Cap. 18 - Un vânt rău
Traian Dorz - Istoria unei Jertfe Vol. 2
„Dar nu după multă vreme s-a dezlănţuit
asupra insulei un vânt rău şi furtunos
numit Eurachilon...”
Fapte Ap. 27, 14.
Vin uneori în viaţa Lucrării lui Hristos, desigur, cu îngăduinţa Lui Dumnezeiască, mari ispite ale duhurilor pentru încercarea rezistenţei noastre duhovniceşti.
Atunci Corabia Frăţietăţii trece prin mari valuri şi prin grele primejdii. Atunci dacă Dumnezeu Însuşi nu veghează ca să se afle pe corabie un om al Său ca sf. ap. Pavel în acea călătorie descrisă în Faptele Apostolilor cap. 27 - totul este pierdut.
Mai curând, sau mai târziu, diavolul poate dezlănţui acest vânt rău (şi îl dezlănţuie) pentru încercarea sau nimicirea unei corăbii cu care o seamă de suflete călătoresc spre Limanul Mântuirii, după Planul lui Dumnezeu, Mântuitorul tuturor oamenilor (1 Tim. 4, 10).
Desigur voia lui Dumnezeu este mântuirea oricărui suflet care crede (Rom. 1, 16). Şi voia Lui este ca să ajungă cu bine la mântuire, oricine apucă pe calea ei.
Dar tot El ne-a înştiinţat pe toţi că această cale va fi strâmtă (Mat. 7, 14). Că în lume vom avea multe necazuri (Ioan 16, 33). Şi că până vom ajunge să intrăm în Împărăţia cerească va trebui să întâmpinăm multe încercări (Fap. Ap. 14, 22).
Înştiinţările despre aceste multe necazuri pe care trebuie să le întâlnim în cale nu ne-au fost date nouă pentru a ne speria de ele. Ci tocmai pentru a ne încuraja cu făgăduinţa scumpă că la capătul lor, după ele, ne aşteaptă sigur măreaţa intrare în slava şi fericirea veşnică.
Sfârşitul nostru nu este în necazurile de pe drum ci în Împărăţia lui Dumnezeu de la capătul acestora.
- O, dacă am avea noi, ca Domnul nostru Isus, ochii aţintiţi spre Răsplătire, privirea aţintită la finalul călătoriei, la capătul luptei, la sfârşitul necazurilor! (Evrei 12, 2).
O, dacă atunci când am trecut prin necazurile din urma noastră noi am fi crezut mai puternic în bucuria pe care o avem acum! - Cu cât mai liniştiţi am fi trecut prin ele! Cu cât mai răbdători le-am fi suportat! Cu cât mai curajoşi le-am fi învins! O, dacă am fi ştiut atunci cum ştim acum! O, dacă am şti acum, cum vom şti atunci când şi aceste necazuri în care ne zbatem astăzi, vor fi trecute!...
Multe corăbii au plecat din porturile timpului şi anilor - spre veşnicie, spre mântuire, spre Împărăţia cerească...
Şi fiecare au avut odată să întâmpine şi să lupte cu acest vânt rău şi furtunos, care a căutat să le abată din drum şi să le sfarme de vreo stâncă, să le facă să naufragieze în vreo insulă izolată...
În istoria multor mişcări duhovniceşti este o tragedie dureroasă. La stârnirea acestui vânt cârmacii care le îndrumau şi-au pierdut orientarea sănătoasă, iar corăbiile lor au eşuat undeva departe de drumul pe care fuseseră rânduite să meargă, încărcând pe cât mai mulţi spre a-i duce la Ţărmul mântuirii. Şi în loc să ducă drept pe toţi cei doriţi de Dumnezeu, aceste corăbii merg pe rute izolate. Şi numai Domnul ştie ce va fi cu cei câţiva supravieţuitori care sunt agăţaţi de ele.
Binecuvântat să fie veşnic Marele nostru Dumnezeu şi Mântuitor care a pus pe corabia Oastei, un Cârmaci treaz şi credincios, priceput şi conştiincios, statornic şi devotat, iubitor şi gata de orice jertfă.
Datorită acestei griji cereşti care ne-a înştiinţat şi călăuzit prin el, corabia Oastei a rămas credincioasă drumului pe care i l-a însemnat ei, de la început, Hristos. Oricâte valuri dintr-o parte sau alta s-au abătut peste ea ca s-o abată din drumul ei - ea nu s-a abătut.
Satana a căutat de atâtea ori s-o abată, îmbiindu-i alte căi mai liniştite, alte ape mai călduţe, oferindu-i porturi mai ferite de furtuni în locul celor primejdioase în care trebuia să treacă pentru a încărca sufletele care erau rânduite să meargă în ea spre Cer...
Dar până astăzi Dumnezeu n-a lăsat-o. Duhul Sfânt, Marele ei Călăuz a avut grijă s-o poarte mereu pe drumul Lui cel strâmt, în curentul Său cel viu şi curgător, spre a-şi împlini scopul pentru care a fost creată şi îndrumată...
O, fraţii şi surorile mele din această dulce şi izbită corabie pe care am fost îmbarcaţi noi de Dulcele nostru Mântuitor, cum aş vrea acum să vă îmbărbătaţi inimile, să vă puteţi ridica privirile, să vă puteţi lumina priceperea ca să puteţi deosebi bine voia lui Dumnezeu. Şi să puteţi cunoaşte ce mare este harul care vi s-a dat vouă, când aţi fost aleşi de Dumnezeu să vă aflaţi mântuirea sufletelor voastre în această scumpă Lucrare cerească a Oastei Domnului. Şi aţi fost rânduiţi să vă duceţi această mântuire a voastră până la capăt călătorind în această încercată dar sigură corabie. Pe această cale grea, dar dreaptă. Prin această luptă primejdioasă, dar dulce!...
Uitaţi-vă puţin în jurul vostru şi vedeţi pe mulţi alţii. În ce corăbii nesigure au ajuns! Pe ce căi întortocheate umblă să-şi afle mântuirea. Prin ce ape s-au afundat. Pe ce insuliţe se găsesc naufragiaţi... Şi cât de mult s-au depărtat de mulţimea sufletelor care aşteaptă un mijloc fericit să le ducă spre Limanul Ceresc!
Ce frumos au pornit - dar ce rău au ajuns.
