Cap. 18 - Un vânt rău
Traian Dorz - Istoria unei Jertfe Vol. 2
„Dar nu după multă vreme s-a dezlănțuit
asupra insulei un vânt rău și furtunos
numit Eurachilon...”
Fapte Ap. 27, 14.
Vin uneori în viața Lucrării lui Hristos, desigur, cu îngăduința Lui Dumnezeiască, mari ispite ale duhurilor pentru încercarea rezistenței noastre duhovnicești.
Atunci Corabia Frățietății trece prin mari valuri și prin grele primejdii. Atunci dacă Dumnezeu Însuși nu veghează ca să se afle pe corabie un om al Său ca sf. ap. Pavel în acea călătorie descrisă în Faptele Apostolilor cap. 27 - totul este pierdut.
Mai curând, sau mai târziu, diavolul poate dezlănțui acest vânt rău (și îl dezlănțuie) pentru încercarea sau nimicirea unei corăbii cu care o seamă de suflete călătoresc spre Limanul Mântuirii, după Planul lui Dumnezeu, Mântuitorul tuturor oamenilor (1 Tim. 4, 10).
Desigur voia lui Dumnezeu este mântuirea oricărui suflet care crede (Rom. 1, 16). Și voia Lui este ca să ajungă cu bine la mântuire, oricine apucă pe calea ei.
Dar tot El ne-a înștiințat pe toți că această cale va fi strâmtă (Mat. 7, 14). Că în lume vom avea multe necazuri (Ioan 16, 33). Și că până vom ajunge să intrăm în Împărăția cerească va trebui să întâmpinăm multe încercări (Fap. Ap. 14, 22).
Înștiințările despre aceste multe necazuri pe care trebuie să le întâlnim în cale nu ne-au fost date nouă pentru a ne speria de ele. Ci tocmai pentru a ne încuraja cu făgăduința scumpă că la capătul lor, după ele, ne așteaptă sigur măreața intrare în slava și fericirea veșnică.
Sfârșitul nostru nu este în necazurile de pe drum ci în Împărăția lui Dumnezeu de la capătul acestora.
- O, dacă am avea noi, ca Domnul nostru Isus, ochii ațintiți spre Răsplătire, privirea ațintită la finalul călătoriei, la capătul luptei, la sfârșitul necazurilor! (Evrei 12, 2).
O, dacă atunci când am trecut prin necazurile din urma noastră noi am fi crezut mai puternic în bucuria pe care o avem acum! - Cu cât mai liniștiți am fi trecut prin ele! Cu cât mai răbdători le-am fi suportat! Cu cât mai curajoși le-am fi învins! O, dacă am fi știut atunci cum știm acum! O, dacă am ști acum, cum vom ști atunci când și aceste necazuri în care ne zbatem astăzi, vor fi trecute!...
Multe corăbii au plecat din porturile timpului și anilor - spre veșnicie, spre mântuire, spre Împărăția cerească...
Și fiecare au avut odată să întâmpine și să lupte cu acest vânt rău și furtunos, care a căutat să le abată din drum și să le sfarme de vreo stâncă, să le facă să naufragieze în vreo insulă izolată...
În istoria multor mișcări duhovnicești este o tragedie dureroasă. La stârnirea acestui vânt cârmacii care le îndrumau și-au pierdut orientarea sănătoasă, iar corăbiile lor au eșuat undeva departe de drumul pe care fuseseră rânduite să meargă, încărcând pe cât mai mulți spre a-i duce la Țărmul mântuirii. Și în loc să ducă drept pe toți cei doriți de Dumnezeu, aceste corăbii merg pe rute izolate. Și numai Domnul știe ce va fi cu cei câțiva supraviețuitori care sunt agățați de ele.
Binecuvântat să fie veșnic Marele nostru Dumnezeu și Mântuitor care a pus pe corabia Oastei, un Cârmaci treaz și credincios, priceput și conștiincios, statornic și devotat, iubitor și gata de orice jertfă.
Datorită acestei griji cerești care ne-a înștiințat și călăuzit prin el, corabia Oastei a rămas credincioasă drumului pe care i l-a însemnat ei, de la început, Hristos. Oricâte valuri dintr-o parte sau alta s-au abătut peste ea ca s-o abată din drumul ei - ea nu s-a abătut.
Satana a căutat de atâtea ori s-o abată, îmbiindu-i alte căi mai liniștite, alte ape mai călduțe, oferindu-i porturi mai ferite de furtuni în locul celor primejdioase în care trebuia să treacă pentru a încărca sufletele care erau rânduite să meargă în ea spre Cer...
Dar până astăzi Dumnezeu n-a lăsat-o. Duhul Sfânt, Marele ei Călăuz a avut grijă s-o poarte mereu pe drumul Lui cel strâmt, în curentul Său cel viu și curgător, spre a-și împlini scopul pentru care a fost creată și îndrumată...
O, frații și surorile mele din această dulce și izbită corabie pe care am fost îmbarcați noi de Dulcele nostru Mântuitor, cum aș vrea acum să vă îmbărbătați inimile, să vă puteți ridica privirile, să vă puteți lumina priceperea ca să puteți deosebi bine voia lui Dumnezeu. Și să puteți cunoaște ce mare este harul care vi s-a dat vouă, când ați fost aleși de Dumnezeu să vă aflați mântuirea sufletelor voastre în această scumpă Lucrare cerească a Oastei Domnului. Și ați fost rânduiți să vă duceți această mântuire a voastră până la capăt călătorind în această încercată dar sigură corabie. Pe această cale grea, dar dreaptă. Prin această luptă primejdioasă, dar dulce!...
Uitați-vă puțin în jurul vostru și vedeți pe mulți alții. În ce corăbii nesigure au ajuns! Pe ce căi întortocheate umblă să-și afle mântuirea. Prin ce ape s-au afundat. Pe ce insulițe se găsesc naufragiați... Și cât de mult s-au depărtat de mulțimea sufletelor care așteaptă un mijloc fericit să le ducă spre Limanul Ceresc!
Ce frumos au pornit - dar ce rău au ajuns.
