Cap. 2 - O taină a lui Dumnezeu
Traian Dorz - Istoria unei Jertfe Vol. 3
„Rugaţi-vă... pentru noi ca Dumnezeu
să ne deschidă o uşă pentru Cuvânt ca
să putem vesti taina lui Hristos, pentru
care iată mă găsesc în lanţuri”.
Lucrarea de vestire a Evangheliei Domnului nostru Isus Hristos, în lumea aceasta, este o lucrare duhovnicească. Împărăţia Lui fiind o Împărăţie duhovnicească, Biserica Lui, Trupul Său Sfânt, este în primul rând o familie, o unitate şi o frăţietate duhovnicească. De aceea ea este ceva cu totul aparte şi cu totul altfel decât orice înţeles firesc, lumesc, pământesc. Şi mult dincolo de toate aceste înţelesuri.
Cuvintele Mele sunt Duh şi Adevăr - a zis Mântuitorul nostru Isus, - fiindcă „Dumnezeu este Duh”. De aceea şi oricine vrea să înţeleagă aceasta - trebuie să fie duhovnicesc.
Împărăţia lui Hristos nu vine fireşte, izbind privirile fireşti, ca împărăţiile lumii acesteia. Ea fiind, prin esenţa ei, de aceeaşi natură cu El, vine prin Duhul Sfânt. Astfel, oricine vrea să facă parte din acest Trup al Lui, trebuie neapărat să se nască duhovniceşte. Să se transforme, prin lucrarea puterii Cuvântului şi a Duhului Sfânt, într-o fiinţă nouă, duhovnicească şi de natură divină.
Această condiţie a naşterii duhovniceşti este tot atât de necesară pentru viaţa veşnică pe cât de necesară pentru viaţa asta este condiţia naşterii trupeşti.
Fără naşterea trupească nu poţi intra în viaţa asta trecătoare. Fără naşterea duhovnicească nu poţi intra în viaţa veşnică...
Adevărat, adevărat îţi spun - a zis Domnul Isus Hristos lui Nicodim - că dacă un om nu se naşte din nou, nu poate vedea Împărăţia lui Dumnezeu... Dacă nu se naşte cineva din apă şi din Duh nu poate intra în Împărăţia lui Dumnezeu (Ioan 3, 3-5).
N-o poate vedea, pentru că îi trebuie alţi ochi pentru realităţile ei. Şi nu poate intra, pentru că îi trebuie o altă identitate pentru eternitatea ei.
Acestea două le primeşte fiecare om numai personal, în clipa când se petrece cu el minunea transformării... Minunea prefacerii ca minunea transsubstanţierii, a pâinii şi vinului, - prin aceeaşi Putere şi Lucrare Dumnezeiască, - în Trupul şi Sângele Lui Sfânt şi sfinţitor.
Această transformare este în întregime o taină a lui Dumnezeu. O taină care, ca tot ce este taină ascunsă în Dumnezeu, este o moarte şi o viaţă, cu neputinţă de împlinit altfel decât prin lucrarea şi voinţa lui Dumnezeu (Ioan 1, 13; Col. 3, 4).
Dar numai prin această taină se poate intra în comuniune cu realităţile duhovniceşti, în părtăşie şi unire cu Dumnezeu. „Duh este Dumnezeu! - spunea Mântuitorul Însuşi - şi oricine se închină Lui, trebuie să o facă aceasta în duh şi în adevăr” (Ioan 4, 24). Această cale a duhului, a tainei, este singura prin care se poate dobândi firea Dumnezeiască, făptura de esenţă divină prin care devenim fii ai lui Dumnezeu (1 Ioan 3, 1-2).
Alegerea celor în care să se facă această lucrare, este iarăşi o taină.
Timpul când se face şi felul cum se face, sunt la fel taine ale lui Dumnezeu.
De ce se face cu unul - şi nu cu altul?
De ce se face atunci - şi nu altcândva?
De ce se face aşa - şi nu altfel? - Nu ştim! Acestea sunt taine cunoscute numai lui Dumnezeu şi cu putinţă de înţeles şi de împlinit numai de către harul şi dragostea Duhului Său Sfânt. Dar sunt atât de minunate!
Taină este apoi şi legătura de înrudire cerească şi sfântă, care le uneşte pe aceste suflete noi în aşa fel încât din orice neam ori seminţie ar face parte, din orice strat social sau condiţie materială ar fi, din orice confesiune sau limbă, de orice pregătire sau vârstă - ei se simt fericit atraşi şi legaţi între ei de o putere nebiruită şi pe o durată veşnică.
Când sufletele acestea trec pragul adunării frăţeşti şi ajung împreună în faţa Domnului lor, - toate deosebirile lumeşti dintre ei, rămân dincolo de prag şi aici, în Hristos şi prin El, ei devin cu toţii fraţi şi surori. Nu mai există între ei superiori şi inferiori. Nici bogaţi şi săraci. Nici învăţaţi şi neînvăţaţi. Galoanele şi diplomele lumeşti sunt anulate de dragostea lui Hristos care înălţând orice vale şi coborând orice deal, face o dulce nivelare a tuturor, până la o aceeaşi părtăşie şi o împărtăşire desăvârşită şi fericită între toţi.
Taină este puterea şi harul care îngrijeşte ca acest foc sfânt să fie ţinut mereu aprins între ai lui Hristos şi să nu se stingă dintre ei niciodată. Bucuriile lor să fie mereu împrospătate şi numărul lor să fie mereu sporit sau înlocuit, spre a nu se pierde niciodată. Chiar dacă prin uneltirile celui rău şi prin căderile celor slabi, starea lor nu poate rămânea totdeauna la fel. Şi numărul lor totdeauna acelaşi.
Există un hotar al luminii de care îngrijeşte puterea lui Dumnezeu şi un nivel al întunericului care se ţine prin puterea diavolului. Oricine este scos de sub stăpânirea întunericului şi intră în hotarul luminii, - devine un fiu al lui Hristos, care este Lumina lumii. Dar oricine recade din această lumină coborându-se din nou în puterea întunericului, (sau nu iese niciodată de sub această putere), - este rupt de Dumnezeu şi unit cu diavolul.
Din sus de acest hotar este Lucrarea lui Dumnezeu care trăieşte şi rodeşte în lumină prin puterea Duhului Sfânt spre viaţă, iar din jos de el este lucrarea Satanei care trăieşte şi rodeşte prin puterea păcatului, spre moarte.
Dar ce s-a întâmplat? - Împotriva voinţei şi poruncii lui Dumnezeu, Stăpânul Luminii şi al Adevărului - stăpânitorul întunericului şi al minciunii a reuşit să-şi strecoare între fiii cei duhovniceşti ai lui Hristos, pe fiii săi cei fireşti ai minciunii, îmbrăcaţi în prefăcătorie şi căutători după lucruri lumeşti, potrivit firii şi obiceiului stăpânului lor.
Astfel aceştia, înarmaţi cu metodele şi firea Satanei, umblă după lucrurile de jos. Intrând în staulul lui Hristos prin altă parte decât prin uşa naşterii din nou - ajung în Lucrarea Evangheliei, fără a fi înnoiţi prin harul şi puterea Duhului Sfânt. Rămân tot cu o minte firească, cu o inimă firească, cu un caracter firesc. Astfel ei sunt fără înţelepciunea Duhului, fără căldura dragostei lui Dumnezeu, fără curăţia Adevărului, fără Evanghelia voii lui Hristos.
Judecata lor fiind pământească, umblarea lumească şi vorbirea firească, - tot aşa este şi sămânţa pe care o seamănă ei în Ogorul Sfânt. Tot aşa este şi „evanghelia” pe care o predică ei. Tot aşa sunt şi copiii pe care îi naşte duhul lor.
Sămânţa lor rodeşte tulburări şi dezbinare, neghină şi păcate, rătăciri şi căderi.
„Evanghelia” lor de acelaşi nivel scăzut ca ei şi pe aceeaşi măsură de rătăcire ca firea lor, - este o evanghelie a bunului lor plac. O evanghelie care le permite fiecăruia din ei să înveţe ce vor, să trăiască precum le place, să umble după cum vreau.
Din lucrarea acestora apoi se nasc şi cresc între fiii lui Dumnezeu, copiii păcatului, ai ambiţiei, ai tulburărilor, ai dezbinării, ai răului. Aceştia sunt fiii neghinei din ţarina Evangheliei (Matei 13, 36-43).
În pilda cu neghina, ucenicii Domnului când şi-au dat seama că sămânţa aceasta trebuie smulsă şi înlăturată, s-au gândit şi grăbit să facă ei acest lucru. Dar Domnul i-a oprit spunând: voi puteţi greşi în această alegere pe cine să smulgeţi şi pe cine nu.
O, ce bine ar fi făcut atunci ucenicii dacă ar fi început cu toţii să-L roage pe Domnul să facă El acest lucru, să aleagă şi să scoată El neghina din holdă, căci El nu greşeşte.
De multe ori, ucenicii s-au luptat singuri să facă alegerea şi scoaterea neghinei... Astfel au scos de multe ori grâul - şi au lăsat neghina, care avea „frunze” late şi „flori încântătoare”... Au bănuit pe cei adevăraţi - şi s-au încrezut în cei înşelători. Au părăsit pe cei cu cugetul curat - şi s-au luat după cei prefăcuţi. Au scos din inimă pe cei cu duhul adevărat - şi au cultivat pe cei cu duhuri străine şi înşelătoare.
Lucrarea Oastei Domnului, fiind o suflare tainică a Duhului Sfânt, a adus de la începutul ei în Biserica noastră, în poporul nostru şi în timpurile noastre, una din acele primăveri duhovniceşti pe care le reînvie - rar - din timp în timp şi din loc în loc, dragostea deosebită şi grija mântuitoare a lui Dumnezeu Tatăl nostru pentru salvarea acelor oameni şi a acelor locuri în care apar. Oastea Domnului a apărut ca vestea tainică din noaptea Betleemului, care aducea bucuria unui Mântuitor şi a unei mântuiri, acolo unde stăpânea un întuneric de veacuri.
A apărut ca mesajul tainic al lui Ioan Botezătorul care propovăduia venirea Mielului lui Dumnezeu, într-acel loc pustiu care era fără nici un ecou, fără nici o viaţă şi fără nici un rod duhovnicesc.
Era ca înlăturarea unei marame nefericite ce ne acoperise ochii cei adevăraţi cu o îndelungată orbie şi cu o amăgitoare iluzie despre starea pierdută în care eram...
