Evanghelia Duminicii lăsatului sec de brânză

(a Izgonirii lui Adam din Rai)

Ceva despre postul cel adevărat

„De veți ierta oamenilor greșelile lor, ierta-va și vouă Tatăl vostru cel Ceresc, iar de nu veți ierta oamenilor greșelile lor, nici Tatăl vostru nu va ierta vouă greșelile voastre. Și când postiți nu fiți triști, ca fățarnicii, că își smolesc fețele lor, ca să se arate oamenilor postindu-se; grăiesc vouă că își iau plata lor. Iar tu, postindu-te, unge capul tău și fața ta o spală. Ca să nu te arăți oamenilor că postești, ci Tatălui tău Celui ce este întru ascuns. Și Tatăl tău, Cel ce vede întru ascuns, va răsplăti ție la Arătare. Nu vă adunați vouă comori pe pământ, unde moliile și rugina le strică și unde furii le sapă și le fură, ci vă adunați vouă comori în cer, unde nici moliile, nici rugina nu le strică și unde furii nu le sapă, nici le fură. Că unde este comoara voastră acolo va fi și inima voastră.” (Mt 6, 14-21)

În evanghelia de azi, ne învață Mântuitorul cum trebuie să postim. În legătură cu această evanghelie, vom spune și noi unele învățături despre post.

Despre mântuirea sufletului se vorbește mult și în multe feluri. De altfel, taina mântuirii este simplă. Greșeala lui Adam a lăsat în noi otrava păcatului; a lăsat pe „omul cel vechi”, firea cea veche. Domnul Iisus a venit să nimicească această otravă; a venit să omoare în noi pe „omul cel vechi”, firea cea veche, ca să trăim în „omul cel nou”, în „omul cel duhovnicesc” (1 Cor 2, 14). Prin Jertfa Crucii Sale, Domnul Iisus ne-a dat puterea „să murim față de păcat” (Rom 6, 2).

Dar lucrul acesta nu merge așa ușor. A muri față de păcat este o culme a mântuirii ce se poate ajunge numai după o viață întreagă de luptă și biruință. Să ne însemnăm bine un lucru: firea noastră cea veche nu poate fi omorâtă cu totul. Ea poate fi slăbită, poate fi făcută nevătămătoare, dar nu poate fi omorâtă cu totul. „Adam cel vechi” n-a murit cu totul în noi. Orice am face, orice am isprăvi, îl simțim că trăiește în noi.

Viața noastră este o războire neîncetată între „Adam cel vechi” și „Adam cel nou”; între firea cea veche și firea cea nouă. În această luptă, Domnul Iisus a venit și ne-a adus ajutor de biruință.

Eu îmi închipui firea cea veche în asemănarea imaginilor ce arată inima omului. Patimile cele rele sunt niște urme din grădina Edenului; sunt niște dobitoace ale diavolului. Aceste dobitoace au lipsă de „pășune”, de „mâncare”, altcum tânjesc și amorțesc. Ele trăiesc cu mâncarea ce le-o dăm noi. Când le dăm mâncare, zburdă, iar când nu le dăm, tânjesc. În imaginea de alături se vede un om credincios, un om duhovnicesc, care nu dă de mâncare acestor dobitoace. El își hrănește firea cea nouă cu rugăciune și priveghere, iar pe firea cea veche, cu dobitoacele ei, „o omoară cu foamea”. Pe dobitoceștile patimi le-a pus pe foame, le-a amorțit cu foamea. Un astfel de om a pus la respect firea cea veche; a amorțit-o, a slăbit-o, i-a luat puterea și a făcut-o neputincioasă. Un astfel de om își apără mereu firea cea duhovnicească prin priveghere și rugăciune.

Cheia mântuirii sufletești este tocmai asta: să ne apărăm cu darurile Domnului contra trezirii firii noastre celei vechi. Căci suntem tot mereu în primejdia de a simți cum se trezește în noi firea cea veche, gustul după „carnea” din Egipt. Câinele din noi n-a murit (poftele lumești), nici vulpea (viclenia), nici tigrul (mânia), nici porcul (beția), nici păunul (trufia), nici șarpele (pizma) etc.; dar, de câte ori le simțim că se trezesc, trebuie să le punem pe foame, trebuie să le reducem mâncarea, sporindu-ne „mana”, mâncarea cea duhovnicească.

În acest înțeles trebuie luat și postul, ca un ajutor contra trezirii patimilor noastre. Îmbuibarea cu mâncăruri și băuturi este o hrană pentru dobitoacele firii celei vechi. De hrana asta trebuie să ne ferim nu numai pe timpul postului, ci în tot timpul vieții noastre. „Precum pământul prea gras și umed - zice Sf. Ioan Gură de Aur - naște viermi, așa și îmbuibarea cu mâncăruri și băuturi este cuib cald pentru viermii ispitelor și poftelor rele.”

