Cap. 1 - Semnul apostoliei şi preţul adevărului
Traian Dorz - Istoria unei Jertfe Vol. 2
„Fiecare om va fi sărat cu foc,
Dovada Adevărului şi apostolia Evangheliei au cerut totdeauna preţul cel mai cutremurător şi mai greu: jertfa! Preţul pe care nu l-au putut da decât adevăraţii trimeşi ai lui Hristos.
Jertfa este o cerinţă atât de sfântă şi un semn atât de divin încât Dumnezeu nu o cere şi nu o vrea decât de la aceia dintre oameni care au o conştiinţă fără de cusur şi o predare fără de îndoieli. Peste o astfel de conştiinţă şi peste o astfel de predare, Dumnezeu Însuşi Îşi pune Semnul Lui şi Hristos Îşi pune pecetea Sa. Pentru ca prin acestea, Trimesul Său pentru jertfă să poată fi cunoscut de către pământ. Şi recunoscut de către Cer.
N-are nici un preţ acel adevăr pentru care cel ce îl aduce lumii, nu este în stare mai întâi el însuşi să-şi jertfească totul, până şi viaţa sa. N-are nici un preţ trimesul care nu aduce această cutremurătoare şi supremă dovadă a soliei sale: jertfa totală, - singurul semn după care poate fi recunoscut glasul, - din mulţimea celorlalţi...
Acela care umblă căutând slava Adevărului, prin acest semn este recunoscut din mulţimea celor care umblă şi se târăsc căutând slava lumii acesteia.
Iar împreună cu acest adevărat trimes ceresc, mărturiseşte Însuşi Duhul Adevărului, prin puterea Sa tainică dar sigură şi recunoscută, încredinţând inimile celor ce aud solia, că acesta Îl are cu adevărat pe Hristos în el şi cu el.
Semnul lui Hristos şi pecetea Duhului Sfânt sunt dovedite nu numai de jertfa trimesului lui Dumnezeu - cât şi de încredinţarea adevărului pe care solia adusă de acesta o dă în inimile celor ce Îl aud. Evanghelia noastră - spune sfântul trimes Pavel - v-a fost propovăduită nu numai cu vorbe, ci cu putere, cu Duhul Sfânt şi cu o mare îndrăzneală (1 Tes. 1, 5)...
Eu însumi când am venit în mijlocul vostru eram slab, fricos şi plin de cutremur... învăţătura şi propovăduirea mea nu stăteau în vorbirile înduplecătoare ale înţelepciunii ci într-o dovadă dată de Duhul şi de putere, pentru ca credinţa voastră să fie întemeiată nu pe înţelepciunea oamenilor, ci pe puterea lui Dumnezeu (1 Cor. 2, 3-5).
Deci dovada Duhului şi roadele puterii sunt şi rămân în veac semnul trimeşilor lui Hristos.
Solul lui Dumnezeu mărturiseşte că El este, că El trebuie crezut, recunoscut, primit, iubit şi urmat. De către toţi! Din toată inima! Şi chiar acum!
Solul lui Dumnezeu nu vine să învinuiască şi nici să judece pe nimeni - decât păcatul. Nu vine să apere pe nimeni, decât Adevărul. Nu vine să mărturisească pe nimeni, decât pe Hristos. Aceasta este toată solia lui.
Solul lui Dumnezeu aduce puterea care luminează dinăuntrul inimilor spre în afară - şi nu invers. Răscoleşte conştiinţa - şi nu trupul. Face transformarea vieţii - şi nu a îmbrăcămintei! A conţinutului - şi nu a formei.
Dar această lucrare face să se dezlănţuie spre el nu numai toată dragostea şi recunoştinţa inimilor primitoare ci şi toată ura celor care aleg să-L respingă pe Dumnezeu.
Solul lui Dumnezeu este ca o cetate pe şapte munţi: nu se poate ascunde niciodată nici de soare, nici de lovituri. El este totdeauna o privelişte deschisă atât pentru ochii dragostei cât şi pentru ai răzbunării. Fiind întocmai ca un miel în mijlocul lupilor, el n-are nici cum să se apere - şi nici cu ce. N-are nici mijloacele de a se apăra şi n-are nici grija aceasta. Dacă Păstorul nu l-ar apăra El Însuşi, mielul Său ar fi sfâşiat într-o clipită şi pe totdeauna.
Minciuna are o mie de arme împotriva Adevărului, dar Adevărul n-are decât una împotriva ei. Această armă este nevinovăţia. Fiii diavolului se pot folosi de orice arme împotriva celui credincios. Dar fiul lui Hristos nu se poate folosi decât de aceasta una singură.
Lumea, în duhul ei păcătos, Îl urăşte pe Dumnezeu şi respinge mereu cu brutalitate orice chemare vie şi pe orice sol puternic care vine la ea din partea lui Hristos Mântuitorul. Mărturia aprinsă a Evangheliei osândeşte şi arde păcatul lumii, iar lumea îşi iubeşte mai mult ca orice păcatul ei de care nu numai că nu vrea să se lepede cu nici un preţ, dar şi caută să şi-l îndreptăţească în orice chip. Şi caută să şi-l apere cu orice arme
pe care diavolul, tatăl păcatului, le pune în gurile fiilor lumii sau în mâinile mai marilor veacului.
Astfel adevăratul trimes al lui Dumnezeu trebuie să ajungă într-un fel, totdeauna, un martir şi să sfârşească aproape oriunde pe o cruce. Pentru ca să se adeverească astfel că neprihănirea Dumnezeiască a soliei lui Hristos şi că vinovăţia satanică a păcatului lumii, - trebuie să meargă mereu încleştate între ele într-o luptă necruţătoare - până în faţa Judecăţii din Urmă. Atunci Dumnezeu Însuşi va descleşta pentru totdeauna ghearele lumii din gâtul neprihănirii, zdrobindu-i-le fără de leac.