Era suflul învietor al Duhului Sfânt, peste văile pline de morţi duhovniceşti din Biserica noastră şi din neamul nostru.
Prin Oastea Domnului Duhul lui Hristos arăta puternic confesiunii noastre şi naţiunii noastre, o grijă şi o chemare deosebită şi cutremurătoare. Prin această Lucrare cerească, bunătatea şi dragostea lui Dumnezeu ne arăta că vrea să Se ocupe în chip cu totul ales, de învierea şi ridicarea noastră. Cine ştie apoi ce planuri minunate mai avea Domnul şi ce lucrări fericite ar fi mai făcut El şi pentru alţii prin noi. Dacă noi am fi înţeles cu toţii această lucrare şi am fi ascultat de chemarea şi cercetarea Lui... „Cercetatu-ne-a pe noi din înălţimi Domnul”, - era cu adevărat cântarea de dragoste a lui Isus pentru noi.
O, dacă ar fi fost înţeleasă şi primită această cercetare, ce transformare fericită ar fi urmat pentru toată confesiunea şi naţiunea noastră atunci, după primul mare război mondial, când Dumnezeu ne dăruise învierea naţională şi voia să ne dea prin această Lucrare şi învierea sufletească! Totul era înainte de cel de-al doilea mare război din care poate am fi scăpat altfel. Dar pentru că n-am înţeles şi n-am primit acel dar al lui Dumnezeu, a fost îngăduit să vină peste noi ceea ce a venit, ca o pedeapsă... şi - poate - ca o ultimă înştiinţare cu privire la înţelesul tainic şi mântuitor al planului Său cu noi.
Cu Oastea Domnului s-a repetat însă exact acelaşi lucru care se întâmplase cu Mântuitorul la venirea Lui în mijlocul lumii.
În primele zile solia cea nouă a lui Isus a trezit interesul lumii. Apoi lucrările Lui minunate au atras curiozitatea ei.
Dar îndată ce cuvintele Adevărului au început să cadă ca nişte plesne de foc peste trufia păcatului şi ca nişte lovituri necruţătoare peste adăposturile nelegiuirii, - stăpânitorii lumii acesteia s-au trezit şi s-au organizat împotriva Lui.
Au urmat curând uneltirile, urmăririle, înscenările, judecăţile şi sentinţele. Întâi cele ale mai marilor confesiunii. Apoi, la stăruinţele acestora, - au urmat şi celelalte ale mai marilor naţiunii.
Şi astfel Trimesul lui Dumnezeu către oameni, a fost cât mai repede trimis de către oameni înapoi cu mâinile, cu picioarele şi coasta străpunsă, la Dumnezeu care Îl trimisese. Spre a-I arăta lui Dumnezeu nu numai tot dispreţul pentru iubirea Sa - ci şi toată ura pentru Împărăţia Lui.
Cu istoria Bisericii vii şi adevărate, s-a întâmplat în lume acelaşi lucru. Mireasa Mielului a avut şi ea pe pământ exact aceeaşi soartă ca şi Mirele ei ceresc. La fel a fost primită şi tratată şi ea de către cele două puteri care L-au prigonit şi pe Domnul ei.
Conducătorii confesiunilor şi ai naţiunilor n-au înţeles niciodată în nici un fel şi în nici un loc mesajele cereşti şi înnoitoare pe care le-a trimis şi le trimite lumii dragostea mântuitoare a lui Dumnezeu. Oriunde a apărut vreun trimis ceresc cu un mesaj ceresc, confesiunea şi naţiunea au văzut în el o primejdie - şi îndată au căutat să-l zdrobească prin orice mijloace care li s-au ivit mai la îndemână. Oamenii păcatului au ştiut întotdeauna să-şi apere interesele lor vinovate cu lozinci nevinovate şi fărădelegile lor ascunse cu legi văzute. Astfel Adevărul este totdeauna condamnat iar nevinovatul său purtător este răstignit.
Mielul n-are nici colţi, nici gheare, nici copite cu care să se apere. El n-are decât nevinovăţia, tăcerea şi răbdarea. Iar acestea nu sunt privite acum decât cu dispreţ şi cu sfâşiere de către lumea lupilor.
Aşa a fost totdeauna, - dar sigur nu va fi pe totdeauna. Are şi lupul vremea lui! - Când îi va trece vremea sa, - va veni şi vremea cea veşnică a Mielului...
Dar până atunci, istoria Primului Miel se repetă cu toţi urmaşii Lui şi cu toţi ostaşii Lui. Neavând nici ei alte arme decât nevinovăţia, tăcerea şi răbdarea Lui - se pare că şi soarta lor este mereu aceeaşi - şi că trebuie să fie mereu numai aceea de a fi doar sfâşiaţi şi nimiciţi.
Tulburătorul poate să se bage cu forţa, să lupte cu ameninţarea, să intre cu obrăznicia, - dar paşnicul nu. Fiul păcii nu poate avea de arme decât blândeţea, bunătatea, evlavia...
Când acestea sunt călcate în picioare, el pleacă sau moare.
Dezbinătorul poate folosi prefăcătoria, răstălmăcirea, surâsul viclean, înzestrarea lui trufaşă şi lăudăroasă, - dar fratele cinstit nu se poate folosi de astfel de arme nici chiar împotriva vrăjmaşului dinăuntrul Lucrării Domnului. Ostaşul adevărat al lui Hristos nu are decât armele Duhului, semnele jertfei, ranele cuielor; urmele lacrimilor, genunchii rugăciunilor, duioşia mustrărilor, durerea înştiinţării sau sfâşierea despărţirii. Unde acestea sunt zadarnice, el nu mai are ce să caute. De unde acestea sunt alungate, pleacă şi el - sau moare cu ele.
Şi totuşi adevărul cu privire la sfâşierea mieilor lui Hristos este doar o jumătate de adevăr. Jumătatea cealaltă nespus mai minunată a acestui adevăr, este partea pe care n-o văd decât foarte puţini. Că de fapt nu mieii sunt cei nimiciţi! - ci lupii!
Iată, istoria este martoră că toţi prigonitorii Mielului Hristos - au fost ei înşişi, pe rând, nimiciţi. Iar El, Isus, trăieşte şi biruieşte. Şi va trăi şi va birui până când Îşi va supune pe toţi vrăjmaşii Săi aşternut picioarelor Sale (1 Cor. 15, 25).
Şi mai iată că şi noi, care mărturisim acest cutremurător adevăr, suntem o dovadă despre el: din toţi câţi ne-au sfâşiat şi ne-au chinuit şi pe noi, - nu mai trăiesc astăzi nici unii. Dar chiar nici unii. Au pierit nu numai ei toţi ci şi numele lor. Oricât de puternici păreau cândva, azi nu mai sunt. Ca ceara s-au topit şi ca fumul s-au dus. Iar noi iată că trăim şi suntem.
Nu este oare minune asta? Şi nu este oare o dovadă că Mielul e mai puternic?
Că nevinovăţia este mai neînvinsă? Că tăcerea mai grăitoare? Că răbdarea este mai tare?
Dar câtă vreme luptele sunt numai din afară şi necazurile vin numai de la cei străini de Lucrare, - pierderile nu sunt prea dureroase şi nici mirarea nu-i prea mare. La acestea este normal să ne aşteptăm, fiindcă acestea e firesc să vină.
Adevăratele dureri sunt însă acelea care vin dinăuntru. Adevăratele pierderi sunt acelea pe care le aduc luptele dintre fraţi. Adevăratele nenorociri sunt acelea făcute Lucrării Duhului Sfânt de către dezbinările şi tulburările lăuntrice, aduse de duhurile străine prin fraţi, între fraţi.
Lucrarea acestor duhuri este şi ea o taină. Este taina fărădelegii „care a început să lucreze” - precum înştiinţează Sfântul Cuvânt al lui Dumnezeu la 2 Tes. 2, 7-12. Şi după cum taina credinţei pregăteşte cugetele curate pentru venirea lui Hristos, tot aşa taina fărădelegii pregăteşte cugetele necurate pentru venirea nelegiuitului pe care Domnul Isus îl va nimici cu suflarea gurii Sale şi îl va prăpădi cu arătarea Venirii Lui... Şi aceasta pentru ca toţi cei care au crezut şi păstrat adevărul cu sfinţenie şi statornicie - să fie mântuiţi. Iar cei care n-au rămas în adevăr ci au găsit plăcere în nelegiuire - să fie osândiţi.
Iată fericirea şi răsplata celor care rămân tari ţinând neschimbată până la sfârşit învăţătura pe care au primit-o de la început (2 Tes. 2, 15; 1 Cor. 11, 2; 1 Ioan 2, 24). Şi iată căderea şi osânda acelora care nerămânând statornici în ce au primit şi auzit, se lasă duşi încoace şi încolo de orice vânt de învăţătură prin viclenia oamenilor şi prin şiretenia lor în mijloacele de amăgire... (Efes. 4, 14; Gal. 1, 6-9; 2 Tes. 1, 6; Gal. 5, 12).
Mare şi însemnat lucru este ca să se cerceteze pe sine însuşi fiecare credincios pentru ce taină lucrează el. Şi ce taină lucrează în el.
Am spus mai sus că pierderea cea într-adevăr mare, nu vine pentru Lucrarea lui Dumnezeu din afară ci dinăuntru. Şi această nenorocire începe atunci când unii din fiii sfinţeniei se lasă ademeniţi de necurăţie. Când unii din cei ce fuseseră logodiţi cu Hristos trebuind să-şi păstreze toată inima şi gândurile în curăţia dragostei numai de El, - se lasă amăgiţi de vreuna din ispitirile şarpelui. Şi inimile lor se strică de la curăţia dragostei cea faţă de Isus. Atunci primesc aceştia în sufletul lor un alt isus, o altă evanghelie şi un alt duh (2 Cor. 11, 2-4).
Apoi după ce le-au primit pe acestea se fac purtătorii acestora între fraţi, stricând învăţătura dintâi, rătăcind credinţa, alungând pacea, pierzând dragostea, împrăştiind sufletele şi nimicind adunarea.
Toate aceste comori scumpe care fuseseră câştigate cu atâta preţ sfânt, păstrate cu atâta muncă sfântă şi pregătite pentru atâta roadă sfântă - în curând sunt nimicite fără cruţare de către acele duhuri vrăjmaşe, a căror purtători s-au făcut acei fraţi netrebnici şi osândiţi.