Noi nu dăm aici nume ca să exemplificăm acest adevăr, nu dăm nume ca să nu jignim pe nimeni. Dar dacă am vrea, am putea da multe. Şi am putea spune multe despre asta. Dar fiecare va da seamă înaintea lui Dumnezeu despre sine însuşi!
Dar corabia Frăţietăţii noastre scumpe, iată după oricâte furtuni s-au abătut asupra ei, a rămas plutind mereu pe calea rânduită de Domnul ei de la început. Cârmaciul ei, Duhul Sfânt, nu S-a uitat la valuri - ci la Ţintă. Valurile au fost mişcătoare, dar Ţinta este statornică. Valurile pot înşela dar Ţinta niciodată. Valurile pot abate într-o parte sau în alta, dar Ţinta nu! Noi n-am fost totdeauna treji - dar El a fost. Noi n-am ştiut totdeauna, dar El a ştiut. Noi am putut greşi, dar El nu.
De aceea chiar dacă privirea unora dintre noi a putut fi pe o clipă atrasă de un vânt într-o parte sau în alta de altul. Ne-a putut împinge pentru un moment un val încoace sau altul încolo. - Dar Sfântul Cârmaci al Oastei n-a lăsat corabia însăşi să se abată din drumul ei greu şi sfânt. După ce a trecut vântul, după ce a trecut valul, după ce a trecut negura - ne-am regăsit iarăşi pe cursul viu şi îngust dar drept şi dulce, al drumului nostru dintâi...
Iată cum s-a abătut vântul rău de care vreau să spun, - în calea şi în pânzele corăbiei noastre:
După prima izbucnire a marii noastre bucurii din 1945, am constatat însă că mai ales în anii din urmă când iadul se năpustise cu toată întunecimea lui asupra poporului nostru - prin năvălirea străinilor şi prin grozăviile aduse de război, - ajunsesem într-o mare primejdie.
În tot timpul lipsei de legătură frăţească, puterile vrăjmaşului amăgiseră pe unii din fraţii noştri spre învăţături străine de duhul şi de credinţa Oastei.
Pe unii îi îndepărtase de biserică împotrivirea preoţilor prigonitori, care ne urmăreau cu o lacomă răutate ca să ne dea pe mâna autorităţilor. Această nefericită depărtare de biserică se putea vedea în foarte multe locuri din toate părţile ţării.
De fapt, foile Mitropoliei care apăruseră libere în tot timpul prigonirii, al închisorilor şi al înăbuşirilor noastre, - nu încetau să ne învinuiască, să ne pârască şi să strige mereu după noi. Număr de număr aţâţaseră pe toată lumea împotriva noastră, înfăţişându-ne ca pe nişte duşmani ai Bisericii, stricători ai credinţei şi dezbinători ai poporului. Nu ne numeau decât Trifişti, rătăciţi, sectari, papistaşi şi vânduţi...
Ne creaseră o atmosferă atât de urâtă şi grea în faţa tuturor celor care nu ne cunoşteau personal - încât oricine auzea despre numele nostru ne privea ca pe nişte ciumaţi.
Eram ca scoşi în afara legii. Oricine avea libertatea să ne batjocorească, să ne bată, să ne închidă, să ne facă orice rău, fără a se teme de nici o urmare. Fiindcă nu numai că nimeni nu-i făcea nimic pentru asta, dar oricine lovea în noi era lăudat ca un patriot şi ca un creştin adevărat, care luptă şi nimiceşte buruiana din ţarina sănătoasă a Bisericii şi a neamului. Noi eram buruiana care trebuia nimicită, fără cruţare şi fără întârziere!
Războiul cu tot ce adusese el, fusese o noapte cumplită, o furtună nimicitoare de suflete, un cutremur care prăbuşise multe şi pe mulţi. Dar pentru noi şi după trecerea lui nu s-au schimbat prea multe.
Îndată ce ne-am văzut în casa noastră şi am început să ne numărăm, am văzut că mulţi nu mai sunt. Unii nu mai erau în viaţă, alţii nu mai erau în credinţă.
Din pricina atitudinii duşmănoase descrise mai sus a preoţimii faţă de Oastea Domnului - s-a strecurat în sufletele şi în rândurile unora o răceală faţă de biserică şi chiar o oarecare separare de ea.
În aceste condiţii e uşor de înţeles ce moment a prins sectarismul de a interveni spre a pescui sufletele fraţilor alungaţi de la sânul Bisericii.
Împiedicarea adunărilor frăţeşti, lipsa de legătură dintre cei ispitiţi mai greu şi ceilalţi mai întăriţi, - a fost al doilea motiv care a dus la această stare nenorocită.
Vântul cel rău şi furtunos zguduia din greu corabia noastră care trecea printre cele mai mari valuri ce se stârniseră în faţa ei. - Şi căuta s-o împingă în prăpastia din stânga... Înspăimântaţi de răcnetul leului, mulţi ascultau de chemările ursului.
Aşa s-a creat în momentul de izolare a unora din alţii un fel de învălmăşeală. În această situaţie, unii, voind să pară înţelepţi, au înnebunit şi au sărit din corabia lor, căutând să apuce un loc mai din frunte în ale altora, fără să se mai gândească bine ce fac.
Corabia se găsea deci într-un vârtej care îi ameninţase pe mulţi. Şi acum umblau împleticindu-se de la o extremitate la alta.
Din grosul de mijloc, se desprinseseră două aripi care fiecare o adâncea pe cealaltă. Din pricina că unii apucaseră prea la stânga spre sectarism, alţii trăgeau prea la dreapta spre formalism, sau litera habotnică.
Un fanatism bolnăvicios îi orbea pe toţi cei din aceste două aripi - şi lupte se dezlănţuiau între fraţii aceleaşi adunări. Cu cât trăgeau unii mai puternic spre şanţ - cu atât trăgeau ceilalţi mai spre celălalt.
Vântul acesta rău nu s-ar putea spune că a venit mare dintr-odată. Întâi s-a stârnit ca un vântişor dinspre miazăzi... ca acel din Fap. Ap. 27, 13... Şi nu dintr-un loc anume - ci de peste tot. Un vânt uşor de influenţă străină, strecurat viclean, în locul lăsat gol de dragostea şi ocrotirea Bisericii care se purta faţă de noi mai rău ca o mamă vitregă. Atunci au început să se îndepărteze inimile şi gândurile unora şi să se abată spre stânga.
