Scumpă familie a Fratelui Apetri Neculai

Har și pace de la Dumnezeu Tatăl nostru și de la Domnul nostru Isus Hristos.

În vestirea Evangheliei, Sfântul Pavel și Sila au ajuns în Filipi (Fapte 16). Filipi era o cetate dintr-un ținut al Macedoniei și o colonie romană. În această cetate nu prea erau iudei, așa că nici Sinagogă nu era. Aici era o roabă care avea un duh de ghicire. Prin ghicire, ea aducea mult venit stăpânilor ei. Ea s-a luat după Pavel și Sila și striga: „oamenii aceștia sunt robii Dumnezeului Celui Prea Înalt și ei vă vestesc calea mântuirii”. Și astfel a făcut ea mai multe zile. Ați văzut, un duh rău spune un adevăr. Dar mărturisirea aceasta nu avea ca scop să îndrepte pe oameni pe calea cea bună. De ce? Pentru că nu-L mărturisea pe Domnul Isus. Și orice duh care nu mărturisește pe Isus nu este de la Domnul Dumnezeu (1 Ioan 4, 3). Duhul din roabă, mărturisea pe robii lui Dumnezeu. Sunt multe duhuri în lumea aceasta care pot fi cunoscute că nu sunt de la Dumnezeu. Duhul Sfânt mărturisește pe Isus (Ioan 15, 26-27). Apostolii de asemenea au mărturisit despre El (vers .27). Și slujitorii Domnului de acum mărturisesc, de asemenea, despre El.

Așa a făcut roaba aceea mai multe zile. Sfântul Pavel, necăjit, s-a întors și a zis duhului: „În numele lui Isus Hristos îți poruncesc să ieși din ea”. Și a ieșit chiar în ceasul acela. Stăpânii roabei când au văzut că s-a dus nădejdea câștigului lor, au pus mâna pe Pavel și pe Sila și i-au târât în piață înaintea fruntașilor și apoi i-au dat pe mâna dregătorilor. Norodul s-a ridicat și el împotriva lor. După ce le-a smuls hainele de pe ei, i-au bătut cu nuiele. După ce i-au bătut de le-au făcut multe răni pe trup, i-au dus la temniță, poruncind cu grijă temnicerului să-i păzească bine, deoarece socoteau că sunt foarte periculoși. Temnicerul, neștiind pe cine are în față, i-a băgat în temnița dinăuntru și ca să fie mai sigur, le-a băgat picioarele în butuci. Și astfel, în starea aceasta erau întemnițați, cu trupurile pline de rane care, din cauza pierderii sângelui, le provocau o mare sete. Aveau picioarele strânse în butuci, așa că le era imposibil să se miște. Dar duhul lor era așa de liber! Pe la miezul nopții, ei se rugau și cântau cântări de laudă lui Dumnezeu, iar cei închiși îi ascultau. Se adeverea și aici cuvântul care spusese Sf. Pavel: Ba mai mult, ne bucurăm chiar și în necazurile noastre (Rom. 5, 3). Dumnezeu ascultă rugăciunea lor. Din proprie experiență, Sf. Pavel învață pe frați ca bărbații să se roage în orice loc, numai să ridice spre Cer mâinile curate, fără mânie și fără îndoieli (1 Tim. 2, 8-9). Deci nu locul condiționează primirea rugăciunii, ci curăția mâinilor ce le ridică spre Cer. Fără mânie, adică de a nu cere blestemul pentru aceia pentru care te rogi și încrederea în Dumnezeu. Câți nu ridică spre cer mâinile în rugăciune, dar mâini necurate, adică fură, iau ce nu este al lor, întind mâinile pentru a da sau a lua mită, ei scriu cu mâinile lor ce nu ar trebui să scrie și astfel sunt cu mâinile necurate și cu astfel de mâini și cu mânie, și îndoială în inimă, chiar la poarta Cerului de-ar putea ajunge cineva, tot n-ar fi ascultat. Sf. Pavel și Sila sunt ascultați și Dumnezeu intervine printr-o minune tot atunci. Deodată s-a făcut un mare cutremur de pământ, ați văzut, deodată! Fără vreo înștiințare dinainte. Ce groază o fi fost acolo în inimile multora. S-au clătinat temeliile temniței. Îndată s-au deschis toate, auziți, toate ușile, și s-au dezlegat legăturile fiecăruia. Temnicerul s-a deșteptat și, văzând ușile temniței deschise, a scos sabia și era să se omoare, căci credea că cei închiși au fugit. Ceilalți întemnițați se vede că erau prea bucuroși când s-au văzut dezlegați și nu au luat seama la ce se petrecea. Dar Pavel, care văzuse în cutremur mâna lui Dumnezeu, a văzut ce voia să facă temnicerul și i-a strigat cu glas tare: „Să nu-ți faci nici un rău, căci toți suntem aici”. Ce s-a petrecut cu el, ce va fi simțit el, Duhul Sfânt îl va fi călăuzit apoi ce să facă. După el, era să se omoare, dar Duhul Sfânt îl va fi luminat, că apoi a cerut o lumină, a sărit înăuntru și tremurând de frică s-a aruncat la picioarele lui Pavel și ale lui Sila, i-a scos afară și le-a zis: „Domnilor, ce trebuie să fac ca să fiu mântuit?” Iată marea întrebare, ce trebuie să fac? Pavel și Sila i-au răspuns: „Crede în Domnul Isus și vei fi mântuit, tu și casa ta” (vers. 31). Dar cum să creadă, căci credința vine în urma auzirii, iar auzirea vine prin cuvântul lui Hristos (Rom. 10, 17). Și tot în clipele acelea i-au vestit Cuvântul Domnului, atât lui cât și tuturor celor din casa lui, care între timp ieșiseră și ei afară din casă de frică și de spaimă de cutremurul acela. Ei au crezut și prin credința lor au fost mântuiți.