Iată, au fost atâtea adunări pe care nu le-au putut nimici nici un fel de prigoane din afară. Dar le-au nimicit pe totdeauna sămânţa neghinei şi duhurile viclene. Acestea au cucerit mai întâi pe unii fraţi căzuţi în robia vreunui păcat, văzut sau ascuns. Apoi vrăjmaşul a făcut din ei purtătorii răstălmăcirilor biblice, aducători de tulburări şi făcători de dezbinare.
Oastea Domnului, ca Lucrare a lui Dumnezeu, n-a fost scutită şi nu va fi scutită până la sfârşit de astfel de ispite şi de ispititori. Diavolul va găsi mereu printre fraţii slabi, lucrători care să se lase amăgiţi de câştigul mârşav (1 Tim. 3, 3), de dorinţa de întâietate (3 Ioan 9) sau de duhul de partidă (1 Cor. 3, 3) - iar prin aceştia uşor îi va înşela pe cei neştiutori şi nestatornici fiindcă aceştia sunt totdeauna cei lesne crezători (2 Petru 3, 16).
S-a mai întâmplat asta, aşa cum profeţise părintele Iosif de pe patul morţii sale, când a spus că după ce Biserica s-a lepădat de Oaste prin conducătorii ei şi după ce Neamul s-a lepădat de Oaste prin legile sale, - vor veni zile când şi ostaşii se vor lepăda de Oaste, prin alipirea lor de alte învăţături, de alte duhuri, de alte evanghelii, de alţi isuşi...
Şi iată că am ajuns şi aceste vremuri când mulţi din cei ce n-au rămas în învăţătura şi în duhul Oastei dintâi, au ajuns acum să se rupă de duhul ei şi să se împartă în două duhuri, în două tabere extreme şi extremiste... Cei din dreapta formalistă şi cei din stânga sectaristă. Amândouă aceste tabere se urăsc şi se prigonesc între ele, dar urăsc şi prigonesc şi duhul Oastei adevărate şi statornice. Astfel cei care au căzut din taina lui Dumnezeu, nu mai pot nici înţelege nici suferi lucrarea tainică de mijloc. Formaliştii o numesc sectară, sectarii o numesc formalistă.
Şi fiecare se luptă să o atragă de partea sa, iar dacă nu o pot, - să o nimicească...
Această stare de lucruri s-a conturat şi mai mult în cursul anului 1949. Fracţiunea formalistă desprinsă în 1935 am văzut cum prigonise şi cum prigonea încă pe cei din frăţietatea Oastei adevărate. Evenimentele politice din ţară au „rezolvat” curând problema lor - şi iată cum:
În anul 1948 Statul a impus Bisericii Oficiale marile şi adâncile schimbări cunoscute. S-au făcut noi statute de organizare şi funcţionare a Bisericii, stabilind în multe privinţe alte stări de lucruri. Cu acest prilej au fost desfiinţate şi toate asociaţiile religioase care funcţionau în cadrul Bisericii, indiferent de mărimea sau scopul lor.
După această hotărâre a Sinodului Bisericii, Lumina Satelor care încă mai apărea, într-o formă amărâtă şi schiloadă - şi-a publicat bucuroasă actul de moarte, odată cu mult dorita Declaraţie de desfiinţare a Oastei Domnului ca organizaţie bisericească, deodată cu toate celelalte asociaţii din Biserică, asociaţii care de fapt mai fiinţau doar cu numele. Fiindcă fărâma de viaţă pe care le-o dăduse formalismul, încetase de tot şi demult.
După publicarea în Lumina Satelor a acestei Declaraţii de autodesfiinţare, oastea mitropoliei n-a mai supravieţuit. Adunările ei şi aşa mici şi rare, cum fuseseră - au încetat de tot. Iar cei câţiva zeloşi prin care mai fiinţa această oaste: Forsea, Comiza, Băcilă, - s-au „liniştit”, fiecare cu ale sale, invidiind pe „fraţii ceilalţi” pe care Declaraţia Mitropoliei nu-i impresionase prea mult. Şi nu erau obligaţi să se desfiinţeze.
Astfel au început denunţurile, pârele şi uneltirile sub multe alte forme împotriva noastră. Fie din partea Oficialităţii, fie din partea fraţilor aserviţi vrăjmaşilor Oastei. Acestea n-au contenit niciodată. Ci când sub o formă când sub alta, când într-un loc când în altul, - au continuat prin toţi anii următori.
Oficialitatea Bisericii, având un singur scop: nimicirea Oastei, n-a cruţat nici un mijloc prin care putea ajunge la împlinirea acestui plan. Nici o milă, nici o consideraţie, nici o reţinere - n-au arătat organele bisericeşti faţă de cei care continuau să se dovedească statornici pe calea Oastei. Deşi în orice parohie unde trăiau şi lucrau ostaşii, ei erau cei mai dintâi şi cei mai săritori în toate treburile şi cerinţele bisericeşti. Darurile lor erau bune, munca lor era bună, exemplul lor era bun, - numai ei nu. Toate ale lor erau de dorit şi frumoase, dar faptul că ei aparţineau Oastei Domnului, era un rău atât de mare încât întrecea toate meritele şi binefacerile lor.
Pentru acest lucru ei erau urâţi şi nesuferiţi, deşi nimeni nu putea spune nici un alt rău despre ei decât acesta.
Vom vedea mai departe până la ce fapte i-a împins această ură pe unii preoţi, împotriva fraţilor.
Pe de altă parte, partida sectaristă, nu s-a folosit de mijloace mai cinstite decât cealaltă partidă, împotriva duhului curat al Oastei dintâi.
Nădăjduim că din cele ce le-am spus de multe ori în cursul acestei istorisiri cu privire la scopul pentru care Duhul Sfânt a pornit această Lucrare a Oastei în Biserica noastră şi în neamul nostru, - acest adevăr a fost bine înţeles. L-am repetat anume de atâtea ori în cuprinsul acestei istorisiri şi va trebui să-l mai repetăm, pentru că ştiu cât de repede se poate pierde firul adevărului printre toate feluritele urzeli ale minciunii, pe care diavolul le încâlceşte necontenit în jurul acestui fir scump şi sfânt, pentru a-l acoperi şi pierde.
Deci încă o dată: Oastea Domnului a fost ridicată cu un scop mare şi sfânt, anume: învierea şi înflăcărarea credinţei noastre, reînnoirea adevărată şi rodnică a vieţii duhovniceşti, în Biserica noastră şi în neamul nostru.
Nici o altă lucrare duhovnicească în afară de Oastea Domnului şi dinainte de ea - nu a putut corespunde atât de minunat acestui scop mare şi sfânt.
Nici un alt curent moral sau spiritual dinaintea ei, n-a fost în stare să facă învierea şi reînnoirea duhovnicească pe care a făcut-o ea, pe o scară atât de largă şi într-un timp atât de scurt.
Nimic în afară de această Lucrare Dumnezeiască n-a mai putut interesa şi angaja într-o împrejurare atât de potrivnică, într-un număr atât de mare şi într-un mod atât de înflăcărat şi de spontan - pe locuitorii acestei ţări, pe membrii acestei confesiuni, pe fiii acestui neam.
Dar - tocmai când era să ajungă chiar pe punctul marelui ei salt calitativ, pe punctul de a deveni dintr-o formaţie redusă şi locală, una puternică şi generală, antrenând şi angajând întregul Bisericii şi naţiunii, - tocmai atunci a venit marea lovitură din dreapta în capul ei. Apoi cea din stânga, în inima ei.
Duhul oficialităţii confesionaliste ar fi vrut să facă din acest Samson puternic care era Oastea, un rob. Dintr-un sfâşietor de lei şi un biruitor de filisteni, - un salahor orb, bun numai să învârtă la moara intereselor pământeşti ale mai marilor zilei.
Duhul devierilor sectariste ar fi vrut să facă Oastea o remorcă ataşată fie la coada vreunei secte din cele existente, fie o căruţă a nimănui, împinsă în gol pe linia moartă a vreunei noi învăţături, care să facă din ea o sculă netrebnică şi izolată, ruginind şi fărâmiţându-se singură undeva departe, cât mai departe şi mai ruptă de viaţa Bisericii şi de a poporului. Cât mai înstrăinată adică de chiar scopul şi menirea pe care i-o rânduise Dumnezeu când o trimisese în lume.
Acestea erau uneltirile şi lucrările viclene ale vrăjmaşului. Şi înspre această soartă pentru Lucrarea Oastei erau folosite acum nu numai uneltele din afară - ci şi multe unelte oarbe dinăuntru.
Am mai spus că Dumnezeu a dat Frăţietăţii Oastei un mare dar: dragostea frăţească şi dorinţa cercetărilor şi petrecerilor frăţeşti. Un circuit al iubirii de fraţi este continuu prin ţară. În felul acesta bucuriile sunt totdeauna proaspete, binecuvântările împărtăşite, hrana felurită şi creşterea uniformă.
Dar cei căzuţi în robia duhurilor străine şi a învăţăturilor diferite, - au ieşit şi ies din acest circuit sfânt. Ei se rup de fraţi şi se despart de unitatea trupului Lucrării, devenind nişte mădulare infectate de un duh străin şi potrivnic. Aceştia ajung nişte membre răsucite, care merg invers decât trupul şi lucrează contra celorlalţi. Singurul rod al lucrării acestora este tulburarea păcii duhului şi dezbinarea unităţii frăţeşti. În urma acestora vine totdeauna scăderea numărului, căderea sufletelor, pierderea binecuvântărilor, plecarea Duhului Sfânt - şi nimicirea adunării. Acest lucru este atât de limpede şi s-a petrecut cu atât de multe adunări frumoase, încât e de mirare cum mai poate orbi diavolul pe unii care încă nu văd cursa aceasta şi cad mereu în ea.
Ţinta tuturor celor prin care vin tulburările şi dezbinarea în Lucrarea lui Dumnezeu este aproape totdeauna una singură: dorinţa să devină şefi, lăcomia ambiţioasă după întâietate, satanica sete după locul din frunte.
Toate dezbinările au venit numai din ispita asta, cu care i-a învins diavolul pe cei nesmeriţi.
Nu versetele biblice îi despart pe credincioşii Domnului!... căci Biblia n-a despărţit niciodată pe copiii lui Dumnezeu, ci Biblia i-a unit şi mai mult.
Nu adevărul dezbină pe cei ce-L caută şi-L iubesc pe Domnul - ci şiretenia înşelătoriei strecurată sub cuvintele versetelor sfinte - aceasta îi dezbină.