Chiar în acelaşi timp, lăcomia prozelitismului neoprotestant care demult pândea, ca un urs de după un gard, să dea năvală în turmă, - a prins momentul nostru slab. Şi s-a apropiat şiret, aşa cum scrie la Romani 16, 18, cu vorbiri dulci şi amăgitoare de inimile celor lesne-crezători, reuşind la unii cu o metodă, la alţii cu alta.
Primii pe care i-au momit au fost unii dintre misionari. Mai ales pe acei care fie că aveau mari greutăţi familiare, fie că aveau mari ambiţii să ajungă şi ei cineva în faţa oamenilor...
Duhul vinovat al prozelitismului sectar văzându-i că au influenţă asupra sufletelor şi că sunt ostenitori în lucrul Domnului, s-a apropiat de fiecare îmbiindu-i, ca în ispitirea Mântuitorului: - unora pâini, altora slavă, - dar tuturor le cerea să iese din templu. Să părăsească Biserica şi Lucrarea Oastei Domnului. Mai puternică şi mai sigură este ispita cea de a treia, ispita duhovnicească, atunci când Satana le făgăduieşte şi pe celelalte două...
Aşa au căzut unii misionari pe judeţe şi chiar pe regiuni, cum erau: Ion Mureşan din Negrileşti - Someş, Simion Achim din Arad, Ion Berariu din Timiş, Eugen Ciobanu din Bacău, şi alţii ca ei...
Omeneşte era oarecum explicabil acest lucru, căci cine oare nu s-ar îndepărta din locul unde este întruna lovit şi batjocorit, deşi nu s-a făcut cu nimic vinovat? Şi care lovit nu s-ar duce unde tot i se arată bunăvoinţă? Până şi cel mai credincios câine se depărtează odată de casa lui când începe să fie mereu numai huiduit si lovit. Şi se duce unde i se dă coaja.
Necazul cel mare era că aceşti „fraţi” deveniţi străini de duhul Oastei, strecurau şiret apoi tot felul de învăţături dezbinătoare între fraţi. - În condiţiile lipsei de legătură şi de statornicie, mulţi propovăduiau printre fraţi aceste credinţe ajungând să facă rupturi dureroase. În felul acesta au lucrat duhurile penticostale, baptiste, adventiste şi într-un fel şi mai brutal şi violent - duhul milenist şi iehovist. Care cum au putut, au căutat numai să răpească şi să dezbine cât mai mult din Lucrarea Domnului...
Aceasta era starea multor adunări ale Oastei Domnului când s-a făcut „ziua a doua”, adică atunci când după al doilea război a venit în sfârşit perioada de „pace” după care tânjisem cu toţii atât de mult.
Cum am mai spus, foaia Isus Biruitorul apăru a treia oară, dar entuziasmul nu mai fu atât de mare ca mai demult. Când începurăm să primim veşti de prin ţară, din multe părţi aflarăm lucruri dureroase. Fraţii care mai rămăseseră ne chemau disperaţi în ajutor, pentru limpezirea şi împăcarea furtunilor stârnite în mijlocul lor.
A trebuit să începem călătoriile când spre Moldova şi Bucovina, când spre Muntenia şi Oltenia, când spre Ardeal şi Maramureş...
Încă din al doilea număr al foii, făcurăm un puternic apel către „făclierii” Oastei de cândva, către fraţii misionari care făcuseră altădată o lucrare atât de frumoasă ani de zile mărturisind cu hărnicie şi cu putere Cuvântul Sfânt şi aprinzând ţinuturi întregi pentru Domnul.
Acum mulţi din ei zăceau bolnavi, sau ajunseseră în slujbă la străin pentru „blidul de linte” de care fuseseră ispitiţi.
„Unde sunteţi făclierilor?” - era un strigăt dureros, publicat în al doilea număr din foaie pe toată pagina 7.
„Pe drumuri de ţară prin praf şi prin vânt
pornita-ţi odată cântând şi plângând
să duceţi solia iertării de Sus
sărmanelor inimi ce n-au pe Isus...
Şi ce frumoase erau picioarele celor ce vesteau pacea, ale celor ce vesteau Evanghelia (Rom. 10, 15). Ce slujbă măreaţă face acela ce întoarce pe cel păcătos de la rătăcirea căii lui şi acela ce mântuieşte suflete de la moarte (Iacov 5, 19-20) - aducându-l la Domnul Isus.
Dar unde vă este acum râvna şi dragostea de altădată care vă purta atunci pe drumuri de zeci şi sute de km de satele voastre?
V-aţi întors în „tabără”? V-aţi întors fiecare la ale sale?... Sau la ale altora?...
Nu! - locul vostru nu-i acolo!... Scopul vostru nu trebuie să fie de a vă face avere pământească... nici de a câştiga slava pământească - ci de a câştiga suflete pentru Domnul şi de a câştiga slava cerească prin statornicia slujbei voastre până la sfârşit pe calea pe care aţi pornit de la început... de a răscoli inimile cu Cuvântul cel viu şi lucrător al lui Dumnezeu. De a aprinde satele şi oraşele iarăşi cu focul Cuvântului Sfânt.
Noaptea a înaintat atât de mult. E lipsă de lumină, de cuvânt limpede şi aprins, pentru ca cei rătăciţi să se întoarcă iarăşi la Domnul. Aprindeţi-vă în inimi flacăra credinţei - şi apoi mergeţi iarăşi să aprindeţi şi pe alţii cu această flacără...
...O, voi fraţi care v-aţi bucurat de binefacerile mântuirii, ce fericiţi aţi fost când aduceaţi la ascultarea credinţei pe mulţi din neamul vostru, din fraţii voştri, din sătenii voştri. Răsplată mare vă va da Domnul, fiindcă este scris: Cei care au învăţat pe mulţi să umble în neprihănire vor străluci ca stelele în veac şi în veci de veci (Daniel 12, 3).
Mergeţi iarăşi suflete dragi şi spuneţi despre Domnul Isus tuturor... Smulgeţi-vă din orice mreji ispititoare şi reveniţi iarăşi la locul vostru din dragostea dintâi...
...O Doamne, Dumnezeul Cel Atotputernic, Te rugăm aprinde iarăşi inimile mărturisitorilor Tăi cu focul credinţei şi al dragostei şi fă ca inima fiecăruia să ardă pentru Tine ca o candelă voioasă. Aprinde şi ridică într-o nouă putere pe nazireii şi făclierii care purtau altădată aşa de îndrăzneţi şi harnici Cuvântul Tău în mijlocul alor Tăi... pentru ca Lucrarea Ta să meargă înainte vie şi biruitoare. Amin.”