În chipul de pe pagina de alături se vede firea cea veche în trezire; se vede omul cel lumesc, care începe să-i dea de mâncare. Diavolul pregătește hrana firii celei vechi și șoptește omului celui păcătos să ia această mâncare, iar el o folosește...

În multe chipuri și feluri dau de mâncare necredincioșii firii celei vechi și dobitoacelor ei. Cămara diavolului e încărcată cu fel de fel de mâncăruri pe seama asta. Dar dintre toate mâncărurile firii celei vechi, cea mai bună și mai hrănitoare este alcoolul.

Cum primește această hrană, firea cea veche cu dobitoacele ei îndată se trezește din somn și începe a zburda (cum se vede în imagine).

Despre lapte, spun doctorii că acesta conține tot ce trebuie corpului nostru. Omul ar putea trăi numai cu lapte. Așa e și cu „laptele diavolului”, alcoolul. E în stare să hrănească el singur firea noastră cea veche; e în stare el singur să omoare sufletul.

Vai, cum îl hrănesc oamenii tot pe omul cel vechi, tot firea cea veche! E plină lumea de răutăți; dar cum să nu fie, când oamenii dau de mâncare numai firii celei vechi? Se beau în țară la noi 14 miliarde de lei pe an; se fumează 8 miliarde; 500 de mii de cârciumi stau față în față cu 18 mii de biserici... Oare nu sunt și aceste cifre grozave niște dovezi despre mâncarea ce se dă dobitoceștilor patimi?

Trăim vremuri cu creștini care trăiesc ascultând de șoapta lui Satan: «Beți, mâncați, chefuiți, păcătuiți... trăiți-vă viața!»...

Se sting posturile, se sting rugăciunile, se stinge privegherea... și-apoi ne mirăm de ce ne-au biruit răutățile și păgânătățile.

În acest înțeles trebuie să adâncim și învățătura despre post. Ne trebuie și aici un post adâncit.

Postul nu înseamnă numai schimbarea unor mâncăruri, ci înseamnă întărirea firii noastre celei duhovnicești și slăbirea firii celei lumești. Postul trebuie să pătrundă și el acolo, înăuntrul nostru, de unde ies răutățile și să ajute la „înțărcarea” lor. Altfel, ce folos că oprim unele mâncăruri să intre în gura noastră, dar lăsăm, cu toată liniștea, să iasă sudalmele, minciunile, hulele etc.?

Schimbăm numai mâncărurile, dar purtările ba. Ne păzim de lapte, dar dăm drumul la „laptele” diavolului, la alcool.

În acest înțeles a zis Mântuitorul că „nu atât ceea ce intră, cât ceea ce iese din gură spurcă pe om” (Mt 15, 11). Iar mâncarea, adică numai mâncarea, zice Apostolul Pavel, încă nu ne va pune pe noi înaintea lui Dumnezeu (1 Cor 8, 8). Rău fac cei care nu postesc, dar tot rău fac și cei ce postesc rău, cei care văd păcatul ascuns numai în mâncare, nu și în inima lor și în faptele lor.

Un om din popor, ajuns odată în temniță pentru o bătaie, a refuzat brânza ce i-a adus-o temnicerul într-o zi de vineri, spunând că-i Sfânta Vineri și e păcat. Vedea păcatul ascuns numai în brânză, dar în fapta cea rea nu l-a văzut... Un astfel de post e ca o nucă fără miez, ca un fagur fără miere.

„Postești? - întreabă Sf. Ioan Gură de Aur. Arată-mi prin faptele tale! Să postească nu numai gura ta, ci și ochii, urechile, picioarele și mâinile tale. Că, de am mânca numai cenușă, încă de nici un folos nu ne va fi postul, dacă noi ne înfrânăm numai de la mâncăruri și de la păcate nu”. Nu acest fel de post am ales Eu, zice Domnul (Is 58, 6).

În Biblie găsim multe pilde și învățături despre cum trebuie să fie postul cel adevărat. Un astfel de post e și cel pe care l-au făcut ninivitenii. Postul ninivitenilor n-a fost numai cenușa și înfrânarea de la mâncăruri, ci și o schimbare în toată viața lor: „Și au început oamenii din Ninive a posti și au strigat către Dumnezeu și s-au întors fiecare din calea lui cea rea” (Iona 3, 5-10). Așa să fie și postul nostru!