Nu înţelepciunea care vine de Sus răstălmăceşte Scriptura, căci această înţelepciune este întâi curată, apoi paşnică, blândă, uşor de înduplecat, plină de îndurare şi de roduri bune, fără părtinire, nefăţarnică (Iacov 3, 17). Înţelepciunea aceasta uneşte, strânge şi îi face totdeauna fericită şi frumoasă dragostea şi părtăşia oricărei adunări a oricăror copii ai lui Dumnezeu! Ci dezbinarea o face „înţelepciunea” cea primejdioasă şi vicleană a lui Satan. Ea este aceea care caută şi reuşeşte să facă dezbinările între fraţi, între credincioşi, între lucrătorii Domnului.
În Cartea Judecătorilor la cap. 9 este descrisă o întâmplare plină de tâlc pentru noi toţi, cu privire la acest adevăr. Iată întâmplarea:
Era după moartea viteazului şi credinciosului Ghedeon, bunul şi credinciosul conducător al poporului Israel. Nişte îndrumători slabi veniţi după el, au îngăduit iarăşi să se amestece în poporul Domnului învăţături stricate şi învăţători străini. În această atmosferă de amestecături pierzătoare, s-a ridicat „uneltitorul şi ambiţiosul Abimelec”, convocând nişte mari adunări „frăţeşti”, unde să poată să-şi arate el talentele lui de şef, bătându-se cu pumnul în piept şi strigând, ca să vadă cu toţii că el este cel mai vrednic, mai înţelept şi mai curajos ca toţi... Că el o să ştie conduce poporul nespus mai bine ca toţi ceilalţi.
În felul acesta a reuşit să câştige inima multor lesne crezători, care au zis: El este frate cu noi, e un om ales, el care ne vorbeşte cu un dar şi cu o pricepere mai mare ca toţi...
I-au dat - spune Biblia - şaptezeci de sicli de argint, ridicaţi din casa lui Baal-Berit (vrăjmaşul lui Dumnezeu). Cu aceşti bani Abimelec a cumpărat pe nişte oameni fără căpătâi şi neastâmpăraţi care au mers după el...
A venit în casa tatălui său la Ofra şi a ucis pe fraţii săi... pe aceeaşi piatră. N-a scăpat decât Iotam... care se ascunsese de el.
Apoi toţi locuitorii din Sihem... l-au făcut împărat pe Abimelec.
Iotam a aflat despre lucrul acesta. S-a dus de s-a aşezat pe vârful muntelui Garizim şi iată ce le-a strigat el cu glas tare: „Ascultaţi-mă locuitorii Sihemului - şi Dumnezeu să vă asculte:
Copacii au plecat să-şi ungă un împărat. Au zis măslinului: Împărăţeşte peste noi. Dar măslinul a răspuns: Să-mi părăsesc eu untdelemnul - şi să împărăţesc peste copaci?
Atunci copacii au zis smochinului: Vino tu şi împărăţeşte peste noi! Dar smochinul a zis: Să-mi părăsesc eu dulceaţa şi rodul meu cel minunat ca să mă duc să împărăţesc peste copaci?
Copacii au zis viţei: Vino tu şi domneşte peste noi. Dar viţa le-a răspuns: Să-mi părăsesc eu mustul meu care înveseleşte pe Dumnezeu şi pe oameni ca să mă duc să domnesc peste copaci?
Atunci toţi copacii au zis spinului: Vino tu şi împărăţeşte peste noi... Şi spinul a răspuns copacilor: ...veniţi şi adăpostiţi-vă sub umbra mea, altfel, să iese un foc din spin şi să mistuie cedrii Libanului...
Şi Iotam a continuat:
...tatăl meu s-a luptat pentru voi... şi-a pus viaţa în primejdie şi v-a izbăvit... şi voi v-aţi ridicat împotriva casei tatălui meu... şi aţi făcut împărat pe Abimelec, fiul roabei, pentru că este ca voi...
Dacă în adevăr şi cu toată curăţia v-aţi purtat voi - bine! Abimelec să fie bucuria voastră şi voi să fiţi bucuria lui. Dar dacă nu, să iese un foc din Abimelec şi să mistuie pe cei din Sihem şi un foc să iese din ei şi să-l mistuie pe Abimelec...”
...După trei ani de stăpânire a lui Abimelec, Dumnezeu a trimis un duh rău între el
şi locuitorii Sihemului... pentru ca să vină peste el tot răul pe care îl făcuse fraţilor săi...
şi Dumnezeu a făcut să cadă şi asupra oamenilor din Sihem tot răul pe care îl făcuseră...
Citiţi pe larg această întâmplare în cartea Judecătorilor cap. 9. Şi înţelegeţi adevărul că toţi cei care se fac vinovaţi de nimicirea armoniei dintre fraţi, de abaterea copiilor lui Dumnezeu de la învăţătura sănătoasă dată de părinţii lor duhovniceşti şi de uzurparea moştenirii sfinte lăsată de înaintaşi, numai pentru ambiţiile lor de întâietate, - precum şi cei care îi urmează, îi încurajează şi îi ajută în vreun fel la aceasta, - vor fi pedepsiţi de Însuşi Dumnezeu. Pentru că în Sfântul Său Cuvânt, Domnul a lăsat să fie scris: „Dumnezeu găseşte că este drept să dea întristare celor care vă întristează” (2 Tes. 1,6) Şi: „Dacă nimiceşte cineva templul lui Dumnezeu, pe acela îl va nimici Dumnezeu, căci templul lui Dumnezeu este Sfânt - şi aşa sunteţi voi” (1 Cor. 3, 17). Ori: „Schilodească-se odată cei care vă tulbură” (Gal. 5, 12).
Nu sunt oare acestea atâtea înştiinţări înspăimântătoare?
Cum oare de nu se tem de ele acei care au făcut şi mai continuă să facă dezbinări între fraţi şi tulburare în Lucrarea Domnului, sub orice motiv şi cu orice metode le-ar face?
Împotriva mea se menţineau aceleaşi măsuri din anul trecut, 1948.
După a doua eliberare a trebuit mai întâi să mă prezint tot la trei zile şefului cel uriaş care trebuia să mă vadă, să mă întrebe, să mă ameninţe - şi apoi să vin din nou peste alte trei zile.
Uneori, noaptea auzeam maşina cunoscută venind, apoi oprindu-se din sus sau din jos de poarta casei unde eram. Aceasta îi făcea pe toţi din familie să tresară, să se scoale şi pe întuneric să tremure pe după ferestre sau pe la garduri, ascultând, nu cumva...
Niciodată când plecam de acasă pentru a mă prezenta acolo la şeful uriaş, nu era sigur că am să mă mai întorc. Mi se puteau găsi uşor oricând alte motive să fiu oprit acolo, cum mai fusesem. De aceea toţi ai casei trăiau plini de nerăbdare şi tremurând de teamă, până la întoarcere. Uneori trebuia să aştept acolo un ceas, până să mi se dea drumul, alteori două, alteori şi cinci. E uşor de închipuit cum îmi erau tot timpul părinţii, cum îmi erau copiii.
Tot anul 1949 l-am petrecut astfel...
În timpul acesta - şi împotriva fraţilor din ţară au început să se înăsprească măsurile apăsătoare. Atât din partea autorităţilor bisericeşti cât şi din a celor de stat.
Din Bucovina, fraţii scriau: Adunările noastre continuă cu mare putere, sufletele se trezesc în număr mare. Setea după Cuvântul lui Dumnezeu creşte. Dar unii dintre fraţii lucrători încep să fie tot mai des cercetaţi de către securitate. Şi suntem din ce în ce tot mai ameninţaţi cu pierderea libertăţii.
În com. Pătrăuţi fr. Nistor a fost închis la postul de miliţie împreună cu fr. Toader de la Dărmăneşti, cu alţi patru fraţi de la Pătrăuţi şi sora Victoria, bătrână de peste 70 de ani, pentru că primise adunarea în casa ei.
În alte părţi la fel. Mulţi şefi de post sunt puşi pe urmele fraţilor de către preoţii care ne pârăsc cu înverşunare şi ne urmăresc cu ură.
Din pricina aceasta vântul sectar începe să sufle cu tot mai mare putere. Adunările sectarilor sunt libere şi cu toţii, văzând starea noastră de strâmtorare, caută să folosească necazul Oastei Domnului, pentru a rupe fiecare din ei pe cât mai mulţi dintre noi...
O, dacă ar urmări oamenii aceştia cu adevărat foloasele lui Hristos şi nu foloasele lor!
Dacă ar căuta ei cu adevărat folosul Evangheliei lui Dumnezeu, aşa cum se laudă în vremea de acum. Ca credincioşi ei ar trebui acum să nu ne slăbească pe noi cei prigoniţi ci să ne încurajeze. Fiindcă noi luptăm aici unde este bătălia cea mai grea cu păcatul şi cu întunericul. Aici unde este nevoia cea mai mare de Hristos şi de lumină! Dar ei cu toţii nu-şi urmăresc decât foloasele lor, fără să le pese de ruinarea adunărilor noastre, de sfâşierea sufletelor, de durerea dezbinărilor pe care ni le fac.
Ni se zdrobeşte inima când vedem cum de teama ameninţărilor din afară, multe suflete mai slăbuţe de fraţi şi surori pentru care s-a muncit, s-a plâns, s-a luptat atât de mult până ce au fost aduse la Hristos, din întunericul şi orbia păcatului, - acum sunt ademenite atât de uşor cu promisiuni sau alungate cu ameninţări. Astfel familii întregi sunt clătinate în credinţă. Şi adunări întregi sunt ameninţate să se dezbine şi să piară.
Unii din fraţi au primit părerile lor - şi totuşi nu trec la ei, ci încearcă să introducă în toată adunarea învăţăturile străine, spre a-i face pe toţi să primească numele lor şi haina lor. Aşa sunt Silvestru din Bosanci şi Ion din Ipoteşti. Ei nu trec, dar încep să boteze pe cei care îi pot prinde în mrejele lor. Fac şi „cina Domnului”, cu cine îi primesc.
Toate acestea le fac pe ascuns, nu numai în adunările lor ci merg şi prin alte adunări ca să clatine pe cât mai mulţi.
În timpul din urmă a început să vină aici Costică Magdici care a fost plecat din părţile acestea de mai mulţi ani. Aduce cu el literatură străină de Lucrarea Oastei şi face adunări de sfătuire unde îi învaţă pe fraţi aceleaşi lucruri străine pe care le fac şi cei doi de care am scris mai înainte. După aceste adunări unii fraţi nu se mai împărtăşesc, iar alţii încep să meargă tot mai rar la biserică, sau nu mai merg deloc.
