mântuitorului meu. Păstrez aceste haine nu pentru că în ele ar fi ceva putere de mântuire, ci pentru ca să le văd neîncetat - și văzându-le să nu uit făgăduința ce am adus-o de la Iordan: de a-mi păstra curățenia trupească și sufletească. Și de a sta neîncetat sub darul și puterea Duhului Sfânt.
După ce ne îmbrăcăm luăm cu toții în sticle apă ca să o ducem acasă prin satele și orașele noastre. Pe multe locuri creștinii noștri s-au botezat în anul 1926 cu apă din râul Iordanului, adusă de cei ce au fost în pelerinaj... Ne pregătim de plecare spre Ierihon, strângându-ne la un loc de pe țărmul Iordanului de pe unde ne-am spălat...
Acestea sunt relatările pe larg, întocmai cum sunt scrise de păr. Trifa în cartea Pe urmele Mântuitorului la pag. 62-65. Și acum iată tristul motiv despre care am amintit înaintea lor:
În anii de mai târziu când, după cum spune undeva păr. Iosif, Oastea Domnului și-a avut dezertorii ei, unii din cei plecați s-au botezat pe la diferite alte confesiuni. Ca să-și îndreptățească acest pas și acest act de rătăcire, au început să se dezvinovățească spunând că ei au făcut acest botez urmându-l pe păr. Trifa care și el s-a botezat în râul Iordan ca și ei, atunci când a fost la Ierusalim.
Ba mai mult, au și folosit această spusă înșelătoare spre a clătina și pe alți frați și surori lesne crezători atrăgându-i spre diferite rătăciri de la credința și de la legământul lor dintâi.
Arătați celor ce v-ar mai spune această înșelătorie vreodată și spuneți-le că aceasta este o îndrăzneață stricare a adevărului. Această spălare care au făcut-o în Iordan cei 160 de pelerini era doar după obiceiul tuturor închinătorilor care merg acolo. - Și este cu totul altceva decât un botez la o altă confesiune sau sectă.
Dacă ar fi fost un astfel de botez cum zic aceștia, n-ar fi trebuit oare să se arate și cine i-a botezat pe cei 160 de intrați în apele Iordanului, în frunte cu cei trei mitropoliți?
Și după aceea n-ar fi spus ei la ce altă confesiune au trecut?
Că dacă ar fi fost un botez ca al sectelor, aceasta doar n-ar fi rămas în ascuns. Erau acolo 160 de oameni!...
Iată cât de grozavă poate fi orbia și înșelăciunea sufletească în care cad dezertorii duhovnicești, aceia care părăsesc adunarea în care au fost născuți la început (Evrei 10, 25-27). Ei capătă un fel de vedere stricată cu care răstălmăcesc totul, spre pierzarea lor (2 Petru 3, 16). Și se fac vinovați de călcarea credinței lor dintâi (1 Tim. 5, 12).
Dumnezeu să aibă milă de ei... lăsați-i!
Atâta, despre aceasta!
„...După plecarea de la Iordan - continuă păr. Iosif - am ajuns la Ierihon. E cale cam de 3 ceasuri cu trăsura... Din Ierihonul de odinioară azi a mai rămas doar un sat mic cu vreo 300 de locuitori... Aici a fost Zacheu vameșul... Până prin veacul al patrulea se spune că s-a păstrat dudul în care se suise el ca să-L vadă pe Mântuitorul. După aceea pe locul lui a fost sădit altul, apoi altul și tot așa până astăzi. Așa că și azi este pe locul acela un dud al lui Zacheu, la marginea drumului. Trecând pe acest loc parcă aud și azi cuvintele Mântuitorului: Zachee, grăbește de te pogoară căci astăzi, în casa ta Mi se cade să rămân..., am luat o mică ramură din acest dud și o păstrez ca pe o amintire mult grăitoare.
Am trecut pe la Izvorul lui Elisei (2 Regi 2, 19-22). Apoi am ajuns la Carantania, locul unde a fost ispitit Mântuitorul.
