
Cap. 1 - Semnul apostoliei și prețul adevărului
Traian Dorz - Istoria unei Jertfe Vol. 2
„Fiecare om va fi sărat cu foc,
Dovada Adevărului și apostolia Evangheliei au cerut totdeauna prețul cel mai cutremurător și mai greu: jertfa! Prețul pe care nu l-au putut da decât adevărații trimeși ai lui Hristos.
Jertfa este o cerință atât de sfântă și un semn atât de divin încât Dumnezeu nu o cere și nu o vrea decât de la aceia dintre oameni care au o conștiință fără de cusur și o predare fără de îndoieli. Peste o astfel de conștiință și peste o astfel de predare, Dumnezeu Însuși Își pune Semnul Lui și Hristos Își pune pecetea Sa. Pentru ca prin acestea, Trimesul Său pentru jertfă să poată fi cunoscut de către pământ. Și recunoscut de către Cer.
N-are nici un preț acel adevăr pentru care cel ce îl aduce lumii, nu este în stare mai întâi el însuși să-și jertfească totul, până și viața sa. N-are nici un preț trimesul care nu aduce această cutremurătoare și supremă dovadă a soliei sale: jertfa totală, - singurul semn după care poate fi recunoscut glasul, - din mulțimea celorlalți...
Acela care umblă căutând slava Adevărului, prin acest semn este recunoscut din mulțimea celor care umblă și se târăsc căutând slava lumii acesteia.
Iar împreună cu acest adevărat trimes ceresc, mărturisește Însuși Duhul Adevărului, prin puterea Sa tainică dar sigură și recunoscută, încredințând inimile celor ce aud solia, că acesta Îl are cu adevărat pe Hristos în el și cu el.
Semnul lui Hristos și pecetea Duhului Sfânt sunt dovedite nu numai de jertfa trimesului lui Dumnezeu - cât și de încredințarea adevărului pe care solia adusă de acesta o dă în inimile celor ce Îl aud. Evanghelia noastră - spune sfântul trimes Pavel - v-a fost propovăduită nu numai cu vorbe, ci cu putere, cu Duhul Sfânt și cu o mare îndrăzneală (1 Tes. 1, 5)...
Eu însumi când am venit în mijlocul vostru eram slab, fricos și plin de cutremur... învățătura și propovăduirea mea nu stăteau în vorbirile înduplecătoare ale înțelepciunii ci într-o dovadă dată de Duhul și de putere, pentru ca credința voastră să fie întemeiată nu pe înțelepciunea oamenilor, ci pe puterea lui Dumnezeu (1 Cor. 2, 3-5).
Deci dovada Duhului și roadele puterii sunt și rămân în veac semnul trimeșilor lui Hristos.
Solul lui Dumnezeu mărturisește că El este, că El trebuie crezut, recunoscut, primit, iubit și urmat. De către toți! Din toată inima! Și chiar acum!
Solul lui Dumnezeu nu vine să învinuiască și nici să judece pe nimeni - decât păcatul. Nu vine să apere pe nimeni, decât Adevărul. Nu vine să mărturisească pe nimeni, decât pe Hristos. Aceasta este toată solia lui.
Solul lui Dumnezeu aduce puterea care luminează dinăuntrul inimilor spre în afară - și nu invers. Răscolește conștiința - și nu trupul. Face transformarea vieții - și nu a îmbrăcămintei! A conținutului - și nu a formei.
Dar această lucrare face să se dezlănțuie spre el nu numai toată dragostea și recunoștința inimilor primitoare ci și toată ura celor care aleg să-L respingă pe Dumnezeu.
Solul lui Dumnezeu este ca o cetate pe șapte munți: nu se poate ascunde niciodată nici de soare, nici de lovituri. El este totdeauna o priveliște deschisă atât pentru ochii dragostei cât și pentru ai răzbunării. Fiind întocmai ca un miel în mijlocul lupilor, el n-are nici cum să se apere - și nici cu ce. N-are nici mijloacele de a se apăra și n-are nici grija aceasta. Dacă Păstorul nu l-ar apăra El Însuși, mielul Său ar fi sfâșiat într-o clipită și pe totdeauna.
Minciuna are o mie de arme împotriva Adevărului, dar Adevărul n-are decât una împotriva ei. Această armă este nevinovăția. Fiii diavolului se pot folosi de orice arme împotriva celui credincios. Dar fiul lui Hristos nu se poate folosi decât de aceasta una singură.
Lumea, în duhul ei păcătos, Îl urăște pe Dumnezeu și respinge mereu cu brutalitate orice chemare vie și pe orice sol puternic care vine la ea din partea lui Hristos Mântuitorul. Mărturia aprinsă a Evangheliei osândește și arde păcatul lumii, iar lumea își iubește mai mult ca orice păcatul ei de care nu numai că nu vrea să se lepede cu nici un preț, dar și caută să și-l îndreptățească în orice chip. Și caută să și-l apere cu orice arme
pe care diavolul, tatăl păcatului, le pune în gurile fiilor lumii sau în mâinile mai marilor veacului.
Astfel adevăratul trimes al lui Dumnezeu trebuie să ajungă într-un fel, totdeauna, un martir și să sfârșească aproape oriunde pe o cruce. Pentru ca să se adeverească astfel că neprihănirea Dumnezeiască a soliei lui Hristos și că vinovăția satanică a păcatului lumii, - trebuie să meargă mereu încleștate între ele într-o luptă necruțătoare - până în fața Judecății din Urmă. Atunci Dumnezeu Însuși va descleșta pentru totdeauna ghearele lumii din gâtul neprihănirii, zdrobindu-i-le fără de leac.