Unii fraţi au fost atraşi şi au trecut la penticostali. Alţii la baptişti, alţii la alte credinţe. Aşa au trecut cei din Rădăuţi şi de la Marginea care s-au dus cu toţii, de a rămas numai fr. Curea singur, un frate bătrân.
Au trecut şi de la Volovăţ, de la Arborea, de la Sfântul Ilie.
Costică Magdici face mult rău nu numai prin învăţătura lui străină dar şi prin purtarea lui stricată. Îndeosebi la Dersca, în familia fr. Vasile. Dar şi prin alte familii.
Prin părţile Hunedoarei lucrurile stau cam tot aşa. Fraţii scriu despre Popa Petru, Ion Capătă, I. Opriş, Cornel Rusu, Dogaru Traian - şi alţii, cum cutreieră văile şi dealurile îmbărbătând adunările şi propovăduind multora Evanghelia mântuirii. Dar şi au de întâmpinat necazuri şi piedici tot mai multe.
Prin părţile Hunedoarei, majoritatea preoţilor au fost totdeauna plini de iubire şi înţelegere pentru fraţii din Oastea Domnului, astfel în multe părţi, cu toate poruncile date de către cei mari împotriva Oastei, aceşti preoţi credincioşi sprijinesc Oastea şi ocrotesc pe fraţi încurajând Lucrarea Domnului şi adăpostind chiar şi în biserici adunările frăţeşti.
Din pricina aceasta nici nu are în aceste părţi prea mult răsunet propaganda sectară printre fraţi. Doar câteva suflete slabe s-au lăsat atrase de învăţăturile străine, deşi cei cu astfel de duhuri, cu toţii dau o năvală necruţătoare şi neruşinată împotriva Oastei.
Aşa s-a întâmplat la Florese, unde după ce doi fraţi au luptat cu greutăţi şi osteneli nebănuite şi au reuşit înjghebarea unei adunări, nişte penticostali care nu făcuseră ani de zile nimic acolo, îndată ce au văzut că în sat este o adunare a Oastei, nu s-au lăsat de fraţii şi surorile de acolo până ce i-au ademenit la ei. Fiind la început şi fiind prea departe de alte adunări, - uşor au căzut în mâinile lor.
După un an s-au nimicit iarăşi, împreună şi cu cei care îi făcuseră să cadă din legământul şi din credinţa lor dintâi. Numai de astfel de isprăvi se ţin.
În Ghelar, unde abia începuse o lucrare nouă şi se formase o adunare frumoasă, curând a trebuit să treacă printr-o încercare. Toată adunarea a fost dusă la miliţie, unde fiecare a fost cercetat şi ameninţat. Dar până la urmă harul lui Dumnezeu a lucrat cu atâta putere încât fraţii au ieşit şi mai întăriţi. Chiar în inima celui ce era pus să le facă rău ducându-i pe unii din post în post zeci de km., Dumnezeu a făcut aşa o schimbare încât tocmai el a căutat să-i scape de orice urmări rele.
În Petrila lucrează fr. Capătă, Lavu şi alţi fraţi, care împreună cu o seamă de surori foarte harnice şi jertfitoare au reuşit să strângă o mare mulţime de suflete la ascultarea Cuvântului lui Dumnezeu. Adunările se ţin în biserică, unde părintele Fanu, un adevărat preot de o mare evlavie şi râvnă pentru Dumnezeu, sprijineşte cu toată dragostea Lucrarea Domnului. Biserica este totdeauna neîncăpătoare.
În Batiz, în părţile Haţegului, Simeria şi jur, în Orăştie, în Şibot, în Călan şi în toate comunele din împrejurimile acestora, până spre Caransebeş, spre Arad sau Alba Iulia, adunările cresc pline de putere şi de rod sfânt. Fraţi harnici şi ostenitori în număr tot mai mare aleargă mărturisind Cuvântul Domnului cu mult folos duhovnicesc. Se ţin o seamă de nunţi ca cea de la Uroi, Rapolt, Orăştioara - la care au luat parte sute de fraţi. Cu ocazii de acestea se ţin adunări de şcoală biblică pline de putere şi de rod.
Dar vin şi lucrători din alte părţi care mai aduc cu ei învăţături străine cum sunt Silviu de la Cluj, Banu de la Sibiu, Magdici, Gaia Gligor, Hocevar şi alţii.
De Rusaliile anului 1949 a avut loc o măreaţă adunare la Simeria Veche. A doua zi o altă mare adunare s-a ţinut la Sâncrai, fiind urmată de un sfat frăţesc la care au participat un număr mare de fraţi lucrători dintre cei mai cunoscuţi nu numai din Hunedoara ci şi din alte părţi mai depărtate.
Trebuiau luate măsuri împotriva acelor lucrări străine care căutau pretutindeni ca să atragă pe fraţi de partea lor. Primejdia dezbinării adunărilor se ivise peste tot ameninţătoare. Iar cel mai mare rău îl făceau Frăţietăţii Oastei, acei lucrători care fie din frică fie din lăcomie trecuseră la secte. Apoi umblau să-i atragă şi pe ceilalţi.
În Nordul Ardealului, situaţia începea să se arate şi mai îngrijorătoare. Acolo bântuia o sectă mai primejdioasă ca toate celelalte la un loc şi anume secta martorilor lui Iehova. Duhul vrăjmaş şi agresiv care lucrează prin secta asta este deosebit de necruţător şi de necuviincios. Vorbeşte cu atâta îngâmfare şi cu atâta duh de minciună încât nu cunoaşte margini. Răstălmăceşte Cuvântul lui Dumnezeu cu atâta îndrăzneală încât este în stare să lupte cu Biblia împotriva Bibliei. Şi în numele adevărului contra celui mai limpede Adevăr.
Chiar şi felul de a fi al locuitorilor de prin acele părţi este un fel aparte de al altora. Vorbirile lor sunt aspre, dure, tăioase, reci. Cuvintele de „mă” şi „tu” le auzi repetate atât de des în vorbirile oamenilor acestora şi sunt spuse într-un fel atât de dur, încât te lovesc ca nişte pietre în inimă şi te străpung ca nişte aşchii în urechi.
Duhul sectei iehoviste se potriveşte de minune cu firea acelor oameni şi cu vorbirea acelor părţi de ţară. De aceea poate acest duh a şi străpuns mai cu deosebire acolo. Iar prin aceia apoi, - prin unelte vrednice de lucrarea lui vinovată şi îndrăzneaţă, - a pătruns mai departe urmărind să nimicească şi să tulbure Lucrarea cea curată şi blândă a Oastei, care este dezarmată în faţa duhului acestuia aproape ca un miel în faţa unui urs.
Din cauza greutăţilor de tot felul ivite în calea deplasării fraţilor, unele părţi mai lipsite de lucrători buni şi statornici, cum este Nordul Ardealului, - uşor pot fi bântuite de uneltele şi curentele sectare.
În Nordul Ardealului mai este încă o cauză pentru care Lucrarea Oastei Domnului are mult de suferit.
În cea mai mare parte populaţia acestor locuri a fost de confesiune greco-catolică, de aceea majoritatea preoţilor acestei confesiuni socotind Lucrarea Oastei ca pe o unealtă a confesiunii ortodoxe potrivnice lor, - aveau o ură neîmpăcată împotriva ei şi căutau s-o zădărnicească.
După desfiinţarea confesiunii greco-catolice, ura acestora departe de a se potoli - poate s-a adâncit şi mai mult. Chiar după „revenirea” lor în sânul Bisericii ortodoxe, atitudinea celor mai mulţi dintre preoţii foşti uniţi, faţă de Oastea Domnului, - a rămas duşmănoasă şi rece.
Din pricina asta s-au clătinat şi au căzut multe suflete şi adunări din judeţele Sălaj, Someş, Năsăud, Cluj, Turda, Mureş...
Iar cei ce mai rămăseseră, erau ca vai de ei...
Se mai ivise nu demult unul anume Pop Alexandru din Sărata, Cluj, despre care Silviu scria că se hotărâse să intre în Oaste la una din chemările lui. Iar acum se plângea că are pe acolo o mulţime de necazuri cu el, făcând numai tulburări, certuri şi partide printre fraţi. La necazurile din afară se mai adăugau şi necazuri cu „fraţi” de aceştia...
În condiţiile descrise mai sus, am stat de vorbă cu mai mulţi fraţi de răspundere din Lucrare. Şi cu tot riscul pe care îl prezenta pentru noi toţi - şi mai ales pentru mine, - orice deplasare - ne-am înţeles să începem o luptă mai hotărâtă împotriva acestor rele. Să sfătuim şi să-i ajutăm mai stăruitor pe fraţi să se ferească sau să scape de cursele acestea puse în calea Oastei.
Astfel au început sfaturile frăţeşti, de lămurire şi îndrumare.
Începutul acestor sfaturi frăţeşti s-a făcut de Rusaliile anului 1949, după adunarea cea mare amintită mai înainte de la Simeria. Şi a doua zi de Rusalii, la Sâncrai.
Am întâlnit atunci acolo pe mulţi fraţi de răspundere din judeţul Hunedoara şi pe unii veniţi din judeţele Alba, Arad, Banat, Cluj şi chiar din Moldova.
Veniseră fraţi care purtaseră de mulţi ani de zile greul ostenelilor pentru a chema şi aduce multe suflete în Lucrarea mântuirii. Fraţi care suferiseră şi lucraseră pentru a păstra aceste suflete şi adunări statornice în credinţă. Şi munciseră zi şi noapte spre a-i hrăni şi creşte în slujba şi spre slava lui Hristos.
Acum, îngrijoraţi de neghina care răsărea tot mai deasă şi mai îndrăzneaţă unde nici nu te aşteptai - ne frământam să vedem ce este de făcut pentru salvarea holdei.
Tocmai se terminase adunarea de la biserica din Sâncrai şi noi, o parte, ne retrăsesem pentru un ceas de sfătuire în casa fr. Ionel pe când ceilalţi fraţi şi surori cântau şi se bucurau în curte, - când cineva intră în casă şi ne spuse:
- Sunt aici afară doi fraţi care zic că sunt de la Cluj. Fac scandal pentru că ei n-au fost chemaţi la sfatul frăţesc.
- Cine sunt? - am întrebat.
- Nu-i ştim, nu-i cunoaştem!
Am ieşit afară. Erau în prag, gata să intre. Unul mai în vârstă. Altul mai tânăr, cu un ochi stricat. Tremurau încă furioşi şi strigau tare:
- Noi care am cheltuit atât de mult cu drumul până aici, acum să nu fim nici chemaţi înăuntru? Dar cine sunteţi aceştia care nu ţineţi seamă de noi?
