Cap. 2 - O taină a lui Dumnezeu
Traian Dorz - Istoria unei Jertfe Vol. 3
„Rugați-vă... pentru noi ca Dumnezeu
să ne deschidă o ușă pentru Cuvânt ca
să putem vesti taina lui Hristos, pentru
care iată mă găsesc în lanțuri”.
Lucrarea de vestire a Evangheliei Domnului nostru Isus Hristos, în lumea aceasta, este o lucrare duhovnicească. Împărăția Lui fiind o Împărăție duhovnicească, Biserica Lui, Trupul Său Sfânt, este în primul rând o familie, o unitate și o frățietate duhovnicească. De aceea ea este ceva cu totul aparte și cu totul altfel decât orice înțeles firesc, lumesc, pământesc. Și mult dincolo de toate aceste înțelesuri.
Cuvintele Mele sunt Duh și Adevăr - a zis Mântuitorul nostru Isus, - fiindcă „Dumnezeu este Duh”. De aceea și oricine vrea să înțeleagă aceasta - trebuie să fie duhovnicesc.
Împărăția lui Hristos nu vine firește, izbind privirile firești, ca împărățiile lumii acesteia. Ea fiind, prin esența ei, de aceeași natură cu El, vine prin Duhul Sfânt. Astfel, oricine vrea să facă parte din acest Trup al Lui, trebuie neapărat să se nască duhovnicește. Să se transforme, prin lucrarea puterii Cuvântului și a Duhului Sfânt, într-o ființă nouă, duhovnicească și de natură divină.
Această condiție a nașterii duhovnicești este tot atât de necesară pentru viața veșnică pe cât de necesară pentru viața asta este condiția nașterii trupești.
Fără nașterea trupească nu poți intra în viața asta trecătoare. Fără nașterea duhovnicească nu poți intra în viața veșnică...
Adevărat, adevărat îți spun - a zis Domnul Isus Hristos lui Nicodim - că dacă un om nu se naște din nou, nu poate vedea Împărăția lui Dumnezeu... Dacă nu se naște cineva din apă și din Duh nu poate intra în Împărăția lui Dumnezeu (Ioan 3, 3-5).
N-o poate vedea, pentru că îi trebuie alți ochi pentru realitățile ei. Și nu poate intra, pentru că îi trebuie o altă identitate pentru eternitatea ei.
Acestea două le primește fiecare om numai personal, în clipa când se petrece cu el minunea transformării... Minunea prefacerii ca minunea transsubstanțierii, a pâinii și vinului, - prin aceeași Putere și Lucrare Dumnezeiască, - în Trupul și Sângele Lui Sfânt și sfințitor.
Această transformare este în întregime o taină a lui Dumnezeu. O taină care, ca tot ce este taină ascunsă în Dumnezeu, este o moarte și o viață, cu neputință de împlinit altfel decât prin lucrarea și voința lui Dumnezeu (Ioan 1, 13; Col. 3, 4).
Dar numai prin această taină se poate intra în comuniune cu realitățile duhovnicești, în părtășie și unire cu Dumnezeu. „Duh este Dumnezeu! - spunea Mântuitorul Însuși - și oricine se închină Lui, trebuie să o facă aceasta în duh și în adevăr” (Ioan 4, 24). Această cale a duhului, a tainei, este singura prin care se poate dobândi firea Dumnezeiască, făptura de esență divină prin care devenim fii ai lui Dumnezeu (1 Ioan 3, 1-2).
Alegerea celor în care să se facă această lucrare, este iarăși o taină.
Timpul când se face și felul cum se face, sunt la fel taine ale lui Dumnezeu.
De ce se face cu unul - și nu cu altul?
De ce se face atunci - și nu altcândva?
De ce se face așa - și nu altfel? - Nu știm! Acestea sunt taine cunoscute numai lui Dumnezeu și cu putință de înțeles și de împlinit numai de către harul și dragostea Duhului Său Sfânt. Dar sunt atât de minunate!
Taină este apoi și legătura de înrudire cerească și sfântă, care le unește pe aceste suflete noi în așa fel încât din orice neam ori seminție ar face parte, din orice strat social sau condiție materială ar fi, din orice confesiune sau limbă, de orice pregătire sau vârstă - ei se simt fericit atrași și legați între ei de o putere nebiruită și pe o durată veșnică.
Când sufletele acestea trec pragul adunării frățești și ajung împreună în fața Domnului lor, - toate deosebirile lumești dintre ei, rămân dincolo de prag și aici, în Hristos și prin El, ei devin cu toții frați și surori. Nu mai există între ei superiori și inferiori. Nici bogați și săraci. Nici învățați și neînvățați. Galoanele și diplomele lumești sunt anulate de dragostea lui Hristos care înălțând orice vale și coborând orice deal, face o dulce nivelare a tuturor, până la o aceeași părtășie și o împărtășire desăvârșită și fericită între toți.
Taină este puterea și harul care îngrijește ca acest foc sfânt să fie ținut mereu aprins între ai lui Hristos și să nu se stingă dintre ei niciodată. Bucuriile lor să fie mereu împrospătate și numărul lor să fie mereu sporit sau înlocuit, spre a nu se pierde niciodată. Chiar dacă prin uneltirile celui rău și prin căderile celor slabi, starea lor nu poate rămânea totdeauna la fel. Și numărul lor totdeauna același.
Există un hotar al luminii de care îngrijește puterea lui Dumnezeu și un nivel al întunericului care se ține prin puterea diavolului. Oricine este scos de sub stăpânirea întunericului și intră în hotarul luminii, - devine un fiu al lui Hristos, care este Lumina lumii. Dar oricine recade din această lumină coborându-se din nou în puterea întunericului, (sau nu iese niciodată de sub această putere), - este rupt de Dumnezeu și unit cu diavolul.
Din sus de acest hotar este Lucrarea lui Dumnezeu care trăiește și rodește în lumină prin puterea Duhului Sfânt spre viață, iar din jos de el este lucrarea Satanei care trăiește și rodește prin puterea păcatului, spre moarte.
Dar ce s-a întâmplat? - Împotriva voinței și poruncii lui Dumnezeu, Stăpânul Luminii și al Adevărului - stăpânitorul întunericului și al minciunii a reușit să-și strecoare între fiii cei duhovnicești ai lui Hristos, pe fiii săi cei firești ai minciunii, îmbrăcați în prefăcătorie și căutători după lucruri lumești, potrivit firii și obiceiului stăpânului lor.
Astfel aceștia, înarmați cu metodele și firea Satanei, umblă după lucrurile de jos. Intrând în staulul lui Hristos prin altă parte decât prin ușa nașterii din nou - ajung în Lucrarea Evangheliei, fără a fi înnoiți prin harul și puterea Duhului Sfânt. Rămân tot cu o minte firească, cu o inimă firească, cu un caracter firesc. Astfel ei sunt fără înțelepciunea Duhului, fără căldura dragostei lui Dumnezeu, fără curăția Adevărului, fără Evanghelia voii lui Hristos.
Judecata lor fiind pământească, umblarea lumească și vorbirea firească, - tot așa este și sămânța pe care o seamănă ei în Ogorul Sfânt. Tot așa este și „evanghelia” pe care o predică ei. Tot așa sunt și copiii pe care îi naște duhul lor.
Sămânța lor rodește tulburări și dezbinare, neghină și păcate, rătăciri și căderi.
„Evanghelia” lor de același nivel scăzut ca ei și pe aceeași măsură de rătăcire ca firea lor, - este o evanghelie a bunului lor plac. O evanghelie care le permite fiecăruia din ei să învețe ce vor, să trăiască precum le place, să umble după cum vreau.
Din lucrarea acestora apoi se nasc și cresc între fiii lui Dumnezeu, copiii păcatului, ai ambiției, ai tulburărilor, ai dezbinării, ai răului. Aceștia sunt fiii neghinei din țarina Evangheliei (Matei 13, 36-43).
În pilda cu neghina, ucenicii Domnului când și-au dat seama că sămânța aceasta trebuie smulsă și înlăturată, s-au gândit și grăbit să facă ei acest lucru. Dar Domnul i-a oprit spunând: voi puteți greși în această alegere pe cine să smulgeți și pe cine nu.
O, ce bine ar fi făcut atunci ucenicii dacă ar fi început cu toții să-L roage pe Domnul să facă El acest lucru, să aleagă și să scoată El neghina din holdă, căci El nu greșește.
De multe ori, ucenicii s-au luptat singuri să facă alegerea și scoaterea neghinei... Astfel au scos de multe ori grâul - și au lăsat neghina, care avea „frunze” late și „flori încântătoare”... Au bănuit pe cei adevărați - și s-au încrezut în cei înșelători. Au părăsit pe cei cu cugetul curat - și s-au luat după cei prefăcuți. Au scos din inimă pe cei cu duhul adevărat - și au cultivat pe cei cu duhuri străine și înșelătoare.
Lucrarea Oastei Domnului, fiind o suflare tainică a Duhului Sfânt, a adus de la începutul ei în Biserica noastră, în poporul nostru și în timpurile noastre, una din acele primăveri duhovnicești pe care le reînvie - rar - din timp în timp și din loc în loc, dragostea deosebită și grija mântuitoare a lui Dumnezeu Tatăl nostru pentru salvarea acelor oameni și a acelor locuri în care apar. Oastea Domnului a apărut ca vestea tainică din noaptea Betleemului, care aducea bucuria unui Mântuitor și a unei mântuiri, acolo unde stăpânea un întuneric de veacuri.
A apărut ca mesajul tainic al lui Ioan Botezătorul care propovăduia venirea Mielului lui Dumnezeu, într-acel loc pustiu care era fără nici un ecou, fără nici o viață și fără nici un rod duhovnicesc.
Era ca înlăturarea unei marame nefericite ce ne acoperise ochii cei adevărați cu o îndelungată orbie și cu o amăgitoare iluzie despre starea pierdută în care eram...
Era suflul învietor al Duhului Sfânt, peste văile pline de morți duhovnicești din Biserica noastră și din neamul nostru.