E pe coasta unui deal unde este înălțată o stâncă. De pe înălțimea aceasta se deschide o largă și frumoasă priveliște spre valea Iordanului. Din acest loc I-a arătat Satana Mântuitorului într-o clipeală toate împărățiile lumii și toată mărirea ei...
Văzând acest loc m-am gândit în câte chipuri și feluri ispitește Satana pe oameni și azi... Și parcă m-am văzut acolo împreună cu toți frații ostași, iar pe Satana dând târcoale și căutând să ne ispitească în tot felul. Și am suspinat rugându-mă: Du-ne Doamne Isuse și pe noi la biruință asupra vrăjmașului diavol. Nu cu putere de la noi ci cu putere de la Tine, să-l biruim pe Satana și ispitele lui... De pe acest loc strig tuturor celor din Oastea Domnului, vegheați și rugați-vă... Nimeni nu poate sluji la doi stăpâni. Biruiți-l pe ispititorul rămânând alipiți în totul de Hristos, până la sfârșit.
La înapoiere trecem iarăși pe lângă hanul bunului Samaritean și ajungem la Betania, satul lui Lazăr, prietenul Domnului și al surorilor lui, Marta și Maria, care nu este departe de Ierusalim... Întreg satul Betania este astăzi doar o adunătură de câteva case sărace cu oameni săraci. Locul unde a fost casa celor două surori, Marta și Maria e astăzi doar o ruină de bolovani.
Mă așez pe o piatră, mă uit și mă gândesc la cuvintele Mântuitorului cu Marta și cu Maria (Luca 10, 38-42)... Pe locul acesta a fost odată Marta cea zorită cu alergăturile. Azi totul este o ruină de pietre. Stând aici pe aceste pietre strig și eu cu durere:
- Marto, Marto... unde sunt cheile tale, alergările tale, adunătura ta... Iată de toate s-a ales praful și ruina. Însă partea cea bună a Mariei nu se va lua de la ea niciodată... De aici de pe ruinele acestea eu vă întreb și pe voi iubiți cititori ai acestei cărți: - care parte v-ați ales voi?...
De aici de pe ruina care a fost cândva casa Martei eu vă strig și vouă tuturor: luați aminte să nu vă copleșească partea Martei ci să aveți grijă de partea Mariei din viața voastră. Căci de casele și ostenelile lumii praful și ruina se va alege. Numai partea cea bună a Mariei rămâne după moarte. Oare o ai tu pe aceasta?
Am trecut pe lângă mormântul lui Lazăr... E o peșteră adâncă și întunecoasă în care ca să intri trebuie să cobori o scară cu 20 de trepte apoi dai de două încăperi. În încăperea din fund a fost mormântul lui Lazăr... La plecare sărut cu lacrimi fierbinți o piatră din mormântul lui, gândindu-mă că și eu eram odată un Lazăr ce murisem în păcate și Domnul meu m-a înviat la o viață nouă...
...Când a trecut Isus prin Ierihon și a intrat în casa lui Zacheu era în cea din urmă cale a Lui spre Ierusalim. Noi mergem acum tocmai pe acest din urmă drum al Domnului. Îl vom urma însoțindu-L din Sâmbăta Floriilor și până la Golgota. Vom duce sufletește pe cititorii noștri pe urmele Patimilor Mântuitorului pentru ca să sfârșim cu Jertfa Lui cea Sfântă de pe Golgota...
...De aici din Betania a plecat Mântuitorul spre Ierusalim în Duminica Floriilor, în dimineața ce a urmat după cina din casa lui Simon leprosul... Iată Mântuitorul nostru stă gata de plecare pe calea cea grea și sfântă a pătimirii. O, Isuse Scumpul meu Mântuitor mă alătur și eu sufletește în această gloată ca un umil însoțitor al Tău. Învrednicește-mă Mântuitorule și pe mine să merg pe calea sfintelor Tale Patimi. Învrednicește-mă Doamne și îmi dă harul Tău ca să pot atrage și pe alții în acest drum al mântuirii noastre sufletești...
