Cap. 13 - După luarea lui Moisi...
Traian Dorz - Istoria unei Jertfe Vol. 2
„Întăreşte-te şi îmbărbătează-te! Nu te înspăimânta şi nu te îngrozi.
Domnul Dumnezeul tău va fi cu tine în tot ce vei face...”
După luarea de la noi a părintelui Iosif, eram ca după prăbuşirea unui zid puternic,
la adăpostul căruia luptasem şi lucrasem feriţi şi fericiţi.
Noi cei de la redacţie, toţi eram încă nişte copii şi trupeşte şi sufleteşte. Eram lipsiţi
şi de maturitate şi de experienţă. Şi de pregătire şi de relaţii.
Prigonitorul care ne urmărea pe noi era atât de puternic.
Apele stărilor din lume începeau să se agite atât de grăbit.
Furtuna dezlănţuită împotriva noastră era atât de necruţătoare, încât luntrea noastră părea că va fi zdrobită cu uşurinţă într-o clipă, iar noi nimiciţi de tot.
Ce eram noi în faţa tuturor acestora? Dacă părintele Iosif care avusese atâta autoritate şi putere, atâtea merite şi drepturi - fusese tratat într-un astfel de chip, - la ce urma să ne mai aşteptăm noi?
Poate că dacă Domnul ne-ar fi lăsat numai o clipă să privim atunci la toate acestea - ochii noştri s-ar fi îngrozit, inimile noastre s-ar fi clătinat şi braţele noastre ar fi aruncat sabia şi mistria, părăsind zidurile Oastei Domnului şi căutând un adăpost undeva sub o aripă străină, din faţa acelui vânt câinesc şi ucigaş. Dar Puterea şi Dragostea Domnului Oastei, Grija Scumpului nostru Mântuitor şi Călăuz - a fost cu noi şi nu ne-a lăsat. Nu ne-a lăsat să privim nici o clipă la valurile puternice şi la munţii înalţi care ameninţau să se prăbuşească peste noi.
În toată fiinţa noastră răsuna puternic numai îndemnul care ni-l repetase cu atâta putere şi dragoste înaintaşul nostru, până în ultima lui clipă: Cu ochii ţintă la Căpetenia şi Desăvârşirea Credinţei noastre, la Isus. Şi la nimic altceva!
Şi la nimic altceva nici nu priveam. La nimic altceva nu ascultam. La nimic altceva nu gândeam. Pe nimic altceva nu ne bizuiam, decât pe Isus. Numai pe El.
Nu priveam la tinereţea noastră fără experienţă, nici la simplitatea noastră fără talente, nici la poziţia noastră fără întărituri. - Priveam copilăreşte de eroic numai la Hristos, Domnul şi Ocrotitorul nostru. Ne lăsasem copilăreşte de încrezători, fără nici o grijă, fără nici un plan şi fără nici o teamă, în călăuzirea şi apărarea Lui.
Nimic mai mult nici nu puteam şi nici nu ştiam.
Acest singur lucru am ştiut să-l spunem şi fraţilor noştri, îndată ce le-am putut spune cuvântul nostru, al celor ce rămăsesem lângă cuvântul şi lângă mormântul celui ce ne scosese din Egipt şi ne adusese până aici.
Următorul număr din Glasul Dreptăţii purta pe toată prima pagină cuvintele de foc şi de aur ale îndemnului sfânt:
Cu ochii ţintă la Căpetenia şi Desăvârşirea Credinţei noastre...
- Testamentul lăsat fraţilor din Oastea Domnului de către părintele Iosif Trifa. -
Iată ce scriam atunci:
Stăm cutremuraţi şi îndureraţi în faţa unui sicriu care închide în el un om mare, o jertfă mare.
Şi această jertfă încă nu o putem înţelege şi n-o putem preţui îndeajuns; încă nici nu ne dăm seama de marea ei însemnătate. Va trebui să treacă vreme încă până când va începe a se vedea ce a fost şi cât a făcut omul acesta. Va trebui să treacă încă atâta vreme până când se va afla mâna şi creierul care să scrie şi să judece fără părtinire, fără ură...