Prin Oastea Domnului Duhul lui Hristos arăta puternic confesiunii noastre și națiunii noastre, o grijă și o chemare deosebită și cutremurătoare. Prin această Lucrare cerească, bunătatea și dragostea lui Dumnezeu ne arăta că vrea să Se ocupe în chip cu totul ales, de învierea și ridicarea noastră. Cine știe apoi ce planuri minunate mai avea Domnul și ce lucrări fericite ar fi mai făcut El și pentru alții prin noi. Dacă noi am fi înțeles cu toții această lucrare și am fi ascultat de chemarea și cercetarea Lui... „Cercetatu-ne-a pe noi din înălțimi Domnul”, - era cu adevărat cântarea de dragoste a lui Isus pentru noi.
O, dacă ar fi fost înțeleasă și primită această cercetare, ce transformare fericită ar fi urmat pentru toată confesiunea și națiunea noastră atunci, după primul mare război mondial, când Dumnezeu ne dăruise învierea națională și voia să ne dea prin această Lucrare și învierea sufletească! Totul era înainte de cel de-al doilea mare război din care poate am fi scăpat altfel. Dar pentru că n-am înțeles și n-am primit acel dar al lui Dumnezeu, a fost îngăduit să vină peste noi ceea ce a venit, ca o pedeapsă... și - poate - ca o ultimă înștiințare cu privire la înțelesul tainic și mântuitor al planului Său cu noi.
Cu Oastea Domnului s-a repetat însă exact același lucru care se întâmplase cu Mântuitorul la venirea Lui în mijlocul lumii.
În primele zile solia cea nouă a lui Isus a trezit interesul lumii. Apoi lucrările Lui minunate au atras curiozitatea ei.
Dar îndată ce cuvintele Adevărului au început să cadă ca niște plesne de foc peste trufia păcatului și ca niște lovituri necruțătoare peste adăposturile nelegiuirii, - stăpânitorii lumii acesteia s-au trezit și s-au organizat împotriva Lui.
Au urmat curând uneltirile, urmăririle, înscenările, judecățile și sentințele. Întâi cele ale mai marilor confesiunii. Apoi, la stăruințele acestora, - au urmat și celelalte ale mai marilor națiunii.
Și astfel Trimesul lui Dumnezeu către oameni, a fost cât mai repede trimis de către oameni înapoi cu mâinile, cu picioarele și coasta străpunsă, la Dumnezeu care Îl trimisese. Spre a-I arăta lui Dumnezeu nu numai tot disprețul pentru iubirea Sa - ci și toată ura pentru Împărăția Lui.
Cu istoria Bisericii vii și adevărate, s-a întâmplat în lume același lucru. Mireasa Mielului a avut și ea pe pământ exact aceeași soartă ca și Mirele ei ceresc. La fel a fost primită și tratată și ea de către cele două puteri care L-au prigonit și pe Domnul ei.
Conducătorii confesiunilor și ai națiunilor n-au înțeles niciodată în nici un fel și în nici un loc mesajele cerești și înnoitoare pe care le-a trimis și le trimite lumii dragostea mântuitoare a lui Dumnezeu. Oriunde a apărut vreun trimis ceresc cu un mesaj ceresc, confesiunea și națiunea au văzut în el o primejdie - și îndată au căutat să-l zdrobească prin orice mijloace care li s-au ivit mai la îndemână. Oamenii păcatului au știut întotdeauna să-și apere interesele lor vinovate cu lozinci nevinovate și fărădelegile lor ascunse cu legi văzute. Astfel Adevărul este totdeauna condamnat iar nevinovatul său purtător este răstignit.
Mielul n-are nici colți, nici gheare, nici copite cu care să se apere. El n-are decât nevinovăția, tăcerea și răbdarea. Iar acestea nu sunt privite acum decât cu dispreț și cu sfâșiere de către lumea lupilor.
Așa a fost totdeauna, - dar sigur nu va fi pe totdeauna. Are și lupul vremea lui! - Când îi va trece vremea sa, - va veni și vremea cea veșnică a Mielului...
Dar până atunci, istoria Primului Miel se repetă cu toți urmașii Lui și cu toți ostașii Lui. Neavând nici ei alte arme decât nevinovăția, tăcerea și răbdarea Lui - se pare că și soarta lor este mereu aceeași - și că trebuie să fie mereu numai aceea de a fi doar sfâșiați și nimiciți.
Tulburătorul poate să se bage cu forța, să lupte cu amenințarea, să intre cu obrăznicia, - dar pașnicul nu. Fiul păcii nu poate avea de arme decât blândețea, bunătatea, evlavia...
Când acestea sunt călcate în picioare, el pleacă sau moare.
Dezbinătorul poate folosi prefăcătoria, răstălmăcirea, surâsul viclean, înzestrarea lui trufașă și lăudăroasă, - dar fratele cinstit nu se poate folosi de astfel de arme nici chiar împotriva vrăjmașului dinăuntrul Lucrării Domnului. Ostașul adevărat al lui Hristos nu are decât armele Duhului, semnele jertfei, ranele cuielor; urmele lacrimilor, genunchii rugăciunilor, duioșia mustrărilor, durerea înștiințării sau sfâșierea despărțirii. Unde acestea sunt zadarnice, el nu mai are ce să caute. De unde acestea sunt alungate, pleacă și el - sau moare cu ele.
Și totuși adevărul cu privire la sfâșierea mieilor lui Hristos este doar o jumătate de adevăr. Jumătatea cealaltă nespus mai minunată a acestui adevăr, este partea pe care n-o văd decât foarte puțini. Că de fapt nu mieii sunt cei nimiciți! - ci lupii!
Iată, istoria este martoră că toți prigonitorii Mielului Hristos - au fost ei înșiși, pe rând, nimiciți. Iar El, Isus, trăiește și biruiește. Și va trăi și va birui până când Își va supune pe toți vrăjmașii Săi așternut picioarelor Sale (1 Cor. 15, 25).
Și mai iată că și noi, care mărturisim acest cutremurător adevăr, suntem o dovadă despre el: din toți câți ne-au sfâșiat și ne-au chinuit și pe noi, - nu mai trăiesc astăzi nici unii. Dar chiar nici unii. Au pierit nu numai ei toți ci și numele lor. Oricât de puternici păreau cândva, azi nu mai sunt. Ca ceara s-au topit și ca fumul s-au dus. Iar noi iată că trăim și suntem.
Nu este oare minune asta? Și nu este oare o dovadă că Mielul e mai puternic?
Că nevinovăția este mai neînvinsă? Că tăcerea mai grăitoare? Că răbdarea este mai tare?
Dar câtă vreme luptele sunt numai din afară și necazurile vin numai de la cei străini de Lucrare, - pierderile nu sunt prea dureroase și nici mirarea nu-i prea mare. La acestea este normal să ne așteptăm, fiindcă acestea e firesc să vină.
Adevăratele dureri sunt însă acelea care vin dinăuntru. Adevăratele pierderi sunt acelea pe care le aduc luptele dintre frați. Adevăratele nenorociri sunt acelea făcute Lucrării Duhului Sfânt de către dezbinările și tulburările lăuntrice, aduse de duhurile străine prin frați, între frați.
Lucrarea acestor duhuri este și ea o taină. Este taina fărădelegii „care a început să lucreze” - precum înștiințează Sfântul Cuvânt al lui Dumnezeu la 2 Tes. 2, 7-12. Și după cum taina credinței pregătește cugetele curate pentru venirea lui Hristos, tot așa taina fărădelegii pregătește cugetele necurate pentru venirea nelegiuitului pe care Domnul Isus îl va nimici cu suflarea gurii Sale și îl va prăpădi cu arătarea Venirii Lui... Și aceasta pentru ca toți cei care au crezut și păstrat adevărul cu sfințenie și statornicie - să fie mântuiți. Iar cei care n-au rămas în adevăr ci au găsit plăcere în nelegiuire - să fie osândiți.
Iată fericirea și răsplata celor care rămân tari ținând neschimbată până la sfârșit învățătura pe care au primit-o de la început (2 Tes. 2, 15; 1 Cor. 11, 2; 1 Ioan 2, 24). Și iată căderea și osânda acelora care nerămânând statornici în ce au primit și auzit, se lasă duși încoace și încolo de orice vânt de învățătură prin viclenia oamenilor și prin șiretenia lor în mijloacele de amăgire... (Efes. 4, 14; Gal. 1, 6-9; 2 Tes. 1, 6; Gal. 5, 12).
Mare și însemnat lucru este ca să se cerceteze pe sine însuși fiecare credincios pentru ce taină lucrează el. Și ce taină lucrează în el.
Am spus mai sus că pierderea cea într-adevăr mare, nu vine pentru Lucrarea lui Dumnezeu din afară ci dinăuntru. Și această nenorocire începe atunci când unii din fiii sfințeniei se lasă ademeniți de necurăție. Când unii din cei ce fuseseră logodiți cu Hristos trebuind să-și păstreze toată inima și gândurile în curăția dragostei numai de El, - se lasă amăgiți de vreuna din ispitirile șarpelui. Și inimile lor se strică de la curăția dragostei cea față de Isus. Atunci primesc aceștia în sufletul lor un alt Isus, o altă evanghelie și un alt duh (2 Cor. 11, 2-4).
Apoi după ce le-au primit pe acestea se fac purtătorii acestora între frați, stricând învățătura dintâi, rătăcind credința, alungând pacea, pierzând dragostea, împrăștiind sufletele și nimicind adunarea.
Toate aceste comori scumpe care fuseseră câștigate cu atâta preț sfânt, păstrate cu atâta muncă sfântă și pregătite pentru atâta roadă sfântă - în curând sunt nimicite fără cruțare de către acele duhuri vrăjmașe, a căror purtători s-au făcut acei frați netrebnici și osândiți.