Prin statornicia sa hotărâtă pe temelia ascultării de Dumnezeu și a mărturiei lui Hristos, Singurul și Puternicul Mântuitor, - trimesul Domnului dovedește marele triumf al Adevărului despre care este definitiv încredințat.
... Sunt bine încredințat, zice el, că minciuna - oricât de puternică este ea acum! - va fi nimicită dintr-odată și pe veșnicie! Iar Adevărul, - oricât de înjosit este el acum - va fi înălțat în curând și pe totdeauna.
Timpul, - oricât ar mai fi el de mult până în clipa aceea, - nu contează!
Pentru păcat, o zi face acum cât o mie de ani, pentru că el se grăbește, pentru că el e lacom, pentru că el n-are răbdare, pentru că el are în față nesiguranța și neprevăzutul. Dar pentru Hristos o mie de ani sunt ca o zi, fiindcă El are în fața Lui viața și slava, pentru că Viitorul Lui este sigur și măreț. Pentru că El Își știe a Lui Glorioasă Victorie Finală.
Ce puternică și sigură este înaintarea Adevărului!
Nici prezentul potrivnic nu-l interesează, nici trecătoarele înfrângeri nu-l clatină.
Nici suferințele pământești nu-l opresc, nici nedreptățile omenești nu-l descurajează.
Nici rugurile prigonirilor nu-l înspăimântă, nici moartea care poate veni de la oameni, nu-l ucide.
Graiul lui nu poate fi înăbușit de nici o lespede și ușa lui nu poate fi ținută cu nici un lacăt. Când nu poate vorbi prin graiul său, el strigă prin tăcerea sa. Când nu poate mărturisi ieșind prin piețe, răzbate prin zăbrele. Când nu poate propovădui de pe amvoane, mărturisește de pe cruci. Sudoarea, lacrimile și sângele dau Adevărului un grai pe care nici o putere din nici o lume, nici vreun mormânt și nici vreo violență satanică, - nu-l poate nici opri și nici ucide. Prezentul nesigur și trecător poate fi al minciunii, dar viitorul sigur și etern nu poate fi decât al Adevărului!
Aceasta este siguranța care și dă solului ceresc totdeauna și prin toate acea Dumnezeiască liniște și seninătate. El știe cu o neclintită încredințare că Hristos Domnul lui, este Marele și Ultimul și Veșnicul Biruitor. Iar Cauza Lui, al cărei ostaș este el, are o izbândă slăvită. Că Împăratul și Domnul lui care l-a trimis va veni El Însuși într-o clipă știută numai Lui, spre a face Marea și Definitiva Înnoire a tuturor lucrurilor de Sus, de Jos și Dedesubt, prin lucrarea puterii pe care o are de a-Și supune toate lucrurile de orice natură ar fi ele (Filip. 3, 21). El va mătura atunci ca un vârtej, ca pe niște uscături blestemate toate înjghebările păcatului și ale lui Satana, cu aceștia cu tot, în focul definitiv, închizându-i în Uitarea Eternă împreună cu toate creaturile lor, pentru ca acolo blestematul tată și blestemații lui fii, să se chinuie împreună și să se ucidă veșnic între ei, - dar fără a mai putea muri niciodată.
Această încredințare îi dă omului lui Dumnezeu puterea smereniei sale biruitoare împotriva căreia nu mai pot avea nici un fel de armă puterile lumești și drăcești.
Această viziune îi dă bucuria jertfei și tăria morții, împotriva căreia nici diavolul nici tortura nu mai poate face nimic. Jertfa poate și trăi și muri la fel de fericită strigând: nu există afară de Hristos nici o altă putere.
Nu există în afară de cea a Adevărului nici o bucurie și nu există în afară de cea a Jertfei nici o strălucire. Nici slavă în afară de cea a ascultării de voia lui Dumnezeu - nu mai există alta. Pentru acestea...
... pot să trăiesc și să mor
cu-aceeași bucurie...
„N-am venit să aduc pacea - a spus Marele nostru Împărat și Dumnezeu Isus Hristos, - ci sabia!”
Aceasta înseamnă că propovăduire a Adevărului Sfânt este numai aceea care stârnește împotriva păcatului o luptă duhovnicească necruțătoare și permanentă.
Că în această luptă solia este înflăcărată, iar vestitorii ei fierbinți.
Propovăduitorii unei evanghelii călduțe, a unei credințe nesupărătoare, a unui adevăr împăcat și împăciuitor cu toate minciunile și fățărniciile veacului, a unui duh amestecat cu tot felul de compromisuri sau de rătăciri, - nu sunt nici trimeșii lui Hristos, nici solii Adevărului, nici ostașii Duhului Sfânt. Cine n-are Duhul lui Hristos nu este al Lui (Rom. 8, 9). Cine n-are duhul Evangheliei, nu este al ei. Cine n-are duhul Jertfei, nu este un ostaș al Adevărului.
Ea taie întâi în cel care o poartă, în cel care o ridică, apoi în ceilalți. Cuvântul lui Hristos face în primul rând marea operație a nașterii din nou, marea transformare și necruțătoarea judecată de sine a sfințirii, - în acela care o ridică. Pentru că acela care vine să ceară altora ceva pentru Dumnezeu, trebuie mai întâi să-I fi dat neapărat el însuși, ceea ce vine să ceară, să poruncească și să pretindă altora!