- Staţi fraţilor şi liniştiţi-vă - le-am zis eu. Ce s-a întâmplat şi cine sunteţi dv.?
Eram de-a dreptul uluit de acest fel de purtare a lor. În viaţa mea de nouăsprezece ani de Oaste, până atunci, încă nu întâlnisem niciodată şi nicăieri nişte „fraţi” care să vină într-o adunare în felul acesta.
- Eu, - zise cel mai tânăr şi mai supărat, - sunt Pop Şandor de la Cluj. Cum, n-aţi auzit despre mine? Întrebaţi pe Silviu Hărăguş!
- Am auzit, - răspunsei eu îndurerat, - aducându-mi îndată aminte de scrisoarea nu demult pe care mi-o trimise Silviu. Scrisoare în care, pe patru pagini, se plângea de scandalurile lui. (Am păstrat această scrisoare până când mi-a fost confiscată împreună cu tot ce mai aveam).
- Dar frăţia ta? - l-am întrebat pe celălalt.
Acesta, mai în vârstă, părea ceva mai duhovnicesc decât primul. Cam ruşinat a zis:
- Eu sunt Sighiartău Ion, de la Chiuieşti-Someş. Am ajuns abia acum aici cu acest frate. - Şi îmi pare rău că s-a întâmplat aşa. Eu n-am vrut să-i tulbur pe fraţi, dar dacă am venit împreună cu el...
- Bine fraţilor, le-am răspuns eu, - aşa se poartă şi aşa vorbesc nişte credincioşi?
De ce faceţi scandal şi ce înseamnă vorbele astea necuviincioase cu care aţi venit aici?
Dar Pop Şandor, încă nu se liniştise. Fără să-i pese prea mult că toţi fraţii se strânseseră uimiţi în jurul lor, zise tot supărat:
- Dar ce v-aţi închis aici, în casa asta ca să ţineţi sfaturi, fără noi? - Era tremurând şi palid de nervos.
Noi venim de la Cluj, suntem din partea fraţilor din Nordul Ardealului. Am cheltuit atâţia bani cu trenul, iar acum să nu fim nici băgaţi în seamă?
Venim pentru prima dată aici şi vrem să ştim şi noi ce se hotărăşte la acest sfat!...
Cuvintele lui neobişnuit de îndrăzneţe şi de tari, ne-au zdrobit adânc pe toţi.
Am privit peste fraţii din casă, peste cei din curte. Toţi erau înmărmuriţi de cuvintele pe care le auzeau şi de priveliştea aceasta cum nu se mai pomenise între fraţi niciodată până astăzi şi nicăieri.
M-au străpuns adânc, neplăcut şi dureros, aceste cuvinte urâte, ale acestui tinerel nestăpânit şi necuviincios.
- Nu vă temeţi de Dumnezeu să vă purtaţi şi să vorbiţi astfel? - le-am zis atunci supărat.
Aici este o adunare a lui Dumnezeu şi aceştia sunt nişte oameni care au lucrat şi au suferit de zeci de ani pentru Hristos şi Lucrarea Lui - cum îndrăzniţi să vorbiţi şi să vă purtaţi aşa?
Noi cunoaştem pe fraţii din Nordul Ardealului, am lucrat mulţi ani şi am suferit acolo împreună cu ei şi printre ei. Dar pe dv. nu v-am cunoscut niciodată.
Dacă aţi fi venit mai de curând în Oaste nu-i nimic. Dar dacă vă purtaţi în felul acesta, atunci aceasta este un mare rău şi este dovada că încă nu aţi cunoscut nici Oastea şi nici pe Hristos.
Aţi venit pentru prima dată aici? Dar tocmai pentru asta ar fi trebuit să aveţi o cu totul altă purtare. Acum aţi tulburat totul. Suntem adânc îndureraţi şi uimiţi de purtarea dv....
Ce zic toţi fraţii aceştia şi surorile, despre purtarea asta? Iată aici o mulţime de fraţi mult mai cunoscuţi şi mai vrednici decât dv. Dar stau afară şi se bucură cântând şi petrecând cu ceilalţi, fără ca vreunul dintre ei să se supere pentru că n-a fost loc să fie chemat şi el înăuntru.
Pe cine şi când aţi mai văzut dv. vreodată dintre fraţi, făcând undeva ceea ce aţi făcut
şi faceţi dv. aici acum?...
Vorbeam cu lacrimi amare în ochi şi cu gust amar în inimă. Mă îndurerase adânc nu numai felul lor cu totul neduhovnicesc şi total lipsit chiar omeneşte vorbind, de orice bun simţ şi de orice bună cuviinţă. Mă îndurerase mai ales cuvintele acelui tânăr care avea ochiul stricat şi care vorbise atât de dispreţuitor şi de urât despre fraţi. El care îi vedea acum pentru prima dată pe aceştia - după cum spunea el. Şi venea acum pentru prima dată între noi...
L-am simţit atunci în tot duhul meu nu numai ca pe un străin de Lucrarea Domnului şi de fraţi - ci chiar ca pe un vrăjmaş...
Şi ciudat că atâţia ani de zile de atunci oricât am luptat cu acest simţământ, tot n-am reuşit să mi-l înlătur de tot din adâncul duhului meu nici azi. Cu toate că multe vorbe mieroase şi multe promisiuni mari şi zgomotoase de îndreptare a făcut de atunci... Mai puternic ca toate acele promisiuni, îmi ţipă şi azi în toate urechile fiinţei mele, acel duh care m-a străpuns atunci şi care m-a mai străpuns de multe ori după aceea...
Aşa l-am întâlnit eu şi fraţii, pentru prima dată. Şi aşa l-am cunoscut pe Pop Şandor de la Sărata atunci. Mai târziu Pop Alexandru de la Feleac. Iar acum Pop Sandu de la Bacău.
Despre Şandor deocamdată atât.
Despre Alexandru şi despre Sandu va mai trebui să vorbim.
Fiindcă numele şi le-a schimbat omul acesta cu anii şi cu locurile, - dar firea şi năravul se pare că i-au rămas tot cam aceleaşi.
În acelaşi an, 1949, după marea adunare de la Sfântul Ilie de la Săsciori, a urmat un alt mare sfat frăţesc la Laz, în casa sorei Lucreţia. De data asta au fost aici fraţi şi mai mulţi şi mai mari. A fost de faţă şi păr. Vladimir Popovici şi doctorul Banu, împreună şi cu alţi sibieni printre care şi Nicolae Moldoveanu, care acum îşi făcuse loc tot mai spre vârf.
Totuşi doctorul Banu era mai marele „Sibiului”. El era atunci în toată puterea şi înălţarea sa. Era purtătorul de cuvânt cel mai autorizat al sibienilor şi al noului curent care bătea din stânga. Părea că toate vânturile îi erau prielnice acestei partide şi corăbiile lor plutesc victorioase spre ţelul urmărit.
Casa sorei Lucreţia era plină de fraţii veniţi, presimţind o bătălie grea.
De la început am văzut dorinţa de atac a celor din stânga, împotriva duhului Oastei.
Doctorul Banu, conştient de superioritatea pe care pretindea el că i-o dădea calitatea lui, între noi cei simpli, bizuit pe armele inteligenţei sale şi a vocabularului său deosebit, - a început să lovească chiar de la început în Biserică - în general, - şi în Împărtăşanie, - în special!
Cuvintele lui se adresau părintelui Vladimir, - singurul preot ostaş prezent. Dar ţinta loviturilor sale era învăţătura şi credinţa Bisericii şi Oastei dintâi pe care o aveam noi toţi cei cu rădăcini adânci în trecutul Oastei.
Părintele Vladimir a apărat totul, frumos şi îndurerat, căutând să trezească mintea sănătoasă a celor care şi-o cam pierduseră şi să le deschidă ochii asupra felului greşit în care au pornit-o.
- Noi altfel am primit Oastea - zicea el. Şi în acel fel trebuie să rămânem cu toţii, potrivit îndrumărilor şi felului de vieţuire arătate nouă tuturor de către păr. Iosif Trifa. Căci lui i-a inspirat Duhul Sfânt gândul Oastei. Şi lui i-a arătat Domnul cum vrea El să fie Lucrarea Oastei. Care vrea El să-i fie felul ei, care locul ei, care drumul ei şi scopul ei. Toate acestea în Biserica noastră şi în poporul nostru le-a vrut El. Noi aşa înţelegem şi credem. Şi aşa vrem să rămânem. Dv. cei mai noi, veniţi cu alte învăţături şi credinţe pe care noi nu trebuie să le primim...
Desigur majoritatea fraţilor am fost de această părere şi convingere. Dar, pentru că atunci încă nimeni nu-şi închipuia că lucrurile vor ajunge atât de departe şi nici că primejdia alunecării spre duhul sectar care va rupe Lucrarea Oastei de rostul ei adevărat este atât de mare, - cei mai mulţi fraţi n-au dat o prea mare importanţă celor discutate. Frământarea doctorului Banu toţi o vedeau exagerată. Iar felul lui de a vorbi despre lucrurile credinţei violent şi încrezut, apărea cel puţin neserios.
Atacurile lui sectare s-au concentrat îndeosebi în contra interpretării noastre asupra Cinei Domnului - Împărtăşania. Despre aceasta el susţinea cunoscutele păreri neoprotestante neţinând seama de multe adevăruri biblice pe care jumătate nu le cunoştea, iar cealaltă jumătate le răstălmăcea voit.
S-a făcut multă vorbă la această adunare fără însă ca lucrurile să fie limpezite pentru toţi. Fraţii statornici fie că nu vedeau încă nici o primejdie pentru Oaste în părerile acestor noi cărturari din Sibiu, fie că nu îndrăzneau să se ia la ceartă de vorbe cu ei, mai ales văzând felul dezlănţuit cu care viteazul sibian pusese stăpânire pe toată adunarea aceasta încă de la început, - au tăcut mai tot timpul.
Astfel adunarea s-a despărţit şi mai împrăştiată, duhurile şi mai potrivnice, iar taina lui Dumnezeu parcă şi mai acoperită. Începuse să se formeze de acum, ameninţătoare, partida de stânga a formalismului sectar, care pornea împotriva duhului Oastei, mai primejdios decât pornise cândva partida de dreapta, cea a literei, a formalismului clerical.
