Iov a luat din nou cuvântul în pilde și a zis:

„O, cum nu pot să fiu ca^* în lunile trecute, ca în zilele când mă păzea Dumnezeu,

când^* candela Lui strălucea deasupra capului meu și lumina Lui mă călăuzea în întuneric!

Cum nu sunt ca în zilele puterii mele, când Dumnezeu veghea ca un prieten^* peste cortul meu,

când Cel Atotputernic încă era cu mine și când copiii mei stăteau în jurul meu;

când mi se scăldau pașii^* în smântână și stânca^** vărsa lângă mine pâraie de untdelemn!

Dacă ieșeam să mă duc la poarta cetății și dacă îmi pregăteam un scaun în piață,

tinerii se trăgeau înapoi la apropierea mea, bătrânii se sculau și stăteau în picioare.

Mai-marii își opreau cuvântările și își puneau^* mâna la gură.

Glasul căpeteniilor tăcea și li se lipea limba^* de cerul gurii.

Urechea care mă auzea mă numea fericit, ochiul care mă vedea mă lăuda.

Căci scăpam^* pe săracul care cerea ajutor și pe orfanul lipsit de sprijin.

Binecuvântarea nenorocitului venea peste mine, umpleam de bucurie inima văduvei.

Mă îmbrăcam cu dreptatea^* și-i slujeam de îmbrăcăminte, neprihănirea îmi era manta și turban.

Orbului^* îi eram ochi și șchiopului, picior.

Celor nenorociți le eram tată și cercetam pricina^* celui necunoscut.

Rupeam falca^* celui nedrept și-i smulgeam prada din dinți.

Atunci ziceam: ‘În cuibul^* meu voi muri, zilele mele vor fi multe ca nisipul.

Apa^* va pătrunde în rădăcinile mele, roua va sta toată noaptea peste ramurile mele.

Slava mea va înverzi neîncetat și arcul^* îmi va întineri în mână.’

Oamenii mă ascultau și așteptau, tăceau înaintea sfaturilor mele.

După cuvântările mele, niciunul nu răspundea și cuvântul meu era pentru toți o rouă binefăcătoare.

Mă așteptau ca pe ploaie, căscau gura ca după ploaia^* de primăvară.

Când li se înmuia inima, le zâmbeam și nu puteau izgoni seninătatea de pe fruntea mea.

Îmi plăcea să mă duc la ei și mă așezam în fruntea lor; eram ca un împărat în mijlocul unei oștiri, ca un mângâietor lângă niște întristați.