Un alt strigăt urma:
„Străjerule, trezeşte-te!
Străjerule, străjerule, - de ce dormi? De ce ai plecat de la postul tău? Tu care ai fost pus pe ziduri ca să veghezi şi să înştiinţezi pe alţii despre primejdie - de ce nu mai eşti la postul tău? Nu ştii că vei da seama de cei care vor pieri fiindcă tu nu i-ai înştiinţat?
Tu trebuie să asculţi cuvântul care iese din gura Mea şi să-i înştiinţezi din partea Mea - zice Domnul (Ezechiel 33, 7)... Iată ce trebuie să faci tu.
Alţii s-au trezit, dar nu ştiu ce să facă. Ei vin şi te întreabă pe tine... Tu ce le spui? Ce cale araţi tu acuma şi ce îndrumări dai?
Tu ai fost pus la postul tău străjerule pentru o slujbă mare şi statornică... Tu trebuie să ţii şi inima ta şi inimile altora treze şi credincioase în aşteptarea Aceluia care vine în curând... Care este oare datoria străjerului?
Pentru ce ai primit tu trâmbiţa şi pentru ce ai fost chemat şi pus acolo unde eşti? Adu-ţi aminte!
Ridică-te iarăşi străjerule! Trezeşte-te şi revino la locul şi datoria ta!
Ferice de acela pe care la venirea Sa Domnul îl va găsi priveghind.
Treziţi-vă străjeri!...”
De la venirea mea de pe front din martie 1943, fiind demobilizat medical, eu n-am mai plecat de acasă de la Beiuş decât pentru scurte perioade unde era nevoie pentru Lucrare.
Când a apărut Isus Biruitorul în mai 1945, n-am stat decât puţin la Sibiu. Condiţiile de la Sibiu erau grele, iar partea care îmi revenea mie din scrisul la foaie o puteam face uşor de oriunde prin corespondenţă... La Sibiu era de ajuns Marini şi Titus.
De fapt nici n-a mai putut apare decât un număr. După al doilea, intervenţia Mitropoliei a oprit foaia din nou.
La Beiuş, împreună cu un frate tipograf, noi aveam încă închiriată tipografia „Doina” unde apăruse aproape trei ani Familia Creştină.
După oprirea foii Isus Biruitorul din mai 1945, - eu am început să scot din nou la Beiuş o variantă a revistei Familia Creştină pentru păstrarea legăturii frăţeşti. Era un fel de broşură, apărând lunar, cu diferite adausuri la titlul permanent Familia Creştină, fiindcă în felul acesta, cu titlul puţin modificat de fiecare dată, publicaţia nu apărea ca revistă pentru care se cerea neapărat autorizaţia specială (care nu mi se dădea) - ci apărea ca o broşură, pentru care nu era neapărat nevoie de o autorizaţie.
În felul acesta a apărut pentru fraţi alte şapte luni la rând - această a doua serie din Familia Creştină. Conţinutul acestor reviste era cel cunoscut din celelalte foi ale Oastei; numele celor ce semnau în ele la fel.
În tot acest timp eu eram la Beiuş, iar fratele Marini se stabilise la Sibiu.
Acum vom reveni la situaţia de învălmăşeală a învăţăturilor care se abătuseră peste Lucrarea Oastei începând din vremea de prigoniri şi de izolare din timpul războiului.
Imaginea acestei situaţii dureroase se putea vedea cel mai clar tocmai la Sibiu.
Aici încă mai trăia, în jurul foilor Mitropoliei, cealaltă formă a Oastei Domnului, cea după chipul şi asemănarea lui Secaş, Vonica şi a celorlalţi asemenea lor. Ei trăiau numai pentru a fi opoziţia noastră... Numai pentru a fi împotriva adunării adevărate a Oastei...
Fiind aici în Sibiu frecuşurile cele mai mari şi dezlănţuirea urii celei mai aprinse împotriva fraţilor rămaşi credincioşi liniei de la început, - diavolul a lucrat şi mai puternic spre a trezi reacţia sectaristă.
Întâi Belaşcu - încă din timpul vieţii părintelui Iosif, - apoi şi alţii, au căzut în mrejile prozelitismului sectar... Prin aceştia apoi, cum pătrunde umezeala în oase, s-au infiltrat între fraţi învăţăturile cele deosebite şi duhul cel străin. Un alt Isus, o altă evanghelie, o altă învăţătură (2 Cor. 11, 4) - începu să strice sufletele încet şi îndărătnic, de la curăţia şi credincioşia adevăratei învăţături şi credinţe prin care fuseseră ei treziţi la Domnul. Şi pe care o învăţaseră nu numai din scris ci prin viu grai chiar de la părintele Iosif care îi născuse în Domnul.
Formal, nu trecuseră la secte decât 3-4 suflete. Dar duhovniceşte se înstrăinau cei mai mulţi.
Cu timpul ajunseră în mijlocul adunări din Sibiu şi alţii...
Unul era fratele Niculiţă Moldoveanu care fusese mutat cu serviciul militar.
El nu numai că nu renunţase la vechile lui idei de care ne lovisem dureros încă de la prima noastră întâlnire, dar acum mai adaptase puţin ceva, mai îmbunătăţise - îşi infiltrase aceste idei şi în fraţii din fosta adunare a părintelui Iosif.
Doctorul Banu, care prin firea sa repezită era gata a primi fără prea mult discernământ tot ce părea sclipitor, - repede s-a alipit de aceste păreri evoluate.
Un alt nou venit era maiorul Gaşpar, cam tot cu astfel de idei. Şi mai erau încă.
Aceşti nou-veniţi în adunarea Oastei din Sibiu, suflete fără prea adânci rădăcini în cunoaşterea Oastei dintâi, în dragostea şi în duhul ei - au grăbit abaterea adunării, spre extrema cealaltă.
Toţi aceştia, firi impulsive şi insistente, considerându-se mult mai înţelepţi decât noi, venind în Oaste nu numai că nu au vrut să primească de la început Duhul Lucrării în care veniseră, nici să se pătrundă de adevărurile curate şi dulci ale ei (- pentru asta nici nu voiau să-şi dea nici un fel de osteneală! -) - ci au căutat cu tot dinadinsul să impună ei, tuturor celorlalţi felul lor nou şi „evoluat”.