Prin statornicia sa hotărâtă pe temelia ascultării de Dumnezeu şi a mărturiei lui Hristos, Singurul şi Puternicul Mântuitor, - trimesul Domnului dovedeşte marele triumf al Adevărului despre care este definitiv încredinţat.
... Sunt bine încredinţat, zice el, că minciuna - oricât de puternică este ea acum! - va fi nimicită dintr-odată şi pe veşnicie! Iar Adevărul, - oricât de înjosit este el acum - va fi înălţat în curând şi pe totdeauna.
Timpul, - oricât ar mai fi el de mult până în clipa aceea, - nu contează!
Pentru păcat, o zi face acum cât o mie de ani, pentru că el se grăbeşte, pentru că el e lacom, pentru că el n-are răbdare, pentru că el are în faţă nesiguranţa şi neprevăzutul. Dar pentru Hristos o mie de ani sunt ca o zi, fiindcă El are în faţa Lui viaţa şi slava, pentru că Viitorul Lui este sigur şi măreţ. Pentru că El Îşi ştie a Lui Glorioasă Victorie Finală.
Ce puternică şi sigură este înaintarea Adevărului!
Nici prezentul potrivnic nu-l interesează, nici trecătoarele înfrângeri nu-l clatină.
Nici suferinţele pământeşti nu-l opresc, nici nedreptăţile omeneşti nu-l descurajează.
Nici rugurile prigonirilor nu-l înspăimântă, nici moartea care poate veni de la oameni, nu-l ucide.
Graiul lui nu poate fi înăbuşit de nici o lespede şi uşa lui nu poate fi ţinută cu nici un lacăt. Când nu poate vorbi prin graiul său, el strigă prin tăcerea sa. Când nu poate mărturisi ieşind prin pieţe, răzbate prin zăbrele. Când nu poate propovădui de pe amvoane, mărturiseşte de pe cruci. Sudoarea, lacrimile şi sângele dau Adevărului un grai pe care nici o putere din nici o lume, nici vreun mormânt şi nici vreo violenţă satanică, - nu-l poate nici opri şi nici ucide. Prezentul nesigur şi trecător poate fi al minciunii, dar viitorul sigur şi etern nu poate fi decât al Adevărului!
Aceasta este siguranţa care şi dă solului ceresc totdeauna şi prin toate acea Dumnezeiască linişte şi seninătate. El ştie cu o neclintită încredinţare că Hristos Domnul lui, este Marele şi Ultimul şi Veşnicul Biruitor. Iar Cauza Lui, al cărei ostaş este el, are o izbândă slăvită. Că Împăratul şi Domnul lui care l-a trimis va veni El Însuşi într-o clipă ştiută numai Lui, spre a face Marea şi Definitiva Înnoire a tuturor lucrurilor de Sus, de Jos şi Dedesubt, prin lucrarea puterii pe care o are de a-Şi supune toate lucrurile de orice natură ar fi ele (Filip. 3, 21). El va mătura atunci ca un vârtej, ca pe nişte uscături blestemate toate înjghebările păcatului şi ale lui Satana, cu aceştia cu tot, în focul definitiv, închizându-i în Uitarea Eternă împreună cu toate creaturile lor, pentru ca acolo blestematul tată şi blestemaţii lui fii, să se chinuie împreună şi să se ucidă veşnic între ei, - dar fără a mai putea muri niciodată.
Această încredinţare îi dă omului lui Dumnezeu puterea smereniei sale biruitoare împotriva căreia nu mai pot avea nici un fel de armă puterile lumeşti şi drăceşti.
Această viziune îi dă bucuria jertfei şi tăria morţii, împotriva căreia nici diavolul nici tortura nu mai poate face nimic. Jertfa poate şi trăi şi muri la fel de fericită strigând: nu există afară de Hristos nici o altă putere.
Nu există în afară de cea a Adevărului nici o bucurie şi nu există în afară de cea a Jertfei nici o strălucire. Nici slavă în afară de cea a ascultării de voia lui Dumnezeu - nu mai există alta. Pentru acestea...
... pot să trăiesc şi să mor
cu-aceeaşi bucurie...
„N-am venit să aduc pacea - a spus Marele nostru Împărat şi Dumnezeu Isus Hristos, - ci sabia!”
Aceasta înseamnă că propovăduire a Adevărului Sfânt este numai aceea care stârneşte împotriva păcatului o luptă duhovnicească necruţătoare şi permanentă.
Că în această luptă solia este înflăcărată, iar vestitorii ei fierbinţi.
Propovăduitorii unei evanghelii călduţe, a unei credinţe nesupărătoare, a unui adevăr împăcat şi împăciuitor cu toate minciunile şi făţărniciile veacului, a unui duh amestecat cu tot felul de compromisuri sau de rătăciri, - nu sunt nici trimeşii lui Hristos, nici solii Adevărului, nici ostaşii Duhului Sfânt. Cine n-are Duhul lui Hristos nu este al Lui (Rom. 8, 9). Cine n-are duhul Evangheliei, nu este al ei. Cine n-are duhul Jertfei, nu este un ostaş al Adevărului.
Ea taie întâi în cel care o poartă, în cel care o ridică, apoi în ceilalţi. Cuvântul lui Hristos face în primul rând marea operaţie a naşterii din nou, marea transformare şi necruţătoarea judecată de sine a sfinţirii, - în acela care o ridică. Pentru că acela care vine să ceară altora ceva pentru Dumnezeu, trebuie mai întâi să-I fi dat neapărat el însuşi, ceea ce vine să ceară, să poruncească şi să pretindă altora!