Acesta este primul tăiș. Și aceasta este prima tăiere. Fără aceasta, cea de a doua tăiere, cea în alții, - n-are nici o putere și nici un folos. Dar dacă în purtătorul ei Sabia Duhului a făcut cu adevărat pătrunderea, despărțirea și judecata, acest discernământ hotărât și necruțător, - solul ei a devenit ceresc.
Sfâșierea totală a însăși vieții lui în două părți, - cea veche și cea nouă, cea întunecată din trecut și cea luminoasă din prezent îl investește pe trimesul ceresc cu autoritatea și cu porunca să o pretindă aceasta ca pe o condiție a mântuirii, fiecăruia și tuturor celor la care este trimes. Cu aceeași necruțătoare și cu aceeași hotărâre cu care și-a cerut-o mai întâi lui însuși.
Solul lui Hristos, care n-a trecut prin proba cumplită a Sabiei de foc, nu va avea niciodată asupra lui nici investirea Adevărului, și nici pecetea Duhului lui Hristos. El nu va putea aduce nicăieri nici mărturia biruitoare a dragostei nemaiînvinse de nimic și nici încredințarea Adevărului învingător a toate. Pe acestea numai cel trecut prin sabie le poate avea.
Lumea a fost totdeauna plină de pretinși trimeși ai lui Hristos și de falși soli ai lui Dumnezeu. Ei mergeau în numele Evangheliei lui Hristos dar duceau de fapt o evanghelie a lor (2 Cor. 11, 4).
Pe aceștia lumea totdeauna i-a îngăduit și îi va îngădui bine. Fiindcă duc o evanghelie nesupărătoare, cum le place tuturor celor ce umblă și trăiesc după îndemnurile firii pământești (Gal. 5, 17-21).
De aceea s-a ajuns să nu mai existe nici o despărțire între credință și păcat. Între biserică și lume, între propovăduire și câștig, între slujbă și compromis.
Ce mai poate avea Hristos cu o astfel de evanghelie? (2 Cor. 6,14-15). Când între mulțimea acestora se ivește astfel adevăratul trimes, care vine cu spada goală-n mână - și începe să-l folosească pe cel de al doilea tăiș, - îndată sar asupra lui din toate taberele negustorești toți slujbașii evlaviei fățarnice și ai comodității religioase. Și uniți cu lumea (- care, oh, cât îi îngăduie de bine! -) fac front comun cu toții împotriva omului lui Dumnezeu. Și nu-și dau odihnă ochilor și nici inimii lor până ce nu-l trimit - prin cel mai sigur și mai grabnic mijloc - înapoi, la Acela care l-a trimes la ei. Fierul, piatra, lemnul, focul, apa, fiarele și pământul care au fost folosite pentru săvârșirea acestor înspăimântătoare crime, vor mărturisi cumplit în Ziua Judecății împotriva tuturor celor ce le-au inventat și folosit spre a-i nimici pe solii lui Dumnezeu, trimeși la ei.
Dar abia clipa cumplitei confruntări în care solul devine jertfă, adeverește definitiv valoarea mărturiei lui și semnul trimiterii sale cerești.
La Napoleon, împăratul Franței, a venit odată un ministru al său și i-a zis:
- Împărate, este aici un om care cere libertate pentru o credință pe care o aduce el.
- Mai întâi să moară el pentru ea - răspunse împăratul. Și abia după aceea vom vedea dacă credința aceasta merită să ne ocupăm de ea sau nu. O credință pentru care acela care o aduce nu-i în stare mai întâi să moară el însuși, n-are nici un fel de valoare pentru nimeni.
Dar asupra adevărului pentru care aducătorii lui au fost gata oricând să-și dea viața ei înșiși, - ei, care erau adesea sufletele cele mai nobile și mai curate de pe pământ, - asupra adevărului acestuia, trebuie să ne aplecăm totdeauna cu cea mai profundă credință și cu cel mai cutremurător respect.
Încă de la început Lucrarea lui Dumnezeu s-a desfășurat în lume prin două mari slujbe: slujba profetică și slujba preoțească.
În istoria poporului Israel se vede limpede acest lucru. Cei doi luminători prin care Dumnezeu a izbăvit poporul din robia Egiptului și i-a adus spre Canaan, au fost cei doi frați, Moise și Aron. Moise-profetul și Aron-preotul. Ei erau cele două slujbe, ei erau uneltele de care se foloseau cele două duhuri. Și încă de la început s-a putut deosebi bine care este alegerea lui Dumnezeu și care este întâietatea pe care o vrea El între aceste două slujbe.
Alegerea lui s-a făcut în singurătatea unui pustiu și în minunea unui fel unic. Harul lui a fost un har deosebit, dar dovada acestuia nu stătea în nimic văzut. În afară de lumina cerească din jurul frunții sale și de puterea faptelor lui, profetul n-avea nimic care să izbească privirile. Nici măcar toiagul de care s-a folosit la facerea minunilor, nu era al profetului Moise ci al preotului Aron (Exod 7, 9).
Toate semnele și insemnele profetului erau nevăzute, duhovnicești. Pentru că și slujba lui era nevăzută, duhovnicească. Slujba profetului în împlinirea planului mântuitor al lui Dumnezeu pentru poporul Său, era ca el să trezească sufletele oamenilor ca aceștia să-și vadă josnicia stării lor de robie. Să le arate slava Canaanului slobod. Și să-i însuflețească pentru dobândirea acestui Canaan.