Noi nu dăm aici nume ca să exemplificăm acest adevăr, nu dăm nume ca să nu jignim pe nimeni. Dar dacă am vrea, am putea da multe. Și am putea spune multe despre asta. Dar fiecare va da seamă înaintea lui Dumnezeu despre sine însuși!
Dar corabia Frățietății noastre scumpe, iată după oricâte furtuni s-au abătut asupra ei, a rămas plutind mereu pe calea rânduită de Domnul ei de la început. Cârmaciul ei, Duhul Sfânt, nu S-a uitat la valuri - ci la Țintă. Valurile au fost mișcătoare, dar Ținta este statornică. Valurile pot înșela dar Ținta niciodată. Valurile pot abate într-o parte sau în alta, dar Ținta nu! Noi n-am fost totdeauna treji - dar El a fost. Noi n-am știut totdeauna, dar El a știut. Noi am putut greși, dar El nu.
De aceea chiar dacă privirea unora dintre noi a putut fi pe o clipă atrasă de un vânt într-o parte sau în alta de altul. Ne-a putut împinge pentru un moment un val încoace sau altul încolo. - Dar Sfântul Cârmaci al Oastei n-a lăsat corabia însăși să se abată din drumul ei greu și sfânt. După ce a trecut vântul, după ce a trecut valul, după ce a trecut negura - ne-am regăsit iarăși pe cursul viu și îngust dar drept și dulce, al drumului nostru dintâi...
Iată cum s-a abătut vântul rău de care vreau să spun, - în calea și în pânzele corăbiei noastre:
După prima izbucnire a marii noastre bucurii din 1945, am constatat însă că mai ales în anii din urmă când iadul se năpustise cu toată întunecimea lui asupra poporului nostru - prin năvălirea străinilor și prin grozăviile aduse de război, - ajunsesem într-o mare primejdie.
În tot timpul lipsei de legătură frățească, puterile vrăjmașului amăgiseră pe unii din frații noștri spre învățături străine de duhul și de credința Oastei.
Pe unii îi îndepărtase de biserică împotrivirea preoților prigonitori, care ne urmăreau cu o lacomă răutate ca să ne dea pe mâna autorităților. Această nefericită depărtare de biserică se putea vedea în foarte multe locuri din toate părțile țării.
De fapt, foile Mitropoliei care apăruseră libere în tot timpul prigonirii, al închisorilor și al înăbușirilor noastre, - nu încetau să ne învinuiască, să ne pârască și să strige mereu după noi. Număr de număr ațâțaseră pe toată lumea împotriva noastră, înfățișându-ne ca pe niște dușmani ai Bisericii, stricători ai credinței și dezbinători ai poporului. Nu ne numeau decât Trifiști, rătăciți, sectari, papistași și vânduți...
Ne creaseră o atmosferă atât de urâtă și grea în fața tuturor celor care nu ne cunoșteau personal - încât oricine auzea despre numele nostru ne privea ca pe niște ciumați.
Eram ca scoși în afara legii. Oricine avea libertatea să ne batjocorească, să ne bată, să ne închidă, să ne facă orice rău, fără a se teme de nici o urmare. Fiindcă nu numai că nimeni nu-i făcea nimic pentru asta, dar oricine lovea în noi era lăudat ca un patriot și ca un creștin adevărat, care luptă și nimicește buruiana din țarina sănătoasă a Bisericii și a neamului. Noi eram buruiana care trebuia nimicită, fără cruțare și fără întârziere!
Războiul cu tot ce adusese el, fusese o noapte cumplită, o furtună nimicitoare de suflete, un cutremur care prăbușise multe și pe mulți. Dar pentru noi și după trecerea lui nu s-au schimbat prea multe.
Îndată ce ne-am văzut în casa noastră și am început să ne numărăm, am văzut că mulți nu mai sunt. Unii nu mai erau în viață, alții nu mai erau în credință.
Din pricina atitudinii dușmănoase descrise mai sus a preoțimii față de Oastea Domnului - s-a strecurat în sufletele și în rândurile unora o răceală față de biserică și chiar o oarecare separare de ea.
În aceste condiții e ușor de înțeles ce moment a prins sectarismul de a interveni spre a pescui sufletele fraților alungați de la sânul Bisericii.
Împiedicarea adunărilor frățești, lipsa de legătură dintre cei ispitiți mai greu și ceilalți mai întăriți, - a fost al doilea motiv care a dus la această stare nenorocită.
Vântul cel rău și furtunos zguduia din greu corabia noastră care trecea printre cele mai mari valuri ce se stârniseră în fața ei. - Și căuta s-o împingă în prăpastia din stânga... Înspăimântați de răcnetul leului, mulți ascultau de chemările ursului.
Așa s-a creat în momentul de izolare a unora din alții un fel de învălmășeală. În această situație, unii, voind să pară înțelepți, au înnebunit și au sărit din corabia lor, căutând să apuce un loc mai din frunte în ale altora, fără să se mai gândească bine ce fac.
Corabia se găsea deci într-un vârtej care îi amenințase pe mulți. Și acum umblau împleticindu-se de la o extremitate la alta.
Din grosul de mijloc, se desprinseseră două aripi care fiecare o adâncea pe cealaltă. Din pricina că unii apucaseră prea la stânga spre sectarism, alții trăgeau prea la dreapta spre formalism, sau litera habotnică.
Un fanatism bolnăvicios îi orbea pe toți cei din aceste două aripi - și lupte se dezlănțuiau între frații aceleași adunări. Cu cât trăgeau unii mai puternic spre șanț - cu atât trăgeau ceilalți mai spre celălalt.
Vântul acesta rău nu s-ar putea spune că a venit mare dintr-odată. Întâi s-a stârnit ca un vântișor dinspre miazăzi... ca acel din Fap. Ap. 27, 13... Și nu dintr-un loc anume - ci de peste tot. Un vânt ușor de influență străină, strecurat viclean, în locul lăsat gol de dragostea și ocrotirea Bisericii care se purta față de noi mai rău ca o mamă vitregă. Atunci au început să se îndepărteze inimile și gândurile unora și să se abată spre stânga.