Convoiul iată ajunge în Muntele Măslinilor... Când venind dinspre Betania te ivești în vârful Muntelui Măslinilor, dintr-odată se vede jos în față întreg Ierusalimul și jurul lui... Poporul mult ce venise la Praznicul Paștilor în Ierusalim auzise de tot ce făcuse Isus în Betania la învierea lui Lazăr. Și când au văzut pe Isus coborând de pe Muntele Măslinilor s-au umplut de bucurie și I-au ieșit în întâmpinare cântând și lăudând pe Dumnezeu pentru toate minunile pe care le văzuseră...
S-au aflat însă în gloată și glasuri de farisei care cârteau... și până la urmă glasurile acestea au fost mai puternice...
Poarta prin care a intrat Mântuitorul în Ierusalim este una din cele 7 porți... prin ea se intră de-a dreptul în Templu. - Azi este zidită o sinagogă pe locul unde a fost Templul lui Solomon. Poarta aceasta nu mai este umblătoare. De sute de ani stă zidită de tot. Tradiția arabă spune că această poartă s-a închis de la sine - și că nu se va mai deschide până în Ziua cea mare a Judecății... Se și numește „Poarta Veșnică” sau „Poarta Veșniciei”. În Ierusalimul de azi este numită „Poarta de Aur”.
Un fior sfânt îmi cuprinde inima auzind aceste tradiții. Mă aplec în genunchi și îmbrățișând un stâlp din poarta veșniciei încep să mă rog.
În fața porții, cât ține coasta muntelui, musulmanii își îngroapă aici toți morții lor, pentru ca în Ziua cea Mare a Învierii, să fie cât mai aproape de poarta vieții. Un fior sufletesc de groază și măreție mă cuprinde aici rugându-mă în mijlocul a mii și mii de morți care își așteaptă aici Ziua Învierii și Judecății. Parcă Poarta cea mare cu toate pietrele uriașe din ea, îmi apasă sufletul cu marea întrebare: oare sunt și eu gata pentru Ziua cea Mare și înfricoșată a Învierii și Judecății din Urmă?
...Iată și locul de unde Mântuitorul a profețit nimicirea Ierusalimului și sfârșitul lumii. Deschid Noul Testament și citesc aici la fața locului, cele petrecute atunci și profețite de Mântuitorul în Matei cap. 24. ...Când citești astăzi această profeție un fior de spaimă te cuprinde și îți vine să spui: cu adevărat acele vremi sunt cele de azi...
Iată foișorul unde s-a petrecut Cina cea de Taină... El se păstrează până în ziua de azi. În clădirea aceasta este acum o moschee musulmană, dar cu învoirea arabilor poți intra în ea. Foișorul este acum o încăpere goală, rece și neîmpodobită... Se spune că tot aici ar fi și mormântul lui David...
Aici a stat la masa Cinei de Taină și Iuda.
Să luăm aminte la sfârșitul cel fioros al vânzătorului și să avem grijă să nu cădem în păcatul vânzării Domnului și a fraților noștri...
Iată și locul unde s-a ținut sfatul trădării lui Isus. Se păstrează și azi, dincoace de Ierusalim, e în vârful unui deal... Pe locul acesta este acum un pom bătrân și singuratic cu crengile uscate și bătute de vânturi... Totul parcă predică aici despre urmările și blestemul grozavului păcat al trădării, al lăcomiei de argint, al celui ce primește în inima lui pe diavolul...
De aici iată-ne ajunși în Grădina Ghețimani... Pe vremea Mântuitorului, Muntele Măslinilor și Grădina Ghețimani erau pline cu păduri de măslini... Azi însă nu mai este așa... acum sunt pline cu clădiri, cu drumuri, cu garduri moderne... O, cât aș dori să găsesc aici un loc tainic în care să mă pot retrage și să mă rog...