Primul vrăjmaş duhovnicesc al Oastei, duhul literei, al formalismului aducător de uscăciune şi gheaţă sufletească, era de acum prea cunoscut fraţilor ostaşi. Prin naşterea şi învierea noastră duhovnicească Hristos ne scăpase din robia şi orbia duhului aceluia îngust şi superstiţios. Deci pentru noi primejdia lui nu mai era acum o primejdie necunoscută, ci una cunoscută. Duhul literei cel puţin nu venea pe furiş şi cu gânduri ascunse împotriva noastră, ci pe faţă şi cu gânduri bine cunoscute de noi, căci el nu şi le ascundea. Duhul literei nu s-a prefăcut niciodată că ne este prieten şi binevoitor, spre a ne fura prin această prefăcătorie încrederea şi a ne adormi vegherea, ca apoi să ne străpungă pe la spate.
Lupta lui a fost crudă, nemiloasă, nedreaptă şi necinstită, dar a fost o luptă dusă pe faţă. Pe când lupta de acum a acestui duh sectarist este o luptă mult mai urâtă şi mai vinovată. Pentru că vine cu prefăcătorie, cu vicleşug, cu răstălmăciri şi pe ascuns. Vine în numele Adevărului şi a dragostei, spre a ne falsifica adevărul şi spre a nimici dragostea.
Vom vedea mai târziu ce metode a întrebuinţat, ce unelte a folosit, ce scopuri urmărea - şi ce pierderi ne-a adus.
Prin lupta lui, duhul literei nu putea nimici ideea Oastei, nici nu putea zădărnici scopul ei. Ideea unei astfel de Lucrări înnoitoare în viaţa Bisericii rămânea cu atât mai necesară cu cât formalismul era şi mai pornit împotriva ei. Rostul şi scopul unei mişcări duhovniceşti apărea cu atât mai luminos cu cât nemişcarea şi amorţeala credinţei erau mai vădite în poporul nostru. Trebuinţa unei renaşteri sufleteşti apărea ca trebuinţa unei ploi peste un câmp ars de o secetă pustiitoare şi îndelungată. De aceea, după toate loviturile duhului literei, ideea Oastei a rămas tot puternică, faţa ei tot curată, necesitatea ei tot arzătoare, drumul ei tot frumos.
Aceşti vrăjmaşi ai Oastei au pierit curând. Ori au fost risipiţi, fără a-i mai putea face nici un alt rău, afară poate de acela de a-şi alege dintre fiii ei cei sinceri, pe fiii lor cei prefăcuţi, neputându-i însă întina esenţa ei. I-a rămas curată faţa, sus fruntea şi întreg preţul.
Dar duhul sectarist poate nimici nu numai puterea, nu numai pacea şi nu numai adunările Oastei Domnului, - ci îi poate face un rău mult mai mare şi mult mai întins.
Vrăjmaşul duh, ştie că credinţa adevărată vine prin învăţătura dreaptă. Dar ştie şi că rătăcirea de la credinţă vine prin stricarea învăţăturii. De aceea a început prin a strecura între fraţi nişte învăţături deosebite scoase din răstălmăcirea unor versete biblice. Vrăjmaşul duh ştie cât de multă dragoste au fraţii de Biblie şi cât de mult ne învăţase părintele Iosif să citim Biblia şi să o răspândim. Vrăjmaşul duh ştie că Biblia ne învăţase pe noi să-i iubim pe toţi cei care îi vedem cu Scriptura în mână şi cu Domnul în gură. Şi să stăm cu plăcere de vorbă cu ei.
Astfel ne-a atacat tocmai de aici, din versetele Bibliei şi tocmai prin aceia pe care îi credeau copiii ei. Şarpele se strecurase în Edenul nostru duhovnicesc tot cu acelaşi şiretlic. Începuse să ne interpreteze şi nouă „voia” lui Dumnezeu, tot aşa precum făcuse cândva cu Adam, prin mijlocirea aceleia care era de aceeaşi natură cu el, în al cărei cuvânt şi dragoste se încredea.
Atunci am suferit noi marea noastră dezamăgire. Adică cum? - ziceam noi, - tocmai el? Tocmai acei care ne spun că sunt credincioşi? Tocmai ei care se prefac fraţii noştri? Şi tocmai cu Sfântul Cuvânt al lui Dumnezeu să facă aşa ceva?
O sărmane suflete de fraţi, nu vă grăbiţi, abia de acum încolo veţi vedea! Noi de abia acuma revenim la realitatea dureroasă de pe pământul de acum.
Până la constatarea aceasta trăisem şi eu în sferele cereşti ale acelei realităţi care ar trebui să fie în Biserica lui Hristos - şi care va fi cândva după noua Venire a Domnului.
Dar în lumea de acum, este o altă realitate. Cea a făţărniciei care lucrează prin puterea şi amăgirea diavolului. În această realitate, iată cum se întâmplă! Deci trezeşte-te suflete al meu şi tu. Şi pregăteşte-te să vezi încă multe!...
Mulţumim însă lui Dumnezeu că El n-a lăsat ca peste tot să bată în acelaşi timp, cu aceeaşi putere, acest vânt rău. Au fost şi locuri şi adunări în care n-au putut pătrunde atât de pustiitor aceste duhuri nimicitoare.
Aceste locuri au fost acelea unde vegheau lucrătorii treji şi unde erau cugetele curate. Fiindcă acum ştim bine ceea ce atunci nu ştiam. Anume că duhurile rătăcirii de la credinţă pătrund numai acolo unde lucrătorii nu veghează şi unde cugetele nu rămân curate.
Lenea duhovnicească a unor lucrători precum şi întinarea sufletească a unor suflete din adunare, acestea sunt mijloacele şi uneltele prin care pătrund în Lucrarea lui Dumnezeu duhurile hrăpăreţe şi răufăcătoare.
Prin părţile Aradului, după căderea lui Simion Achim, duhul dezbinării se folosea acum de ambiţia şi lăcomia de care acesta se lăsase stăpânit şi purtat. Astfel acesta amăgea mereu pe alţi fraţi şi umbla să cucerească alte adunări. Mai ales pe acolo unde fusese cunoscut şi umblase mai des.
După el şi ca el a căzut curând Ion Berariu cu unii din Chelmac. Apoi unii de la Siria, Lipova, Radna.
Nu peste mult duhul acesta potrivnic începu să se arate şi la Sâmbăteni, la Cicir şi Micălaca.
Dar Dumnezeu avea şi aici de grijă. Mai erau încă suflete smerite şi treze între fraţii lucrători. Şi mai erau suflete curate şi rugătoare în adunările Domnului. Astfel, Duhul Domnului S-a ridicat în fruntea vrăjmaşului, - iar pierderile s-au împuţinat până s-au oprit de tot. O luptă de rugăciune şi de refacere s-a pornit peste tot şi sufletele au început a cunoaşte şi a ocoli primejdia.
Prin părţile Bihorului, felul cum a fost întâmpinată şi trecută primejdia, a fost diferit.
În jumătatea de sud, de la Ceica până la Beliu acolo unde fraţii au fost totdeauna mai veghetori, unde mărturisirea Cuvântului a fost mai stăruitoare, - nu s-a produs nici o cădere. Vrăjmaşul n-a găsit nici un loc şi nici un suflet prin care să poată pătrunde. Astfel că bucuriile şi binecuvântările au crescut iar roadele Duhului Sfânt erau pline de putere.
La fraţii lucrători mai vechi Domnul adăuga mereu alţii noi. Şi în anii care pentru multe alte părţi din ţară erau ani de secetă şi de pierdere, pentru aceste părţi erau ani de multă înviorare şi de fericit belşug duhovnicesc.
Dumnezeu să binecuvânteze şi să răsplătească în veci pe fraţi ca Petre, Ioane, Savu, Toderaş, Paşcu, Pavel, Vasile, Gavriş, Aurel, Şandor, Nicolae... şi mulţi, mulţi alţii fraţi şi surori neuitaţi prin al căror cuvânt sănătos şi prin a căror trăire frumoasă Lucrarea Oastei Domnului din părţile acestea s-a păstrat mereu curată. Şi mărturisirea Evangheliei a căpătat în lume nu numai roade ci şi cinstire.
Însă în părţile din nord, pe toată valea Crişului Repede, păcatul şi rătăcirea au pătruns mult prea uşor. Uşurătatea şi nevegherea fraţilor lucrători ca şi alunecarea spre lucruri lumeşti a celorlalţi - au făcut să cadă sau să se ruineze aproape de tot, adunări atât de frumoase cândva cum erau cele de la Beznea, Bălanca, Bratea, Lorău. Ori cele de la Lugaşul de Jos, Alporea, Borşa, Sârbi...
Unii, permiţându-şi întâi păcatele mici, au căzut nu peste mult şi în păcatele cele mari. Alţii îngăduind unele rătăciri uşoare au căzut curând şi în rătăcirile cele grele. Astfel că duhurile rele au putut nimici aproape de tot şi aproape de peste tot, în acele părţi, orice urmă de lucrare duhovnicească, sănătoasă şi rodnică.
Acum în părţile acelea bântuie tot felul de învăţături rătăcite. Şi se fac lucrări atât de amestecate încât ţi se strânge şi se cutremură sufletul când auzi.
Cele două duhuri vrăjmaşe, al formalismului şi al sectarismului, pot acum să se sărute împreună şi să se felicite că au reuşit să dărâme sau să zădărnicească în multe părţi o lucrare atât de curată şi de frumoasă a Duhului Sfânt - cum începuse Oastea Domnului acolo.
În Oltenia şi Muntenia, unde din cauza formalismului clerical care întotdeauna a fost acolo mult mai necruţător faţă de orice lucrare duhovnicească înnoitoare, - odată cu hotărârea Bisericii de a desfiinţa Oastea, lucrurile s-au înrăutăţit brusc.
Cu o ură şi cu o furie nebănuită s-au năpustit asupra adunărilor Oastei Domnului atât puterea religioasă cât şi cea politică oprind orice fel de întâlniri între fraţi.
Astfel urmăriţi şi împiedicaţi de la orice fel de înviorare duhovnicească, duhul sectarist a găsit uşor prilejul prielnic de a-i atrage pe cât mai mulţi. Au pătruns acolo luând bogat seceriş, duhul adventist, cel penticostal, - şi încă un alt duh cu manifestări mult mai bolnăvicioase, care bântuie prin unele părţi din judeţele de pe malul Dunării...
Ce să mai zic de Dobrogea unde şi până atunci Lucrarea Oastei fusese primită prea târziu. Şi era prea slabă.
Dar poate că unii oameni „duhovniceşti” - se vor mira şi ne vor pune întrebarea: Totuşi, de ce vă tulburaţi dv. atât de mult dacă ostaşii Domnului, alungaţi din biserică, merg la secte?