Iată, au fost atâtea adunări pe care nu le-au putut nimici nici un fel de prigoane din afară. Dar le-au nimicit pe totdeauna sămânța neghinei și duhurile viclene. Acestea au cucerit mai întâi pe unii frați căzuți în robia vreunui păcat, văzut sau ascuns. Apoi vrăjmașul a făcut din ei purtătorii răstălmăcirilor biblice, aducători de tulburări și făcători de dezbinare.
Oastea Domnului, ca Lucrare a lui Dumnezeu, n-a fost scutită și nu va fi scutită până la sfârșit de astfel de ispite și de ispititori. Diavolul va găsi mereu printre frații slabi, lucrători care să se lase amăgiți de câștigul mârșav (1 Tim. 3, 3), de dorința de întâietate (3 Ioan 9) sau de duhul de partidă (1 Cor. 3, 3) - iar prin aceștia ușor îi va înșela pe cei neștiutori și nestatornici fiindcă aceștia sunt totdeauna cei lesne crezători (2 Petru 3, 16).
S-a mai întâmplat asta, așa cum profețise părintele Iosif de pe patul morții sale, când a spus că după ce Biserica s-a lepădat de Oaste prin conducătorii ei și după ce Neamul s-a lepădat de Oaste prin legile sale, - vor veni zile când și ostașii se vor lepăda de Oaste, prin alipirea lor de alte învățături, de alte duhuri, de alte evanghelii, de alți isuși...
Și iată că am ajuns și aceste vremuri când mulți din cei ce n-au rămas în învățătura și în duhul Oastei dintâi, au ajuns acum să se rupă de duhul ei și să se împartă în două duhuri, în două tabere extreme și extremiste... Cei din dreapta formalistă și cei din stânga sectaristă. Amândouă aceste tabere se urăsc și se prigonesc între ele, dar urăsc și prigonesc și duhul Oastei adevărate și statornice. Astfel cei care au căzut din taina lui Dumnezeu, nu mai pot nici înțelege nici suferi lucrarea tainică de mijloc. Formaliștii o numesc sectară, sectarii o numesc formalistă.
Și fiecare se luptă să o atragă de partea sa, iar dacă nu o pot, - să o nimicească...
Această stare de lucruri s-a conturat și mai mult în cursul anului 1949. Fracțiunea formalistă desprinsă în 1935 am văzut cum prigonise și cum prigonea încă pe cei din frățietatea Oastei adevărate. Evenimentele politice din țară au „rezolvat” curând problema lor - și iată cum:
În anul 1948 Statul a impus Bisericii Oficiale marile și adâncile schimbări cunoscute. S-au făcut noi statute de organizare și funcționare a Bisericii, stabilind în multe privințe alte stări de lucruri. Cu acest prilej au fost desființate și toate asociațiile religioase care funcționau în cadrul Bisericii, indiferent de mărimea sau scopul lor.
După această hotărâre a Sinodului Bisericii, Lumina Satelor care încă mai apărea, într-o formă amărâtă și schiloadă - și-a publicat bucuroasă actul de moarte, odată cu mult dorita Declarație de desființare a Oastei Domnului ca organizație bisericească, deodată cu toate celelalte asociații din Biserică, asociații care de fapt mai ființau doar cu numele. Fiindcă fărâma de viață pe care le-o dăduse formalismul, încetase de tot și demult.
După publicarea în Lumina Satelor a acestei Declarații de autodesființare, oastea mitropoliei n-a mai supraviețuit. Adunările ei și așa mici și rare, cum fuseseră - au încetat de tot. Iar cei câțiva zeloși prin care mai ființa această oaste: Forsea, Comiza, Băcilă, - s-au „liniștit”, fiecare cu ale sale, invidiind pe „frații ceilalți” pe care Declarația Mitropoliei nu-i impresionase prea mult. Și nu erau obligați să se desființeze.
Astfel au început denunțurile, pârele și uneltirile sub multe alte forme împotriva noastră. Fie din partea Oficialității, fie din partea fraților aserviți vrăjmașilor Oastei. Acestea n-au contenit niciodată. Ci când sub o formă când sub alta, când într-un loc când în altul, - au continuat prin toți anii următori.
Oficialitatea Bisericii, având un singur scop: nimicirea Oastei, n-a cruțat nici un mijloc prin care putea ajunge la împlinirea acestui plan. Nici o milă, nici o considerație, nici o reținere - n-au arătat organele bisericești față de cei care continuau să se dovedească statornici pe calea Oastei. Deși în orice parohie unde trăiau și lucrau ostașii, ei erau cei mai dintâi și cei mai săritori în toate treburile și cerințele bisericești. Darurile lor erau bune, munca lor era bună, exemplul lor era bun, - numai ei nu. Toate ale lor erau de dorit și frumoase, dar faptul că ei aparțineau Oastei Domnului, era un rău atât de mare încât întrecea toate meritele și binefacerile lor.
Pentru acest lucru ei erau urâți și nesuferiți, deși nimeni nu putea spune nici un alt rău despre ei decât acesta.
Vom vedea mai departe până la ce fapte i-a împins această ură pe unii preoți, împotriva fraților.
Pe de altă parte, partida sectaristă, nu s-a folosit de mijloace mai cinstite decât cealaltă partidă, împotriva duhului curat al Oastei dintâi.
Nădăjduim că din cele ce le-am spus de multe ori în cursul acestei istorisiri cu privire la scopul pentru care Duhul Sfânt a pornit această Lucrare a Oastei în Biserica noastră și în neamul nostru, - acest adevăr a fost bine înțeles. L-am repetat anume de atâtea ori în cuprinsul acestei istorisiri și va trebui să-l mai repetăm, pentru că știu cât de repede se poate pierde firul adevărului printre toate feluritele urzeli ale minciunii, pe care diavolul le încâlcește necontenit în jurul acestui fir scump și sfânt, pentru a-l acoperi și pierde.
Deci încă o dată: Oastea Domnului a fost ridicată cu un scop mare și sfânt, anume: învierea și înflăcărarea credinței noastre, reînnoirea adevărată și rodnică a vieții duhovnicești, în Biserica noastră și în neamul nostru.
Nici o altă lucrare duhovnicească în afară de Oastea Domnului și dinainte de ea - nu a putut corespunde atât de minunat acestui scop mare și sfânt.
Nici un alt curent moral sau spiritual dinaintea ei, n-a fost în stare să facă învierea și reînnoirea duhovnicească pe care a făcut-o ea, pe o scară atât de largă și într-un timp atât de scurt.
Nimic în afară de această Lucrare Dumnezeiască n-a mai putut interesa și angaja într-o împrejurare atât de potrivnică, într-un număr atât de mare și într-un mod atât de înflăcărat și de spontan - pe locuitorii acestei țări, pe membrii acestei confesiuni, pe fiii acestui neam.
Dar - tocmai când era să ajungă chiar pe punctul marelui ei salt calitativ, pe punctul de a deveni dintr-o formație redusă și locală, una puternică și generală, antrenând și angajând întregul Bisericii și națiunii, - tocmai atunci a venit marea lovitură din dreapta în capul ei. Apoi cea din stânga, în inima ei.
Duhul oficialității confesionaliste ar fi vrut să facă din acest Samson puternic care era Oastea, un rob. Dintr-un sfâșietor de lei și un biruitor de filisteni, - un salahor orb, bun numai să învârtă la moara intereselor pământești ale mai marilor zilei.
Duhul devierilor sectariste ar fi vrut să facă Oastea o remorcă atașată fie la coada vreunei secte din cele existente, fie o căruță a nimănui, împinsă în gol pe linia moartă a vreunei noi învățături, care să facă din ea o sculă netrebnică și izolată, ruginind și fărâmițându-se singură undeva departe, cât mai departe și mai ruptă de viața Bisericii și de a poporului. Cât mai înstrăinată adică de chiar scopul și menirea pe care i-o rânduise Dumnezeu când o trimisese în lume.
Acestea erau uneltirile și lucrările viclene ale vrăjmașului. Și înspre această soartă pentru Lucrarea Oastei erau folosite acum nu numai uneltele din afară - ci și multe unelte oarbe dinăuntru.
Am mai spus că Dumnezeu a dat Frățietății Oastei un mare dar: dragostea frățească și dorința cercetărilor și petrecerilor frățești. Un circuit al iubirii de frați este continuu prin țară. În felul acesta bucuriile sunt totdeauna proaspete, binecuvântările împărtășite, hrana felurită și creșterea uniformă.
Dar cei căzuți în robia duhurilor străine și a învățăturilor diferite, - au ieșit și ies din acest circuit sfânt. Ei se rup de frați și se despart de unitatea trupului Lucrării, devenind niște mădulare infectate de un duh străin și potrivnic. Aceștia ajung niște membre răsucite, care merg invers decât trupul și lucrează contra celorlalți. Singurul rod al lucrării acestora este tulburarea păcii duhului și dezbinarea unității frățești. În urma acestora vine totdeauna scăderea numărului, căderea sufletelor, pierderea binecuvântărilor, plecarea Duhului Sfânt - și nimicirea adunării. Acest lucru este atât de limpede și s-a petrecut cu atât de multe adunări frumoase, încât e de mirare cum mai poate orbi diavolul pe unii care încă nu văd cursa aceasta și cad mereu în ea.
Ținta tuturor celor prin care vin tulburările și dezbinarea în Lucrarea lui Dumnezeu este aproape totdeauna una singură: dorința să devină șefi, lăcomia ambițioasă după întâietate, satanica sete după locul din frunte.
Toate dezbinările au venit numai din ispita asta, cu care i-a învins diavolul pe cei nesmeriți.
Nu versetele biblice îi despart pe credincioșii Domnului!... căci Biblia n-a despărțit niciodată pe copiii lui Dumnezeu, ci Biblia i-a unit și mai mult.
Nu adevărul dezbină pe cei ce-L caută și-L iubesc pe Domnul - ci șiretenia înșelătoriei strecurată sub cuvintele versetelor sfinte - aceasta îi dezbină.
