Primejdia răstălmăcirii

Un text din Sfânta Scriptură dacă-l luăm izolat și-l interpretăm, fără a ține cont de înțelesul lui într-un text mai larg, nu-l interpretăm în duhul Scripturii în ansamblu, putem ajunge la erezie. „Litera omoară, dar duhul dă viață”.

Sfântul Pavel le-a propovăduit galatenilor pe Domnul Isus și ei L-au primit și s-au bucurat de El (Gal. 1, 24). Starea aceasta binecuvântată a durat atâta timp cât ei au rămas în Hristos Isus.

„Câțiva oameni veniți din Iudeea învățau pe frați și ziceau: dacă nu sunteți tăiați împrejur după obiceiul lui Moise, nu puteți fi mântuiți” (Fapte 15, 1).

Iată acesta este un lucru luat din Scriptură de care acești oameni s-au folosit să-i ducă pe frați în rătăcire. Judecând simplist, cineva ar putea zice: nu-i nimic dacă vorbește așa fiindcă tot din Biblie vorbește și încă ce frumos!

Fraților, vorbirile trebuie cercetate pentru că nu orice vorbire duce la mântuire. În Sfânta Scriptură este scris: „Prin vorbe dulci și amăgitoare ca să înșele inimile celor lesne crezători”. De aceea trebuie să cercetăm dacă ceea ce ni se spune este adevărat sau nu. Cum vom putea cunoaște acest lucru? Răspunsul este simplu:

Iudeilor din Berea, Sfântul Pavel le-a vestit Cuvântul. Ei nu s-au mulțumit numai că au auzit, ei au cercetat dacă este adevărat ce li se spunea. Ei au căutat să se încredințeze de adevăr. Și cum? Cercetând Scripturile în fiecare zi (Fapte 17, 11). Cercetând Scripturile te poți convinge de adevăr.

Scripturile mărturisesc despre Domnul Isus, și cum Scripturile sunt insuflate de la Duhul Sfânt, că Duhul Sfânt L-a mărturisit pe Domnul Isus.

Atunci unde este, dar, rătăcirea, cărui fapt se datorește ea? Zicem din pricina neștiinței, în urma împietririi inimilor. Și dacă Scriptura a fost cercetată, ea a fost cercetată la suprafață, nu s-a pătruns adânc în ea, s-a rămas la literă și litera omoară. Nu s-a cercetat călăuzit de Duhul care a insuflat-o, ci din dorința de câștig, mărire sau altceva.

Aici e locul să povestim o întâmplare care va aduce lumină în privința aceasta.

Într-un loc se găseau împreună mai mulți oameni. Doi dintre ei erau credincioși adventiști reformiști. Ei făceau parte din conducerea cultului lor. Mai era un credincios ortodox din Oastea Domnului Isus. Iar ceilalți erau ortodocși și catolici.

Trăind împreună, vorbeau fel de fel de lucruri și povesteau fiecare întâmplări din viața lor sau a altora. Discuția lor a ajuns într-o zi la cele duhovnicești. Fiind vorba despre suflet, unul din predicatorii adventiști a spus că nu există suflet. Continuându-se discuția, el a spus mai departe că nu există suflet sau duh, ci că omul e numai materie și după ce a murit, e bun mort. Nu-i nici rai nici iad, prin urmare nu este nici judecată, nici răsplătire.

Cei care auzeau aceste cuvinte au rămas, ca să zic așa, mirați. Neavând o Biblie la îndemână, oamenii au pe cel din Oastea Domnului.

- E drept așa cum spune el (adventistul), noi oamenii nu avem suflet, duh?

- Da, le avem - a răspuns fratele ostaș.

- Spune-ne și nouă - i-au spus ei.

Fratele a început să spună, dovedind din Sfintele Scripturi adevărul pe care îl apăra. La Tesaloniceni, cap. 5 vers. 23, este scris:

„Dumnezeul păcii să vă sfințească pe deplin; și duhul vostru, sufletul vostru și trupul vostru, să fie păzite întregi, fără prihană la venirea Domnului nostru Isus Hristos”. Adventistul spunea că omul, în totalitatea lui este suflet, dar că el, personal, omul, nu are suflet deosebit. La auzirea cuvintelor din Tesaloniceni, nu a mai spus nimic. Au tăcut amândoi.

Vedeți, spune fratele ostaș, omul are duh, are suflet, ceva care este al lui, primit de la Dumnezeu, duhul vostru, sufletul vostru.

Oamenii au întrebat iarăși dacă mai este scris și în alte locuri din Sfintele Scripturi.

- Da, mai este, a răspuns fratele.

Și fratele continuă. După ce Sfânta Fecioară Maria a primit vestea de la îngerul Gavril că va naște pe Mântuitorul, ea s-a dus în grabă la Elisabeta, soția preotului Zaharia, care era acum însărcinată cu Sfântul Ioan Botezătorul, după vestirea pe care o primise Zaharia de la îngerul Domnului. A intrat în casa lui Zaharia și a urat de bine Elisabetei. După cuvântul de răspuns al Elisabetei, Sfânta Fecioară a zis: „Sufletul meu preamărește pe Domnul și mi se bucură duhul în Dumnezeu, Mântuitorul meu”. Cuvintele acestea ea le-a spus, nu de la ea ci de la Duhul Sfânt. Căci Duhul Sfânt era pogorât peste ea. Îngerul a zis: „Duhul Sfânt se va pogorî peste tine, și puterea Celui Preaînalt te va umbri” (Luca 1, 35). Deci aceste cuvinte nu puteau fi spuse dintr-un duh străin. Ea avea o ocrotire atât de puternică, că nici cea mai mare putere a vrășmașului nu se putea apropia de ea ca să-i facă rău.