Stăm în faţa unei vieţi de jertfă şi a unei morţi de jertfă.
S-a luptat până la moarte pentru Adevăr, a suferit până la sânge pentru Adevăr; pentru Adevărul Dumnezeiesc şi nepieritor al Cuvântului Bibliei.
N-a avut în viaţă alt ţel, altă dorinţă decât să-L vestească, să-L facă cunoscut tuturora pe Isus Cel Răstignit - şi Cuvântul Lui. N-a dorit să ştie între oameni altceva decât pe Isus Cel Răstignit (1 Cor. 2, 2) pe care L-a vestit cu timp şi fără timp, suferind din greu pentru această vestire, cum rar a mai fost om să sufere. A fost rănit şi izbit, dar le-a suferit toate fără cârtire, ştiind că numai prin suferinţă se poate face o lucrare temeinică şi veşnică.
Roada vestirii şi suferinţei sale a fost binecuvântată de Dumnezeu însutit şi înmiit cu cea mai mare trezire religioasă care s-a petrecut vreodată pe pământul ţării noastre.
Într-o vreme când păgânătatea îşi face loc tot mai mult în viaţa oamenilor, într-o vreme când batjocura şi necredinţa în Dumnezeu au ajuns o regulă peste tot, el a făcut din zeci şi sute de mii de oameni nişte adevăraţi copii ai lui Dumnezeu.
Într-o vreme când răutatea şi-a atins culmea, el a creat acel minunat curent de întoarcere la Dumnezeu şi de o înţelegere superioară a înălţătoarei Jertfe de pe Cruce, a Jertfei lui Isus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, a crescut Oastea Domnului, curentul de vestire şi trăire a Evangheliei.
Minunatul curent de trezire sufletească a adus cu sine cunoştinţa mântuitoare şi înţelegerea cea adevărată şi bună pentru Jertfa Măreaţă a Crucii de pe Golgota, atât de puţin cunoscută şi preţuită la noi. Batjocoritorii, beţivii şi necredincioşii se întorc, cred în Evanghelie şi se fac copii ai lui Dumnezeu. Clădirea minunată a Oastei Domnului, se ridică măreaţă şi mântuitoare între hotarele sufleteşti ale ţării. Dar în clădirea aceasta, - ca şi la mânăstirea de la Curtea de Argeş - e zidită o jertfă, a meşterului care a început şi a lucrat această clădire la temelia căreia se găseşte Jertfa Golgotei. Zi de zi, prin suferinţa lui, cu sângele lui, cu viaţa lui, a lucrat la uriaşa clădire a Oastei Domnului în care pe încetul, timp de 15 ani de zile, şi-a zidit viaţa lui. Sfârşitul din 12 februarie n-a fost decât dăruirea pe deplin, zidirea pe deplin în această clădire.
Fără de jertfa aceasta, fără dăruirea aceasta deplină, Oastea Domnului n-ar fi rămas decât o simplă societate oarecare, fără nici o însemnătate, fără nici un folos pentru nimeni şi nimic.
L-am văzut în mijlocul nemiloaselor şi nedreptelor loviri cu care a fost răsplătit până în clipa din urmă. Şi nu pot uita seninătatea cu care le-a primit şi le-a îngropat în sufletul lui nemărginit de bun, acoperindu-le cu lespedea iertării şi uitării. Sufletul lui a fost o nemărginită iertare şi bunătate. Răutatea oamenilor l-a izbit, l-a doborât, l-a durut, - dar nu l-a putut face să urască. În sufletul lui n-a fost nici o umbră de ură şi răzbunare. Tot ce a făcut şi tot ce a încercat să facă, n-a fost decât un gest slab de apărare împotriva unei lovituri nedrepte şi neomeneşti.
I-a fost luat orice mijloc de apărare, i-au fost lăsaţi numai ochii să plângă şi inima să sufere.