Chiar în același timp, lăcomia prozelitismului neoprotestant care demult pândea, ca un urs de după un gard, să dea năvală în turmă, - a prins momentul nostru slab. Și s-a apropiat șiret, așa cum scrie la Romani 16, 18, cu vorbiri dulci și amăgitoare de inimile celor lesne-crezători, reușind la unii cu o metodă, la alții cu alta.
Primii pe care i-au momit au fost unii dintre misionari. Mai ales pe acei care fie că aveau mari greutăți familiare, fie că aveau mari ambiții să ajungă și ei cineva în fața oamenilor...
Duhul vinovat al prozelitismului sectar văzându-i că au influență asupra sufletelor și că sunt ostenitori în lucrul Domnului, s-a apropiat de fiecare îmbiindu-i, ca în ispitirea Mântuitorului: - unora pâini, altora slavă, - dar tuturor le cerea să iese din templu. Să părăsească Biserica și Lucrarea Oastei Domnului. Mai puternică și mai sigură este ispita cea de a treia, ispita duhovnicească, atunci când Satana le făgăduiește și pe celelalte două...
Așa au căzut unii misionari pe județe și chiar pe regiuni, cum erau: Ion Mureșan din Negrilești - Someș, Simion Achim din Arad, Ion Berariu din Timiș, Eugen Ciobanu din Bacău, și alții ca ei...
Omenește era oarecum explicabil acest lucru, căci cine oare nu s-ar îndepărta din locul unde este întruna lovit și batjocorit, deși nu s-a făcut cu nimic vinovat? Și care lovit nu s-ar duce unde tot i se arată bunăvoință? Până și cel mai credincios câine se depărtează odată de casa lui când începe să fie mereu numai huiduit și lovit. Și se duce unde i se dă coaja.
Necazul cel mare era că acești „frați” deveniți străini de duhul Oastei, strecurau șiret apoi tot felul de învățături dezbinătoare între frați. - În condițiile lipsei de legătură și de statornicie, mulți propovăduiau printre frați aceste credințe ajungând să facă rupturi dureroase. În felul acesta au lucrat duhurile penticostale, baptiste, adventiste și într-un fel și mai brutal și violent - duhul milenist și iehovist. Care cum au putut, au căutat numai să răpească și să dezbine cât mai mult din Lucrarea Domnului...
Aceasta era starea multor adunări ale Oastei Domnului când s-a făcut „ziua a doua”, adică atunci când după al doilea război a venit în sfârșit perioada de „pace” după care tânjisem cu toții atât de mult.
Cum am mai spus, foaia Isus Biruitorul apăru a treia oară, dar entuziasmul nu mai fu atât de mare ca mai demult. Când începurăm să primim vești de prin țară, din multe părți aflarăm lucruri dureroase. Frații care mai rămăseseră ne chemau disperați în ajutor, pentru limpezirea și împăcarea furtunilor stârnite în mijlocul lor.
A trebuit să începem călătoriile când spre Moldova și Bucovina, când spre Muntenia și Oltenia, când spre Ardeal și Maramureș...
Încă din al doilea număr al foii, făcurăm un puternic apel către „făclierii” Oastei de cândva, către frații misionari care făcuseră altădată o lucrare atât de frumoasă ani de zile mărturisind cu hărnicie și cu putere Cuvântul Sfânt și aprinzând ținuturi întregi pentru Domnul.
Acum mulți din ei zăceau bolnavi, sau ajunseseră în slujbă la străin pentru „blidul de linte” de care fuseseră ispitiți.
„Unde sunteți făclierilor?” - era un strigăt dureros, publicat în al doilea număr din foaie pe toată pagina 7.
„Pe drumuri de țară prin praf și prin vânt
pornita-ți odată cântând și plângând
să duceți solia iertării de Sus
sărmanelor inimi ce n-au pe Isus...
Și ce frumoase erau picioarele celor ce vesteau pacea, ale celor ce vesteau Evanghelia (Rom. 10, 15). Ce slujbă măreață face acela ce întoarce pe cel păcătos de la rătăcirea căii lui și acela ce mântuiește suflete de la moarte (Iacov 5, 19-20) - aducându-l la Domnul Isus.
Dar unde vă este acum râvna și dragostea de altădată care vă purta atunci pe drumuri de zeci și sute de km de satele voastre?
V-ați întors în „tabără”? V-ați întors fiecare la ale sale?... Sau la ale altora?...
Nu! - locul vostru nu-i acolo!... Scopul vostru nu trebuie să fie de a vă face avere pământească... nici de a câștiga slava pământească - ci de a câștiga suflete pentru Domnul și de a câștiga slava cerească prin statornicia slujbei voastre până la sfârșit pe calea pe care ați pornit de la început... de a răscoli inimile cu Cuvântul cel viu și lucrător al lui Dumnezeu. De a aprinde satele și orașele iarăși cu focul Cuvântului Sfânt.
Noaptea a înaintat atât de mult. E lipsă de lumină, de cuvânt limpede și aprins, pentru ca cei rătăciți să se întoarcă iarăși la Domnul. Aprindeți-vă în inimi flacăra credinței - și apoi mergeți iarăși să aprindeți și pe alții cu această flacără...
...O, voi frați care v-ați bucurat de binefacerile mântuirii, ce fericiți ați fost când aduceați la ascultarea credinței pe mulți din neamul vostru, din frații voștri, din sătenii voștri. Răsplată mare vă va da Domnul, fiindcă este scris: Cei care au învățat pe mulți să umble în neprihănire vor străluci ca stelele în veac și în veci de veci (Daniel 12, 3).
Mergeți iarăși suflete dragi și spuneți despre Domnul Isus tuturor... Smulgeți-vă din orice mreji ispititoare și reveniți iarăși la locul vostru din dragostea dintâi...
...O Doamne, Dumnezeul Cel Atotputernic, Te rugăm aprinde iarăși inimile mărturisitorilor Tăi cu focul credinței și al dragostei și fă ca inima fiecăruia să ardă pentru Tine ca o candelă voioasă. Aprinde și ridică într-o nouă putere pe nazireii și făclierii care purtau altădată așa de îndrăzneți și harnici Cuvântul Tău în mijlocul alor Tăi... pentru ca Lucrarea Ta să meargă înainte vie și biruitoare. Amin.”