În împlinirea acestui scop măreț, profetul va trebui să ardă mereu ca un stâlp de foc noaptea și ca un nor luminos ziua, totdeauna înaintea tuturor și mai presus de toți, identificându-se total cu Hristos, pentru a putea fi nu numai prin cuvântul lui ci și prin exemplul său modelul și mijlocul atingerii de către toți a scopului atât de slăvit dar atât de greu.
Nimic din tot ce era văzut nu era promis profetului ca o răsplată pentru slujba aceasta, ci dimpotrivă... Semnele profetului și răsplata slujbei lui sunt numai cele pe care le-a primit Moise în viața sa pământească: necazuri, lupte, amărăciuni, înfruntări, lacrimi și suferințe... Toată istoria jertfei lui Moise este plină numai de astfel de avantaje, de răsplătiri... Ale celorlalți profeți ai lui Hristos din Vechiul Testament sau din Noul, au fost la fel, după cum spune cel mai autorizat dintre ei, sfântul Pavel, când zice: ... Sunt ei slujitori ai lui Hristos? - eu sunt și mai mult. În osteneli și mai mult, în temnițe și mai mult, în lovituri fără număr, de multe ori în primejdii de moarte... împroșcat cu pietre... în adâncul mării... în primejdii pe râuri... în primejdii din partea tâlharilor... din partea celor din neamul meu... din partea păgânilor... în primejdii în pustie... pe mare... între frații mincinoși. Osteneli, necazuri, privegheri, foame, sete, posturi, frig, golătate... Și pe lângă toate acestea dinafară, apăsătoarea grijă a răspunderii pentru toate Bisericile și pentru toate sufletele... (2 Cor. cap. 11).
Iată semnele profetului (2 Cor. 12, 12). Iată foloasele și răsplătirile sale pământești, iată slujba sa care este oarecum partea Mariei, în Lucrarea lui Hristos.
Tocmai de aceea, răsplata lui Dumnezeu pentru acest slujitor al Său, este negrăită și slăvită. Toate cele mai strălucite făgăduințe ale Sfântului Său Cuvânt - sunt făcute acelor slăviți oameni ai Lui care au făcut slujba profetică. Ei care pe pământ n-au primit nimic pentru slujba lor, - vor primi totul numai de la El (Mat. 5, 11-12; 1 Cor. 2, 9).
Slujba preotului este partea cealaltă.
Aron a fost dat ca un ajutor și ca o întregire a lui Moise pentru trebuințele văzute ale poporului și pentru slujbele sfinte văzute ale oamenilor către Dumnezeu. Slujba care din cauza naturii lor și din cauza multelor lor cerințe, - nu mai puteau fi împlinite de către profet.
Profetul venea din partea lui Dumnezeu către oameni, preotul venea din partea oamenilor către Dumnezeu. Profetul era încredințatul lui Dumnezeu, preotul era încredințatul oamenilor. Profetul trebuie să stea mai mult cu Dumnezeu, preotul trebuie să stea mai mult cu oamenii.
Semnele de recunoaștere ale profetului erau cerești pe când ale preotului trebuiau să fie pământești și văzute ca și slujba sa.
Ochii lui Dumnezeu vedeau lăuntrul și inima încredințatului Său. Și după acest semn văzut îl prețuia (Ioan 2, 25).
Oamenii vedeau înafara încredințatului lor și îl prețuiau după semnele văzute.
De aceea Aron trebuia să aibă veșmintele și uneltele văzute. Și de aceea el se bucura și de o răsplată văzută. Toate darurile aduse înaintea Domnului la altar - rămâneau preotului ca o plată văzută pentru ostenelile lui văzute.
În isprăvnicia sfântă a preotului această plată văzută a devenit curând un necontenit prilej de ispite și de căderi. Gândul la aceste daruri a devenit un stăpân tiran al inimii slujitorului de la altarul sfânt. Iar odată cu lăcomia au năpădit în inima și în viața lui toate păcatele și urâciunile. Astfel un lucru sfânt și bun a ajuns pentru om un prilej de moarte și de osândă. S-a întâmplat tocmai cum spune Sfânta Scriptură despre Lege... la Romani 7, 10-13. Căci păcatul și firea pământească din om, dacă nu sunt biruite și nimicite printr-o puternică trăire în Hristos, - pun ușor stăpânire pe inima omului târându-l în osândă și în pierzare.
Această ispită a lăcomiei a nimicit de multe ori apoi și în mulți - tot ce trebuie să rămână cutremurător, înalt și sfânt în această slujbă, prăbușindu-i pe cei mai mulți ispravnici în afara joasă și respingătoare a trebuințelor numai lumești. Și a împlinirii numai formelor.
Preotul venind mereu numai cu Jertfa Altuia - sau cu a altora - s-a deprins a-și cruța propria sa jertfă. Nefiind în stare de a se da jertfă pe sine - s-a deprins a cere mereu jertfa numai altora.
Profetul își aduce totdeauna jertfa sa în slujba lui Hristos, dar preotul aduce adesea Jertfa lui Hristos în slujba sa.
Profetul trăiește totdeauna numai pentru jumătatea cea de sus, - preotul trăiește adesea numai pentru jumătatea cea de jos.
Profetul are a face de la început până la sfârșit numai cu lucrurile care nu se văd, preotul aproape numai cu cele ce se pot vedea.
De aceea - preot poate fi oricine are o investitură omenească, pe când profet nu poate fi decât acela care are o alegere numai de la Dumnezeu.
Preotul își poate arăta ușor calitatea lui cu niște dovezi de la oameni, dar profetul nu.