Și ursul și șarpele postesc

Și ursul postește. Îndată ce se apropie iarna, se retrage în bârlog, se pune pe labe și toată iarna nu mănâncă nimic. Dar, când se trezește din somnul lui, din postul lui, e tot urs...; atacă și sfâșie animalele mai departe.

Și șarpele postește. Toată iarna doarme și șarpele și nu mănâncă nimic. Dar, când se trezește din somnul lui, din postul lui, e tot șarpe; mușcă mai departe.

Exact așa fac și creștinii care se lasă de rele pe timpul postului, dar, îndată ce trece postul, se apucă iar de rele. Se mușcă și se sfâșie iarăși unii pe alții și fac toate răutățile.

Ce folos aș avea că mă las, pe timpul postului Paștilor, de băutură, de fumat, de sudalme și de alte răutăți, iar la Paști mă „dezleg” iarăși? Nu este, oare, și acesta exact ca postul ursului și ca al șarpelui?

Postul nostru trebuie să fie un post permanent, adică să ne ferim în tot timpul vieții noastre de desfătările și deșertăciunile acestei lumi, de duhul acestei lumi, de orice fel de „mâncare” (petreceri, beții, jocuri, desfătări lumești) și celelalte răutăți prin care se întărește „animalul”, firea cea veche din noi.

Numai un astfel de post ne poate fi ajutor de hrană sufletească.

Mirele cel nebun

În săptămâna de lăsatul secului de brânză, cei neînțelepți fac toate nebuniile și bețiile cele multe, zicând că apoi vine postul.

Aceștia fac întocmai ca și când oarecine, vrând să-și aducă mireasă în casă, și-ar umple mai întâi casa lui cu desfrânate și s-ar veseli cu ele... Cu ce inimă socotiți că ar intra biata mireasă în casa acelui mire nebun?

Să nu fie și intrarea noastră în sfântul post tot așa!

Postul și „litera legii” (2 Cor 3, 6)

De când eram copil mic în casa părinților mei, plugari, îmi aduc aminte de un vecin, un om bătrân și evlavios, care păzea cu sfințenie toate posturile și rânduielile.

Avea însă bătrânul și unele metehne pe care așijderea le „păzea”...

Se întâmpla pe timp de post să dea bătrânul peste atare vas „întinat” cu mâncare „de dulce”... Să-l fi văzut și auzit atunci: „Trăsnească și fulgere în voi, muieri, că spurcați pe om cu vasele voastre! Nu mai poate ține omul cu voi nici sfintele posturi!”

Și, de ciudă, bătrânul se repezea drept la cârciumă, unde își astâmpăra „mânia”, suduind „pe muieri” și înghițind la rachie (astea nu mai erau „spurcate”!). Vedea spurcarea numai în mâncare, dar în sudalmă și cârciumă ba. Asta este ceea ce se cheamă „litera legii”, pe care o vedem de atâtea ori și în atâtea feluri și în post.

Câinii și elefantul

Pe elefanții cei uriași vânătorii îi prind cu meșteșug: împrăștie carne multă, hoituri întregi, prin pădurile unde petrec acei elefanți sălbatici. Elefanții mănâncă cu poftă carnea și - după ce s-au îndopat bine - vânătorii slobod câinii asupra lor, iar câinii îi prind cu înlesnire, pentru că elefanții s-au îngreuiat de carnea cea multă așa de tare, că nu se mai pot mișca.

Așa sunt, iubite cititorule, și pentru oameni îmbuibările cu mâncăruri și băuturi. Satan, vânătorul de suflete, își sloboade câinii patimilor asupra celor îngreunați cu nesațul mâncărurilor și băuturilor.

Ce spune Biblia despre post?

Așa zice Domnul: „În ziua postului vostru vă lăsați în voia pornirilor voastre și asupriți pe simbriașii voștri.

Iată, postiți ca să vă ciorovăiți și să vă certați, ca să bateți răutăcios cu pumnul; nu postiți cum se cere în ziua aceea, ca să vi se audă glasul Sus.

Oare acesta este postul plăcut Mie: să-și chinuiască omul sufletul o zi? Să-și plece capul ca un pipirig și să se culce pe sac și cenușă? Acesta numești tu post și zi plăcută Domnului? Iată postul plăcut Mie: dezleagă lanțurile răutății, deznoadă legăturile robiei, dă drumul celor asupriți și rupe orice fel de jug. Împarte-ți pâinea cu cel flămând și adu în casă pe nenorociții fără de adăpost; dacă vezi pe un om gol, îmbracă-l și nu întoarce spatele semenului tău” (Is 58, 1-7).