Acesta este primul tăiş. Şi aceasta este prima tăiere. Fără aceasta, cea de a doua tăiere, cea în alţii, - n-are nici o putere şi nici un folos. Dar dacă în purtătorul ei Sabia Duhului a făcut cu adevărat pătrunderea, despărţirea şi judecata, acest discernământ hotărât şi necruţător, - solul ei a devenit ceresc.
Sfâşierea totală a însăşi vieţii lui în două părţi, - cea veche şi cea nouă, cea întunecată din trecut şi cea luminoasă din prezent îl investeşte pe trimesul ceresc cu autoritatea şi cu porunca să o pretindă aceasta ca pe o condiţie a mântuirii, fiecăruia şi tuturor celor la care este trimes. Cu aceeaşi necruţătoare şi cu aceeaşi hotărâre cu care şi-a cerut-o mai întâi lui însuşi.
Solul lui Hristos, care n-a trecut prin proba cumplită a Sabiei de foc, nu va avea niciodată asupra lui nici investirea Adevărului, şi nici pecetea Duhului lui Hristos. El nu va putea aduce nicăieri nici mărturia biruitoare a dragostei nemaiînvinse de nimic şi nici încredinţarea Adevărului învingător a toate. Pe acestea numai cel trecut prin sabie le poate avea.
Lumea a fost totdeauna plină de pretinşi trimeşi ai lui Hristos şi de falşi soli ai lui Dumnezeu. Ei mergeau în numele Evangheliei lui Hristos dar duceau de fapt o evanghelie a lor (2 Cor. 11, 4).
Pe aceştia lumea totdeauna i-a îngăduit şi îi va îngădui bine. Fiindcă duc o evanghelie nesupărătoare, cum le place tuturor celor ce umblă şi trăiesc după îndemnurile firii pământeşti (Gal. 5, 17-21).
De aceea s-a ajuns să nu mai existe nici o despărţire între credinţă şi păcat. Între biserică şi lume, între propovăduire şi câştig, între slujbă şi compromis.
Ce mai poate avea Hristos cu o astfel de evanghelie? (2 Cor. 6,14-15). Când între mulţimea acestora se iveşte astfel adevăratul trimes, care vine cu spada goală-n mână - şi începe să-l folosească pe cel de al doilea tăiş, - îndată sar asupra lui din toate taberele negustoreşti toţi slujbaşii evlaviei făţarnice şi ai comodităţii religioase. Şi uniţi cu lumea (- care, oh, cât îi îngăduie de bine! -) fac front comun cu toţii împotriva omului lui Dumnezeu. Şi nu-şi dau odihnă ochilor şi nici inimii lor până ce nu-l trimit - prin cel mai sigur şi mai grabnic mijloc - înapoi, la Acela care l-a trimes la ei. Fierul, piatra, lemnul, focul, apa, fiarele şi pământul care au fost folosite pentru săvârşirea acestor înspăimântătoare crime, vor mărturisi cumplit în Ziua Judecăţii împotriva tuturor celor ce le-au inventat şi folosit spre a-i nimici pe solii lui Dumnezeu, trimeşi la ei.
Dar abia clipa cumplitei confruntări în care solul devine jertfă, adevereşte definitiv valoarea mărturiei lui şi semnul trimiterii sale cereşti.
La Napoleon, împăratul Franţei, a venit odată un ministru al său şi i-a zis:
- Împărate, este aici un om care cere libertate pentru o credinţă pe care o aduce el.
- Mai întâi să moară el pentru ea - răspunse împăratul. Şi abia după aceea vom vedea dacă credinţa aceasta merită să ne ocupăm de ea sau nu. O credinţă pentru care acela care o aduce nu-i în stare mai întâi să moară el însuşi, n-are nici un fel de valoare pentru nimeni.
Dar asupra adevărului pentru care aducătorii lui au fost gata oricând să-şi dea viaţa ei înşişi, - ei, care erau adesea sufletele cele mai nobile şi mai curate de pe pământ, - asupra adevărului acestuia, trebuie să ne aplecăm totdeauna cu cea mai profundă credinţă şi cu cel mai cutremurător respect.
Încă de la început Lucrarea lui Dumnezeu s-a desfăşurat în lume prin două mari slujbe: slujba profetică şi slujba preoţească.
În istoria poporului Israel se vede limpede acest lucru. Cei doi luminători prin care Dumnezeu a izbăvit poporul din robia Egiptului şi i-a adus spre Canaan, au fost cei doi fraţi, Moise şi Aron. Moise-profetul şi Aron-preotul. Ei erau cele două slujbe, ei erau uneltele de care se foloseau cele două duhuri. Şi încă de la început s-a putut deosebi bine care este alegerea lui Dumnezeu şi care este întâietatea pe care o vrea El între aceste două slujbe.
Alegerea lui s-a făcut în singurătatea unui pustiu şi în minunea unui fel unic. Harul lui a fost un har deosebit, dar dovada acestuia nu stătea în nimic văzut. În afară de lumina cerească din jurul frunţii sale şi de puterea faptelor lui, profetul n-avea nimic care să izbească privirile. Nici măcar toiagul de care s-a folosit la facerea minunilor, nu era al profetului Moise ci al preotului Aron (Exod 7, 9).
Toate semnele şi insemnele profetului erau nevăzute, duhovniceşti. Pentru că şi slujba lui era nevăzută, duhovnicească. Slujba profetului în împlinirea planului mântuitor al lui Dumnezeu pentru poporul Său, era ca el să trezească sufletele oamenilor ca aceştia să-şi vadă josnicia stării lor de robie. Să le arate slava Canaanului slobod. Şi să-i însufleţească pentru dobândirea acestui Canaan.