De aceea cei care nu vreau, sau nu pot să recunoască dovezile Dumnezeiești, singurele pe care le poate avea profetul, - îl prigonesc, îl judecă, îl ucid.
De aceea preotul poate fi văzut peste tot, dar profetul foarte rar.
În Vechiul Testament lucrurile s-au continuat în acel fel sfânt în care le rânduise Dumnezeu începând cu Moise și cu Aron. Profetul cu slujba lui, preotul cu a sa.
Profeții erau câteodată și preoți. Preoții nu erau totdeauna și profeți.
Profeții umblând totdeauna să placă lui Dumnezeu ajungeau adesea să intre în conflict cu oamenii. Preoții umblând să placă oamenilor ajungeau adesea în conflict cu Dumnezeu, așa cum a făcut Aron, când nu-l mai avea cu el pe Moise. Deprins să umble cu aurul, a ajuns să se închine la un vițel. Umblând să placă oamenilor a ajuns să batjocorească pe Dumnezeu și să-și batjocorească propria sa chemare (Exod cap. 32).
Ce grozavă osândă rostește Cuvântul lui Dumnezeu asupra preotului Aron când spune: Moise a văzut că poporul era fără frâu căci Aron îi făcuse să fie fără frâu, spre batjocura vrăjmașilor săi... (Exod 32, 25).
Tocmai Aron care trebuia să fie un om al sfințeniei și înfrânării!... Și la aceasta cred că a ajuns el din lăcomia nestăpânită după daruri care îl fac pe om totdeauna să caute a plăcea dăruitorilor - și nu lui Dumnezeu.
În Noul Testament însă cele două mari părți ale slujbei Dumnezeiești, au devenit mai apropiate. Au devenit cu timpul atât de strâns unite încât ele se cred că pot fi împlinite de către una și aceeași persoană. Una și aceeași persoană trebuie să împlinească atât slujba profetului cât și a preotului.
Marii slujitori ai lui Hristos au reușit să le îmbine atât de armonios pe aceste două slăvite și cutremurătoare îndatoriri. Dar au reușit numai acei în care s-a păstrat ordinea importanței lor, așa cum le-a rânduit de la început Dumnezeu. Întâi slujba profetului, apoi slujba preotului. Duhul profetului având întâietatea și îndrumarea, totul a decurs fericit. Marii profeți au înălțat și preoția pe cele mai înalte culmi.
Însă când în omul investit, duhul profetic a trecut pe cel de al doilea plan sau au dispărut de tot - toată slujba s-a degradat. Și în loc să mai asculte poporul de preot spre a se sfinți cu toții, a ascultat preotul de popor păcătoșindu-se toți.
Însă Dumnezeu în marea Sa îndurare nu ne-a părăsit. Prin Duhul Sfânt a ridicat în marile vremi de decădere sau de răscruci ale istoriei popoarelor, - în mijlocul lumii oameni cărora le-a dat un puternic duh profetic. Aceștia au format apoi puternice mișcări de apostolat evanghelic. Iar curentele acestea de renaștere duhovnicească au adus vremi de mari înviorări, au creat lucrări de mare slavă pentru Dumnezeu și au adus multe suflete la mântuire.
Aceste vremi de har vin numai de la Dumnezeu. Și ele sunt ca acea trimitere a lui Moise când era pe munte cu Dumnezeu: Domnul i-a zis lui Moise: scoală-te și pogoară-te căci... poporul s-a stricat (Exod 32, 7).
Atunci intervine puternic Duhul Profetic să restabilească lucrurile. El nimicește idolii, trezește conștiințele, osândește păcatul și reașează în cinste Numele și voia lui Dumnezeu, înjosite de desfrânare și de păcat. Și readuce pe oameni iarăși în legătură cu Dumnezeu Făcătorul și Mântuitorul lor al tuturora (1 Tim. 4, 10).
În aceste vremuri Duhul lui Dumnezeu a ales nu numai pe cei care nu au o investitură și o pregătire omenească pentru mărturisirea Cuvântului Sfânt, ci a revărsat Duhul Său Cel Sfânt peste oricine voiește să devină un rob al lui Hristos, să se lepede de sine, să-și ia crucea lui în fiecare zi și să-L urmeze pe Mântuitorul său, iubindu-L pe Dumnezeu din toată inima sa, cu tot cugetul său, din toată puterea sa și din tot cugetul său, iar pe de aproapele său ca pe sine însuși - așa cum îi cere Domnul Isus Hristos (Luca 10, 27).
De acești oameni, indiferent de starea lor socială, de pregătirea lor lumească sau de culoarea feței lor ci numai de condițiunea lor sufletească, - Se folosește atunci Dumnezeu, spre a-Și face cunoscută Voia Sa și condițiile Sale mântuitoare între toți ceilalți oameni.
Aceste vremi sunt marile cercetări ale lui Dumnezeu. Și acești oameni sunt marii Lui trimeși către lumea în care vin.
În aceste vremi de vădită cercetare Dumnezeiască se vede limpede marea revărsare și reizbucnire a Duhului Profetic. Atunci Aron ascultă de Moise. Atunci duhul preoțesc se supune și colaborează strâns cu duhul profetic iar amândouă luptă pentru aducerea lumii în ascultarea lui Dumnezeu.
Dar până acum cu mare durere s-a putut vedea că de foarte multe ori n-a fost așa. Ci Marta adesea a prigonit-o pe Maria și Aron l-a disprețuit pe Moise (Numeri cap. 12). Cele de jos le-au prigonit pe cele de sus. Și cei cu insemnele văzute i-au prigonit pe cei cu semnul nevăzut.