În Evanghelia după Matei este scris: „ce ar folosi unui om să câștige toată lumea, dacă și-ar pierde sufletul? Sau ce ar da un om în schimb pentru sufletul său?”. Sufletul este al omului. Domnul Isus spune: „sufletul său”.

Psalmistul spune, în Psalmul 42 vers. 1, 2: „Cum dorește un cerb izvoarele de apă, așa Te dorește sufletul meu pe Tine, Dumnezeule! Sufletul meu însetează după Dumnezeu, după Dumnezeul cel viu”. Vedeți cum „sufletul meu” și arată unde locuia sufletul lui (vers. 5): „Pentru ce te mâhnești suflete și gemi înlăuntrul meu”. Mai departe, în vers. 11 , spune: „El este mântuirea mea și Dumnezeul meu”. Vedeți, dragii mei, spunea fratele ostaș, avem un suflet și Dumnezeu este mântuirea sufletului nostru.

În Psalmul 103, de asemenea, este scris: „Binecuvântează, suflete al meu pe Domnul”, la fel și în Ps. 104, 1. În epistola către romani, este scris: „însuși Duhul adeverește împreună cu duhul nostru că suntem copii ai lui Dumnezeu” (Rom. 8, 16).

Cei doi adventiști n-au spus nici un cuvânt, au rămas ca muți. După aceea s-au retras mai deoparte și vorbeau între ei. Costică îl întreba pe Nicolae, că așa îl chema: „Să fie drept așa cum spune el (fratele ostaș)”? „Eu știu? - răspunse Nicolae - să fi greșit ai noștri?” Convorbirea aceasta a lor a auzit-o un tânăr, Gheorghe, care a spus-o după aceea și celorlalți.

În mai multe stări de vorbă cu ei s-a lămurit situația. Ei nu citeau în Sfintele Scripturi liberi, căutând adevărul. Ei citeau în Biblie, dacă mai citeau, după rânduiala școlii lor de sabat, deci citeau numai ce li se dădea, fără să mai aibă cel puțin în gând dacă e adevăr sau rătăcire.

Dar să revenim la firul pe care l-am întrerupt. Este scris: „ în sulul cărții este scris despre Mine” (Ps. 40, 7). În sulul cărții este scris despre Domnul Isus. Toți proorocii mărturisesc despre Hristos (Fapte 10, 43). Pe El, adică pe Hristos, Îl propovăduim noi (Col. 1, 28). Noi, care noi? Toți apostolii, toți trimișii lui Dumnezeu au mărturisit despre El. Scriptura este insuflată de la Dumnezeu și vorbește despre Isus, fiind insuflată de același duh. Duhul Sfânt spune: „Voi aveți totul deplin în El” (Col. 2, 10). Duhurile străine spun: n-aveți totul în El, ca să te mântuiești trebuie să faci asta, să ții asta. Nu lua, nu gusta, nu atinge cutare lucru (Col. 2, 21).

Despre roaba din Filipi este scris că ea se ținea după Sf. Pavel și Sila și striga: „Oamenii aceștia sunt robii Dumnezeului Celui Preaînalt și ei vă vestesc calea mântuirii” (Fapte 16, 16). Duhul care era în ea nu-L mărturisea pe Domnul Isus, ci pe robii lui Dumnezeu. Duhul acesta s-a furișat în biserici, în adunări și cheamă pe oameni nu la Hristos, ci la ei. El nu-L aduce pe Hristos la oameni, ci pe oameni la cultul lor; rânduielile lor duc la oameni.

Sfântul Pavel povățuiește pe frați să se păzească, ca nimeni să nu le răpească premiul alergării, făcându-și voia lui, printr-o smerenie deșartă, prin gândurile firii pământești (Col. 2, 18). Învățătura aceasta s-a răspândit mult și cei ce țin de ea nu fac parte din trupul Bisericii, al cărui cap este Hristos.

Duhul Sfânt călăuzește pe credincioși în tot Adevărul, și dacă în vorbiri sunt învățături care nu sunt din Duhul Sfânt, putem să cunoaștem aceasta din cuvântul scris al Bibliei. Domnul a spus: „Cine mă urmează pe Mine, nu va umbla în întuneric” (Ioan 8, 12).

Suflet drag, dacă vrei să cunoști Adevărul, vino la Domnul Isus. El Însuși este Adevărul care trebuie să-l crezi, calea pe care trebuie să mergi, viața care trebuie s-o trăiești, lumina care să te lumineze, pâinea cu care să te hrănești, iar dacă ești însetat, vino la El și bea, fără bani și fără plată. Amin.

Falcău, 20 februarie 1952

Omenirea este fricoasă. Ea tremură la orice adiere a vântului. Ea strigă în disperarea ei. Dar cine ar putea să-i vină în ajutor? Ea cere ajutor, dar cine o aude? Oamenii se-mpart în două tabere. Unii se tem de alții.

Strigați voi, dar strigătul vostru nu este altceva decât semnul fricii, și cine v-ar putea auzi dacă pe Dumnezeu L-ați lepădat? Strigați cât veți voi! Voi nu sunteți auziți decât de voi.

În orice veac strigătul a fost deosebit, dar acum strigătele s-au înmulțit aproape fiecare zi are strigătul ei de frică, ce răsună tare, până ce a doua zi alt strigăt, la vederea altor lucruri, răsună, arătând prin aceasta neputința lumii.

Doamne Isuse, deschide-mi ochii ca să văd, urechile ca să aud, mintea ca să înțeleg. Prin întunericul acestui veac, condu-mă Tu, prin cuvântul Tău, pe care Te rog să mi-l descoperi, ca să facă lumină (Ps. 119, 13). Amin.

Falcău, 22 iunie 1952