În împlinirea acestui scop măreţ, profetul va trebui să ardă mereu ca un stâlp de foc noaptea şi ca un nor luminos ziua, totdeauna înaintea tuturor şi mai presus de toţi, identificându-se total cu Hristos, pentru a putea fi nu numai prin cuvântul lui ci şi prin exemplul său modelul şi mijlocul atingerii de către toţi a scopului atât de slăvit dar atât de greu.
Nimic din tot ce era văzut nu era promis profetului ca o răsplată pentru slujba aceasta, ci dimpotrivă... Semnele profetului şi răsplata slujbei lui sunt numai cele pe care le-a primit Moise în viaţa sa pământească: necazuri, lupte, amărăciuni, înfruntări, lacrimi şi suferinţe... Toată istoria jertfei lui Moise este plină numai de astfel de avantaje, de răsplătiri... Ale celorlalţi profeţi ai lui Hristos din Vechiul Testament sau din Noul, au fost la fel, după cum spune cel mai autorizat dintre ei, sfântul Pavel, când zice: ... Sunt ei slujitori ai lui Hristos? - eu sunt şi mai mult. În osteneli şi mai mult, în temniţe şi mai mult, în lovituri fără număr, de multe ori în primejdii de moarte... împroşcat cu pietre... în adâncul mării... în primejdii pe râuri... în primejdii din partea tâlharilor... din partea celor din neamul meu... din partea păgânilor... în primejdii în pustie... pe mare... între fraţii mincinoşi. Osteneli, necazuri, privegheri, foame, sete, posturi, frig, golătate... Şi pe lângă toate acestea dinafară, apăsătoarea grijă a răspunderii pentru toate Bisericile şi pentru toate sufletele... (2 Cor. cap. 11).
Iată semnele profetului (2 Cor. 12, 12). Iată foloasele şi răsplătirile sale pământeşti, iată slujba sa care este oarecum partea Mariei, în Lucrarea lui Hristos.
Tocmai de aceea, răsplata lui Dumnezeu pentru acest slujitor al Său, este negrăită şi slăvită. Toate cele mai strălucite făgăduinţe ale Sfântului Său Cuvânt - sunt făcute acelor slăviţi oameni ai Lui care au făcut slujba profetică. Ei care pe pământ n-au primit nimic pentru slujba lor, - vor primi totul numai de la El (Mat. 5, 11-12; 1 Cor. 2, 9).
Slujba preotului este partea cealaltă.
Aron a fost dat ca un ajutor şi ca o întregire a lui Moise pentru trebuinţele văzute ale poporului şi pentru slujbele sfinte văzute ale oamenilor către Dumnezeu. Slujba care din cauza naturii lor şi din cauza multelor lor cerinţe, - nu mai puteau fi împlinite de către profet.
Profetul venea din partea lui Dumnezeu către oameni, preotul venea din partea oamenilor către Dumnezeu. Profetul era încredinţatul lui Dumnezeu, preotul era încredinţatul oamenilor. Profetul trebuie să stea mai mult cu Dumnezeu, preotul trebuie să stea mai mult cu oamenii.
Semnele de recunoaştere ale profetului erau cereşti pe când ale preotului trebuiau să fie pământeşti şi văzute ca şi slujba sa.
Ochii lui Dumnezeu vedeau lăuntrul şi inima încredinţatului Său. Şi după acest semn văzut îl preţuia (Ioan 2, 25).
Oamenii vedeau înafara încredinţatului lor şi îl preţuiau după semnele văzute.
De aceea Aron trebuia să aibă veşmintele şi uneltele văzute. Şi de aceea el se bucura şi de o răsplată văzută. Toate darurile aduse înaintea Domnului la altar - rămâneau preotului ca o plată văzută pentru ostenelile lui văzute.
În isprăvnicia sfântă a preotului această plată văzută a devenit curând un necontenit prilej de ispite şi de căderi. Gândul la aceste daruri a devenit un stăpân tiran al inimii slujitorului de la altarul sfânt. Iar odată cu lăcomia au năpădit în inima şi în viaţa lui toate păcatele şi urâciunile. Astfel un lucru sfânt şi bun a ajuns pentru om un prilej de moarte şi de osândă. S-a întâmplat tocmai cum spune Sfânta Scriptură despre Lege... la Romani 7, 10-13. Căci păcatul şi firea pământească din om, dacă nu sunt biruite şi nimicite printr-o puternică trăire în Hristos, - pun uşor stăpânire pe inima omului târându-l în osândă şi în pierzare.
Această ispită a lăcomiei a nimicit de multe ori apoi şi în mulţi - tot ce trebuie să rămână cutremurător, înalt şi sfânt în această slujbă, prăbuşindu-i pe cei mai mulţi ispravnici în afara joasă şi respingătoare a trebuinţelor numai lumeşti. Şi a împlinirii numai formelor.
Preotul venind mereu numai cu Jertfa Altuia - sau cu a altora - s-a deprins a-şi cruţa propria sa jertfă. Nefiind în stare de a se da jertfă pe sine - s-a deprins a cere mereu jertfa numai altora.
Profetul îşi aduce totdeauna jertfa sa în slujba lui Hristos, dar preotul aduce adesea Jertfa lui Hristos în slujba sa.
Profetul trăieşte totdeauna numai pentru jumătatea cea de sus, - preotul trăieşte adesea numai pentru jumătatea cea de jos.
Profetul are a face de la început până la sfârşit numai cu lucrurile care nu se văd, preotul aproape numai cu cele ce se pot vedea.
De aceea - preot poate fi oricine are o investitură omenească, pe când profet nu poate fi decât acela care are o alegere numai de la Dumnezeu.
Preotul îşi poate arăta uşor calitatea lui cu nişte dovezi de la oameni, dar profetul nu.