Astfel începură întâi învăţăturile străine... Cei noi se aşezaseră în frunte. Şi ei învăţau acum pe toţi.
Prin relaţiile pe care le aveau, în afara Oastei, cu feluriţi exponenţi din alte credinţe, începură să aducă între fraţii din Sibiu şi pe acei prieteni ai lor ca să înveţe şi să „zidească” adunarea...
Stabilit la Sibiu, fratele Marini petrecea acum numai aproape printre fraţi. Fiind din firea sa blând şi îngăduitor cu toţi, - pe nesimţite fu atras în cercul şi prietenia acelor învăţători noi.
Astfel cei mai vechi dintre fraţii din Sibiu, oameni simpli, mai ales că aveau acolo şi pe fratele Marini, lăsaseră încet-încet locul dintâi nu numai noilor învăţători ci şi noilor învăţături pe care le aduceau aceştia.
Despre noua sa stare am început să fiu îngrijorat mai ales de la o ocazie pe care o descriu mai jos:
La o adunare din biserica din Zărand, jud. Arad, unde l-am întâlnit în vara anului 1945 pe fr. Marini, i-am arătat nemulţumirea despre felul cum mergeau lucrurile. Am vorbit atunci pentru prima dată cu el îngrijorat despre această stare...
El la început mai mult tăcu. Pe urmă căută să schimbe vorba. Înţelesei că despre legătura cu fraţii „aleşi” din Sibiu şi despre felul cum mergeau lucrurile acolo el dorea mai bine să nu vorbim. Mergeau bine - după părerea lui - şi eu mai bine să nu mă amestec.
N-am vrut să-l întristez, nici să vorbesc împotriva lor - dar în tot anul acela nu ne-am mai întâlnit. Lucram fiecare prin alte părţi. Acum fratele Marini îşi petrecea mai tot timpul în Sibiu, iar eu la Beiuş şi nu eram mulţumiţi nici unul.
La Rusaliile din 1946 ne-am întâlnit la Sibiu. A fost atunci pentru prima dată după mulţi ani o adunare iarăşi ca pe vremuri... Veniseră foarte mulţi fraţi... Adunarea a avut multă putere şi mare răsunet.
Dar încă de sâmbătă seara ne-am pomenit în plină adunare cu o delegaţie de la Mitropolie, în frunte cu preotul Secaş, care ne poftea „frăţeşte” să mergem la ei cu toţii, spre a fi „o apă şi un pământ” - cum zicea el.
- Venim, dar cu două condiţii, le-am răspuns noi:
1. Să aibă drept de cuvânt atâţia fraţi din partea noastră câţi şi din partea dv.
2. Şi să se vorbească numai despre dragostea şi unitatea în Hristos, fără să se atingă nici una din problemele din trecut care ne-ar întrista pe unii sau alţii.
Bine! - a răspuns Secaş. Veniţi mâine dimineaţă înainte de adunare, la Mitropolie ca să precizăm mai clar totul.
Îndată ce au plecat ei, fraţii din Sibiu s-au ridicat protestând împotriva noastră şi strigând prin gura fratelui Fulea:
- Nu ne ducem la ei! Cine sunt Marini şi Dorz ca să vorbească ei pentru noi toţi!
Am cerut părerea tuturor, iar fraţii din ţară au fost de părerea noastră, să mergem.
- Ei să se teamă de noi, am răspuns eu atunci. Nu noi de ei!...
Duminică dimineaţa, în prima zi de Rusalii, ne-am încolonat frumos cu toţii, cu steagurile în frunte - cum fuseserăm obişnuiţi din anii trecuţi - şi am mers la catedrală... Eram ca la o mie de fraţi şi surori. Am umplut catedrala.
Îndată după slujbă am mers cu fratele Marini după cum ne înţeleseserăm, la redacţia Luminii Satelor. Eram o delegaţie de vreo 4 fraţi. Mai erau în afară de noi încă doi fraţi din afara Sibiului, fiindcă toţi cei din Sibiu nu voiau nici acum cu nici un chip să stăm de vorbă cu cei de la Mitropolie. Noi voiam să vedem dacă vom putea sau nu să ne înţelegem cu ei.
Era acolo Secaş... El rămăsese tot omul de afaceri al Mitropolitului în problemele Oastei.
- Înalt prea sfinţitul - zise el de la început - s-a învoit în principiu cu propunerea de a fi un număr de vorbitori şi dintre dv. Cel mult trei, fiindcă timpul nu va permite mai mult. Dar voieşte ca dv. doi - spusese el arătând spre fratele Marini şi spre mine - să nu vorbiţi cu nici un chip. Puteţi să propuneţi pe oricare între cei trei, dar dv. nu. Eu cred - adăugă el cu un glas mieros, - că asta n-ar fi nici o piedică. Slăvit să fie Domnul că sunt atâţia fraţi care pot lua cuvântul. Nu vă formalizaţi şi daţi dovadă că nu sunteţi aşa cum se tot spune, ca să vadă şi I.P.S. Sa că nu v-aţi rupt de biserică.
- Bine, am răspuns noi, fie şi aşa. Dar ţinem cu tot dinadinsul să se respecte măcar partea a doua: să nu se atingă nicidecum problema dureroasă a trecutului. Să se vorbească numai despre ceea ce ne uneşte - şi nimic despre ceea ce ne desparte. Asta ar fi dovada adevăratei bunăvoinţei.
- Asta sigur că da, doar ne-am dat cuvântul, - răspunse frecându-şi mâinile, omul Mitropolitului.
Atâta a fost înţelegerea noastră atunci.
Încolonaţi frumos cum şi venisem, am plecat de la biserică din nou la locul nostru de adunare, de unde după ce am luat masa am venit cu toţii în curtea Academiei Teologice pentru adunarea de după masă, tot în acest fel.
Acolo era aşezat un fel de podium pe care era o masă, un divan mare şi alte câteva scaune... Iar jos o mare mulţime de alte scaune, aşezate cu faţa spre podiumul din mijlocul curţii.
Când am intrat noi cu mulţimea fraţilor, nu erau acolo decât câţiva studenţi teologi şi puţini alţi fraţi. Noi am umplut îndată locurile şi am aşteptat.