Un alt strigăt urma:
„Străjerule, trezește-te!
Străjerule, străjerule, - de ce dormi? De ce ai plecat de la postul tău? Tu care ai fost pus pe ziduri ca să veghezi și să înștiințezi pe alții despre primejdie - de ce nu mai ești la postul tău? Nu știi că vei da seama de cei care vor pieri fiindcă tu nu i-ai înștiințat?
Tu trebuie să asculți cuvântul care iese din gura Mea și să-i înștiințezi din partea Mea - zice Domnul (Ezechiel 33, 7)... Iată ce trebuie să faci tu.
Alții s-au trezit, dar nu știu ce să facă. Ei vin și te întreabă pe tine... Tu ce le spui? Ce cale arați tu acuma și ce îndrumări dai?
Tu ai fost pus la postul tău străjerule pentru o slujbă mare și statornică... Tu trebuie să ții și inima ta și inimile altora treze și credincioase în așteptarea Aceluia care vine în curând... Care este oare datoria străjerului?
Pentru ce ai primit tu trâmbița și pentru ce ai fost chemat și pus acolo unde ești? Adu-ți aminte!
Ridică-te iarăși străjerule! Trezește-te și revino la locul și datoria ta!
Ferice de acela pe care la venirea Sa Domnul îl va găsi priveghind.
Treziți-vă străjeri!...”
De la venirea mea de pe front din martie 1943, fiind demobilizat medical, eu n-am mai plecat de acasă de la Beiuș decât pentru scurte perioade unde era nevoie pentru Lucrare.
Când a apărut Isus Biruitorul în mai 1945, n-am stat decât puțin la Sibiu. Condițiile de la Sibiu erau grele, iar partea care îmi revenea mie din scrisul la foaie o puteam face ușor de oriunde prin corespondență... La Sibiu era de ajuns Marini și Titus.
De fapt nici n-a mai putut apare decât un număr. După al doilea, intervenția Mitropoliei a oprit foaia din nou.
La Beiuș, împreună cu un frate tipograf, noi aveam încă închiriată tipografia „Doina” unde apăruse aproape trei ani Familia Creștină.
După oprirea foii Isus Biruitorul din mai 1945, - eu am început să scot din nou la Beiuș o variantă a revistei Familia Creștină pentru păstrarea legăturii frățești. Era un fel de broșură, apărând lunar, cu diferite adausuri la titlul permanent Familia Creștină, fiindcă în felul acesta, cu titlul puțin modificat de fiecare dată, publicația nu apărea ca revistă pentru care se cerea neapărat autorizația specială (care nu mi se dădea) - ci apărea ca o broșură, pentru care nu era neapărat nevoie de o autorizație.
În felul acesta a apărut pentru frați alte șapte luni la rând - această a doua serie din Familia Creștină. Conținutul acestor reviste era cel cunoscut din celelalte foi ale Oastei; numele celor ce semnau în ele la fel.
În tot acest timp eu eram la Beiuș, iar fratele Marini se stabilise la Sibiu.
Acum vom reveni la situația de învălmășeală a învățăturilor care se abătuseră peste Lucrarea Oastei începând din vremea de prigoniri și de izolare din timpul războiului.
Imaginea acestei situații dureroase se putea vedea cel mai clar tocmai la Sibiu.
Aici încă mai trăia, în jurul foilor Mitropoliei, cealaltă formă a Oastei Domnului, cea după chipul și asemănarea lui Secaș, Vonica și a celorlalți asemenea lor. Ei trăiau numai pentru a fi opoziția noastră... Numai pentru a fi împotriva adunării adevărate a Oastei...
Fiind aici în Sibiu frecușurile cele mai mari și dezlănțuirea urii celei mai aprinse împotriva fraților rămași credincioși liniei de la început, - diavolul a lucrat și mai puternic spre a trezi reacția sectaristă.
Întâi Belașcu - încă din timpul vieții părintelui Iosif, - apoi și alții, au căzut în mrejile prozelitismului sectar... Prin aceștia apoi, cum pătrunde umezeala în oase, s-au infiltrat între frați învățăturile cele deosebite și duhul cel străin. Un alt Isus, o altă evanghelie, o altă învățătură (2 Cor. 11, 4) - începu să strice sufletele încet și îndărătnic, de la curăția și credincioșia adevăratei învățături și credințe prin care fuseseră ei treziți la Domnul. Și pe care o învățaseră nu numai din scris ci prin viu grai chiar de la părintele Iosif care îi născuse în Domnul.
Formal, nu trecuseră la secte decât 3-4 suflete. Dar duhovnicește se înstrăinau cei mai mulți.
Cu timpul ajunseră în mijlocul adunări din Sibiu și alții...
Unul era fratele Niculiță Moldoveanu care fusese mutat cu serviciul militar.
El nu numai că nu renunțase la vechile lui idei de care ne lovisem dureros încă de la prima noastră întâlnire, dar acum mai adaptase puțin ceva, mai îmbunătățise - își infiltrase aceste idei și în frații din fosta adunare a părintelui Iosif.
Doctorul Banu, care prin firea sa repezită era gata a primi fără prea mult discernământ tot ce părea sclipitor, - repede s-a alipit de aceste păreri evoluate.
Un alt nou venit era maiorul Gașpar, cam tot cu astfel de idei. Și mai erau încă.
Acești nou-veniți în adunarea Oastei din Sibiu, suflete fără prea adânci rădăcini în cunoașterea Oastei dintâi, în dragostea și în duhul ei - au grăbit abaterea adunării, spre extrema cealaltă.
Toți aceștia, firi impulsive și insistente, considerându-se mult mai înțelepți decât noi, venind în Oaste nu numai că nu au vrut să primească de la început Duhul Lucrării în care veniseră, nici să se pătrundă de adevărurile curate și dulci ale ei (- pentru asta nici nu voiau să-și dea nici un fel de osteneală! -) - ci au căutat cu tot dinadinsul să impună ei, tuturor celorlalți felul lor nou și „evoluat”.