De aceea cei care nu vreau, sau nu pot să recunoască dovezile Dumnezeieşti, singurele pe care le poate avea profetul, - îl prigonesc, îl judecă, îl ucid.
De aceea preotul poate fi văzut peste tot, dar profetul foarte rar.
În Vechiul Testament lucrurile s-au continuat în acel fel sfânt în care le rânduise Dumnezeu începând cu Moise şi cu Aron. Profetul cu slujba lui, preotul cu a sa.
Profeţii erau câteodată şi preoţi. Preoţii nu erau totdeauna şi profeţi.
Profeţii umblând totdeauna să placă lui Dumnezeu ajungeau adesea să intre în conflict cu oamenii. Preoţii umblând să placă oamenilor ajungeau adesea în conflict cu Dumnezeu, aşa cum a făcut Aron, când nu-l mai avea cu el pe Moise. Deprins să umble cu aurul, a ajuns să se închine la un viţel. Umblând să placă oamenilor a ajuns să batjocorească pe Dumnezeu şi să-şi batjocorească propria sa chemare (Exod cap. 32).
Ce grozavă osândă rosteşte Cuvântul lui Dumnezeu asupra preotului Aron când spune: Moise a văzut că poporul era fără frâu căci Aron îi făcuse să fie fără frâu, spre batjocura vrăjmaşilor săi... (Exod 32, 25).
Tocmai Aron care trebuia să fie un om al sfinţeniei şi înfrânării!... Şi la aceasta cred că a ajuns el din lăcomia nestăpânită după daruri care îl fac pe om totdeauna să caute a plăcea dăruitorilor - şi nu lui Dumnezeu.
În Noul Testament însă cele două mari părţi ale slujbei Dumnezeieşti, au devenit mai apropiate. Au devenit cu timpul atât de strâns unite încât ele se cred că pot fi împlinite de către una şi aceeaşi persoană. Una şi aceeaşi persoană trebuie să împlinească atât slujba profetului cât şi a preotului.
Marii slujitori ai lui Hristos au reuşit să le îmbine atât de armonios pe aceste două slăvite şi cutremurătoare îndatoriri. Dar au reuşit numai acei în care s-a păstrat ordinea importanţei lor, aşa cum le-a rânduit de la început Dumnezeu. Întâi slujba profetului, apoi slujba preotului. Duhul profetului având întâietatea şi îndrumarea, totul a decurs fericit. Marii profeţi au înălţat şi preoţia pe cele mai înalte culmi.
Însă când în omul investit, duhul profetic a trecut pe cel de al doilea plan sau au dispărut de tot - toată slujba s-a degradat. Şi în loc să mai asculte poporul de preot spre a se sfinţi cu toţii, a ascultat preotul de popor păcătoşindu-se toţi.
Însă Dumnezeu în marea Sa îndurare nu ne-a părăsit. Prin Duhul Sfânt a ridicat în marile vremi de decădere sau de răscruci ale istoriei popoarelor, - în mijlocul lumii oameni cărora le-a dat un puternic duh profetic. Aceştia au format apoi puternice mişcări de apostolat evanghelic. Iar curentele acestea de renaştere duhovnicească au adus vremi de mari înviorări, au creat lucrări de mare slavă pentru Dumnezeu şi au adus multe suflete la mântuire.
Aceste vremi de har vin numai de la Dumnezeu. Şi ele sunt ca acea trimitere a lui Moise când era pe munte cu Dumnezeu: Domnul i-a zis lui Moise: scoală-te şi pogoară-te căci... poporul s-a stricat (Exod 32, 7).
Atunci intervine puternic Duhul Profetic să restabilească lucrurile. El nimiceşte idolii, trezeşte conştiinţele, osândeşte păcatul şi reaşează în cinste Numele şi voia lui Dumnezeu, înjosite de desfrânare şi de păcat. Şi readuce pe oameni iarăşi în legătură cu Dumnezeu Făcătorul şi Mântuitorul lor al tuturora (1 Tim. 4, 10).
În aceste vremuri Duhul lui Dumnezeu a ales nu numai pe cei care nu au o investitură şi o pregătire omenească pentru mărturisirea Cuvântului Sfânt, ci a revărsat Duhul Său Cel Sfânt peste oricine voieşte să devină un rob al lui Hristos, să se lepede de sine, să-şi ia crucea lui în fiecare zi şi să-L urmeze pe Mântuitorul său, iubindu-L pe Dumnezeu din toată inima sa, cu tot cugetul său, din toată puterea sa şi din tot cugetul său, iar pe de aproapele său ca pe sine însuşi - aşa cum îi cere Domnul Isus Hristos (Luca 10, 27).
De aceşti oameni, indiferent de starea lor socială, de pregătirea lor lumească sau de culoarea feţei lor ci numai de condiţiunea lor sufletească, - Se foloseşte atunci Dumnezeu, spre a-Şi face cunoscută Voia Sa şi condiţiile Sale mântuitoare între toţi ceilalţi oameni.
Aceste vremi sunt marile cercetări ale lui Dumnezeu. Şi aceşti oameni sunt marii Lui trimeşi către lumea în care vin.
În aceste vremi de vădită cercetare Dumnezeiască se vede limpede marea revărsare şi reizbucnire a Duhului Profetic. Atunci Aron ascultă de Moise. Atunci duhul preoţesc se supune şi colaborează strâns cu duhul profetic iar amândouă luptă pentru aducerea lumii în ascultarea lui Dumnezeu.
Dar până acum cu mare durere s-a putut vedea că de foarte multe ori n-a fost aşa. Ci Marta adesea a prigonit-o pe Maria şi Aron l-a dispreţuit pe Moise (Numeri cap. 12). Cele de jos le-au prigonit pe cele de sus. Şi cei cu insemnele văzute i-au prigonit pe cei cu semnul nevăzut.