Iată locul unde S-a rugat Domnul Isus în seara Patimilor Sale, cu lacrimi și cu sudori de sânge pentru biruința mântuirii noastre. Iată aici aproape de acest loc stânca unde au adormit ucenicii Mântuitorului. O, ce fior sfânt și neuitat am avut rugându-mă în acest loc! Am adus din acest loc un fior ce vă rămâne de-a pururi neuitat în sufletul meu și în inima mea. Pe locul unde S-a rugat Mântuitorul meu cu sudori de sânge mai mult am plâns decât m-am rugat. Nu puteam altcum. Stând în locul unde El S-a rugat pentru mine cu sudori de sânge eu mă simțesc atât de vinovat, atât de ticălos, atât de nerecunoscător încât față de sudorile și de durerile Lui n-aveam alt răspuns și alte cuvinte decât lacrimile. Îmi venea parcă să mă ridic, să mă depărtez cât mai repede de acest loc preasfânt. Însă mă opreau în loc sudorile Lui și durerile Lui, pe care le simțeam cum picură peste ticăloșia vieții mele iertate, o nespus de dulce și scumpă iertare...
Văzând piatra unde au adormit apostolii Domnului am plâns aducându-mi aminte de câte ori am adormit și eu în somnul păcatelor...
Pelerinii care au fost la Ierusalim și-au adus de acolo tot felul de amintiri, multe cumpărate de pe la negustori... Eu mi-am adus din Grădina Ghețimani o piatră din stânca unde au adormit apostolii. Pentru mine este o amintire de mare preț... am pus-o într-o ramă pe peretele casei mele, ca s-o am pururea înaintea ochilor mei. De câte ori Satana se apropie de mine cu ispitele, piatra aceasta parcă îmi strigă cuvintele Mântuitorului: Privegheați și rugați-vă ca să nu cădeți în ispită...
De câte ori somnul ispitelor și păcatelor mă apleacă să adorm, piatra aceasta parcă îmi strigă: Iosife, iară ai adormit? De voi tăcea, - de voi cerca să tac! - piatra aceasta va striga după mine, precum zice la Evanghelie (Luca 19, 40).
...Ne plângem mereu că ne biruie patimile și că nu putem birui patimile, dar eu întreb: oare de câte ori ne sculăm noi noaptea să priveghem în rugăciune? Oare câte nopți din nopțile vieții noastre le petrecem noi în rugăciune? Și câte în... deșertăciune?
Să mergem mai departe... Iată locul unde a fost prins Mântuitorul. Acest loc este tot în apropierea stâncii unde adormiseră ucenicii... Pe locul prinderii sunt și azi niște măslini bătrâni... sunt șase la număr. Măslinii trăiesc foarte mult... Despre cel mai bătrân dintre ei se spune că ar fi fost martor la cele ce s-au petrecut în fioroasa noapte de Joia Mare și că a văzut pe Mântuitorul. Lângă acest măslin va fi dat Iuda sărutarea cea vicleană Mântuitorului și pe acest loc a fost prins și legat Domnul Isus...
O, ce fior sufletesc am simțit lângă măslinii cei bătrâni din Grădina Ghețimani... Când vântul adie prin crengile lor, în șoaptele lor parcă auzi fioroasa istorie a celor ce s-au petrecut aici. Îngenunchez lângă măslinul cel mai bătrân să mă rog. Un fior îmi străbate sufletul. Poate că eu nevrednicul și păcătosul stau chiar pe locul unde a stat Mântuitorul... poate că stau pe locul unde a fost Iuda... poate că stau pe locul unde apostolii au fugit...
Mântuitorul meu Isuse Doamne, iartă-mă că de atâtea ori poate am fost și eu în chipul lui Iuda: din gură am vorbit una iar în inimă am copt alta... Te-am sărutat cu rugăciunea dar cu fapta Te-am vândut...