Nu înțelepciunea care vine de Sus răstălmăcește Scriptura, căci această înțelepciune este întâi curată, apoi pașnică, blândă, ușor de înduplecat, plină de îndurare și de roduri bune, fără părtinire, nefățarnică (Iacov 3, 17). Înțelepciunea aceasta unește, strânge și îi face totdeauna fericită și frumoasă dragostea și părtășia oricărei adunări a oricăror copii ai lui Dumnezeu! Ci dezbinarea o face „înțelepciunea” cea primejdioasă și vicleană a lui Satan. Ea este aceea care caută și reușește să facă dezbinările între frați, între credincioși, între lucrătorii Domnului.
În Cartea Judecătorilor la cap. 9 este descrisă o întâmplare plină de tâlc pentru noi toți, cu privire la acest adevăr. Iată întâmplarea:
Era după moartea viteazului și credinciosului Ghedeon, bunul și credinciosul conducător al poporului Israel. Niște îndrumători slabi veniți după el, au îngăduit iarăși să se amestece în poporul Domnului învățături stricate și învățători străini. În această atmosferă de amestecături pierzătoare, s-a ridicat „uneltitorul și ambițiosul Abimelec”, convocând niște mari adunări „frățești”, unde să poată să-și arate el talentele lui de șef, bătându-se cu pumnul în piept și strigând, ca să vadă cu toții că el este cel mai vrednic, mai înțelept și mai curajos ca toți... Că el o să știe conduce poporul nespus mai bine ca toți ceilalți.
În felul acesta a reușit să câștige inima multor lesne crezători, care au zis: El este frate cu noi, e un om ales, el care ne vorbește cu un dar și cu o pricepere mai mare ca toți...
I-au dat - spune Biblia - șaptezeci de sicli de argint, ridicați din casa lui Baal-Berit (vrăjmașul lui Dumnezeu). Cu acești bani Abimelec a cumpărat pe niște oameni fără căpătâi și neastâmpărați care au mers după el...
A venit în casa tatălui său la Ofra și a ucis pe frații săi... pe aceeași piatră. N-a scăpat decât Iotam... care se ascunsese de el.
Apoi toți locuitorii din Sihem... l-au făcut împărat pe Abimelec.
Iotam a aflat despre lucrul acesta. S-a dus de s-a așezat pe vârful muntelui Garizim și iată ce le-a strigat el cu glas tare: „Ascultați-mă locuitorii Sihemului - și Dumnezeu să vă asculte:
Copacii au plecat să-și ungă un împărat. Au zis măslinului: Împărățește peste noi. Dar măslinul a răspuns: Să-mi părăsesc eu untdelemnul - și să împărățesc peste copaci?
Atunci copacii au zis smochinului: Vino tu și împărățește peste noi! Dar smochinul a zis: Să-mi părăsesc eu dulceața și rodul meu cel minunat ca să mă duc să împărățesc peste copaci?
Copacii au zis viței: Vino tu și domnește peste noi. Dar vița le-a răspuns: Să-mi părăsesc eu mustul meu care înveselește pe Dumnezeu și pe oameni ca să mă duc să domnesc peste copaci?
Atunci toți copacii au zis spinului: Vino tu și împărățește peste noi... Și spinul a răspuns copacilor: ...veniți și adăpostiți-vă sub umbra mea, altfel, să iese un foc din spin și să mistuie cedrii Libanului...
Și Iotam a continuat:
...tatăl meu s-a luptat pentru voi... și-a pus viața în primejdie și v-a izbăvit... și voi v-ați ridicat împotriva casei tatălui meu... și ați făcut împărat pe Abimelec, fiul roabei, pentru că este ca voi...
Dacă în adevăr și cu toată curăția v-ați purtat voi - bine! Abimelec să fie bucuria voastră și voi să fiți bucuria lui. Dar dacă nu, să iese un foc din Abimelec și să mistuie pe cei din Sihem și un foc să iese din ei și să-l mistuie pe Abimelec...”
...După trei ani de stăpânire a lui Abimelec, Dumnezeu a trimis un duh rău între el
și locuitorii Sihemului... pentru ca să vină peste el tot răul pe care îl făcuse fraților săi...
și Dumnezeu a făcut să cadă și asupra oamenilor din Sihem tot răul pe care îl făcuseră...
Citiți pe larg această întâmplare în cartea Judecătorilor cap. 9. Și înțelegeți adevărul că toți cei care se fac vinovați de nimicirea armoniei dintre frați, de abaterea copiilor lui Dumnezeu de la învățătura sănătoasă dată de părinții lor duhovnicești și de uzurparea moștenirii sfinte lăsată de înaintași, numai pentru ambițiile lor de întâietate, - precum și cei care îi urmează, îi încurajează și îi ajută în vreun fel la aceasta, - vor fi pedepsiți de Însuși Dumnezeu. Pentru că în Sfântul Său Cuvânt, Domnul a lăsat să fie scris: „Dumnezeu găsește că este drept să dea întristare celor care vă întristează” (2 Tes. 1,6) Și: „Dacă nimicește cineva templul lui Dumnezeu, pe acela îl va nimici Dumnezeu, căci templul lui Dumnezeu este Sfânt - și așa sunteți voi” (1 Cor. 3, 17). Ori: „Schilodească-se odată cei care vă tulbură” (Gal. 5, 12).
Nu sunt oare acestea atâtea înștiințări înspăimântătoare?
Cum oare de nu se tem de ele acei care au făcut și mai continuă să facă dezbinări între frați și tulburare în Lucrarea Domnului, sub orice motiv și cu orice metode le-ar face?
Împotriva mea se mențineau aceleași măsuri din anul trecut, 1948.
După a doua eliberare a trebuit mai întâi să mă prezint tot la trei zile șefului cel uriaș care trebuia să mă vadă, să mă întrebe, să mă amenințe - și apoi să vin din nou peste alte trei zile.
Uneori, noaptea auzeam mașina cunoscută venind, apoi oprindu-se din sus sau din jos de poarta casei unde eram. Aceasta îi făcea pe toți din familie să tresară, să se scoale și pe întuneric să tremure pe după ferestre sau pe la garduri, ascultând, nu cumva...
Niciodată când plecam de acasă pentru a mă prezenta acolo la șeful uriaș, nu era sigur că am să mă mai întorc. Mi se puteau găsi ușor oricând alte motive să fiu oprit acolo, cum mai fusesem. De aceea toți ai casei trăiau plini de nerăbdare și tremurând de teamă, până la întoarcere. Uneori trebuia să aștept acolo un ceas, până să mi se dea drumul, alteori două, alteori și cinci. E ușor de închipuit cum îmi erau tot timpul părinții, cum îmi erau copiii.
Tot anul 1949 l-am petrecut astfel...
În timpul acesta - și împotriva fraților din țară au început să se înăsprească măsurile apăsătoare. Atât din partea autorităților bisericești cât și din a celor de stat.
Din Bucovina, frații scriau: Adunările noastre continuă cu mare putere, sufletele se trezesc în număr mare. Setea după Cuvântul lui Dumnezeu crește. Dar unii dintre frații lucrători încep să fie tot mai des cercetați de către securitate. Și suntem din ce în ce tot mai amenințați cu pierderea libertății.
În com. Pătrăuți fr. Nistor a fost închis la postul de miliție împreună cu fr. Toader de la Dărmănești, cu alți patru frați de la Pătrăuți și sora Victoria, bătrână de peste 70 de ani, pentru că primise adunarea în casa ei.
În alte părți la fel. Mulți șefi de post sunt puși pe urmele fraților de către preoții care ne pârăsc cu înverșunare și ne urmăresc cu ură.
Din pricina aceasta vântul sectar începe să sufle cu tot mai mare putere. Adunările sectarilor sunt libere și cu toții, văzând starea noastră de strâmtorare, caută să folosească necazul Oastei Domnului, pentru a rupe fiecare din ei pe cât mai mulți dintre noi...
O, dacă ar urmări oamenii aceștia cu adevărat foloasele lui Hristos și nu foloasele lor!
Dacă ar căuta ei cu adevărat folosul Evangheliei lui Dumnezeu, așa cum se laudă în vremea de acum. Ca credincioși ei ar trebui acum să nu ne slăbească pe noi cei prigoniți ci să ne încurajeze. Fiindcă noi luptăm aici unde este bătălia cea mai grea cu păcatul și cu întunericul. Aici unde este nevoia cea mai mare de Hristos și de lumină! Dar ei cu toții nu-și urmăresc decât foloasele lor, fără să le pese de ruinarea adunărilor noastre, de sfâșierea sufletelor, de durerea dezbinărilor pe care ni le fac.
Ni se zdrobește inima când vedem cum de teama amenințărilor din afară, multe suflete mai slăbuțe de frați și surori pentru care s-a muncit, s-a plâns, s-a luptat atât de mult până ce au fost aduse la Hristos, din întunericul și orbia păcatului, - acum sunt ademenite atât de ușor cu promisiuni sau alungate cu amenințări. Astfel familii întregi sunt clătinate în credință. Și adunări întregi sunt amenințate să se dezbine și să piară.
Unii din frați au primit părerile lor - și totuși nu trec la ei, ci încearcă să introducă în toată adunarea învățăturile străine, spre a-i face pe toți să primească numele lor și haina lor. Așa sunt Silvestru din Bosanci și Ion din Ipotești. Ei nu trec, dar încep să boteze pe cei care îi pot prinde în mrejele lor. Fac și „cina Domnului”, cu cine îi primesc.
Toate acestea le fac pe ascuns, nu numai în adunările lor ci merg și prin alte adunări ca să clatine pe cât mai mulți.
În timpul din urmă a început să vină aici Costică Magdici care a fost plecat din părțile acestea de mai mulți ani. Aduce cu el literatură străină de Lucrarea Oastei și face adunări de sfătuire unde îi învață pe frați aceleași lucruri străine pe care le fac și cei doi de care am scris mai înainte. După aceste adunări unii frați nu se mai împărtășesc, iar alții încep să meargă tot mai rar la biserică, sau nu mai merg deloc.
