Iov - chipul unui om fără prihană și curat la suflet
Arcadie Nistor - Umblând cu Domnul Iisus
La vestea că averile lui s-au pierdut, s-a aruncat la pământ, s-a închinat lui Dumnezeu și a zis: „Gol am ieșit din pântecul mamei mele și gol mă voi întoarce în sânul pământului. Domnul a dat și Domnul a luat. Binecuvântat fie numele Domnului.”
În toate acestea, Iov n-a păcătuit deloc și n-a vorbit necuviincios împotriva lui Dumnezeu (Iov 1, 20-22). El spunea că niciodată n-a călcat poruncile Celui Sfânt. (Iov 6, 10).
El spune: „Piciorul meu s-a ținut de pașii Lui. Am ținut calea Lui și nu m-am abătut de la ea. N-am părăsit poruncile buzelor Lui. Mi-am plecat voia la cuvintele gurii Lui” (Iov 23, 11-12). Învăța pe alții căile lui Dumnezeu (Iov 27, 11).
Lumina Lui mă călăuzea în întunerec. Căci scăpam pe săracul care cerea ajutor și pe orfanul lipsit de sprijin. Binecuvântarea nenorocitului venea peste mine, umpleam de bucurie inima văduvei. Mă îmbrăcam cu dreptate și-i slujeam de îmbrăcăminte, neprihănirea îmi era manta și turban.
Orbului îi eram ochi și șchiopului picior. Celor nenorociți le eram tată și cercetam pricina celui necunoscut. Rupeam falca celui nedrept și-i smulgeam prada din dinți. Cuvântul meu era pentru toți o rouă binefăcătoare. Mă așteptau ca pe o ploaie, căscau gura ca după ploaia de primăvară.
Când li se muia inima, le zâmbeam. Îmi plăcea să mă duc la ei, și mă așezam în fruntea lor. Eram ca un împărat în mijlocul unei oștiri. Ca un mângâietor lângă niște întristați (Iov 29, 3-25)
Făcusem un legământ cu ochii mei și nu mi-aș fi oprit ochii asupra unei fecioare. Dacă am umblat cu minciuna, de mi-a alergat piciorul după înșelăciune. De mi s-a abătut pasul de pe calea cea dreaptă. De mi-a urmat inima ochii. De s-a lipit vreo deșertăciune de mâinile mele. De mi-a fost amăgită inima de vreo femeie. Dacă am pândit la ușa aproapelui meu. De-aș; fi nesocotit dreptul slugii sau slujnicei mele când se certau cu mine. Dacă n-am dat săracilor ce-mi cereau. Dacă am făcut să se topească de plâns ochii văduvei. Dacă mi-am mâncat singur pâinea, fără ca orfanul să fi avut și el parte din ea, eu care din tinerețe l-am crescut ca un tată, eu care de la naștere am sprijinit pe văduvă.
Dacă am văzut pe cel nenorocit ducând lipsă de haine, pe cel lipsit neavând învelitoare, fără ca inima lui să mă fi binecuvântat, fără să fi fost încălzit de lâna mieilor mei.
Dacă am ridicat mâna împotriva orfanului, pentru că mă simțeam sprijinit de judecător. Dacă mi-am pus încrederea în aur. Dacă am zis aurului: „Tu ești nădejdea mea”. Dacă m-am îngâmfat la mărimea averilor mele, de mulțimea bogățiilor pe care le dobândisem.
Dacă am privit soarele când strălucea, luna care înainta măreață. Și dacă mi s-a lăsat amăgită inima în taină. Dacă le-am aruncat sărutări ducându-mi mâna la gură. Dacă m-am bucurat de nenorocirea vrășmașului meu, dacă am sărit de bucurie când l-a atins nenorocirea, eu, care n-am dat voie limbii mele să păcătuiască, să ceară moarte cu blestem.
Dacă nu ziceau oamenii din cortul meu: unde este cel care nu s-a săturat din canea lui?
Dacă petrecea străinul noaptea afară, dacă nu mi-aș fi deschis ușa să intre călătorul.
Dacă mi-am ascuns fărădelegile ca oamenii pentru că mă temeam de mulțime, pentru că mă temeam de disprețul familiilor, ținându-mă departe și necutezând să-mi trec pragul. Dacă pământul meu strigă împotriva mea și dacă brazdele lui varsă lacrimi; dacă i-am mâncat roada fără s-o fi plătit, și dacă am întristat sufletul vechilor lui stăpâni: atunci să crească spini din el în loc de grâu, și neghină în loc de orz! (Iov 31)
Vinovatul
Mută hotarele,
Fură turmele și le pasc,
Iau măgarul orfanului,
Iau zălog vaca orfanului,
Îmbrâncesc din drum pe cei lipsiți,
Silesc pe toți nenorociții din țară se se ascundă.