Adesea în unul şi acelaşi om, slujba literei o prigoneşte pe cea a Duhului, iar până la sfârşit o ucide de tot. Astfel în loc ca omul acesta să fie un slujitor de care să Se folosească Dumnezeu, pentru scopurile Sale cereşti şi sfinte, el ajunge unul care el se foloseşte de Dumnezeu pentru scopurile lui lumeşti şi necurate.
O, cât de multă grijă trebuie să aibă oricine are o slujbă în Lucrarea şi Biserica lui Hristos. Nu cumva ispititorul cu darurile trupeşti să-l înşele. Nu cumva duhul de jos să-l nimicească în el pe cel de sus. Nu cumva slujirea oamenilor, s-o nimicească în viaţa lui pe cea a lui Dumnezeu. Căci atunci omul lui Dumnezeu ajunge să împlinească voia diavolului, cum au făcut marii preoţi ai vechii legi, cu Însuşi Mântuitorul Isus Hristos. Şi apoi şi cu trimeşii Săi.
De fiecare dată, când nu se ia seama la ispită, istoria se repetă şi azi... Duhul preotic umblă să ucidă duhul profetic din noi şi dintre noi... Şi reuşeşte, spre nefericirea noastră.
O, cât de multă grijă se cere din partea celui ales, din partea trimesului lui Hristos - în privinţa asta.
De aceea sfântul Pavel, sfinţii părinţi trimeşi ai lui Hristos, nu s-au formalizat nici chiar când au trebuit - incidental să împlinească forma; să respecte litera.
După constituirea primei Biserici, când se ivise nevoia şi a formei, pe lângă cuvânt, şi a literei pe lângă duh, apostolii Domnului - profeţii lui Hristos, - au ştiut cu o cerească înţelepciune să aleagă preţul mult mai mare al Cuvântului, însemnătatea mult mai importantă a slujbei Duhului, lăsând slujba mai puţin însemnată a formei şi a literei pe seama altora (Fap. Ap. 6, 2-4).
Marele şi sfântul apostol Pavel a ştiut să aleagă tot aşa de fericit şi de înţelept această voie a lui Dumnezeu şi această întâietate a slujirii sfinte când a zis:...Hristos nu m-a trimis să botez - ci să mărturisesc Evanghelia (1 Cor. 1, 14-17). Pentru că a boteza era slujba duhului preoţesc, dar a mărturisi Evanghelia o putea face în chip vrednic numai duhul profetului, numai solul şi martorul trimis în chip deosebit pentru aceasta (Fap. Ap. 26, 16-18).
Desigur, chiar şi în Vechiul Testament profetul a împlinit adeseori slujba preotului, după cum şi preotul împlinea slujba profetului. Totdeauna însă adevăraţii trimeşi ai lui Dumnezeu nu au inversat însemnătatea acestor două slujbe, ci au respectat cu o sfântă temere de Dumnezeu locul şi valoarea fiecăruia: întâi duhul apoi litera. Întâi cele de sus apoi cele de jos. Întâi conţinutul, apoi forma. Întâi profeţia apoi preoţia.
În gândul lui Dumnezeu profetul şi preotul au fost fraţi - şi au rămas fraţi. Slujbele lor sunt surori - şi trebuie să rămână surori, pentru că ele se întregesc fericit una pe alta, aşa cum cei doi soţi binecuvântaţi de Dumnezeu, devin unul, întregindu-se reciproc. Şi profetul şi preotul sunt mari. Totuşi, dintre aceste două, slujba profetului este cea mai mare. Însuşi Mântuitorul S-a arătat mai întâi ca Profet, apoi ca Preot.
Profet a fost totdeauna, Preot a fost doar o singură dată, când S-a adus ca Jertfă pe Sine Însuşi, pe altarul Crucii de pe Golgota, pentru ispăşirea tuturor păcatelor întregii lumi (Evrei 9, 24-26).
Un adevărat preot al lui Hristos, având cele două însărcinări, va şti, la fel, întotdeauna să dea prima însemnătate slujbei de profet... Să o facă pe cea de-a doua ascultătoare de cea dintâi. Pe cea mai mică ascultătoare de cea mai mare... Pe cea a celor văzute, ascultătoare de cea a celor nevăzute.
Aşa a făcut părintele Iosif Trifa. El a înţeles bine voia lui Dumnezeu şi a urmat cu o deplină ascultare pilda şi porunca lui Hristos în privinţa aceasta.
Prin tot cuvântul său, acest trimes al lui Hristos a ţinut să arate acest mare adevăr pe care el l-a înţeles prin descoperire Dumnezeiască. El s-a adresat mai ales fraţilor săi preoţii, pentru a-i trezi la această cerească datorie... În mărturisirile sale despre cum şi-a înţeles el datoria de preot - sunt arătate în chip zguduitor aceste adevăruri. Toată slujba lui preoţească a fost în cea mai mare parte a ei o slujbă de profet. Adică el a ştiut să-i dea acestei slujbe întâietatea voită de Dumnezeu. Prin aceasta n-a dispreţuit-o pe cealaltă - ci abia atunci şi-a împlinit-o cu adevărat.
Prin harul lui Dumnezeu care este peste el, acest mare om trimes de Dumnezeu a reuşit să-i antreneze împreună cu el pe o mare mulţime de preoţi, cu ajutorul cărora apoi a făcut această minunată Lucrare a Duhului profetic, care este Oastea Domnului.
El era la început singur, dar n-a rămas singur. Preoţimea trezită şi însufleţită de slujba profetului i s-a alăturat în număr tot mai mare - şi astfel s-a putut face atât de frumos şi atât de repede o Lucrare duhovnicească atât de mare.