Dragă cititorule, poate că și tu stai pe locul lui Iuda... Ridică-te dragă suflete - și vino pe locul Mântuitorului...
Să urmăm pe Mântuitorul la curtea lui Ana... Aici a primit El primele lovituri peste Fața Lui Sfântă...
De la Ana a fost dus la Caiafa unde a fost cercetat cu ură și judecat cu nedreptate, scuipat și bătut... În curtea lui Caiafa se vede și astăzi locul unde a fost bătut Isus. Este azi acolo o mânăstire armeană. Se păstrează și azi stâlpul de care Isus a fost legat în timpul când Îl băteau. Cu sufletul înfiorat am îngenuncheat pe acest loc și îmbrățișând piatra sfântă am început să plâng și să mă rog. Nu voi uita niciodată fiorul acelui loc. Mi se părea că aud loviturile ce le răbda Mântuitorul... și batjocurile celor ce-L băteau. Dar și mai mult decât acest fior mă pătrunde gândul că Isus Mântuitorul a suferit această bătaie și hulă pentru mine, pentru păcatele mele și mântuirea mea. O, Dulcele meu Mântuitor, aici ai stat Tu, legat la acest stâlp, ca să mă dezlegi pe mine din lanțurile cumplite ale patimilor și păcatelor...
De la Ana Isus este dus în zorii zilei următoare la curtea lui Pilat... legat și batjocorit ca un făcător de rele. De la unul și până la altul era o depărtare cam de 3 km. Tot cam atâta fusese și de la Ana până la Caiafa... Tot drumul acesta Domnul fusese bătut, împins, batjocorit, huiduit... scuipat. La Pilat a fost iarăși judecat, iarăși bătut, iarăși chinuit... De aici a fost dus la Irod ca să-L mai batjocorească și acesta, apoi a doua oară, din nou la Pilat... Aici iadul a răscolit toate urile împotriva Lui ca să-L zdrobească... Dar Domnul nu Se împotrivește, ci rabdă cu liniște desăvârșită toate cumplitele bătăi și batjocuri... pentru a ne dobândi nouă mântuirea...”
Și în felul acesta omul lui Dumnezeu, ca un al doilea apostol al Iubirii lui Hristos, Îl urmează cu sufletul plin de cutremur și cu ochii plini de lacrimi, pas cu pas pe Preadulcele lui Mântuitor, trăind din plin toate patimile și suferințele Domnului său.
Am fi dorit din toată inima să putem reproduce aici, măcar și așa în foarte mare grabă, toate meditațiile și rugăciunile lui în cele patrusprezece popasuri ale Patimilor Domnului. Căci el toate acestea le descrie și le trăiește atât de larg și de profund. Dar locul acestui capitol și așa a fost depășit demult...
Ne-am întins însă cu acestea anume - nu numai pentru a arăta că această călătorie a fost pentru părintele acea școală cerească prin care el era făcut să pătrundă adânc în Tainele Crucii și Jertfei Mântuitorului, - ci și pentru a-i ajuta și pe aceia care vor citi cartea aceasta, ca ei înșiși să poată dobândi această cerească binecuvântare mântuitoare. Fiindcă - încă odată - scopul acestei cărți nu este numai a înfățișa spre cunoașterea minții cititorului adevărul și jertfa istorică a desfășurării unei Vădite Lucrări Dumnezeiești, - ci este de a-i împărtăși inima lui cu minunea dobândirii acestei mântuiri a lui Dumnezeu.
N-am ajuns cu aceste grăbite însemnări nici la pagina 100 a cărții cu însemnările părintelui, dar cele ce se petrec de acum încolo, până la sfârșitul cărții care are 240 de pagini, pășirea ucenicului pe urmele Mântuitorului său este tot mai înaltă și mai profundă. Dar el nu face drumul acesta singur, ci prin puterea Duhului Sfânt poartă aievea cu sine pe urmele Mântuitorului toate sufletele cititorilor săi. Multe mii din aceste suflete au și aflat în etapele acestui drum, prin harul Domnului Isus, nașterea lor din nou și calea Ierusalimului Său ceresc.