Unii frați au fost atrași și au trecut la penticostali. Alții la baptiști, alții la alte credințe. Așa au trecut cei din Rădăuți și de la Marginea care s-au dus cu toții, de a rămas numai fr. Curea singur, un frate bătrân.
Au trecut și de la Volovăț, de la Arborea, de la Sfântul Ilie.
Costică Magdici face mult rău nu numai prin învățătura lui străină dar și prin purtarea lui stricată. Îndeosebi la Dersca, în familia fr. Vasile. Dar și prin alte familii.
Prin părțile Hunedoarei lucrurile stau cam tot așa. Frații scriu despre Popa Petru, Ion Capătă, I. Opriș, Cornel Rusu, Dogaru Traian - și alții, cum cutreieră văile și dealurile îmbărbătând adunările și propovăduind multora Evanghelia mântuirii. Dar și au de întâmpinat necazuri și piedici tot mai multe.
Prin părțile Hunedoarei, majoritatea preoților au fost totdeauna plini de iubire și înțelegere pentru frații din Oastea Domnului, astfel în multe părți, cu toate poruncile date de către cei mari împotriva Oastei, acești preoți credincioși sprijinesc Oastea și ocrotesc pe frați încurajând Lucrarea Domnului și adăpostind chiar și în biserici adunările frățești.
Din pricina aceasta nici nu are în aceste părți prea mult răsunet propaganda sectară printre frați. Doar câteva suflete slabe s-au lăsat atrase de învățăturile străine, deși cei cu astfel de duhuri, cu toții dau o năvală necruțătoare și nerușinată împotriva Oastei.
Așa s-a întâmplat la Florese, unde după ce doi frați au luptat cu greutăți și osteneli nebănuite și au reușit înjghebarea unei adunări, niște penticostali care nu făcuseră ani de zile nimic acolo, îndată ce au văzut că în sat este o adunare a Oastei, nu s-au lăsat de frații și surorile de acolo până ce i-au ademenit la ei. Fiind la început și fiind prea departe de alte adunări, - ușor au căzut în mâinile lor.
După un an s-au nimicit iarăși, împreună și cu cei care îi făcuseră să cadă din legământul și din credința lor dintâi. Numai de astfel de isprăvi se țin.
În Ghelar, unde abia începuse o lucrare nouă și se formase o adunare frumoasă, curând a trebuit să treacă printr-o încercare. Toată adunarea a fost dusă la miliție, unde fiecare a fost cercetat și amenințat. Dar până la urmă harul lui Dumnezeu a lucrat cu atâta putere încât frații au ieșit și mai întăriți. Chiar în inima celui ce era pus să le facă rău ducându-i pe unii din post în post zeci de km., Dumnezeu a făcut așa o schimbare încât tocmai el a căutat să-i scape de orice urmări rele.
În Petrila lucrează fr. Capătă, Lavu și alți frați, care împreună cu o seamă de surori foarte harnice și jertfitoare au reușit să strângă o mare mulțime de suflete la ascultarea Cuvântului lui Dumnezeu. Adunările se țin în biserică, unde părintele Fanu, un adevărat preot de o mare evlavie și râvnă pentru Dumnezeu, sprijinește cu toată dragostea Lucrarea Domnului. Biserica este totdeauna neîncăpătoare.
În Batiz, în părțile Hațegului, Simeria și jur, în Orăștie, în Șibot, în Călan și în toate comunele din împrejurimile acestora, până spre Caransebeș, spre Arad sau Alba Iulia, adunările cresc pline de putere și de rod sfânt. Frați harnici și ostenitori în număr tot mai mare aleargă mărturisind Cuvântul Domnului cu mult folos duhovnicesc. Se țin o seamă de nunți ca cea de la Uroi, Rapolt, Orăștioara - la care au luat parte sute de frați. Cu ocazii de acestea se țin adunări de școală biblică pline de putere și de rod.
Dar vin și lucrători din alte părți care mai aduc cu ei învățături străine cum sunt Silviu de la Cluj, Banu de la Sibiu, Magdici, Gaia Gligor, Hocevar și alții.
De Rusaliile anului 1949 a avut loc o măreață adunare la Simeria Veche. A doua zi o altă mare adunare s-a ținut la Sâncrai, fiind urmată de un sfat frățesc la care au participat un număr mare de frați lucrători dintre cei mai cunoscuți nu numai din Hunedoara ci și din alte părți mai depărtate.
Trebuiau luate măsuri împotriva acelor lucrări străine care căutau pretutindeni ca să atragă pe frați de partea lor. Primejdia dezbinării adunărilor se ivise peste tot amenințătoare. Iar cel mai mare rău îl făceau Frățietății Oastei, acei lucrători care fie din frică fie din lăcomie trecuseră la secte. Apoi umblau să-i atragă și pe ceilalți.
În Nordul Ardealului, situația începea să se arate și mai îngrijorătoare. Acolo bântuia o sectă mai primejdioasă ca toate celelalte la un loc și anume secta martorilor lui Iehova. Duhul vrăjmaș și agresiv care lucrează prin secta asta este deosebit de necruțător și de necuviincios. Vorbește cu atâta îngâmfare și cu atâta duh de minciună încât nu cunoaște margini. Răstălmăcește Cuvântul lui Dumnezeu cu atâta îndrăzneală încât este în stare să lupte cu Biblia împotriva Bibliei. Și în numele adevărului contra celui mai limpede Adevăr.
Chiar și felul de a fi al locuitorilor de prin acele părți este un fel aparte de al altora. Vorbirile lor sunt aspre, dure, tăioase, reci. Cuvintele de „mă” și „tu” le auzi repetate atât de des în vorbirile oamenilor acestora și sunt spuse într-un fel atât de dur, încât te lovesc ca niște pietre în inimă și te străpung ca niște așchii în urechi.
Duhul sectei iehoviste se potrivește de minune cu firea acelor oameni și cu vorbirea acelor părți de țară. De aceea poate acest duh a și străpuns mai cu deosebire acolo. Iar prin aceia apoi, - prin unelte vrednice de lucrarea lui vinovată și îndrăzneață, - a pătruns mai departe urmărind să nimicească și să tulbure Lucrarea cea curată și blândă a Oastei, care este dezarmată în fața duhului acestuia aproape ca un miel în fața unui urs.
Din cauza greutăților de tot felul ivite în calea deplasării fraților, unele părți mai lipsite de lucrători buni și statornici, cum este Nordul Ardealului, - ușor pot fi bântuite de uneltele și curentele sectare.
În Nordul Ardealului mai este încă o cauză pentru care Lucrarea Oastei Domnului are mult de suferit.
În cea mai mare parte populația acestor locuri a fost de confesiune greco-catolică, de aceea majoritatea preoților acestei confesiuni socotind Lucrarea Oastei ca pe o unealtă a confesiunii ortodoxe potrivnice lor, - aveau o ură neîmpăcată împotriva ei și căutau s-o zădărnicească.
După desființarea confesiunii greco-catolice, ura acestora departe de a se potoli - poate s-a adâncit și mai mult. Chiar după „revenirea” lor în sânul Bisericii ortodoxe, atitudinea celor mai mulți dintre preoții foști uniți, față de Oastea Domnului, - a rămas dușmănoasă și rece.
Din pricina asta s-au clătinat și au căzut multe suflete și adunări din județele Sălaj, Someș, Năsăud, Cluj, Turda, Mureș...
Iar cei ce mai rămăseseră, erau ca vai de ei...
Se mai ivise nu demult unul anume Pop Alexandru din Sărata, Cluj, despre care Silviu scria că se hotărâse să intre în Oaste la una din chemările lui. Iar acum se plângea că are pe acolo o mulțime de necazuri cu el, făcând numai tulburări, certuri și partide printre frați. La necazurile din afară se mai adăugau și necazuri cu „frați” de aceștia...
În condițiile descrise mai sus, am stat de vorbă cu mai mulți frați de răspundere din Lucrare. Și cu tot riscul pe care îl prezenta pentru noi toți - și mai ales pentru mine, - orice deplasare - ne-am înțeles să începem o luptă mai hotărâtă împotriva acestor rele. Să sfătuim și să-i ajutăm mai stăruitor pe frați să se ferească sau să scape de cursele acestea puse în calea Oastei.
Astfel au început sfaturile frățești, de lămurire și îndrumare.
Începutul acestor sfaturi frățești s-a făcut de Rusaliile anului 1949, după adunarea cea mare amintită mai înainte de la Simeria. Și a doua zi de Rusalii, la Sâncrai.
Am întâlnit atunci acolo pe mulți frați de răspundere din județul Hunedoara și pe unii veniți din județele Alba, Arad, Banat, Cluj și chiar din Moldova.
Veniseră frați care purtaseră de mulți ani de zile greul ostenelilor pentru a chema și aduce multe suflete în Lucrarea mântuirii. Frați care suferiseră și lucraseră pentru a păstra aceste suflete și adunări statornice în credință. Și munciseră zi și noapte spre a-i hrăni și crește în slujba și spre slava lui Hristos.
Acum, îngrijorați de neghina care răsărea tot mai deasă și mai îndrăzneață unde nici nu te așteptai - ne frământam să vedem ce este de făcut pentru salvarea holdei.
Tocmai se terminase adunarea de la biserica din Sâncrai și noi, o parte, ne retrăsesem pentru un ceas de sfătuire în casa fr. Ionel pe când ceilalți frați și surori cântau și se bucurau în curte, - când cineva intră în casă și ne spuse:
- Sunt aici afară doi frați care zic că sunt de la Cluj. Fac scandal pentru că ei n-au fost chemați la sfatul frățesc.
- Cine sunt? - am întrebat.
- Nu-i știm, nu-i cunoaștem!
Am ieșit afară. Erau în prag, gata să intre. Unul mai în vârstă. Altul mai tânăr, cu un ochi stricat. Tremurau încă furioși și strigau tare:
- Noi care am cheltuit atât de mult cu drumul până aici, acum să nu fim nici chemați înăuntru? Dar cine sunteți aceștia care nu țineți seamă de noi?