A plâns, a suferit, dar n-a urât niciodată răutatea lumii şi a fraţilor săi. Nedreptăţile care i-au grăbit sfârşitul, el le-a lăsat în seama Aceluia care ne va judeca pe toţi, în Judecata şi Răsplata Marelui Judecător de Apoi.
Iar copilaşilor lui sufleteşti, pe care el i-a născut din nou prin Evanghelie, le-a lăsat testamentul pe care el l-a scris cu viaţa sa şi le-a lăsat pilda vieţii lui de privire şi de urmare a lui Isus Cel Răstignit.
Acesta este Testamentul scris cu sângele lui pe toate paginile din cartea vieţii lui.
Ultimul lui îndemn a fost: Priviţi la Isus Cel Răstignit, apropiaţi-vă de Isus Cel Răstignit, apropiaţi-vă mereu şi grijiţi să nu-L pierdeţi şi să nu vă pierdeţi de Isus Cel Răstignit.
Până vor fi prigoane, lacrimi şi plâns în Oaste, până vor fi izbelişti şi prigoane împotriva ei din partea lumii, să ştiţi iubiţii mei că Îl aveţi în mijlocul vostru pe Isus Cel Răstignit şi sunteţi cu El. Îndată ce vor trece prigoanele şi lacrimile şi îndată ce va veni liniştea şi tihna, îndată ce vor veni laudele şi aprobările lumii - să ştiţi iubiţii mei că L-aţi pierdut pe Isus Cel Răstignit. Şi Oastea a devenit o oaste de nume şi de forme, o oaste moartă.
Deci vegheaţi fraţii mei să nu-L pierdeţi pe Isus Cel Răstignit, să-L aveţi mereu în mijlocul vostru pe Isus Cel Răstignit. Cât Îl veţi avea pe El veţi avea totul; când L-aţi pierdut pe El, când El va lipsi din mijlocul vostru, nu mai aveţi nimic; aţi pierdut totul.
Prin oricâte prigoane şi furtuni vor veni peste voi, oricâte lovituri nedrepte s-ar abate asupra voastră, voi să priviţi mereu ţintă la Isus Cel Răstignit, la Jertfa Lui, la moartea Lui şi la Învierea Lui. Urmându-L pe El nu veţi rătăci niciodată. Urmându-L pe El, veţi fi cu El, veţi muri cu El dar veţi şi învia cu El, la Învierea Cea Mare.
Rămâneţi deci la acest crez şi la această credinţă, ca pe urmă să ne întâlnim cu toţii Acolo Sus, în braţele Lui şi în dragostea Lui, unde nu vor mai fi nici prigoane, nici lacrimi, nici oameni răi...
Slăvit să fie Domnul!
Traian Dorz.
Această privire la Isus Cel Răstignit a fost şi a rămas singura explicaţie a supravieţuirii noastre şi a familiei duhovniceşti a Oastei Domnului, prin toate furtunile şi năpustirile ucigaşe, trupeşti şi sufleteşti prin care am trecut. Şi tot această privire va fi şi mai departe garanţia izbăvirii şi biruinţelor Oastei până la sfârşit.
Cuvintele testamentare ale părintelui Iosif, acestea au fost - şi nu altele! - Adevărul pe care l-a mărturisit şi pentru care s-a jertfit el, acesta a fost - şi nu altul!
Iar dacă el s-a cramponat puternic de un nume şi de o haină, a fost pentru că tot timpul a crezut şi a simţit puternic că numai în învăţătura şi în credinţa aceasta în care ne-am născut noi - ca inşi şi ca neam, - stă pentru noi Adevărul...
Şi că numai în trăirea cu fapta şi cu jertfa vieţii noastre în aceasta, stă pentru noi mântuirea pământească şi cerească, - atât ca inşi cât şi ca neam!
Sau dacă el a ţinut puternic la un lucru sau la un bun pământesc, era numai pentru că Hristos şi Adevărul aveau nevoie de acest lucru, în slujba Voii Sale, care era mântuirea noastră - ca inşi şi ca neam!