Lucrarea Oastei Domnului este - prin duhul şi prin slujba ei - o Lucrare profetică.
O mişcare duhovnicească, un misionarism voluntar, o trezire evanghelică, vie şi mărturisitoare numai în slujba Duhului profetic din Biserica Domnului Isus Hristos.
Specificul ei, trăsătura ei puternică, chemarea ei divină, nu este amestecată cu treburile preoţiei. Ea nu practică nici nu discută, nu schimbă şi nici nu înlocuieşte nimic din cele ce ţin de preoţie. Respectă şi împlineşte tot ce este poruncit şi aşezat ca dogmă în biserică. Neînlocuind valoarea dogmelor cu nimic ea nu s-a îndepărtat niciodată şi nu se va depărta de împlinirea şi a celor văzute. Fără a nega nimic din importanţa şi trebuinţa acestora în viaţa de credinţă, le recunoaşte pe toate.
Dar Lucrarea Oastei Domnului, după cuvântul sfântului apostol Pavel, - Sfântul Oastei, cum l-a numit părintele Iosif, - n-a fost trimisă să boteze... nici să cunune... nici să împartă Cina Domnului, să împlinească alte forme de felul acestora care ţin numai de slujba preoţească. Pe acestea singură preoţia este chemată, este investită şi este rânduită a le împlini. Iar noi ceilalţi trebuie în privinţa acestora să respectăm pe acei care au chemarea aceasta - împlinindu-ne datoria faţă de acestea, după porunca Sfintelor Scripturi, oriunde este locul şi oricând este vremea rânduită acestora.
Chemarea şi misiunea Oastei Domnului, ca Lucrare în slujba duhului profetic din biserică - nu este alta şi nu trebuie să fie niciodată alta, decât aflarea şi vestirea lui Isus Cel Răstignit. Trezirea sufletelor din moartea şi somnul păcatului - şi aducerea lor la o viaţă vie în Hristos, în duhul şi porunca Evangheliei Mântuitorului. Vestirea naşterii din nou şi trăirea în totul cu fapta în Hristos. Această vestire va da vieţii pământeşti cea mai vrednică şi mai frumoasă împlinire, iar vieţii din veacul viitor fericirea şi slava veşnică. Această vestire este toată slujba şi chemarea Oastei. Nimic mai mult decât acestea şi nimic mai puţin. Aşa ne-a spus din partea lui Dumnezeu, omul ales şi trimes de El, care a venit cu această solie de Sus!
Oricine a vrut să facă mai mult - a căzut în cursa literei care omoară, în ghearele ursului formalist şi superstiţios.
Oricine a vrut să facă mai puţin, a căzut în cursa cealaltă, în gura şi în colţii leului sectar, - la fel de ucigaş.
Calea adevăratei mântuiri este îngustă - după cum spune Domnul Isus. Este ca o muchie de plai între două prăpăstii. Oricine nu veghează, uşor cade în una sau în cealaltă.
Este ca o trecere printre două fiare care sunt legate foarte aproape de cale. Numai dacă te ţii totdeauna treaz şi drept prin mijlocul acestei căi, nu te pot apuca şi sfâşia nici leul şi nici ursul.
Să nu fim înţeleşi greşit nici de către unii nici de către alţii. Nu vrem să spunem decât ceea ce se aude şi se înţelege.
Să fim iertaţi însă dacă n-am putut fi atât de limpezi în cuvinte pe cât am fost în gânduri.
Şi mai spunem încă odată că cele două slujbe din biserică sunt surori. Şi că ele trebuie să se ajute una pe cealaltă, după cum se ajută cele două mâini date de Dumnezeu aceluiaşi trup.
În vremile binecuvântate ale Bisericii lui Hristos, - aşa a şi fost...
Dar vremile şi perioadele acestea din istoria Bisericii, cel puţin până astăzi, parcă au fost prea rare şi au ţinut prea scurt. Aceste două mâini ale Trupului lui Hristos au colaborat armonios numai de prea puţine ori. Dar în vremile când au colaborat fericit, slava lui Dumnezeu s-a revărsat ca un fluviu ceresc peste istoria omenirii şi peste viaţa ei. Vremile sfântului Ioan Gură de Aur şi ale celorlalţi sfinţi Părinţi, - au fost astfel de vremi.
Încă odată: să facem bine deosebirea aceasta voită de Dumnezeu. Şi să luptăm pentru armonia dintre aceste două chemări duhovniceşti, fără a ajunge vreodată la un conflict între ele. Nici preoţia să nu nesocotească, sau să înlăture, sau să prigonească profeţia, nici profeţia să nu se amestece sau să dispreţuiască slujba preoţiei. Fiecare din aceste două, cunoscându-şi şi împlinindu-şi datoria şi chemarea ei în Hristos, - să se respecte, să o iubească şi să o sprijinească frăţeşte şi pe cealaltă, spre a şi-o putea şi aceasta împlini cât mai bine pe a ei. Căci una este a lui Hristos pentru popor, alta este a poporului pentru Hristos. Nici una nu poate sluji bine lui Hristos fără cealaltă.
Atât Profetul cât şi Preotul vor avea odată amândoi de dat seama în faţa lui Dumnezeu de felul cum şi-au împlinit această slujbă primită de la El.
Aşa ar fi trebuit să fie şi practic totdeauna în Biserica lui Hristos Domnul. Dar n-a fost totdeauna aşa.