Adesea în unul și același om, slujba literei o prigonește pe cea a Duhului, iar până la sfârșit o ucide de tot. Astfel în loc ca omul acesta să fie un slujitor de care să Se folosească Dumnezeu, pentru scopurile Sale cerești și sfinte, el ajunge unul care el se folosește de Dumnezeu pentru scopurile lui lumești și necurate.
O, cât de multă grijă trebuie să aibă oricine are o slujbă în Lucrarea și Biserica lui Hristos. Nu cumva ispititorul cu darurile trupești să-l înșele. Nu cumva duhul de jos să-l nimicească în el pe cel de sus. Nu cumva slujirea oamenilor, s-o nimicească în viața lui pe cea a lui Dumnezeu. Căci atunci omul lui Dumnezeu ajunge să împlinească voia diavolului, cum au făcut marii preoți ai vechii legi, cu Însuși Mântuitorul Isus Hristos. Și apoi și cu trimeșii Săi.
De fiecare dată, când nu se ia seama la ispită, istoria se repetă și azi... Duhul preotic umblă să ucidă duhul profetic din noi și dintre noi... Și reușește, spre nefericirea noastră.
O, cât de multă grijă se cere din partea celui ales, din partea trimesului lui Hristos - în privința asta.
De aceea sfântul Pavel, sfinții părinți trimeși ai lui Hristos, nu s-au formalizat nici chiar când au trebuit - incidental să împlinească forma; să respecte litera.
După constituirea primei Biserici, când se ivise nevoia și a formei, pe lângă cuvânt, și a literei pe lângă duh, apostolii Domnului - profeții lui Hristos, - au știut cu o cerească înțelepciune să aleagă prețul mult mai mare al Cuvântului, însemnătatea mult mai importantă a slujbei Duhului, lăsând slujba mai puțin însemnată a formei și a literei pe seama altora (Fap. Ap. 6, 2-4).
Marele și sfântul apostol Pavel a știut să aleagă tot așa de fericit și de înțelept această voie a lui Dumnezeu și această întâietate a slujirii sfinte când a zis:...Hristos nu m-a trimis să botez - ci să mărturisesc Evanghelia (1 Cor. 1, 14-17). Pentru că a boteza era slujba duhului preoțesc, dar a mărturisi Evanghelia o putea face în chip vrednic numai duhul profetului, numai solul și martorul trimis în chip deosebit pentru aceasta (Fap. Ap. 26, 16-18).
Desigur, chiar și în Vechiul Testament profetul a împlinit adeseori slujba preotului, după cum și preotul împlinea slujba profetului. Totdeauna însă adevărații trimeși ai lui Dumnezeu nu au inversat însemnătatea acestor două slujbe, ci au respectat cu o sfântă temere de Dumnezeu locul și valoarea fiecăruia: întâi duhul apoi litera. Întâi cele de sus apoi cele de jos. Întâi conținutul, apoi forma. Întâi profeția apoi preoția.
În gândul lui Dumnezeu profetul și preotul au fost frați - și au rămas frați. Slujbele lor sunt surori - și trebuie să rămână surori, pentru că ele se întregesc fericit una pe alta, așa cum cei doi soți binecuvântați de Dumnezeu, devin unul, întregindu-se reciproc. Și profetul și preotul sunt mari. Totuși, dintre aceste două, slujba profetului este cea mai mare. Însuși Mântuitorul S-a arătat mai întâi ca Profet, apoi ca Preot.
Profet a fost totdeauna, Preot a fost doar o singură dată, când S-a adus ca Jertfă pe Sine Însuși, pe altarul Crucii de pe Golgota, pentru ispășirea tuturor păcatelor întregii lumi (Evrei 9, 24-26).
Un adevărat preot al lui Hristos, având cele două însărcinări, va ști, la fel, întotdeauna să dea prima însemnătate slujbei de profet... Să o facă pe cea de-a doua ascultătoare de cea dintâi. Pe cea mai mică ascultătoare de cea mai mare... Pe cea a celor văzute, ascultătoare de cea a celor nevăzute.
Așa a făcut părintele Iosif Trifa. El a înțeles bine voia lui Dumnezeu și a urmat cu o deplină ascultare pilda și porunca lui Hristos în privința aceasta.
Prin tot cuvântul său, acest trimes al lui Hristos a ținut să arate acest mare adevăr pe care el l-a înțeles prin descoperire Dumnezeiască. El s-a adresat mai ales fraților săi preoții, pentru a-i trezi la această cerească datorie... În mărturisirile sale despre cum și-a înțeles el datoria de preot - sunt arătate în chip zguduitor aceste adevăruri. Toată slujba lui preoțească a fost în cea mai mare parte a ei o slujbă de profet. Adică el a știut să-i dea acestei slujbe întâietatea voită de Dumnezeu. Prin aceasta n-a disprețuit-o pe cealaltă - ci abia atunci și-a împlinit-o cu adevărat.
Prin harul lui Dumnezeu care este peste el, acest mare om trimes de Dumnezeu a reușit să-i antreneze împreună cu el pe o mare mulțime de preoți, cu ajutorul cărora apoi a făcut această minunată Lucrare a Duhului profetic, care este Oastea Domnului.
El era la început singur, dar n-a rămas singur. Preoțimea trezită și însuflețită de slujba profetului i s-a alăturat în număr tot mai mare - și astfel s-a putut face atât de frumos și atât de repede o Lucrare duhovnicească atât de mare.