Ca să înțelegem, vom cerceta pe rând lucrul acesta în lumina Evangheliei. Domnul Isus a spus că pomul bun face roade bune, că pomul rău face roade rele. Așa că după roadele lor îi veți cunoaște (Mat. 7, 17-20). Roadele sunt ale Duhului (Gal. 5, 22-23). Și ca cineva să aibă roade bune, trebuie să aibă Duhul Sfânt. Și Duhul se primește prin auzirea credinței (Gal. 3, 2). Si acum să vedem roadele temnicerului, până a auzi cuvântul și a crede și apoi după ce a auzit cuvântul și crezând a fost spălat cu sângele Domnului Isus și Duhul Sfânt a venit peste el. Când Sf. Pavel și Sila i-au fost aduși și dați în primire, el n-a avut nici un pic de iubire sau milă față de ei. În fața lui erau doi oameni cu trupul numai rane, fețele lor erau așa de senine că se vedea de departe că nu sunt periculoși. Privirea ochilor lor era așa de blândă, că se cunoștea imediat că oamenii aceia nu sunt vinovați. Dar el nu a luat în seamă așa ceva, ci i-a socotit răi și periculoși și i-a băgat în temnița dinăuntru. Se vede că nu avea nici mintea sănătoasă, ci era întunecată, iar cât despre inima lui, era stăpânită de o mare cruzime. În urma bătăii pe care au primit-o, trupurile lor erau numai răni, din care încă sângele mai curgea. Dar el nu s-a uitat la așa ceva, ci i-a băgat cu picioarele în butuci, a strâns butucii bine și apoi a plecat fără nici o remușcare. Seara s-a culcat fără nici o grijă, a dormit somnul celor nevinovați, din care l-a trezit groaznicul cutremur. Cuprins de frică, el scoase pe apostoli afară El nu voia ca ceilalți întemnițați să vadă umilința lui. Și numai după ce i-a scos afară, i-a întrebat ce să facă. El era tot omul cel vechi. Și numai cutremurul acela l-a adus în starea aceea. Toți rămân tot în curte, unde li se vestește Cuvântul Domnului. Dar după ce ei aud cuvântul și cred, se schimbă deodată. Temnicerul nu mai este omul acela vechi, ci s-a născut un om nou din Dumnezeu; primele roade se văd tot atunci în viața lui. Să cunoaștem mai întâi roadele Duhului, ca apoi să le vedem și la el. Este scris în Gal. 5, 22-23. „Roada Duhului dimpotrivă este: dragostea, bucuria, pacea, îndelunga răbdare, bunătatea, facerea de bine, credincioșia, blândețea, înfrânarea poftelor”. În omul născut din nou încep a se vedea roadele, cele dintâi roade, ale Duhului Sfânt (Rom. 8, 23). Priviți acum la temnicer și vă minunați de lucrările lui Dumnezeu. Primul rod pe care îl vedem este dragostea. Temnicerul i-a luat cu el chiar în ceasul acela din noapte și le-a spălat rănile. Așa face dragostea. Așa a făcut samariteanul milostiv cu cel bătut și rănit de tâlhari (Luca 10, 33-34). I-a dus în casă, i-a pus la masă. Aceste lucruri le face numai dragostea. A doua roadă este bucuria și el s-a bucurat cu toată casa lui, că a crezut în Dumnezeu. Împărăția lui Dumnezeu se pogoară în mijlocul lor (Rom. 14, 17). A treia roadă este pacea; și el avea pace din belșug. Gândiți-vă, ușile temniței au fost deschise, legăturile celor închiși au căzut. Tulburare mare l-a cuprins întâi, că voia să se omoare. Dar acum era altul. O pace adâncă stăpânea inima lui. Se bucura cu toată casa lui în pace, că bucuria fără pace nu este. Cei răi n-au pace (Isaia 57, 20-21). „Lumina este semănată pentru cel neprihănit, și bucuria pentru cei cu inima curată” (Ps. 97, 11). Dar temnicerul nu a fost prin faptele sale neprihănit și nici inima nu și-a curățit-o prin vreo ceremonie oarecare. El a crezut și prin credință a fost socotit neprihănit (Rom. 3, 21-28). Dar nu o credință oarecare.

Credința are ca țintă pe Isus Hristos, sângele Lui (Rom. 3, 25). Harul Lui (Efes. 2, 8). Peste această învățătură a mântuirii prin credință s-a așternut demult praful. Este scris chiar că în vremurile din urmă unii se vor lepăda de credință ca să se alipească de duhuri înșelătoare și de învățăturile dracilor (1 Tim. 4, 1). De aceea sunt astăzi între creștini atâtea Evanghelii (Gal. 1, 6; 2 Cor. 11, 4). Evanghelii care făgăduiesc viață veșnică oamenilor dacă țin unele obiceiuri sau cred niște ceremonii, anumite rânduieli sau ritualuri, dacă se botează sau țin Sabatul, după legea lui Moise. Duhul Sfânt mărturisește despre Isus Hristos: Domnul spune: „Adevărat, adevărat vă spun că cine crede în Mine are viață veșnică (Ioan 6, 47). Și a mai spus: „Veți muri în păcatele voastre; căci dacă nu vedeți că Eu sunt, veți muri în păcatele voastre” (Ioan 8, 24).

Slăvit să fie Domnul.

Falcău, 1958