Aceia smulg pe orfan de la țâță,
Iau zălog tot ce are sărmanul
Și săracii umblă goi de tot, fără îmbrăcăminte.
24...
Alții sunt vrășmași ai luminii,
Nu cunosc căile ei,
Nu umblă pe cărările ei.
Ucigașul se scoală în revărsatul zorilor,
Ucide pe cel sărac și lipsit,
Și noaptea fură,
Noaptea sparg casele, ziua stau închiși
24....13
Falcău, 11 iunie 1958
În viața celui credincios se petrec multe lucruri. Uneori este neliniștit. Alteori inima lui este stăpânită de o pace adâncă. Aceste stări urmează stării sufletești în care se află omul. Când credința mare stăpânește inima și rugăciunea este hrana celui credincios, aducând prin rugăciune înaintea lui Dumnezeu tot ce întâlnești în cale, dureri, necazuri, încercări, inima și gândurile lui sunt păzite de pacea lui Dumnezeu și în Isus Hristos. În această stare, cel credincios are pace, bucurie în inima lui. Necazurile sunt de dorit. Încercările sunt necesare. Când totul va fi senin, în orice vreme, în viața noastră, moleșeala și nepăsarea va cuprinde inima noastră. Rugăciunea nu mai are focul care îi dă aripi și o înalță neoprită în fața Tronului de Har. În timpul încercării, ne dăm bine seama unde trăim și știm a prețui ajutorul lui Dumnezeu. Rugăciunea este mai fierbinte, că pornește dintr-o inimă care sângerează. Privind în urma noastră, vedem că tocmai în locurile mai grele pe care le-am străbătut, am fost mai plini de Dumnezeu decât atunci când nu erau încercări pe cale. Un lucru este lămurit. Cu cât cineva se urcă mai sus, sau este pus într-un loc mai sus (de exemplu străjerul de pe zid), este în primejdie mai mare, de aceea, odată cu acestea, vin și încercările în urmă, ca cel din starea aceea să alerge mai mult, cu mai multă stăruință la Dumnezeu.
Acest lucru apare azi în mintea mea mai lămurit ca altă dată.
Slăvit să fie Domnul!
Falcău, 11 iunie 1958
„Noi răsturnăm izvodirile minții și orice înălțime care se ridică împotriva cunoștinței lui Dumnezeu și orice gând îl facem rob ascultării de Hristos” (2 Cor. 10, 5).
Este o înțelepciune care nu vine de sus, ci este pământească, firească, drăcească (Iac. 3, 15). Această înțelepciune nu este din Cuvântul lui Dumnezeu. Ea duce la moarte și este o nebunie, întrucât lumea cu înțelepciunea ei n-a cunoscut pe Dumnezeu (1 Cor. 1, 17). Din mintea în care este astfel de înțelepciune, izvorăsc fel de fel de gânduri, care curg ca apa unui izvor. De aceea Sf. Pavel spune: izvodirile, adică ele curg mereu. De exemplu: Absalom, fiul lui David, avea dorința de a fi împărat și din mintea lui au început să curgă gândurile. Călăuzit de această înțelepciune, ieșea dis de dimineață, stătea pe marginea drumului și pe cei care veneau la judecată la împărat, îi întreba din care cetate sunt, dacă îi răspundeau, le spunea că pricina lor este dreaptă, dar că nimeni din partea împăratului nu-i va asculta. Dacă se apropia cineva să i se închine, îi întindea mâna și îl săruta. El mai spunea că dacă ar fi pus judecător, el ar face dreptate celor care ar avea neînțelegeri (2 Sam. 15, 1...). În felul acesta câștiga inima poporului spre el. Dar ce a făcut Absalom când s-a văzut înconjurat de o parte de popor? N-a vrut el să ia viața tatălui său? Citiți și istoria cu Adonia, alt fiu a lui David. Pe amândoi gândurile izvorâte din mintea lor i-au dus la moarte. Sf. Pavel spune: noi răsturnăm. Deci cel credincios , prin harul lui Dumnezeu, răstoarnă ce izvorăște rău din minte și orice gând îl face rob ascultării de Hristos. Slăvit să fie Domnul!
Falcău, 2 aprilie 1958