El însuşi, pentru viaţa sa pământească nu şi-a ţinut decât mai puţin decât era necesar, precum am spus şi am adeverit până acum de atâtea ori. Iată, el n-a avut nimic pământeşte - şi n-a lăsat nimic, singurului copil pe care l-a avut!...
Să fie şi aceasta o mărturie împotriva tuturor îmbogăţiţilor, în Ziua Judecăţii lui Dumnezeu, o mărturie veşnică în faţa Istoriei, graşi şi sătui care lăfăindu-se în toate desfătările lumeşti, nu se temeau de Dumnezeu şi nici nu se ruşinau de oameni să mintă atât de îndrăzneţ şi să-l despoaie atât de tâlhăreşte, de tot ce avea pe el, al lui Hristos.
Cred că în Ziua Judecăţii vor căpăta grai îngrozitor nu numai toate faptele ci şi toate lucrurile care au fost martore la crima şi nelegiuirea care s-a săvârşit atunci împotriva Lucrării lui Dumnezeu şi a omului trimes de El.
Vor căpăta grai banii sfinţi storşi din sudoarea şi sângele acestui martir pus să muncească zi şi noapte, dar furaţi şi folosiţi de ei spre desfătarea şi desfrânarea lor lumească, în loc să fie folosiţi în slujba lui Dumnezeu.
Vor căpăta grai pereţii reci, masa stropită cu lacrimi, patul stropit cu sânge, treptele presărate cu suspine, drumurile presărate cu sudori, paginile presărate cu jertfe...
Vor căpăta grai pământul vândut, tipografia furată, zdrenţele reverendei sfârtecate de pe trupul sfârtecat de şapte operaţii şi mort de patru zile...
Vor căpăta grai toate-toate cele care n-au fost auzite până atunci, vor striga mai puternic decât orice tunet nu numai împotriva celor care au lovit direct cu pietrele ucigătoare, ori a celor ce i-au ajutat la aceasta, fie şi numai prin simpla tăcere şi prezenţă din partea lor. Ci şi împotriva tuturor acelora care au tăcut atunci când trebuia să strige! Care au văzut nelegiuirea dar s-au retras comozi de-o parte şi au tăcut, spre a nu se expune pe ei cu ceva la vreo ameninţare din partea asupritorului puternic.
Judecata Istoriei şi a Dreptăţii necruţătoare, îi va lovi nu numai pe ucigaşi ci şi pe toţi acei care n-au făcut nimic pentru a-l apăra pe nevinovat. Căci nu era vorba de un om - ci de o Cauză a lui Dumnezeu.
Tăcerea, atunci era o consimţire. O unire împreună cu cei care ucideau (Fap. Ap. 22, 20). O participare la crimă. Şi prin urmare şi la răsplata ei!
...Cum era de aşteptat, îndată ce sfârşiră cu părintele, îşi năpustiră loviturile asupra noastră. Dar Domnul era pentru noi un Scut Atotputernic şi nu ne lăsa sfâşiaţi de colţii celor ce voiau să ne rupă.
Foaia apărea doar printr-o minune. Fiecare număr era cerut şi primit cu lacrimi
şi rugăciuni. Fiecare cuvânt scris era un legământ şi un îndemn înflăcărat şi ultim.
Pe primele pagini scriam când Marini când eu, dar în acelaşi gând şi în acelaşi crez.
„Doamne călăuzeşte-ne!” (Psalm 5, 8), sau „Celui ce va birui” (Apoc. 3, 21) - erau titlurile primelor pagini, după care erau legămintele şi îndemnurile mulţimii de fraţi, al căror nume şi număr umplură ca şi înainte paginile ultimelor foi...
Cu toate că îl ştiau acum sub pământ pe părintele Iosif şi n-au de ce să se mai teamă de săgeţile cuvintelor sale, gazetele Mitropoliei tot nu încetau cu tot felul de vorbe dispreţuitoare şi judecăţi nedrepte asupra vieţii şi lucrării omului lui Dumnezeu datorită căruia erau şi aceste gazete şi lucrarea din care se înfruptau acei care erau în slujba lor.