Astfel începură întâi învățăturile străine... Cei noi se așezaseră în frunte. Și ei învățau acum pe toți.
Prin relațiile pe care le aveau, în afara Oastei, cu feluriți exponenți din alte credințe, începură să aducă între frații din Sibiu și pe acei prieteni ai lor ca să învețe și să „zidească” adunarea...
Stabilit la Sibiu, fratele Marini petrecea acum numai aproape printre frați. Fiind din firea sa blând și îngăduitor cu toți, - pe nesimțite fu atras în cercul și prietenia acelor învățători noi.
Astfel cei mai vechi dintre frații din Sibiu, oameni simpli, mai ales că aveau acolo și pe fratele Marini, lăsaseră încet-încet locul dintâi nu numai noilor învățători ci și noilor învățături pe care le aduceau aceștia.
Despre noua sa stare am început să fiu îngrijorat mai ales de la o ocazie pe care o descriu mai jos:
La o adunare din biserica din Zărand, jud. Arad, unde l-am întâlnit în vara anului 1945 pe fr. Marini, i-am arătat nemulțumirea despre felul cum mergeau lucrurile. Am vorbit atunci pentru prima dată cu el îngrijorat despre această stare...
El la început mai mult tăcu. Pe urmă căută să schimbe vorba. Înțelesei că despre legătura cu frații „aleși” din Sibiu și despre felul cum mergeau lucrurile acolo el dorea mai bine să nu vorbim. Mergeau bine - după părerea lui - și eu mai bine să nu mă amestec.
N-am vrut să-l întristez, nici să vorbesc împotriva lor - dar în tot anul acela nu ne-am mai întâlnit. Lucram fiecare prin alte părți. Acum fratele Marini își petrecea mai tot timpul în Sibiu, iar eu la Beiuș și nu eram mulțumiți nici unul.
La Rusaliile din 1946 ne-am întâlnit la Sibiu. A fost atunci pentru prima dată după mulți ani o adunare iarăși ca pe vremuri... Veniseră foarte mulți frați... Adunarea a avut multă putere și mare răsunet.
Dar încă de sâmbătă seara ne-am pomenit în plină adunare cu o delegație de la Mitropolie, în frunte cu preotul Secaș, care ne poftea „frățește” să mergem la ei cu toții, spre a fi „o apă și un pământ” - cum zicea el.
- Venim, dar cu două condiții, le-am răspuns noi:
1. Să aibă drept de cuvânt atâția frați din partea noastră câți și din partea dv.
2. Și să se vorbească numai despre dragostea și unitatea în Hristos, fără să se atingă nici una din problemele din trecut care ne-ar întrista pe unii sau alții.
Bine! - a răspuns Secaș. Veniți mâine dimineață înainte de adunare, la Mitropolie ca să precizăm mai clar totul.
Îndată ce au plecat ei, frații din Sibiu s-au ridicat protestând împotriva noastră și strigând prin gura fratelui Fulea:
- Nu ne ducem la ei! Cine sunt Marini și Dorz ca să vorbească ei pentru noi toți!
Am cerut părerea tuturor, iar frații din țară au fost de părerea noastră, să mergem.
- Ei să se teamă de noi, am răspuns eu atunci. Nu noi de ei!...
Duminică dimineața, în prima zi de Rusalii, ne-am încolonat frumos cu toții, cu steagurile în frunte - cum fuseserăm obișnuiți din anii trecuți - și am mers la catedrală... Eram ca la o mie de frați și surori. Am umplut catedrala.
Îndată după slujbă am mers cu fratele Marini după cum ne înțeleseserăm, la redacția Luminii Satelor. Eram o delegație de vreo 4 frați. Mai erau în afară de noi încă doi frați din afara Sibiului, fiindcă toți cei din Sibiu nu voiau nici acum cu nici un chip să stăm de vorbă cu cei de la Mitropolie. Noi voiam să vedem dacă vom putea sau nu să ne înțelegem cu ei.
Era acolo Secaș... El rămăsese tot omul de afaceri al Mitropolitului în problemele Oastei.
- Înalt prea sfințitul - zise el de la început - s-a învoit în principiu cu propunerea de a fi un număr de vorbitori și dintre dv. Cel mult trei, fiindcă timpul nu va permite mai mult. Dar voiește ca dv. doi - spusese el arătând spre fratele Marini și spre mine - să nu vorbiți cu nici un chip. Puteți să propuneți pe oricare între cei trei, dar dv. nu. Eu cred - adăugă el cu un glas mieros, - că asta n-ar fi nici o piedică. Slăvit să fie Domnul că sunt atâția frați care pot lua cuvântul. Nu vă formalizați și dați dovadă că nu sunteți așa cum se tot spune, ca să vadă și I.P.S. Sa că nu v-ați rupt de biserică.
- Bine, am răspuns noi, fie și așa. Dar ținem cu tot dinadinsul să se respecte măcar partea a doua: să nu se atingă nicidecum problema dureroasă a trecutului. Să se vorbească numai despre ceea ce ne unește - și nimic despre ceea ce ne desparte. Asta ar fi dovada adevăratei bunăvoinței.
- Asta sigur că da, doar ne-am dat cuvântul, - răspunse frecându-și mâinile, omul Mitropolitului.
Atâta a fost înțelegerea noastră atunci.
Încolonați frumos cum și venisem, am plecat de la biserică din nou la locul nostru de adunare, de unde după ce am luat masa am venit cu toții în curtea Academiei Teologice pentru adunarea de după masă, tot în acest fel.
Acolo era așezat un fel de podium pe care era o masă, un divan mare și alte câteva scaune... Iar jos o mare mulțime de alte scaune, așezate cu fața spre podiumul din mijlocul curții.
Când am intrat noi cu mulțimea fraților, nu erau acolo decât câțiva studenți teologi și puțini alți frați. Noi am umplut îndată locurile și am așteptat.
