Iov a luat din nou cuvântul în pilde şi a zis:

„O, cum nu pot să fiu ca^* în lunile trecute, ca în zilele când mă păzea Dumnezeu,

când^* candela Lui strălucea deasupra capului meu şi lumina Lui mă călăuzea în întuneric!

Cum nu sunt ca în zilele puterii mele, când Dumnezeu veghea ca un prieten^* peste cortul meu,

când Cel Atotputernic încă era cu mine şi când copiii mei stăteau în jurul meu;

când mi se scăldau paşii^* în smântână şi stânca^** vărsa lângă mine pâraie de untdelemn!

Dacă ieşeam să mă duc la poarta cetăţii şi dacă îmi pregăteam un scaun în piaţă,

tinerii se trăgeau înapoi la apropierea mea, bătrânii se sculau şi stăteau în picioare.

Mai-marii îşi opreau cuvântările şi îşi puneau^* mâna la gură.

Glasul căpeteniilor tăcea şi li se lipea limba^* de cerul gurii.

Urechea care mă auzea mă numea fericit, ochiul care mă vedea mă lăuda.

Căci scăpam^* pe săracul care cerea ajutor şi pe orfanul lipsit de sprijin.

Binecuvântarea nenorocitului venea peste mine, umpleam de bucurie inima văduvei.

Mă îmbrăcam cu dreptatea^* şi-i slujeam de îmbrăcăminte, neprihănirea îmi era manta şi turban.

Orbului^* îi eram ochi şi şchiopului, picior.

Celor nenorociţi le eram tată şi cercetam pricina^* celui necunoscut.

Rupeam falca^* celui nedrept şi-i smulgeam prada din dinţi.

Atunci ziceam: ‘În cuibul^* meu voi muri, zilele mele vor fi multe ca nisipul.

Apa^* va pătrunde în rădăcinile mele, roua va sta toată noaptea peste ramurile mele.

Slava mea va înverzi neîncetat şi arcul^* îmi va întineri în mână.’

Oamenii mă ascultau şi aşteptau, tăceau înaintea sfaturilor mele.

După cuvântările mele, niciunul nu răspundea şi cuvântul meu era pentru toţi o rouă binefăcătoare.

Mă aşteptau ca pe ploaie, căscau gura ca după ploaia^* de primăvară.

Când li se înmuia inima, le zâmbeam şi nu puteau izgoni seninătatea de pe fruntea mea.

Îmi plăcea să mă duc la ei şi mă aşezam în fruntea lor; eram ca un împărat în mijlocul unei oştiri, ca un mângâietor lângă nişte întristaţi.