Pe podium au luat loc câţiva preoţi şi câţiva fraţi, unii necunoscuţi, printre care se mişca cu şoapte şi zâmbete Secaş. Toţi stăteau atenţi privind spre un loc anume, de unde bănuiam că trebuie să vină Mitropolitul să ocupe marele divan gol.
Dar Mitropolitul întârzia. Toţi eram nerăbdători că timpul trece, el nu mai vine, iar adunarea nu poate începe. Şi fiecare clipă este atât de scumpă.
Într-un târziu, după o chinuitoare aşteptare, iată-l intrând molatic şi suveran. Cei de pe scenă au sărit dintr-odată în picioare. Ne-am sculat şi noi, după cum cerea buna cuviinţă.
A început adunarea cu o scurtă rugăciune şi cu cuvântarea Mitropolitului. Dar chiar de la începutul vorbirii sale ne-a privit cu nişte ochi încruntaţi ca pe nişte vrăjmaşi de moarte şi s-a năpustit asupra noastră cu tot felul de ocări şi de ameninţări. Părintele nostru Iosif era înfăţişat ca un răzvrătit, dezbinător şi nesupus Bisericii, iar noi urmaşi lui, toţi, la fel. Nici un cuvânt binevoitor, nici un gest înţelegător, împăciuitor, iubitor.
După el au mai vorbit încă vreo trei la fel.
Mulţimea fraţilor noştri îşi pierduseră răbdarea. Mereu se întrebau prin semne şi prin şoapte:
- Ce facem?
Le răspundeam: încă puţină răbdare! Să mai aşteptăm puţin!
Secaş ne trimise vorbă că poate să vorbească doar un singur frate dintre ai noştri. Dar nu dintre noi doi nici unul.
- Să vorbească fr. Popa Petru, ne-am înţeles noi. Şi l-am rugat pe fratele Petru să vorbească el.
Fratele s-a suit acolo pe scenă lângă Mitropolitul. Duhul Domnului i-a dat o aşa mare putere în vorbirea sa. A fost o mare bucurie pentru toţi minunata lui vorbire, singura care a înviorat cu adevărat inimile.
După terminarea vorbirii fratelui Petru, mulţimea fraţilor s-a strecurat pe rând afară şi s-a dus spre adunarea noastră. La urma tuturor ne-am ridicat şi noi de pe scaunele din faţă unde stătusem şi am plecat. Nu voisem să ne sculăm noi cei dintâi ca să nu se spună că am plecat demonstrativ.
Apoi toată seara ne-am petrecut minunat. A doua zi ne-am încolonat şi ne-am dus la mormântul părintelui.
Mergând cu fr. Marini în fruntea coloanei de fraţi, l-am întrebat:
- Ce ai mai făcut frate de când nu ne-am mai văzut?
- O mare parte din acest timp am fost la Săsciori. Am fost şi bolnav. În timpul acesta am citit mult din Sfinţii Părinţi. Ce comori de adevăr în scrierile lor! Îmi pare rău că în ultimul timp noi am prea neglijat aceasta, ocupându-ne prea mult cu altceva...
Mă bucurai că veni vorba despre asta, fiindcă voiam să mai pun problema Sibiului şi a altor adunări atinse de duhul cel străin - dar au intervenit nişte fraţi cu nu ştiu ce probleme, după care n-am mai apucat atunci alt prilej de vorbe. Cei din Sibiu se ţineau mereu între noi.
După adunarea de la mormântul părintelui Iosif, ne-am încolonat iarăşi întorcându-ne înapoi la sala noastră, de unde apoi seara ne-am despărţit.
Acesta avea să fie ultimul pelerinaj de Rusalii pe care îl făceam împreună cu fr. Marini la mormântul părintelui nostru.
În următorul februarie el avea să plece pentru totdeauna la Domnul.
În apropierea Sibiului erau în anii de la începutul Oastei o mulţime de alte adunări frăţeşti, prin toate satele: Răşinari, Sadu, Sălişte, Cisnădie, Sibiel, Cristian, Avrig... Prin aceste sate se făceau pe atunci misiuni şi ieşiri frăţeşti pline de putere, de bucurie şi de rod. În fiecare duminică mergeau pe atunci echipe de fraţi din Sibiu în cercetarea adunărilor de prin aceste împrejurimi, după cum am mai scris despre acestea la vremea sa.
Îndată însă ce la Sibiu s-a încetăţenit în adunare acel nou fel de lucru şi de învăţături descrise mai înainte, - au început a se rări tot mai mult acele cercetări frăţeşti. Fiindcă fraţii dinafara Sibiului nu primeau felul lor nou de învăţătură, în curând duhul acesta deosebit i-a depărtat de tot pe unii de alţii punând răceală şi despărţire între ei pe totdeauna. Iată ce a făcut duhul sectarist cu Sibiul.
Un singur centru mai ţinea legătură cu cei din Sibiu, adunarea din Avrig, unde pătrunsese încă de mai înainte acelaşi duh „nou”, acel nou fel de „evanghelie”.
De fapt cei din Sibiu numai acolo mai mergeau... Chiar şi fratele Marini, care era cu totul acaparat de cei din Sibiu. Ori de câte ori am vrut să stau de vorbă cu el, îl fereau şi nu ne lăsau singuri... Mă priveau acum ca pe unul care vreau să le stric planurile...
După acest fel de lucrare, începură să se arate urmările nimicitoare ale căderilor, certurilor, dezbinărilor şi chiar a urii de fraţi.
Din frumoasele adunări de dinaintea acestui vânt rău, în multe locuri nu mai rămase nimic. Un pustiu sufletesc se întinse în multe sate din jurul Sibiului. Rând pe rând s-au împrăştiat ori s-au nimicit frumoasele lucrări din Turnişor, Cristian, Sibiel, Sadu, Răşinari, Sălişte... Cei care nu puteau primi felul Sibiului, se izolau descurajaţi - şi nu mai voiau să ştie de nimic. Rămâneau numai cu frumoasele amintiri pentru trecut, cu o mare dezamăgire pentru prezent - şi cu nici o speranţă pentru viitor.
Această stare de lucruri le-a dat apoi foilor Mitropoliei un nou şi mare prilej să arunce cu cel mai urât noroi nu în cei vinovaţi - ci tot în nevinovatul om al lui Dumnezeu care se adusese pe sine însuşi jertfă pentru adevărul cel sănătos şi mântuitor al credinţei noastre.
A credinţei în care am fost noi născuţi din nou.