Pe podium au luat loc câțiva preoți și câțiva frați, unii necunoscuți, printre care se mișca cu șoapte și zâmbete Secaș. Toți stăteau atenți privind spre un loc anume, de unde bănuiam că trebuie să vină Mitropolitul să ocupe marele divan gol.
Dar Mitropolitul întârzia. Toți eram nerăbdători că timpul trece, el nu mai vine, iar adunarea nu poate începe. Și fiecare clipă este atât de scumpă.
Într-un târziu, după o chinuitoare așteptare, iată-l intrând molatic și suveran. Cei de pe scenă au sărit dintr-odată în picioare. Ne-am sculat și noi, după cum cerea buna cuviință.
A început adunarea cu o scurtă rugăciune și cu cuvântarea Mitropolitului. Dar chiar de la începutul vorbirii sale ne-a privit cu niște ochi încruntați ca pe niște vrăjmași de moarte și s-a năpustit asupra noastră cu tot felul de ocări și de amenințări. Părintele nostru Iosif era înfățișat ca un răzvrătit, dezbinător și nesupus Bisericii, iar noi urmași lui, toți, la fel. Nici un cuvânt binevoitor, nici un gest înțelegător, împăciuitor, iubitor.
După el au mai vorbit încă vreo trei la fel.
Mulțimea fraților noștri își pierduseră răbdarea. Mereu se întrebau prin semne și prin șoapte:
- Ce facem?
Le răspundeam: încă puțină răbdare! Să mai așteptăm puțin!
Secaș ne trimise vorbă că poate să vorbească doar un singur frate dintre ai noștri. Dar nu dintre noi doi nici unul.
- Să vorbească fr. Popa Petru, ne-am înțeles noi. Și l-am rugat pe fratele Petru să vorbească el.
Fratele s-a suit acolo pe scenă lângă Mitropolitul. Duhul Domnului i-a dat o așa mare putere în vorbirea sa. A fost o mare bucurie pentru toți minunata lui vorbire, singura care a înviorat cu adevărat inimile.
După terminarea vorbirii fratelui Petru, mulțimea fraților s-a strecurat pe rând afară și s-a dus spre adunarea noastră. La urma tuturor ne-am ridicat și noi de pe scaunele din față unde stătusem și am plecat. Nu voisem să ne sculăm noi cei dintâi ca să nu se spună că am plecat demonstrativ.
Apoi toată seara ne-am petrecut minunat. A doua zi ne-am încolonat și ne-am dus la mormântul părintelui.
Mergând cu fr. Marini în fruntea coloanei de frați, l-am întrebat:
- Ce ai mai făcut frate de când nu ne-am mai văzut?
- O mare parte din acest timp am fost la Săsciori. Am fost și bolnav. În timpul acesta am citit mult din Sfinții Părinți. Ce comori de adevăr în scrierile lor! Îmi pare rău că în ultimul timp noi am prea neglijat aceasta, ocupându-ne prea mult cu altceva...
Mă bucurai că veni vorba despre asta, fiindcă voiam să mai pun problema Sibiului și a altor adunări atinse de duhul cel străin - dar au intervenit niște frați cu nu știu ce probleme, după care n-am mai apucat atunci alt prilej de vorbe. Cei din Sibiu se țineau mereu între noi.
După adunarea de la mormântul părintelui Iosif, ne-am încolonat iarăși întorcându-ne înapoi la sala noastră, de unde apoi seara ne-am despărțit.
Acesta avea să fie ultimul pelerinaj de Rusalii pe care îl făceam împreună cu fr. Marini la mormântul părintelui nostru.
În următorul februarie el avea să plece pentru totdeauna la Domnul.
În apropierea Sibiului erau în anii de la începutul Oastei o mulțime de alte adunări frățești, prin toate satele: Rășinari, Sadu, Săliște, Cisnădie, Sibiel, Cristian, Avrig... Prin aceste sate se făceau pe atunci misiuni și ieșiri frățești pline de putere, de bucurie și de rod. În fiecare duminică mergeau pe atunci echipe de frați din Sibiu în cercetarea adunărilor de prin aceste împrejurimi, după cum am mai scris despre acestea la vremea sa.
Îndată însă ce la Sibiu s-a încetățenit în adunare acel nou fel de lucru și de învățături descrise mai înainte, - au început a se rări tot mai mult acele cercetări frățești. Fiindcă frații dinafara Sibiului nu primeau felul lor nou de învățătură, în curând duhul acesta deosebit i-a depărtat de tot pe unii de alții punând răceală și despărțire între ei pe totdeauna. Iată ce a făcut duhul sectarist cu Sibiul.
Un singur centru mai ținea legătură cu cei din Sibiu, adunarea din Avrig, unde pătrunsese încă de mai înainte același duh „nou”, acel nou fel de „evanghelie”.
De fapt cei din Sibiu numai acolo mai mergeau... Chiar și fratele Marini, care era cu totul acaparat de cei din Sibiu. Ori de câte ori am vrut să stau de vorbă cu el, îl fereau și nu ne lăsau singuri... Mă priveau acum ca pe unul care vreau să le stric planurile...
După acest fel de lucrare, începură să se arate urmările nimicitoare ale căderilor, certurilor, dezbinărilor și chiar a urii de frați.
Din frumoasele adunări de dinaintea acestui vânt rău, în multe locuri nu mai rămase nimic. Un pustiu sufletesc se întinse în multe sate din jurul Sibiului. Rând pe rând s-au împrăștiat ori s-au nimicit frumoasele lucrări din Turnișor, Cristian, Sibiel, Sadu, Rășinari, Săliște... Cei care nu puteau primi felul Sibiului, se izolau descurajați - și nu mai voiau să știe de nimic. Rămâneau numai cu frumoasele amintiri pentru trecut, cu o mare dezamăgire pentru prezent - și cu nici o speranță pentru viitor.
Această stare de lucruri le-a dat apoi foilor Mitropoliei un nou și mare prilej să arunce cu cel mai urât noroi nu în cei vinovați - ci tot în nevinovatul om al lui Dumnezeu care se adusese pe sine însuși jertfă pentru adevărul cel sănătos și mântuitor al credinței noastre.