Lucrarea Oastei Domnului este - prin duhul și prin slujba ei - o Lucrare profetică.
O mișcare duhovnicească, un misionarism voluntar, o trezire evanghelică, vie și mărturisitoare numai în slujba Duhului profetic din Biserica Domnului Isus Hristos.
Specificul ei, trăsătura ei puternică, chemarea ei divină, nu este amestecată cu treburile preoției. Ea nu practică nici nu discută, nu schimbă și nici nu înlocuiește nimic din cele ce țin de preoție. Respectă și împlinește tot ce este poruncit și așezat ca dogmă în biserică. Neînlocuind valoarea dogmelor cu nimic ea nu s-a îndepărtat niciodată și nu se va depărta de împlinirea și a celor văzute. Fără a nega nimic din importanța și trebuința acestora în viața de credință, le recunoaște pe toate.
Dar Lucrarea Oastei Domnului, după cuvântul sfântului apostol Pavel, - Sfântul Oastei, cum l-a numit părintele Iosif, - n-a fost trimisă să boteze... nici să cunune... nici să împartă Cina Domnului, să împlinească alte forme de felul acestora care țin numai de slujba preoțească. Pe acestea singură preoția este chemată, este investită și este rânduită a le împlini. Iar noi ceilalți trebuie în privința acestora să respectăm pe acei care au chemarea aceasta - împlinindu-ne datoria față de acestea, după porunca Sfintelor Scripturi, oriunde este locul și oricând este vremea rânduită acestora.
Chemarea și misiunea Oastei Domnului, ca Lucrare în slujba duhului profetic din biserică - nu este alta și nu trebuie să fie niciodată alta, decât aflarea și vestirea lui Isus Cel Răstignit. Trezirea sufletelor din moartea și somnul păcatului - și aducerea lor la o viață vie în Hristos, în duhul și porunca Evangheliei Mântuitorului. Vestirea nașterii din nou și trăirea în totul cu fapta în Hristos. Această vestire va da vieții pământești cea mai vrednică și mai frumoasă împlinire, iar vieții din veacul viitor fericirea și slava veșnică. Această vestire este toată slujba și chemarea Oastei. Nimic mai mult decât acestea și nimic mai puțin. Așa ne-a spus din partea lui Dumnezeu, omul ales și trimes de El, care a venit cu această solie de Sus!
Oricine a vrut să facă mai mult - a căzut în cursa literei care omoară, în ghearele ursului formalist și superstițios.
Oricine a vrut să facă mai puțin, a căzut în cursa cealaltă, în gura și în colții leului sectar, - la fel de ucigaș.
Calea adevăratei mântuiri este îngustă - după cum spune Domnul Isus. Este ca o muchie de plai între două prăpăstii. Oricine nu veghează, ușor cade în una sau în cealaltă.
Este ca o trecere printre două fiare care sunt legate foarte aproape de cale. Numai dacă te ții totdeauna treaz și drept prin mijlocul acestei căi, nu te pot apuca și sfâșia nici leul și nici ursul.
Să nu fim înțeleși greșit nici de către unii nici de către alții. Nu vrem să spunem decât ceea ce se aude și se înțelege.
Să fim iertați însă dacă n-am putut fi atât de limpezi în cuvinte pe cât am fost în gânduri.
Și mai spunem încă odată că cele două slujbe din biserică sunt surori. Și că ele trebuie să se ajute una pe cealaltă, după cum se ajută cele două mâini date de Dumnezeu aceluiași trup.
În vremile binecuvântate ale Bisericii lui Hristos, - așa a și fost...
Dar vremile și perioadele acestea din istoria Bisericii, cel puțin până astăzi, parcă au fost prea rare și au ținut prea scurt. Aceste două mâini ale Trupului lui Hristos au colaborat armonios numai de prea puține ori. Dar în vremile când au colaborat fericit, slava lui Dumnezeu s-a revărsat ca un fluviu ceresc peste istoria omenirii și peste viața ei. Vremile sfântului Ioan Gură de Aur și ale celorlalți sfinți Părinți, - au fost astfel de vremi.
Încă odată: să facem bine deosebirea aceasta voită de Dumnezeu. Și să luptăm pentru armonia dintre aceste două chemări duhovnicești, fără a ajunge vreodată la un conflict între ele. Nici preoția să nu nesocotească, sau să înlăture, sau să prigonească profeția, nici profeția să nu se amestece sau să disprețuiască slujba preoției. Fiecare din aceste două, cunoscându-și și împlinindu-și datoria și chemarea ei în Hristos, - să se respecte, să o iubească și să o sprijinească frățește și pe cealaltă, spre a și-o putea și aceasta împlini cât mai bine pe a ei. Căci una este a lui Hristos pentru popor, alta este a poporului pentru Hristos. Nici una nu poate sluji bine lui Hristos fără cealaltă.
Atât Profetul cât și Preotul vor avea odată amândoi de dat seama în fața lui Dumnezeu de felul cum și-au împlinit această slujbă primită de la El.
Așa ar fi trebuit să fie și practic totdeauna în Biserica lui Hristos Domnul. Dar n-a fost totdeauna așa.