Prin toată lectura cărții se vede transformarea scriitorului. La capătul acestei călătorii pe drumul Crucii lui Hristos el era pregătit pentru drumul propriei sale cruci. După ce suise calvarul Mântuitorului până la Golgota gustând din plin și pătrunzându-se profund de adevărul Marii Jertfe adusă de Marele nostru Dumnezeu și Mântuitor, - el era încredințat pe deplin și de marea jertfă a propriei sale vieți pe care va trebui s-o aducă jertfă cu aceeași totală și conștientă dăruire pe care a văzut-o pe Golgota.
Acolo a aflat el adevărul cutremurător spus de marele lui înaintaș sf. ap. Pavel care zice: „...să-L cunosc pe Hristos și puterea învierii Lui și părtășia suferințelor Lui și să mă fac asemenea cu moartea Lui, ca să ajung cu orice preț dacă voi putea la învierea din morți...” (Filipeni 3, 10-11) și: „în trupul meu să împlinesc ce lipsește suferințelor lui Hristos pentru Trupul Lui care este Biserica” - pentru Trupul Lui care sunteți voi... (Col. 1, 24)”.
Încheierea cărții o face spunând că în această carte nu sunt adunate decât o parte din însemnările călătoriei la Ierusalim. Și că mai urmează o a doua carte care să cuprindă toate cele ce le-a văzut și trăit dincolo de Ierusalim.
Dar această carte nu va mai ajunge s-o tipărească niciodată, aici pe pământ... El se desparte de cititori arătându-le Ierusalimul cel Ceresc și spunând:
„...la Ierusalimul acesta n-am putut merge decât o mână de oameni. Unii n-au avut bani, alții n-au putut câștiga pașapoarte, pe alții nu i-au ajutat puterile trupești. Este însă un alt Ierusalim, cel Ceresc și calea spre el este deschisă tuturor. Toți suntem chemați (și îmbiați) să facem această călătorie . Domnul Isus ne-a pregătit tuturor Calea și intrarea în el, dar trebuie să facem și noi o pregătire pentru el. Nici călătoria la Ierusalimul pământesc și nici cartea aceasta nu ne vor folosi la nimic dacă nu vom putea călători și la Ierusalimul cel Ceresc.
De mare har ne-am învrednicit noi cei care am văzut Ierusalimul. Dar acest dar e nimica pe lângă cel de a vedea Ierusalimul cel Ceresc. Citiți cele scrise în Apocalipsa cap. 21 vers. 10-27 și cap. 22, 1-5 - ca să vedeți ce va fi acest Ierusalim Ceresc... O, ce răsplată și ce fericire slăvită îi așteaptă pe cei credincioși. Aceștia vor intra pe porțile Ierusalimului Ceresc... și ceea ce ochii n-au văzut, urechile n-au auzit și mintea omenească nu poate să-și închipuie - aceea îi așteaptă pe cei credincioși în celălalt Ierusalim.
...Dragă cititorule, noi n-avem locuință stătătoare aici pe pământ. Casa și locuința noastră cea adevărată nu este casa și locuința aceasta de pe pământ... Noi avem o altă locuință... aceea pe care ne-a făgăduit-o Domnul când a zis: Eu Mă duc să vă pregătesc un loc... (Ioan 14, 1-14)... Domnul nostru Isus Hristos, pe toți ne-a făcut moștenitori ai Ierusalimului Său cel Ceresc. Ne-a făcut prin Jertfa cea Sfântă a Sângelui Său.
Însă vai, cei mai mulți oameni își pierd această moștenire cerească pentru că nu cred și nu primesc Jertfa Lui mântuitoare... Cei mai mulți oameni își vând ca Esau, partea lor de moștenire din Ierusalimul Ceresc, pentru poftele și ispitele acestei lumi înșelătoare...