A credinței în care am fost noi născuți din nou.
De data aceasta, pentru prima dată, chiar unii dintre noi le-au dat prilejul să se laude că au avut dreptate să-l condamne pe părintele Iosif. Prin părăsirea Bisericii și a Lucrării Oastei Domnului, acei „frați” care au plecat au făcut un îndoit păcat:
1. S-au abătut spre alte învățături și „evanghelii” pe care nu le primiseră (Gal. 1, 7-8; 2 Cor. 11, 4) și
2. Apoi au dat ocazia vrăjmașilor Oastei Domnului să se laude că au avut dreptate când l-au osândit pe omul lui Dumnezeu, părintele Iosif - și când au numit Oastea Domnului o „punte de trecere la sectari”...
Mi se zdrobea sufletul de durere și de rușine văzând și auzind acestea.
Până când n-aveau nici o dreptate, vrăjmașii puteau să mintă și să ocărască cum voiau! - stăteam cu fruntea sus și cu inima curată. Nu ne păsa de toate minciunile și ocările lor.
Dar acum, când dădeau nume și când spuneau fapte, - ce mai puteam să zicem? Ni se suiau gemetele spre cer și dacă am fi putut ne-am fi ascuns în fundul pământului.
O, frați netrebnici și lepădați, oameni fără cuvânt și fără credință, - mai bine poate că v-ar fi fost dacă nici nu v-ați fi născut. Ce preț mai poate avea viața voastră după ce v-ați făcut vinovați de călcarea legământului dintâi? (1 Tim. 5, 12). Din niște ostași răi v-ați făcut niște sectari și mai răi. Și nimeni nu se va bucura în veci de fapta voastră decât vrăjmașul care a folosit-o spre ocara lui Hristos, spre învinuirea Lucrării Sale și spre batjocorirea binefăcătorului vostru.
Mai bine ați fi trecut la Domnul decât să treceți unde sunteți!
A mai fost o cauză care a înlesnit infiltrarea cu ușurință a duhurilor și a învățăturilor tulburătoare între noi: felul creșterii noastre duhovnicești. Noi ne-am născut și am crescut cu o dragoste larg-cuprinzătoare și înțelegătoare față de toți oamenii. Și mai ales față de cei ce-și spuneau credincioși.
Pe orice om care l-am văzut că citește Biblia și că vorbește despre Numele Domnului, noi l-am prețuit ca pe un om deosebit față de ceilalți.
Dacă a avut o credință deosebită de a noastră, nu l-am judecat și nu i-am disprețuit credința. Ci am avut un respect evlavios față de convingerile fiecăruia, chiar dacă după părerea noastră aceste convingeri erau greșite. I-am respectat credința pentru că l-am respectat ca om; i-am respectat dreptul să-și aibă convingerile sale.
Dar ei față de noi nu s-au purtat așa. Ci toți cei ce veneau în Numele Domnului, întrebuințau toate interpretările versetelor cu un singur scop: să-și câștige aderenți dintre noi pentru partida lor. Se foloseau fățarnic de Numele Domnului în scopul intereselor lor lumești și vinovate.
Trebuie să recunoaștem că aceasta a fost una din cauzele prin care au reușit. Noi ne temeam de Dumnezeu să-i bănuim de înșelătorie.
Dar însăși condițiile pe care ni le-a creat Biserica noastră care ne alunga, erau anume create spre a ne împinge ca să fim înghițiți de învățăturile străine. Ele ne-au împins la asta. Cinismul și răzbunarea cu care eram priviți urmărea puternic trecerea noastră totală la secte. Sau transformarea noastră într-o sectă ruptă de biserică, asemeni fracțiunii lui Tudor Popescu, cu care le reușise tocmai manevra asta. Aceasta le-ar fi pecetluit apoi pe totdeauna triumful punctului lor de vedere, după care Oastea Domnului trebuia să sfârșească neapărat la secte, sau ca o nouă sectă.
De fapt, unul dintre episcopi ne-a și spus odată foarte nervos:
- Dar treceți odată domnilor la secte! Măcar să scăpăm de voi mai repede! Am ști atunci că avem o sectă mai mult, dar nu ne-ați mai chinui mereu ca acum.
Noi „îi chinuiam” cu trebuința unei neapărate înnoiri a vieții duhovnicești. De asta voiau „să scape”...
Și atunci ca să scape odată de noi au îndrumat preoții să ne împingă afară din biserică prin orice metode, dar cât mai sigur și cât mai repede.
Ce-i păsa acestei mentalități de dureroasa ruptură din biserică? Sau de pierzarea sufletelor noastre! Ar fi avut dreptate în ce au spus - și asta ar fi fost pentru ei mai mult ca orice!
Din cauza noilor deosebiri de vederi s-au creat multe fricțiuni între noi.
Au început lungile stări de vorbă și nesfârșite sfaturi frățești de dinainte de adunări sau de după ele. - Încercam mereu să ajungem de aceeași părere, - dar se făcea atâta vorbă, se pierdea atâta timp prețios - și ani de zile nu s-a reușit să se ajungă la o părere limpede și una pentru toți. Diavolul, cu ajutorul acestui vânt rău și tulburător, căuta să împingă cu toată puterea corabia frumoasei Lucrări înspre un naufragiu rușinos și deplin.
În timp ce stăpânise noaptea cea grea și lucrătorii dormeau, un vrăjmaș semănase neghina, iar acum aceasta răsărea peste tot.
Altă plagă a venit în curând peste țara noastră abia scăpată de război: Nimicitoarea secetă din Moldova a anului 1946. Fusese lovită de moarte cea mai scumpă și mai frumoasă parte a pământului nostru românesc.
Noi ne-am dus să-i îmbărbătăm și să-i mângâiem pe frații noștri moldoveni cu Cuvântul lui Dumnezeu. Am fost atunci și singur și împreună cu fr. Marini pe la multe adunări. Sute și uneori mii de oameni, înspăimântați de pedeapsa cerească, ascultau Cuvântul Domnului - și mulți s-au arătat gata de pocăință și de îndreptarea spre Dumnezeu, pentru ca El să îndepărteze de peste noi această nenorocire.