De data aceasta, pentru prima dată, chiar unii dintre noi le-au dat prilejul să se laude că au avut dreptate să-l condamne pe părintele Iosif. Prin părăsirea Bisericii şi a Lucrării Oastei Domnului, acei „fraţi” care au plecat au făcut un îndoit păcat:
1. S-au abătut spre alte învăţături şi „evanghelii” pe care nu le primiseră (Gal. 1, 7-8; 2 Cor. 11, 4) şi
2. Apoi au dat ocazia vrăjmaşilor Oastei Domnului să se laude că au avut dreptate când l-au osândit pe omul lui Dumnezeu, părintele Iosif - şi când au numit Oastea Domnului o „punte de trecere la sectari”...
Mi se zdrobea sufletul de durere şi de ruşine văzând şi auzind acestea.
Până când n-aveau nici o dreptate, vrăjmaşii puteau să mintă şi să ocărască cum voiau! - stăteam cu fruntea sus şi cu inima curată. Nu ne păsa de toate minciunile şi ocările lor.
Dar acum, când dădeau nume şi când spuneau fapte, - ce mai puteam să zicem? Ni se suiau gemetele spre cer şi dacă am fi putut ne-am fi ascuns în fundul pământului.
O, fraţi netrebnici şi lepădaţi, oameni fără cuvânt şi fără credinţă, - mai bine poate că v-ar fi fost dacă nici nu v-aţi fi născut. Ce preţ mai poate avea viaţa voastră după ce v-aţi făcut vinovaţi de călcarea legământului dintâi? (1 Tim. 5, 12). Din nişte ostaşi răi v-aţi făcut nişte sectari şi mai răi. Şi nimeni nu se va bucura în veci de fapta voastră decât vrăjmaşul care a folosit-o spre ocara lui Hristos, spre învinuirea Lucrării Sale şi spre batjocorirea binefăcătorului vostru.
Mai bine aţi fi trecut la Domnul decât să treceţi unde sunteţi!
A mai fost o cauză care a înlesnit infiltrarea cu uşurinţă a duhurilor şi a învăţăturilor tulburătoare între noi: felul creşterii noastre duhovniceşti. Noi ne-am născut şi am crescut cu o dragoste larg-cuprinzătoare şi înţelegătoare faţă de toţi oamenii. Şi mai ales faţă de cei ce-şi spuneau credincioşi.
Pe orice om care l-am văzut că citeşte Biblia şi că vorbeşte despre Numele Domnului, noi l-am preţuit ca pe un om deosebit faţă de ceilalţi.
Dacă a avut o credinţă deosebită de a noastră, nu l-am judecat şi nu i-am dispreţuit credinţa. Ci am avut un respect evlavios faţă de convingerile fiecăruia, chiar dacă după părerea noastră aceste convingeri erau greşite. I-am respectat credinţa pentru că l-am respectat ca om; i-am respectat dreptul să-şi aibă convingerile sale.
Dar ei faţă de noi nu s-au purtat aşa. Ci toţi cei ce veneau în Numele Domnului, întrebuinţau toate interpretările versetelor cu un singur scop: să-şi câştige aderenţi dintre noi pentru partida lor. Se foloseau făţarnic de Numele Domnului în scopul intereselor lor lumeşti şi vinovate.
Trebuie să recunoaştem că aceasta a fost una din cauzele prin care au reuşit. Noi ne temeam de Dumnezeu să-i bănuim de înşelătorie.
Dar însăşi condiţiile pe care ni le-a creat Biserica noastră care ne alunga, erau anume create spre a ne împinge ca să fim înghiţiţi de învăţăturile străine. Ele ne-au împins la asta. Cinismul şi răzbunarea cu care eram priviţi urmărea puternic trecerea noastră totală la secte. Sau transformarea noastră într-o sectă ruptă de biserică, asemeni fracţiunii lui Tudor Popescu, cu care le reuşise tocmai manevra asta. Aceasta le-ar fi pecetluit apoi pe totdeauna triumful punctului lor de vedere, după care Oastea Domnului trebuia să sfârşească neapărat la secte, sau ca o nouă sectă.
De fapt, unul dintre episcopi ne-a şi spus odată foarte nervos:
- Dar treceţi odată domnilor la secte! Măcar să scăpăm de voi mai repede! Am şti atunci că avem o sectă mai mult, dar nu ne-aţi mai chinui mereu ca acum.
Noi „îi chinuiam” cu trebuinţa unei neapărate înnoiri a vieţii duhovniceşti. De asta voiau „să scape”...
Şi atunci ca să scape odată de noi au îndrumat preoţii să ne împingă afară din biserică prin orice metode, dar cât mai sigur şi cât mai repede.
Ce-i păsa acestei mentalităţi de dureroasa ruptură din biserică? Sau de pierzarea sufletelor noastre! Ar fi avut dreptate în ce au spus - şi asta ar fi fost pentru ei mai mult ca orice!
Din cauza noilor deosebiri de vederi s-au creat multe fricţiuni între noi.
Au început lungile stări de vorbă şi nesfârşite sfaturi frăţeşti de dinainte de adunări sau de după ele. - Încercam mereu să ajungem de aceeaşi părere, - dar se făcea atâta vorbă, se pierdea atâta timp preţios - şi ani de zile nu s-a reuşit să se ajungă la o părere limpede şi una pentru toţi. Diavolul, cu ajutorul acestui vânt rău şi tulburător, căuta să împingă cu toată puterea corabia frumoasei Lucrări înspre un naufragiu ruşinos şi deplin.
În timp ce stăpânise noaptea cea grea şi lucrătorii dormeau, un vrăjmaş semănase neghina, iar acum aceasta răsărea peste tot.
Altă plagă a venit în curând peste ţara noastră abia scăpată de război: Nimicitoarea secetă din Moldova a anului 1946. Fusese lovită de moarte cea mai scumpă şi mai frumoasă parte a pământului nostru românesc.
Noi ne-am dus să-i îmbărbătăm şi să-i mângâiem pe fraţii noştri moldoveni cu Cuvântul lui Dumnezeu. Am fost atunci şi singur şi împreună cu fr. Marini pe la multe adunări. Sute şi uneori mii de oameni, înspăimântaţi de pedeapsa cerească, ascultau Cuvântul Domnului - şi mulţi s-au arătat gata de pocăinţă şi de îndreptarea spre Dumnezeu, pentru ca El să îndepărteze de peste noi această nenorocire.