- Stați fraților și liniștiți-vă - le-am zis eu. Ce s-a întâmplat și cine sunteți dv.?
Eram de-a dreptul uluit de acest fel de purtare a lor. În viața mea de nouăsprezece ani de Oaste, până atunci, încă nu întâlnisem niciodată și nicăieri niște „frați” care să vină într-o adunare în felul acesta.
- Eu, - zise cel mai tânăr și mai supărat, - sunt Pop Șandor de la Cluj. Cum, n-ați auzit despre mine? Întrebați pe Silviu Hărăguș!
- Am auzit, - răspunsei eu îndurerat, - aducându-mi îndată aminte de scrisoarea nu demult pe care mi-o trimise Silviu. Scrisoare în care, pe patru pagini, se plângea de scandalurile lui. (Am păstrat această scrisoare până când mi-a fost confiscată împreună cu tot ce mai aveam).
- Dar frăția ta? - l-am întrebat pe celălalt.
Acesta, mai în vârstă, părea ceva mai duhovnicesc decât primul. Cam rușinat a zis:
- Eu sunt Sighiartău Ion, de la Chiuiești-Someș. Am ajuns abia acum aici cu acest frate. - Și îmi pare rău că s-a întâmplat așa. Eu n-am vrut să-i tulbur pe frați, dar dacă am venit împreună cu el...
- Bine fraților, le-am răspuns eu, - așa se poartă și așa vorbesc niște credincioși?
De ce faceți scandal și ce înseamnă vorbele astea necuviincioase cu care ați venit aici?
Dar Pop Șandor, încă nu se liniștise. Fără să-i pese prea mult că toți frații se strânseseră uimiți în jurul lor, zise tot supărat:
- Dar ce v-ați închis aici, în casa asta ca să țineți sfaturi, fără noi? - Era tremurând și palid de nervos.
Noi venim de la Cluj, suntem din partea fraților din Nordul Ardealului. Am cheltuit atâția bani cu trenul, iar acum să nu fim nici băgați în seamă?
Venim pentru prima dată aici și vrem să știm și noi ce se hotărăște la acest sfat!...
Cuvintele lui neobișnuit de îndrăznețe și de tari, ne-au zdrobit adânc pe toți.
Am privit peste frații din casă, peste cei din curte. Toți erau înmărmuriți de cuvintele pe care le auzeau și de priveliștea aceasta cum nu se mai pomenise între frați niciodată până astăzi și nicăieri.
M-au străpuns adânc, neplăcut și dureros, aceste cuvinte urâte, ale acestui tinerel nestăpânit și necuviincios.
- Nu vă temeți de Dumnezeu să vă purtați și să vorbiți astfel? - le-am zis atunci supărat.
Aici este o adunare a lui Dumnezeu și aceștia sunt niște oameni care au lucrat și au suferit de zeci de ani pentru Hristos și Lucrarea Lui - cum îndrăzniți să vorbiți și să vă purtați așa?
Noi cunoaștem pe frații din Nordul Ardealului, am lucrat mulți ani și am suferit acolo împreună cu ei și printre ei. Dar pe dv. nu v-am cunoscut niciodată.
Dacă ați fi venit mai de curând în Oaste nu-i nimic. Dar dacă vă purtați în felul acesta, atunci aceasta este un mare rău și este dovada că încă nu ați cunoscut nici Oastea și nici pe Hristos.
Ați venit pentru prima dată aici? Dar tocmai pentru asta ar fi trebuit să aveți o cu totul altă purtare. Acum ați tulburat totul. Suntem adânc îndurerați și uimiți de purtarea dv....
Ce zic toți frații aceștia și surorile, despre purtarea asta? Iată aici o mulțime de frați mult mai cunoscuți și mai vrednici decât dv. Dar stau afară și se bucură cântând și petrecând cu ceilalți, fără ca vreunul dintre ei să se supere pentru că n-a fost loc să fie chemat și el înăuntru.
Pe cine și când ați mai văzut dv. vreodată dintre frați, făcând undeva ceea ce ați făcut
și faceți dv. aici acum?...
Vorbeam cu lacrimi amare în ochi și cu gust amar în inimă. Mă îndurerase adânc nu numai felul lor cu totul neduhovnicesc și total lipsit chiar omenește vorbind, de orice bun simț și de orice bună cuviință. Mă îndurerase mai ales cuvintele acelui tânăr care avea ochiul stricat și care vorbise atât de disprețuitor și de urât despre frați. El care îi vedea acum pentru prima dată pe aceștia - după cum spunea el. Și venea acum pentru prima dată între noi...
L-am simțit atunci în tot duhul meu nu numai ca pe un străin de Lucrarea Domnului și de frați - ci chiar ca pe un vrăjmaș...
Și ciudat că atâția ani de zile de atunci oricât am luptat cu acest simțământ, tot n-am reușit să mi-l înlătur de tot din adâncul duhului meu nici azi. Cu toate că multe vorbe mieroase și multe promisiuni mari și zgomotoase de îndreptare a făcut de atunci... Mai puternic ca toate acele promisiuni, îmi țipă și azi în toate urechile ființei mele, acel duh care m-a străpuns atunci și care m-a mai străpuns de multe ori după aceea...
Așa l-am întâlnit eu și frații, pentru prima dată. Și așa l-am cunoscut pe Pop Șandor de la Sărata atunci. Mai târziu Pop Alexandru de la Feleac. Iar acum Pop Sandu de la Bacău.
Despre Șandor deocamdată atât.
Despre Alexandru și despre Sandu va mai trebui să vorbim.
Fiindcă numele și le-a schimbat omul acesta cu anii și cu locurile, - dar firea și năravul se pare că i-au rămas tot cam aceleași.
În același an, 1949, după marea adunare de la Sfântul Ilie de la Săsciori, a urmat un alt mare sfat frățesc la Laz, în casa sorei Lucreția. De data asta au fost aici frați și mai mulți și mai mari. A fost de față și păr. Vladimir Popovici și doctorul Banu, împreună și cu alți sibieni printre care și Nicolae Moldoveanu, care acum își făcuse loc tot mai spre vârf.
Totuși doctorul Banu era mai marele „Sibiului”. El era atunci în toată puterea și înălțarea sa. Era purtătorul de cuvânt cel mai autorizat al sibienilor și al noului curent care bătea din stânga. Părea că toate vânturile îi erau prielnice acestei partide și corăbiile lor plutesc victorioase spre țelul urmărit.
Casa sorei Lucreția era plină de frații veniți, presimțind o bătălie grea.
De la început am văzut dorința de atac a celor din stânga, împotriva duhului Oastei.
Doctorul Banu, conștient de superioritatea pe care pretindea el că i-o dădea calitatea lui, între noi cei simpli, bizuit pe armele inteligenței sale și a vocabularului său deosebit, - a început să lovească chiar de la început în Biserică - în general, - și în Împărtășanie, - în special!
Cuvintele lui se adresau părintelui Vladimir, - singurul preot ostaș prezent. Dar ținta loviturilor sale era învățătura și credința Bisericii și Oastei dintâi pe care o aveam noi toți cei cu rădăcini adânci în trecutul Oastei.
Părintele Vladimir a apărat totul, frumos și îndurerat, căutând să trezească mintea sănătoasă a celor care și-o cam pierduseră și să le deschidă ochii asupra felului greșit în care au pornit-o.
- Noi altfel am primit Oastea - zicea el. Și în acel fel trebuie să rămânem cu toții, potrivit îndrumărilor și felului de viețuire arătate nouă tuturor de către păr. Iosif Trifa. Căci lui i-a inspirat Duhul Sfânt gândul Oastei. Și lui i-a arătat Domnul cum vrea El să fie Lucrarea Oastei. Care vrea El să-i fie felul ei, care locul ei, care drumul ei și scopul ei. Toate acestea în Biserica noastră și în poporul nostru le-a vrut El. Noi așa înțelegem și credem. Și așa vrem să rămânem. Dv. cei mai noi, veniți cu alte învățături și credințe pe care noi nu trebuie să le primim...
Desigur majoritatea fraților am fost de această părere și convingere. Dar, pentru că atunci încă nimeni nu-și închipuia că lucrurile vor ajunge atât de departe și nici că primejdia alunecării spre duhul sectar care va rupe Lucrarea Oastei de rostul ei adevărat este atât de mare, - cei mai mulți frați n-au dat o prea mare importanță celor discutate. Frământarea doctorului Banu toți o vedeau exagerată. Iar felul lui de a vorbi despre lucrurile credinței violent și încrezut, apărea cel puțin neserios.
Atacurile lui sectare s-au concentrat îndeosebi în contra interpretării noastre asupra Cinei Domnului - Împărtășania. Despre aceasta el susținea cunoscutele păreri neoprotestante neținând seama de multe adevăruri biblice pe care jumătate nu le cunoștea, iar cealaltă jumătate le răstălmăcea voit.
S-a făcut multă vorbă la această adunare fără însă ca lucrurile să fie limpezite pentru toți. Frații statornici fie că nu vedeau încă nici o primejdie pentru Oaste în părerile acestor noi cărturari din Sibiu, fie că nu îndrăzneau să se ia la ceartă de vorbe cu ei, mai ales văzând felul dezlănțuit cu care viteazul sibian pusese stăpânire pe toată adunarea aceasta încă de la început, - au tăcut mai tot timpul.
Astfel adunarea s-a despărțit și mai împrăștiată, duhurile și mai potrivnice, iar taina lui Dumnezeu parcă și mai acoperită. Începuse să se formeze de acum, amenințătoare, partida de stânga a formalismului sectar, care pornea împotriva duhului Oastei, mai primejdios decât pornise cândva partida de dreapta, cea a literei, a formalismului clerical.