Duhul Profetic folosindu-se şi de laici, nu numai de preoţi, începând încă din Vechiul Testament - a fost aproape totdeauna prigonit de către duhul preotic. Cei mai mulţi din profeţii Domnului au avut de suferit chinuri şi moarte mai ales din pricina duhului preotic, îndepărtat de la adevărata lui chemare - şi orb faţă de adevărata sa datorie. Căzut în păcatul lăcomiei şi desfrâului, acest duh a prigonit mereu pe celălalt cu gelozie şi ură... Patimile şi moartea Domnului nostru Isus Hristos, osândit de duhul preotic sunt cea mai cutremurătoare mărturie despre acest dureros adevăr. Ale urmaşilor Săi apostolii, la fel. Şi la fel este până astăzi. Viaţa şi moartea părintelui Iosif ne sunt cea mai apropiată şi mai dureroasă mărturie în privinţa aceasta.
Iată în acest fel se explică şi conflictul de la Oastea Domnului. Din această gelozie şi ură a duhului preotic împotriva duhului profetic din Biserica noastră au izbucnit frământările şi luptele despre care vorbim şi vom mai vorbi în cursul acestei istorii şi istorisiri.
În noi înşine, după cum am mai spus, conflictul dintre aceste două duhuri şi slujbe izbucneşte adesea. Când biruie duhul profetic, atunci umblăm după lucrurile de Sus (Col. 3, 1). - Şi câtă vreme trăim şi lucrăm în acest duh, făcând cu dragoste şi putere slujba lui, mereu avem har şi rod sfânt atât înăuntrul nostru cât şi înafară.
Dar îndată ce ne biruie duhul celălalt care vine cu gândul şi cu ispita umblării după foloasele pământeşti, ni se duce toată puterea şi bucuria inimii. - Şi vin în locul lor gelozia, lăcomia, egoismul, ura...
Să tragem din cele de mai sus, învăţătura mântuitoare.
Ceea ce este născut din Dumnezeu, n-are moarte. Ceea ce a hotărât Dumnezeu nu se nimiceşte. Ceea ce voieşte Dumnezeu se va împlini neapărat. Nimeni şi nimic nu poate zădărnici o lucrare pe care vrea Dumnezeu să o facă. Oamenii lumeşti şi duhul cel rău pot aşeza în calea unei astfel de lucrări multe curse şi piedici, - pot să o întârzie sau să o slăbească uneori pentru o vreme, - dar până la urmă oamenii vor fi înlăturaţi, piedicile măturate, - iar torentul pornit de la Hristos va învinge.
De la izvor şi până la mare, câte piedici nu stau în calea unui fluviu! - dar el tot ajunge acolo biruind totul. Uneori vin în cursul lui cotituri, alteori stânci, - însă nimic nu-l va putea opri, când Dumnezeu l-a făcut să fie viu şi curgător.
Oamenii se duc, vremile se schimbă, ce este pământesc trece. Dar planurile lui Dumnezeu şi scopurile Sale cu lucrările Lui, se vor împlini negreşit.
Dacă în vremurile mari şi în ocaziile unice ale Istoriei nu se întâlnesc şi oameni pe măsura acestora, vremile mari trec fără minuni şi ocaziile unice se pierd fără folos.
Dar fiecare experienţă îmbogăţeşte pe cel înţelept şi fiecare nereuşită creează o nouă speranţă celui credincios.
Ne rugăm lui Dumnezeu ca experienţa trecutului Oastei, să îmbogăţească înţelepciunea celor viitori din ea spre a şti să folosească mai bine orice timp dat şi orice prilej potrivit în scopul izbânzii lui Hristos, pentru transformarea fericită a Bisericii Sale şi a lumii Lui. Şi pentru prevenirea şi ocolirea ispitelor care şi în viitor vor fi aşezate de Satana în calea Lucrării Domnului Isus, spre a o abate de la drumul ei rânduit de El, ca şi în trecut.
Măcar din greşelile făcute de oamenii prea mici ai unor vremuri mari şi din fiinţele prea obişnuite ale unor ocazii unice în istorie - să înveţe cei ce sunt şi cei ce vin. Ca să nu mai cadă în aceleaşi greşeli în care au căzut aceia. Acesta şi este marele scop al celor scrise şi descrise în cartea aceasta.
O, Marele nostru Dumnezeu şi Mântuitor Isus Hristos: Pentru slava Ta veşnică şi pentru împlinirea planului Tău mântuitor, Te rugăm să-Ţi reverşi puternic Duhul Tău Cel Sfânt peste Lucrarea profetică a Oastei Tale din Biserica Ta.
Fă ca duhul acestei Lucrări sfinte, acest smerit sol şi mărturisitor al Tău, să-şi poată împlini fericit lucrarea pentru care l-ai trimes pe pământul nostru, în Biserica noastră, în ţara noastră şi în vremurile noastre, prin acela care l-ai rânduit pentru această Lucrare, în slujba Jertfei şi mărturisirii Tale. Şi care a dat în faţa noastră cea mai înaltă dovadă şi cel mai neîndoios semn al apostoliei sale prin cea mai cutremurătoare jertfire de sine spre triumful Cauzei Tale şi împlinirea soliei lui.
Iar nouă, celor în faţa şi în zilele cărora s-au petrecut şi se petrec toate acestea, ajută-ne să putem înţelege sensul lor şi să putem împlini din tot sufletul nostru voia Ta cu ea şi cu noi.
Fă să ajutăm cu tot ce avem şi cu tot ce putem cât mai grabnica vestire a Evangheliei Tale peste tot pământul şi în toate sufletele.
Ajută-ne ca astfel să ne putem duce până la capăt mântuirea sufletelor noastre şi pe noi toţi acei pe care ne-ai rânduit Tu să ne aflăm de la Tine mântuirea în această Lucrare a Oastei Tale. Până va veni împărăţia Ta la noi, sau vom merge noi la Ea.
Căci a Ta Dumnezeul nostru este împărăţia, puterea şi mărirea. A Tatălui, a Fiului şi a Sfântului Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.
Slăvit să fie Domnul!