Soarele ardea ca un foc necruţător. Ţarinile erau pârjolite. Şi peste tot plutea zi şi noapte numai praf fierbinte... Vitele şi păsările mureau de foame şi de sete, iar bieţii oameni nu mai ştiau ce să mai facă sub pedeapsa lui Dumnezeu. Încă odată se adevereau profeţiile celor ce ne înştiinţaseră din partea Domnului, cu ani mai înainte de a fi început să vină şirul lor.
Curând începu exodul bieţilor moldoveni care îşi vindeau aproape pe nimic tot ce aveau şi mergeau în celelalte părţi ale ţării după porumb şi hrană pentru familiile lor năpăstuite.
Noi căutam să venim puternic în ajutorul fraţilor noştri încercaţi. Organizarăm strângeri de ajutoare pe judeţe şi pe centre pentru fraţi.
În toamnă când lipsurile ajunseseră într-o formă şi mai gravă, am organizat aducerea copiilor şi repartizarea lor pe la familiile noastre. Zile şi săptămâni au avut casele noastre ca nişte aziluri de noapte, pline de fraţi şi surori cu copii mici sau mai mărişori, bolnavi şi flămânzi, care stăteau la noi până când puteau fi împărţiţi... Toate încăperile caselor noastre erau golite de tot, apoi umplute cu aşternuturi de paie pe jos... Acolo dormeam cu toţii, împărţind împreună şi pâinea şi locul pe care îl aveam. Cât de necăjiţi - şi totuşi cât de fericiţi ne simţeam, înfrăţiţi astfel.
Sute şi sute de copii şi de fraţi au trecut atunci pe la noi... Mulţi dintre ei au rămas ani de zile apoi pe unde fuseseră găzduiţi, unii legându-se împreună pe totdeauna.
Cât de scumpe suflete de fraţi şi de surori am cunoscut atunci! Unul dintre aceştia era şi fratele Faimuţă.
Îl cunoscusem în vara secetei la adunarea din Preluci - Bacău. Era un suflet amărât, fiul părăsit şi aflat de cineva pe pragul unei biserici din Iaşi. Îl născuse fără vreme o biată femeie evreică bolnavă şi sărmană, care apoi a murit curând într-un spital. Fratele Faimuţă era un slăbănog şi cu trupul şi cu mintea. Dar avea o dragoste şi o credinţă mare faţă de Domnul şi faţă de fraţi.
Fusese crescut într-un orfelinat, apoi lăsat în voia soartei. A apucat printre fraţi şi astfel ajunsese copilul frăţietăţii din Moldova. Trăia pe la fraţi, umblând dintr-un sat în altul, dintr-o adunare în alta. Le era drag, cu milă şi cu duioşie, la toţi fraţii. Şi îi purtau bucuroşi de grijă.
Acum însă era foamete. Şi puţina hrană era împărţită între cei mai apropiaţi fiecărei familii. El sărmanul neavând familie suferea cel mai dureros.
Când l-am aflat, era plin de bube... Se lipise de noi cu toată disperarea lipsurilor în care se găsea.
De atunci eu l-am luat la noi... A devenit părtaş la familia noastră. Ani de zile ne-am bucurat de el. Devenise curierul dorit al tuturor fraţilor din părţile Beiuşului. Cutreiera drumurile frăţeşti cântând şi vorbind singur.
- Cu cine vorbeşti frate Faimuţă?
- Cu Domnul Isus şi cu Măicuţa Domnului - răspundea el fericit. Şi toată faţa lui zâmbea de o cerească bucurie lăuntrică.
Avea totdeauna un sac în care strângea tot ce primea de la mâinile iubitoare şi milostive ale surorilor noastre. Iar pe drumurile lui ori de câte ori găsea pe cineva mai sărac ca el îi dădea aceluia tot ce avea mai bun din ceea ce primise el.
Fratele Faimuţă a trecut la Domnul în anul 1951, pe când era la fraţii din Beliu. A avut o înmormântare cum nu se mai văzuse... Toate împrejurimile îl cunoscuseră. Au luat parte o mulţime mare de fraţi şi alţi oameni. L-au slujit şapte preoţi.
N-am putut să nu scriu aceste lucruri, pentru că fratele Faimuţă ne-a fost tuturor o mare pildă de dragoste frăţească, de încredere deplină în Domnul şi de umblare în nevinovăţie. Cred că în Împărăţia lui Dumnezeu el va străluci înaintea multora. Totdeauna mi se umplu ochii de lacrimi când îmi aduc aminte cum scotea el cu mâinile tremurânde din buzunarul hainei cărticica lui de cântări - şi ne zicea:
- Să vă cânt cântarea mea.
- Cântă frate Faimuţă!
Ştergându-se cu o batistă totdeauna boţită, începea slăbuţ şi tremurând:
- Eu n-am avut nici mamă,
străinii m-au crescut...
Apoi până la sfârşitul cântării îi picurau lacrimile pe cărticica lui.
Nouă ni se topeau inimile de mila şi de dragostea lui. Ţineam la el mai mult ca la orice frate. El n-avea casă dar avea sute de case, de mame, de fraţi, de surori... întocmai cum spusese Domnul Isus.
Tot cam în felul fratelui Faimuţă au mai fost mai demult printre noi şi alţii. Unul dintre aceştia era fratele Culiţă, cel cu lupul, despre care am mai povestit cândva. Altul fratele Simon, altul fratele Pătruţ.
Povestea fiecăruia din ei era tristă, dar amintirile lor ne sunt frumoase tuturor celor care i-am cunoscut.
În Împărăţia cerurilor cred că fericirea lor va fi printre cele dintâi.
Acum parcă nu mai avem printre noi astfel de fraţi fericiţi.
E şi asta una dintre nostalgiile sufletelor noastre, în vremurile „noi” prin care grăbim.
Slăvit să fie Domnul!
Meditaţii:
Nu ar fi sminteli şi dezbinări dacă nu s-ar face învăţătură potrivnică şi credinţă deosebită împotriva învăţăturii apostolice.
Sf. Ioan Gură de Aur - Omilia Romani
+
Trebuie să ne purtăm faţă de sectari cu dragoste,
să încercăm a-i îndrepta prin puterea dragostei lui Hristos, - aceasta este prima cale.
A doua este să ne ferim de discuţiile nefolositoare cu sectarii îndărătnici.
Păr. Iosif Trifa