Duhul Profetic folosindu-se și de laici, nu numai de preoți, începând încă din Vechiul Testament - a fost aproape totdeauna prigonit de către duhul preotic. Cei mai mulți din profeții Domnului au avut de suferit chinuri și moarte mai ales din pricina duhului preotic, îndepărtat de la adevărata lui chemare - și orb față de adevărata sa datorie. Căzut în păcatul lăcomiei și desfrâului, acest duh a prigonit mereu pe celălalt cu gelozie și ură... Patimile și moartea Domnului nostru Isus Hristos, osândit de duhul preotic sunt cea mai cutremurătoare mărturie despre acest dureros adevăr. Ale urmașilor Săi apostolii, la fel. Și la fel este până astăzi. Viața și moartea părintelui Iosif ne sunt cea mai apropiată și mai dureroasă mărturie în privința aceasta.
Iată în acest fel se explică și conflictul de la Oastea Domnului. Din această gelozie și ură a duhului preotic împotriva duhului profetic din Biserica noastră au izbucnit frământările și luptele despre care vorbim și vom mai vorbi în cursul acestei istorii și istorisiri.
În noi înșine, după cum am mai spus, conflictul dintre aceste două duhuri și slujbe izbucnește adesea. Când biruie duhul profetic, atunci umblăm după lucrurile de Sus (Col. 3, 1). - Și câtă vreme trăim și lucrăm în acest duh, făcând cu dragoste și putere slujba lui, mereu avem har și rod sfânt atât înăuntrul nostru cât și înafară.
Dar îndată ce ne biruie duhul celălalt care vine cu gândul și cu ispita umblării după foloasele pământești, ni se duce toată puterea și bucuria inimii. - Și vin în locul lor gelozia, lăcomia, egoismul, ura...
Să tragem din cele de mai sus, învățătura mântuitoare.
Ceea ce este născut din Dumnezeu, n-are moarte. Ceea ce a hotărât Dumnezeu nu se nimicește. Ceea ce voiește Dumnezeu se va împlini neapărat. Nimeni și nimic nu poate zădărnici o lucrare pe care vrea Dumnezeu să o facă. Oamenii lumești și duhul cel rău pot așeza în calea unei astfel de lucrări multe curse și piedici, - pot să o întârzie sau să o slăbească uneori pentru o vreme, - dar până la urmă oamenii vor fi înlăturați, piedicile măturate, - iar torentul pornit de la Hristos va învinge.
De la izvor și până la mare, câte piedici nu stau în calea unui fluviu! - dar el tot ajunge acolo biruind totul. Uneori vin în cursul lui cotituri, alteori stânci, - însă nimic nu-l va putea opri, când Dumnezeu l-a făcut să fie viu și curgător.
Oamenii se duc, vremile se schimbă, ce este pământesc trece. Dar planurile lui Dumnezeu și scopurile Sale cu lucrările Lui, se vor împlini negreșit.
Dacă în vremurile mari și în ocaziile unice ale Istoriei nu se întâlnesc și oameni pe măsura acestora, vremile mari trec fără minuni și ocaziile unice se pierd fără folos.
Dar fiecare experiență îmbogățește pe cel înțelept și fiecare nereușită creează o nouă speranță celui credincios.
Ne rugăm lui Dumnezeu ca experiența trecutului Oastei, să îmbogățească înțelepciunea celor viitori din ea spre a ști să folosească mai bine orice timp dat și orice prilej potrivit în scopul izbânzii lui Hristos, pentru transformarea fericită a Bisericii Sale și a lumii Lui. Și pentru prevenirea și ocolirea ispitelor care și în viitor vor fi așezate de Satana în calea Lucrării Domnului Isus, spre a o abate de la drumul ei rânduit de El, ca și în trecut.
Măcar din greșelile făcute de oamenii prea mici ai unor vremuri mari și din ființele prea obișnuite ale unor ocazii unice în istorie - să învețe cei ce sunt și cei ce vin. Ca să nu mai cadă în aceleași greșeli în care au căzut aceia. Acesta și este marele scop al celor scrise și descrise în cartea aceasta.
O, Marele nostru Dumnezeu și Mântuitor Isus Hristos: Pentru slava Ta veșnică și pentru împlinirea planului Tău mântuitor, Te rugăm să-Ți reverși puternic Duhul Tău Cel Sfânt peste Lucrarea profetică a Oastei Tale din Biserica Ta.
Fă ca duhul acestei Lucrări sfinte, acest smerit sol și mărturisitor al Tău, să-și poată împlini fericit lucrarea pentru care l-ai trimes pe pământul nostru, în Biserica noastră, în țara noastră și în vremurile noastre, prin acela care l-ai rânduit pentru această Lucrare, în slujba Jertfei și mărturisirii Tale. Și care a dat în fața noastră cea mai înaltă dovadă și cel mai neîndoios semn al apostoliei sale prin cea mai cutremurătoare jertfire de sine spre triumful Cauzei Tale și împlinirea soliei lui.
Iar nouă, celor în fața și în zilele cărora s-au petrecut și se petrec toate acestea, ajută-ne să putem înțelege sensul lor și să putem împlini din tot sufletul nostru voia Ta cu ea și cu noi.
Fă să ajutăm cu tot ce avem și cu tot ce putem cât mai grabnica vestire a Evangheliei Tale peste tot pământul și în toate sufletele.
Ajută-ne ca astfel să ne putem duce până la capăt mântuirea sufletelor noastre și pe noi toți acei pe care ne-ai rânduit Tu să ne aflăm de la Tine mântuirea în această Lucrare a Oastei Tale. Până va veni împărăția Ta la noi, sau vom merge noi la Ea.
Căci a Ta Dumnezeul nostru este împărăția, puterea și mărirea. A Tatălui, a Fiului și a Sfântului Duh, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.
Slăvit să fie Domnul!