Dacă unii îi prigonesc, de ce să nu se ducă la alţii care le oferă posibilitatea unei vieţi duhovniceşti cu o satisfacţie duhovnicească? Ce rău vedeţi dv. în asta?
- Ce rău? Unul mare, poate cel mai mare rău. Şi iată ce rău vedem:
Când Dumnezeu face o lucrare mare în lume, El o face totdeauna cu un scop mare, cu o înţelepciune mare. De obicei El foloseşte pentru această lucrare un Duh Sfânt şi un om sfânt prin care Îşi descoperă nu numai Planul Său şi Voia Sa cea sfântă, ci şi felul şi calea prin care vrea El să-Şi împlinească acest plan şi voie.
Tot ce face văzut Duhul Sfânt al lui Dumnezeu prin acest om sfânt al Lui, este însoţit şi însufleţit de Puterea Sa cerească. Această însoţire şi însufleţire, se vede în roadele sfinte pe care le aduce lucrarea aceasta care se face prin Hristos.
Când un suflet este chemat prin Cuvântul şi Duhul lui Dumnezeu la cunoaşterea şi mântuirea Sa, - atunci cu acest suflet Hristos face minunea naşterii din nou.
În momentul naşterii din nou, omul trece printr-o înnoire totală. Face un salt din moarte în viaţă. Dintr-o stare potrivnică lui Dumnezeu, la starea după voia Lui. O smulgere din Satana şi o implantare în Hristos.
În primele zile, sau săptămâni sau luni ale acestei stări, sufletul născut din Dumnezeu se simte într-o stare Dumnezeiască. O mare bucurie şi o putere Dumnezeiască îi dă o fericire de nedescris. Din această stare el îi socoteşte pe toţi credincioşii din lume fraţi ai săi, înfiindu-i cu lărgime pe toţi fără deosebire de confesiune, de stare sau de limbă. Se bucură de toţi, îi înţelege pe toţi, se roagă pentru toţi, ar merge cu toţi, ar face tot binele pentru toţi.
Prin familia duhovnicească în care el s-a născut din nou, credinciosul simte că a venit într-o lume nouă, în care mai sunt multe şi alte familii duhovniceşti. Fiecare cu felul ei de a fi. Cu drumul ei prin lume. Cu câmpul ei de lucru. Cu fiii şi cu părinţii ei. Cu scopul şi cu rostul rânduit ei, de către Acelaşi Tată ceresc, care este Făcătorul fiecăruia şi al tuturor.
Chiar practicile din afară ale cultului în care se născuse trupeşte, capătă pentru acest credincios acum valoarea unui înţeles mult mai înalt şi mai frumos decât înainte. Atunci le împlinea ca un om lumesc şi ca pe nişte forme superficiale, pământeşti, fără nici un fior înalt şi fără nici o participare profundă. Acum, departe de a le dispreţui sau a le nesocoti ca înainte, el le îndeplineşte cu sfânt respect, preţuindu-le ca pe vasul văzut în care el îşi păstrează şi îşi înmulţeşte untdelemnul nevăzut, al trăirilor sale duhovniceşti din Hristos şi cu El. În familia şi credinţa sa, dar într-un fel nou.
Preţuind aceste practici şi îndeplinindu-le, el desigur că nu le va socoti mai presus de Hristos şi trăirea în El, ci doar ca pe nişte mijloace tocmai pentru a-L putea sluji şi slăvi în chip mai vrednic şi mai fericit pe Hristos.
Respectându-şi credinţa sa, omul nou duhovnicesc respectă şi credinţa altora. Şi îndeplinindu-şi formele cultului său, el nu vorbeşte de rău nici nu dispreţuieşte formele cultului altora.
Iubindu-i pe toţi, el nu judecă pe nimeni. Preţuind încredinţările pe care el le-a primit de Sus asupra Adevărului, - nu dispreţuieşte nici încredinţările altora. Fiindcă socotind pe orice semen al său ca om, el respectă fiecăruia dreptul de a-şi alege şi a-şi urma încredinţările pe care le are. Şi pentru care singur el are de dat răspuns. Prin acest fel de a gândi, de a crede şi de a trăi, - noul născut duhovnicesc, - este un fiu al lui Dumnezeu.
Ei bine, de la acest punct, de la această stare în care l-a pus Hristos în clipa naşterii din El - ar trebui să fie lăsat şi ajutat sufletul nou născut în duh să crească şi să se desăvârşească în Dumnezeu.
Dar ce se întâmplă? În chiar acest punct sfânt şi în chiar acest proces fericit, vine şi intervine duhul sectarist.
Ştiind că noul născut duhovnicesc caută hrana duhovnicească - duhul sectarist vine şi îl îndoapă cu învăţăturile sale înguste, părtinitoare, interesate, strecurate fin prin interpretările viclene sub cuvintele lui Dumnezeu.
Astfel cu acest arcan şiret, duhul străin îl coboară iarăşi pe om din starea înaltă în care îl ridicase Duhul Sfânt, la starea josnică a robiei şi orbiei confesionaliste.
În locul dragostei de toţi oamenii îi pune ura faţă de toţi cei de altă confesiune.
În locul înţelegerii pentru toţi, îi pune intoleranţa.
În locul lărgimii binevoitoare, - îngustimea părtinitoare.
În locul bunei cuviinţe evlavioase, - grosolănia bârfitoare faţă de convingerile oricăruia care nu este ca el.
În locul respectului pentru sufletele sau bunurile duhovniceşti ale altor adunări, - lăcomia hrăpăreaţă şi uneltitoare, spre acapararea lor cu orice preţ pentru sine şi pentru ai săi.
Acesta este sectarismul. Şi aceasta lucrarea duhului sectarist. Pentru osândirea acestora nu ne ajunge nici un fel de cuvânt greu. Căci pentru a înfăţişa toată mărimea răului pe care acest duh l-a făcut Lucrării lui Dumnezeu şi pentru a număra toate pierderile de suflete şi de adunări pe care le-a lăsat el în urma sa ori pe unde a trecut, - nu ne-ar ajunge nici o măsură şi nici un număr.
Neştiut şi dureros este numărul adunărilor frumoase şi pline de roade duhovniceşti, care după venirea duhului sectarist în ele n-au mai avut în ele nimic bun decât lupte, certuri, bârfeli, decădere şi ruşine.
Din multe suflete de fraţi curate, smerite, evlavioase, iubitoare şi prietenoase când veniseră la Hristos, n-au mai rămas decât nişte umflături îngâmfate, amestecate, nerecunoscătoare, mărginite, egoiste şi respingătoare...
Din nişte credincioşi buni şi duhovniceşti au făcut nişte sectari răi şi fireşti.
Deci încă o dată, să fim înţeleşi bine - şi nu rău! Nu vorbim aici împotriva nici unei familii curate duhovniceşte, născută de Duhul Sfânt în vreun loc, în vreun popor, în vreo limbă sau în vreun timp.
Ştim că orice familie şi lucrare duhovnicească, îşi are izvorul şi naşterea din Acelaşi Duh, precum spune Scriptura (1 Cor. 12, 1-11).
Ştim că fiecăruia din aceste familii şi lucrări, oricând şi oriunde s-ar fi ivit, i s-a rânduit de către Dumnezeu o vreme de mărturisit. O solie de purtat. Un număr de fapte bune de făcut. Un rost de împlinit şi un rod de adus pentru El pe pământul acesta prin Hristos şi pentru El (Efes. 2, 10 şi 3, 15).
Că deci cu fiecare din acestea Dumnezeu Îşi are planul Său. Fiecăreia i-a rânduit deci câmpul ei de lucru, numărul ei de suflete şi durata ei în timp. Iar la urma tuturor acestora, El Însuşi îi va cere fiecăruia o socoteală dreaptă şi aspră pentru tot ce a făcut sau n-a făcut, a îngăduit sau n-a îngăduit, a îndreptăţit sau a nedreptăţit.
În Ziua Aceea fiecare va avea să răspundă numai pentru sine însuşi... Duhul unei Lucrări va trebui să răspundă pentru Lucrarea Sa. Şi duhul omului pentru lucrarea lui. Fiecăruia la rândul său şi la locul său, numai pentru sine şi pentru ai săi. Şi nu pentru altul şi pentru ai altora.
Aceasta a fost încredinţarea noastră a celor din Oastea Domnului încă de la începutul nostru. De aceea nu ne-am năpustit niciodată cu judecăţi sau cu lăcomie asupra nici unei credinţe, asupra nici unor adunări şi nici a unor suflete. Oricât de departe şi de potrivnice au fost încredinţările lor de încredinţările noastre şi învăţăturile pe care le aveau ei de cele pe care le avem noi. - Nu ne-am amestecat în ele şi nu le-am dispreţuit.
Cu o îngăduinţă respectuoasă şi înţelegătoare, pe toţi cei ce-şi aveau o credinţă şi doreau să şi-o ţină, noi i-am considerat într-un fel bun ca pe nişte fraţi, vorbindu-le totdeauna binevoitor şi paşnic. Nici nu ne-am putut gândi vreodată la vreun rău din partea vreunora dintre ei.
De aceea ne-am pomenit nu numai total dezarmaţi când a venit atacul asupra unora din ei cu duh sectarist, ci am fost şi complet nepregătiţi să-l înfruntăm dintr-o dată. Nici nu ne putusem gândi sau aştepta, la aşa ceva.
Iată de aceea vorbim aşa cum vorbim acum. Fiindcă acest duh nu numai nouă ne-a făcut şi ne face rău. Ci pretutindeni în toate lucrările lui Dumnezeu.
Din cauza necunoaşterii şi nevegherii noastre, deci duhul acesta a putut face la început atât de mult rău Tainei lui Dumnezeu şi Lucrării curate a Evangheliei.
De aceea suntem atât de porniţi împotriva acestui duh şi a felului viclean în care lucrează el pentru nimicirea curatei lucrări a Harului şi Adevărului, oriunde apare o astfel de lucrare.
Şi de aceea nu vom înceta să-l urmărim de aici înainte cu toată grija, spre a descoperi tot răul pe care îl pune el la cale între noi şi împotriva noastră şi spre a-i putea înştiinţa pe fraţii noştri cu privire la el şi la tot ce vrea şi urmăreşte el împotriva voii lui Hristos şi în paguba Lucrării tainice a Oastei Sale prin care ne-a rânduit El să ne aflăm noi mântuirea noastră. Şi în care ne-a poruncit El să ne-o ducem până la capăt, aşa după cum am primit-o de la Duhul Sfânt, prin omul sfânt care a început-o.
Slăvit să fie Domnul!