Soarele ardea ca un foc necruțător. Țarinile erau pârjolite. Și peste tot plutea zi și noapte numai praf fierbinte... Vitele și păsările mureau de foame și de sete, iar bieții oameni nu mai știau ce să mai facă sub pedeapsa lui Dumnezeu. Încă odată se adevereau profețiile celor ce ne înștiințaseră din partea Domnului, cu ani mai înainte de a fi început să vină șirul lor.
Curând începu exodul bieților moldoveni care își vindeau aproape pe nimic tot ce aveau și mergeau în celelalte părți ale țării după porumb și hrană pentru familiile lor năpăstuite.
Noi căutam să venim puternic în ajutorul fraților noștri încercați. Organizarăm strângeri de ajutoare pe județe și pe centre pentru frați.
În toamnă când lipsurile ajunseseră într-o formă și mai gravă, am organizat aducerea copiilor și repartizarea lor pe la familiile noastre. Zile și săptămâni au avut casele noastre ca niște aziluri de noapte, pline de frați și surori cu copii mici sau mai mărișori, bolnavi și flămânzi, care stăteau la noi până când puteau fi împărțiți... Toate încăperile caselor noastre erau golite de tot, apoi umplute cu așternuturi de paie pe jos... Acolo dormeam cu toții, împărțind împreună și pâinea și locul pe care îl aveam. Cât de necăjiți - și totuși cât de fericiți ne simțeam, înfrățiți astfel.
Sute și sute de copii și de frați au trecut atunci pe la noi... Mulți dintre ei au rămas ani de zile apoi pe unde fuseseră găzduiți, unii legându-se împreună pe totdeauna.
Cât de scumpe suflete de frați și de surori am cunoscut atunci! Unul dintre aceștia era și fratele Faimuță.
Îl cunoscusem în vara secetei la adunarea din Preluci - Bacău. Era un suflet amărât, fiul părăsit și aflat de cineva pe pragul unei biserici din Iași. Îl născuse fără vreme o biată femeie evreică bolnavă și sărmană, care apoi a murit curând într-un spital. Fratele Faimuță era un slăbănog și cu trupul și cu mintea. Dar avea o dragoste și o credință mare față de Domnul și față de frați.
Fusese crescut într-un orfelinat, apoi lăsat în voia soartei. A apucat printre frați și astfel ajunsese copilul frățietății din Moldova. Trăia pe la frați, umblând dintr-un sat în altul, dintr-o adunare în alta. Le era drag, cu milă și cu duioșie, la toți frații. Și îi purtau bucuroși de grijă.
Acum însă era foamete. Și puțina hrană era împărțită între cei mai apropiați fiecărei familii. El sărmanul neavând familie suferea cel mai dureros.
Când l-am aflat, era plin de bube... Se lipise de noi cu toată disperarea lipsurilor în care se găsea.
De atunci eu l-am luat la noi... A devenit părtaș la familia noastră. Ani de zile ne-am bucurat de el. Devenise curierul dorit al tuturor fraților din părțile Beiușului. Cutreiera drumurile frățești cântând și vorbind singur.
- Cu cine vorbești frate Faimuță?
- Cu Domnul Isus și cu Măicuța Domnului - răspundea el fericit. Și toată fața lui zâmbea de o cerească bucurie lăuntrică.
Avea totdeauna un sac în care strângea tot ce primea de la mâinile iubitoare și milostive ale surorilor noastre. Iar pe drumurile lui ori de câte ori găsea pe cineva mai sărac ca el îi dădea aceluia tot ce avea mai bun din ceea ce primise el.
Fratele Faimuță a trecut la Domnul în anul 1951, pe când era la frații din Beliu. A avut o înmormântare cum nu se mai văzuse... Toate împrejurimile îl cunoscuseră. Au luat parte o mulțime mare de frați și alți oameni. L-au slujit șapte preoți.
N-am putut să nu scriu aceste lucruri, pentru că fratele Faimuță ne-a fost tuturor o mare pildă de dragoste frățească, de încredere deplină în Domnul și de umblare în nevinovăție. Cred că în Împărăția lui Dumnezeu el va străluci înaintea multora. Totdeauna mi se umplu ochii de lacrimi când îmi aduc aminte cum scotea el cu mâinile tremurânde din buzunarul hainei cărticica lui de cântări - și ne zicea:
- Să vă cânt cântarea mea.
- Cântă frate Faimuță!
Ștergându-se cu o batistă totdeauna boțită, începea slăbuț și tremurând:
- Eu n-am avut nici mamă,
străinii m-au crescut...
Apoi până la sfârșitul cântării îi picurau lacrimile pe cărticica lui.
Nouă ni se topeau inimile de mila și de dragostea lui. Țineam la el mai mult ca la orice frate. El n-avea casă dar avea sute de case, de mame, de frați, de surori... întocmai cum spusese Domnul Isus.
Tot cam în felul fratelui Faimuță au mai fost mai demult printre noi și alții. Unul dintre aceștia era fratele Culiță, cel cu lupul, despre care am mai povestit cândva. Altul fratele Simon, altul fratele Pătruț.
Povestea fiecăruia din ei era tristă, dar amintirile lor ne sunt frumoase tuturor celor care i-am cunoscut.
În Împărăția cerurilor cred că fericirea lor va fi printre cele dintâi.
Acum parcă nu mai avem printre noi astfel de frați fericiți.
E și asta una dintre nostalgiile sufletelor noastre, în vremurile „noi” prin care grăbim.
Slăvit să fie Domnul!
Meditații:
Nu ar fi sminteli și dezbinări dacă nu s-ar face învățătură potrivnică și credință deosebită împotriva învățăturii apostolice.
Sf. Ioan Gură de Aur - Omilia Romani
+
Trebuie să ne purtăm față de sectari cu dragoste,
să încercăm a-i îndrepta prin puterea dragostei lui Hristos, - aceasta este prima cale.
A doua este să ne ferim de discuțiile nefolositoare cu sectarii îndărătnici.
Păr. Iosif Trifa