Primul vrăjmaș duhovnicesc al Oastei, duhul literei, al formalismului aducător de uscăciune și gheață sufletească, era de acum prea cunoscut fraților ostași. Prin nașterea și învierea noastră duhovnicească Hristos ne scăpase din robia și orbia duhului aceluia îngust și superstițios. Deci pentru noi primejdia lui nu mai era acum o primejdie necunoscută, ci una cunoscută. Duhul literei cel puțin nu venea pe furiș și cu gânduri ascunse împotriva noastră, ci pe față și cu gânduri bine cunoscute de noi, căci el nu și le ascundea. Duhul literei nu s-a prefăcut niciodată că ne este prieten și binevoitor, spre a ne fura prin această prefăcătorie încrederea și a ne adormi vegherea, ca apoi să ne străpungă pe la spate.
Lupta lui a fost crudă, nemiloasă, nedreaptă și necinstită, dar a fost o luptă dusă pe față. Pe când lupta de acum a acestui duh sectarist este o luptă mult mai urâtă și mai vinovată. Pentru că vine cu prefăcătorie, cu vicleșug, cu răstălmăciri și pe ascuns. Vine în numele Adevărului și a dragostei, spre a ne falsifica adevărul și spre a nimici dragostea.
Vom vedea mai târziu ce metode a întrebuințat, ce unelte a folosit, ce scopuri urmărea - și ce pierderi ne-a adus.
Prin lupta lui, duhul literei nu putea nimici ideea Oastei, nici nu putea zădărnici scopul ei. Ideea unei astfel de Lucrări înnoitoare în viața Bisericii rămânea cu atât mai necesară cu cât formalismul era și mai pornit împotriva ei. Rostul și scopul unei mișcări duhovnicești apărea cu atât mai luminos cu cât nemișcarea și amorțeala credinței erau mai vădite în poporul nostru. Trebuința unei renașteri sufletești apărea ca trebuința unei ploi peste un câmp ars de o secetă pustiitoare și îndelungată. De aceea, după toate loviturile duhului literei, ideea Oastei a rămas tot puternică, fața ei tot curată, necesitatea ei tot arzătoare, drumul ei tot frumos.
Acești vrăjmași ai Oastei au pierit curând. Ori au fost risipiți, fără a-i mai putea face nici un alt rău, afară poate de acela de a-și alege dintre fiii ei cei sinceri, pe fiii lor cei prefăcuți, neputându-i însă întina esența ei. I-a rămas curată fața, sus fruntea și întreg prețul.
Dar duhul sectarist poate nimici nu numai puterea, nu numai pacea și nu numai adunările Oastei Domnului, - ci îi poate face un rău mult mai mare și mult mai întins.
Vrăjmașul duh, știe că credința adevărată vine prin învățătura dreaptă. Dar știe și că rătăcirea de la credință vine prin stricarea învățăturii. De aceea a început prin a strecura între frați niște învățături deosebite scoase din răstălmăcirea unor versete biblice. Vrăjmașul duh știe cât de multă dragoste au frații de Biblie și cât de mult ne învățase părintele Iosif să citim Biblia și să o răspândim. Vrăjmașul duh știe că Biblia ne învățase pe noi să-i iubim pe toți cei care îi vedem cu Scriptura în mână și cu Domnul în gură. Și să stăm cu plăcere de vorbă cu ei.
Astfel ne-a atacat tocmai de aici, din versetele Bibliei și tocmai prin aceia pe care îi credeau copiii ei. Șarpele se strecurase în Edenul nostru duhovnicesc tot cu același șiretlic. Începuse să ne interpreteze și nouă „voia” lui Dumnezeu, tot așa precum făcuse cândva cu Adam, prin mijlocirea aceleia care era de aceeași natură cu el, în al cărei cuvânt și dragoste se încredea.
Atunci am suferit noi marea noastră dezamăgire. Adică cum? - ziceam noi, - tocmai el? Tocmai acei care ne spun că sunt credincioși? Tocmai ei care se prefac frații noștri? Și tocmai cu Sfântul Cuvânt al lui Dumnezeu să facă așa ceva?
O sărmane suflete de frați, nu vă grăbiți, abia de acum încolo veți vedea! Noi de abia acuma revenim la realitatea dureroasă de pe pământul de acum.
Până la constatarea aceasta trăisem și eu în sferele cerești ale acelei realități care ar trebui să fie în Biserica lui Hristos - și care va fi cândva după noua Venire a Domnului.
Dar în lumea de acum, este o altă realitate. Cea a fățărniciei care lucrează prin puterea și amăgirea diavolului. În această realitate, iată cum se întâmplă! Deci trezește-te suflete al meu și tu. Și pregătește-te să vezi încă multe!...
Mulțumim însă lui Dumnezeu că El n-a lăsat ca peste tot să bată în același timp, cu aceeași putere, acest vânt rău. Au fost și locuri și adunări în care n-au putut pătrunde atât de pustiitor aceste duhuri nimicitoare.
Aceste locuri au fost acelea unde vegheau lucrătorii treji și unde erau cugetele curate. Fiindcă acum știm bine ceea ce atunci nu știam. Anume că duhurile rătăcirii de la credință pătrund numai acolo unde lucrătorii nu veghează și unde cugetele nu rămân curate.
Lenea duhovnicească a unor lucrători precum și întinarea sufletească a unor suflete din adunare, acestea sunt mijloacele și uneltele prin care pătrund în Lucrarea lui Dumnezeu duhurile hrăpărețe și răufăcătoare.
Prin părțile Aradului, după căderea lui Simion Achim, duhul dezbinării se folosea acum de ambiția și lăcomia de care acesta se lăsase stăpânit și purtat. Astfel acesta amăgea mereu pe alți frați și umbla să cucerească alte adunări. Mai ales pe acolo unde fusese cunoscut și umblase mai des.
După el și ca el a căzut curând Ion Berariu cu unii din Chelmac. Apoi unii de la Siria, Lipova, Radna.
Nu peste mult duhul acesta potrivnic începu să se arate și la Sâmbăteni, la Cicir și Micălaca.
Dar Dumnezeu avea și aici de grijă. Mai erau încă suflete smerite și treze între frații lucrători. Și mai erau suflete curate și rugătoare în adunările Domnului. Astfel, Duhul Domnului S-a ridicat în fruntea vrăjmașului, - iar pierderile s-au împuținat până s-au oprit de tot. O luptă de rugăciune și de refacere s-a pornit peste tot și sufletele au început a cunoaște și a ocoli primejdia.
Prin părțile Bihorului, felul cum a fost întâmpinată și trecută primejdia, a fost diferit.
În jumătatea de sud, de la Ceica până la Beliu acolo unde frații au fost totdeauna mai veghetori, unde mărturisirea Cuvântului a fost mai stăruitoare, - nu s-a produs nici o cădere. Vrăjmașul n-a găsit nici un loc și nici un suflet prin care să poată pătrunde. Astfel că bucuriile și binecuvântările au crescut iar roadele Duhului Sfânt erau pline de putere.
La frații lucrători mai vechi Domnul adăuga mereu alții noi. Și în anii care pentru multe alte părți din țară erau ani de secetă și de pierdere, pentru aceste părți erau ani de multă înviorare și de fericit belșug duhovnicesc.
Dumnezeu să binecuvânteze și să răsplătească în veci pe frați ca Petre, Ioane, Savu, Toderaș, Pașcu, Pavel, Vasile, Gavriș, Aurel, Șandor, Nicolae... și mulți, mulți alții frați și surori neuitați prin al căror cuvânt sănătos și prin a căror trăire frumoasă Lucrarea Oastei Domnului din părțile acestea s-a păstrat mereu curată. Și mărturisirea Evangheliei a căpătat în lume nu numai roade ci și cinstire.
Însă în părțile din nord, pe toată valea Crișului Repede, păcatul și rătăcirea au pătruns mult prea ușor. Ușurătatea și nevegherea fraților lucrători ca și alunecarea spre lucruri lumești a celorlalți - au făcut să cadă sau să se ruineze aproape de tot, adunări atât de frumoase cândva cum erau cele de la Beznea, Bălanca, Bratea, Lorău. Ori cele de la Lugașul de Jos, Alporea, Borșa, Sârbi...
Unii, permițându-și întâi păcatele mici, au căzut nu peste mult și în păcatele cele mari. Alții îngăduind unele rătăciri ușoare au căzut curând și în rătăcirile cele grele. Astfel că duhurile rele au putut nimici aproape de tot și aproape de peste tot, în acele părți, orice urmă de lucrare duhovnicească, sănătoasă și rodnică.
Acum în părțile acelea bântuie tot felul de învățături rătăcite. Și se fac lucrări atât de amestecate încât ți se strânge și se cutremură sufletul când auzi.
Cele două duhuri vrăjmașe, al formalismului și al sectarismului, pot acum să se sărute împreună și să se felicite că au reușit să dărâme sau să zădărnicească în multe părți o lucrare atât de curată și de frumoasă a Duhului Sfânt - cum începuse Oastea Domnului acolo.
În Oltenia și Muntenia, unde din cauza formalismului clerical care întotdeauna a fost acolo mult mai necruțător față de orice lucrare duhovnicească înnoitoare, - odată cu hotărârea Bisericii de a desființa Oastea, lucrurile s-au înrăutățit brusc.
Cu o ură și cu o furie nebănuită s-au năpustit asupra adunărilor Oastei Domnului atât puterea religioasă cât și cea politică oprind orice fel de întâlniri între frați.
Astfel urmăriți și împiedicați de la orice fel de înviorare duhovnicească, duhul sectarist a găsit ușor prilejul prielnic de a-i atrage pe cât mai mulți. Au pătruns acolo luând bogat seceriș, duhul adventist, cel penticostal, - și încă un alt duh cu manifestări mult mai bolnăvicioase, care bântuie prin unele părți din județele de pe malul Dunării...
Ce să mai zic de Dobrogea unde și până atunci Lucrarea Oastei fusese primită prea târziu. Și era prea slabă.
Dar poate că unii oameni „duhovnicești” - se vor mira și ne vor pune întrebarea: Totuși, de ce vă tulburați dv. atât de mult dacă ostașii Domnului, alungați din biserică, merg la secte?