Spre acest Ierusalim vă chem cu toată puterea mea pe voi toți - și pe tine dragă cititorule... Apucați chiar acum pe calea cea strâmtă care duce la Ierusalimul Ceresc... Hotărâți-vă pentru Domnul și veniți și voi - luați chiar de acum drumul spre Ierusalimul cel Ceresc. Căci dacă faceți acest lucru ne vom întâlni odată Acolo cu toții să cântăm împreună cu îngerii o cântare cum nu mai știe nimeni și cum n-a mai cântat nimeni pe acest pământ...
Din călătoria la Ierusalim mi-a mai rămas o amintire zguduitoare:
Între cei ce plecau la Ierusalim era și unul care n-a mai putut pleca. Venise până la Constanța la vaporul cu care plecam noi toți, dar vai, n-avea documentele gata de plecare. Nu umblase din vreme să-și câștige dreptul de a merge, iar acum el nu putea pleca acolo. Parcă îl văd sărmanul cum alerga cu lacrimi încoace și încolo cerând îngăduința autorităților... Îmbia bani, căci era într-o bună stare materială... îmbia o cauțiune de zeci de mii de lei... ar fi fost gata să-și dea toată averea lui numai să poată și el pleca la Ierusalim. Dar vai, cauza lui era pierdută. Legile cu călătoria în altă țară sunt foarte aspre. Nimenea nu-l putea ajuta. Când am plecat, el a rămas plângând cu deznădejde. L-am văzut de pe vapor cum ne petrecea zdrobit și cu ochii în lacrimi. L-am văzut tot mai departe, cu mâinile întinse spre noi, care plecam...
Ca un fulger mi-a străpuns inima această întâmplare. O simțesc și astăzi în inima mea. O simțesc ca un adânc înțeles sufletesc:
- O călătorie este și viața noastră, o călătorie spre alte tărâmuri, o călătorie spre Ierusalimul cel Ceresc. Toată viața noastră este o pregătire pentru această călătorie. Moartea trebuie să ne afle gata cu toate documentele în rânduială, spre a avea dreptul de a pleca și intra în Ierusalim... însă vai, cei mai mulți oameni nici nu se gândesc să-și strângă din vreme, actele de lipsă pentru acest mare drum. Și astfel plecarea vine fără de veste pentru ei - și rămân fără dreptul acesta.
Cel rămas în Constanța îmbia bani, și-ar fi dat toată averea lui în clipa plecării ca să poată câștiga acest drept - dar vai, el a rămas pe dinafară ca fecioarele cele nebune. Totul era în zadar... era prea târziu.
În clipele morții, așa vor vedea și cei nepredați Domnului, cei nenăscuți din nou, cei păcătoși și necredincioși. Vor vedea că toți banii lor, toate bogățiile, toate lumeștile lor scaune și glorii și desfătări sunt o deșertăciune și o zădărnicie. - Că sufletul lor are lipsă de altceva ca să poată pleca spre Ierusalimul cel Ceresc.
Eu mă înfior azi nu de mila celui rămas la Constanța, ci de mila acelora care în ceasul morții lor, vor alerga în toate părțile să poată câștiga și ei dreptul de a pleca și intra în Ierusalimul cel Ceresc, să poată avea mântuirea sufletului, să poată intra în bucuria Cerului... Dar atunci va fi prea târziu...
Iubiții mei, iubitul meu, hotărăște-te azi pentru Domnul, pentru Ierusalimul Ceresc. Și începe să-ți strângi îndată „documentele” - faptele cele bune ale credinței - căci se apropie și călătoria ta. Să fii gata în ziua aceea, ca să poți intra pe porți în Cetate (Apoc. 22, 14).
Slăvit să fie Domnul.
+
Cel ce s-a hotărât pentru Domnul și nu mai trăiește pentru sine ci pentru Dumnezeu,
acela se va umple de toată plinătatea Dumnezeiască
și va viețui după voia Sa.
Sf. Maxim Mărturisitorul