Dacă unii îi prigonesc, de ce să nu se ducă la alții care le oferă posibilitatea unei vieți duhovnicești cu o satisfacție duhovnicească? Ce rău vedeți dv. în asta?
- Ce rău? Unul mare, poate cel mai mare rău. Și iată ce rău vedem:
Când Dumnezeu face o lucrare mare în lume, El o face totdeauna cu un scop mare, cu o înțelepciune mare. De obicei El folosește pentru această lucrare un Duh Sfânt și un om sfânt prin care Își descoperă nu numai Planul Său și Voia Sa cea sfântă, ci și felul și calea prin care vrea El să-Și împlinească acest plan și voie.
Tot ce face văzut Duhul Sfânt al lui Dumnezeu prin acest om sfânt al Lui, este însoțit și însuflețit de Puterea Sa cerească. Această însoțire și însuflețire, se vede în roadele sfinte pe care le aduce lucrarea aceasta care se face prin Hristos.
Când un suflet este chemat prin Cuvântul și Duhul lui Dumnezeu la cunoașterea și mântuirea Sa, - atunci cu acest suflet Hristos face minunea nașterii din nou.
În momentul nașterii din nou, omul trece printr-o înnoire totală. Face un salt din moarte în viață. Dintr-o stare potrivnică lui Dumnezeu, la starea după voia Lui. O smulgere din Satana și o implantare în Hristos.
În primele zile, sau săptămâni sau luni ale acestei stări, sufletul născut din Dumnezeu se simte într-o stare Dumnezeiască. O mare bucurie și o putere Dumnezeiască îi dă o fericire de nedescris. Din această stare el îi socotește pe toți credincioșii din lume frați ai săi, înfiindu-i cu lărgime pe toți fără deosebire de confesiune, de stare sau de limbă. Se bucură de toți, îi înțelege pe toți, se roagă pentru toți, ar merge cu toți, ar face tot binele pentru toți.
Prin familia duhovnicească în care el s-a născut din nou, credinciosul simte că a venit într-o lume nouă, în care mai sunt multe și alte familii duhovnicești. Fiecare cu felul ei de a fi. Cu drumul ei prin lume. Cu câmpul ei de lucru. Cu fiii și cu părinții ei. Cu scopul și cu rostul rânduit ei, de către Același Tată ceresc, care este Făcătorul fiecăruia și al tuturor.
Chiar practicile din afară ale cultului în care se născuse trupește, capătă pentru acest credincios acum valoarea unui înțeles mult mai înalt și mai frumos decât înainte. Atunci le împlinea ca un om lumesc și ca pe niște forme superficiale, pământești, fără nici un fior înalt și fără nici o participare profundă. Acum, departe de a le disprețui sau a le nesocoti ca înainte, el le îndeplinește cu sfânt respect, prețuindu-le ca pe vasul văzut în care el își păstrează și își înmulțește untdelemnul nevăzut, al trăirilor sale duhovnicești din Hristos și cu El. În familia și credința sa, dar într-un fel nou.
Prețuind aceste practici și îndeplinindu-le, el desigur că nu le va socoti mai presus de Hristos și trăirea în El, ci doar ca pe niște mijloace tocmai pentru a-L putea sluji și slăvi în chip mai vrednic și mai fericit pe Hristos.
Respectându-și credința sa, omul nou duhovnicesc respectă și credința altora. Și îndeplinindu-și formele cultului său, el nu vorbește de rău nici nu disprețuiește formele cultului altora.
Iubindu-i pe toți, el nu judecă pe nimeni. Prețuind încredințările pe care el le-a primit de Sus asupra Adevărului, - nu disprețuiește nici încredințările altora. Fiindcă socotind pe orice semen al său ca om, el respectă fiecăruia dreptul de a-și alege și a-și urma încredințările pe care le are. Și pentru care singur el are de dat răspuns. Prin acest fel de a gândi, de a crede și de a trăi, - noul născut duhovnicesc, - este un fiu al lui Dumnezeu.
Ei bine, de la acest punct, de la această stare în care l-a pus Hristos în clipa nașterii din El - ar trebui să fie lăsat și ajutat sufletul nou născut în duh să crească și să se desăvârșească în Dumnezeu.
Dar ce se întâmplă? În chiar acest punct sfânt și în chiar acest proces fericit, vine și intervine duhul sectarist.
Știind că noul născut duhovnicesc caută hrana duhovnicească - duhul sectarist vine și îl îndoapă cu învățăturile sale înguste, părtinitoare, interesate, strecurate fin prin interpretările viclene sub cuvintele lui Dumnezeu.
Astfel cu acest arcan șiret, duhul străin îl coboară iarăși pe om din starea înaltă în care îl ridicase Duhul Sfânt, la starea josnică a robiei și orbiei confesionaliste.
În locul dragostei de toți oamenii îi pune ura față de toți cei de altă confesiune.
În locul înțelegerii pentru toți, îi pune intoleranța.
În locul lărgimii binevoitoare, - îngustimea părtinitoare.
În locul bunei cuviințe evlavioase, - grosolănia bârfitoare față de convingerile oricăruia care nu este ca el.
În locul respectului pentru sufletele sau bunurile duhovnicești ale altor adunări, - lăcomia hrăpăreață și uneltitoare, spre acapararea lor cu orice preț pentru sine și pentru ai săi.
Acesta este sectarismul. Și aceasta lucrarea duhului sectarist. Pentru osândirea acestora nu ne ajunge nici un fel de cuvânt greu. Căci pentru a înfățișa toată mărimea răului pe care acest duh l-a făcut Lucrării lui Dumnezeu și pentru a număra toate pierderile de suflete și de adunări pe care le-a lăsat el în urma sa ori pe unde a trecut, - nu ne-ar ajunge nici o măsură și nici un număr.
Neștiut și dureros este numărul adunărilor frumoase și pline de roade duhovnicești, care după venirea duhului sectarist în ele n-au mai avut în ele nimic bun decât lupte, certuri, bârfeli, decădere și rușine.
Din multe suflete de frați curate, smerite, evlavioase, iubitoare și prietenoase când veniseră la Hristos, n-au mai rămas decât niște umflături îngâmfate, amestecate, nerecunoscătoare, mărginite, egoiste și respingătoare...
Din niște credincioși buni și duhovnicești au făcut niște sectari răi și firești.
Deci încă o dată, să fim înțeleși bine - și nu rău! Nu vorbim aici împotriva nici unei familii curate duhovnicește, născută de Duhul Sfânt în vreun loc, în vreun popor, în vreo limbă sau în vreun timp.
Știm că orice familie și lucrare duhovnicească, își are izvorul și nașterea din Același Duh, precum spune Scriptura (1 Cor. 12, 1-11).
Știm că fiecăruia din aceste familii și lucrări, oricând și oriunde s-ar fi ivit, i s-a rânduit de către Dumnezeu o vreme de mărturisit. O solie de purtat. Un număr de fapte bune de făcut. Un rost de împlinit și un rod de adus pentru El pe pământul acesta prin Hristos și pentru El (Efes. 2, 10 și 3, 15).
Că deci cu fiecare din acestea Dumnezeu Își are planul Său. Fiecăreia i-a rânduit deci câmpul ei de lucru, numărul ei de suflete și durata ei în timp. Iar la urma tuturor acestora, El Însuși îi va cere fiecăruia o socoteală dreaptă și aspră pentru tot ce a făcut sau n-a făcut, a îngăduit sau n-a îngăduit, a îndreptățit sau a nedreptățit.
În Ziua Aceea fiecare va avea să răspundă numai pentru sine însuși... Duhul unei Lucrări va trebui să răspundă pentru Lucrarea Sa. Și duhul omului pentru lucrarea lui. Fiecăruia la rândul său și la locul său, numai pentru sine și pentru ai săi. Și nu pentru altul și pentru ai altora.
Aceasta a fost încredințarea noastră a celor din Oastea Domnului încă de la începutul nostru. De aceea nu ne-am năpustit niciodată cu judecăți sau cu lăcomie asupra nici unei credințe, asupra nici unor adunări și nici a unor suflete. Oricât de departe și de potrivnice au fost încredințările lor de încredințările noastre și învățăturile pe care le aveau ei de cele pe care le avem noi. - Nu ne-am amestecat în ele și nu le-am disprețuit.
Cu o îngăduință respectuoasă și înțelegătoare, pe toți cei ce-și aveau o credință și doreau să și-o țină, noi i-am considerat într-un fel bun ca pe niște frați, vorbindu-le totdeauna binevoitor și pașnic. Nici nu ne-am putut gândi vreodată la vreun rău din partea vreunora dintre ei.
De aceea ne-am pomenit nu numai total dezarmați când a venit atacul asupra unora din ei cu duh sectarist, ci am fost și complet nepregătiți să-l înfruntăm dintr-o dată. Nici nu ne putusem gândi sau aștepta, la așa ceva.
Iată de aceea vorbim așa cum vorbim acum. Fiindcă acest duh nu numai nouă ne-a făcut și ne face rău. Ci pretutindeni în toate lucrările lui Dumnezeu.
Din cauza necunoașterii și nevegherii noastre, deci duhul acesta a putut face la început atât de mult rău Tainei lui Dumnezeu și Lucrării curate a Evangheliei.
De aceea suntem atât de porniți împotriva acestui duh și a felului viclean în care lucrează el pentru nimicirea curatei lucrări a Harului și Adevărului, oriunde apare o astfel de lucrare.
Și de aceea nu vom înceta să-l urmărim de aici înainte cu toată grija, spre a descoperi tot răul pe care îl pune el la cale între noi și împotriva noastră și spre a-i putea înștiința pe frații noștri cu privire la el și la tot ce vrea și urmărește el împotriva voii lui Hristos și în paguba Lucrării tainice a Oastei Sale prin care ne-a rânduit El să ne aflăm noi mântuirea noastră. Și în care ne-a poruncit El să ne-o ducem până la capăt, așa după cum am primit-o de la Duhul Sfânt, prin omul sfânt care a început-o.
Slăvit să fie Domnul!