Una din mărturiile mincinoase pe care o aduceau fără încetare Oastei şi părintelui aceste guri batjocoritoare era că el fusese un biet preot de ţară, un nimeni pe care l-a scos aşa dintr-odată din anonimat mărinimia Mitropolitului Bălan. Că nu numai Oastea Domnului a fost creaţia Mitropolitului Bălan ci însuşi părintele Iosif şi opera sa personală a fost tot o creaţie a marelui său protector.
Ca un răspuns la această îngâmfată şi mincinoasă pretenţie, publicarăm în „Glasul Dreptății” nr. 11 din 16 martie 1938: „O predică la 10 ani de păstorire...” Rostită acum 18 ani, în anul 1920, în biserica din Vidra Avram Iancu, jud. Turda. Această predică o avea Titus printre hârtiile rămase de la părintele Iosif.
(Vom aminti din nou aici că părintele Iosif spusese că voia să-şi scrie o parte din întâmplările vieţii sale într-o carte cu mai multe volume şi anume: „Istoria unei Jertfe”.
Cum timpul şi împrejurările însă nu i-au îngăduit lui împlinirea acestui gând, rămăsese asupra noastră sarcina aceasta...
Dar cum nici nouă apoi timpul şi împrejurările nu ne-au îngăduit să strângem tot materialul pe care îl pregătise şi mai avea de gând să-l pregătească omul lui Dumnezeu, - lucrarea aceasta n-a mai apărut când putea să apară... Nici în forma în care ea a fost gândită de la început.
Ce mărturii zguduitoare şi necunoscute ar fi mai adus cu ea această „Istorie”!
Se vede însă că Voia Domnului a fost alta şi acele mărturii vor fi arătate numai în Ziua Marilor Descoperiri, când tot ce s-a făcut în ascuns va fi arătat la lumină... Şi tot ce s-a şoptit la ureche va fi strigat de pe acoperişul caselor (Luca 12, 1-3).
O vreme - parte din acest material, a mai putut fi păstrat. Dar venind anii grei şi întunecaţi cu toate cele pe care le-au adus cu ei aceşti ani asupra Lucrării lui Dumnezeu şi asupra noastră, - cea mai mare parte s-a pierdut.
Ca un slab înlocuitor al acelei minunate Istorii care ar fi trebuit să apară atunci, - apare acum, după atâtea zeci de ani, deocamdată, încercarea aceasta. Întâi, pentru motivele pe care le-am înfăţişat la începutul ei.
Apoi, pentru ca să se vadă încă odată că Puterea Dreptăţii Dumnezeieşti, nu vrea să lase ascuns nici nedreptatea asupritorului, oricât de sus ar fi el! Nici dreptatea celui asuprit pe nedrept, oricât de jos ar fi fost. Căci toate cuvintele lui Dumnezeu sunt adevărate, fie că sunt făgăduinţe fie că sunt ameninţări.
Şi toate se împlinesc nesmintit, la vremea pe care le-a rânduit-o El, ca urmări normale ale faptelor şi orânduirilor acelora peste care vin aceste făgăduinţe sau ameninţări).
La „O predică la 10 ani de păstorire”, foaia publica în chenar următoarea introducere explicativă:
Începând cu acest număr, vom da în această foaie părţi din materialul ce va fi cuprins în Istoria unei Jertfe vol. 1 (1888-1922).
În numărul acesta dăm predica pe care a rostit-o părintele Iosif Trifa la biserica din Vidra, cu prilejul împlinirii a 10 ani de preoţie (1920).
Îl găsim în această predică pe păr. Iosif aşa cum l-am cunoscut cu toţii - un păstor model, pe adevăratul păstor care se jertfeşte cu dragoste pentru turma sa, zi şi noapte.
Luptându-se din greu cu întunericul satelor, cu neştiinţa, cu îndărătnicia unora şi răutatea altora, nu dă înapoi până când nu trage brazdă nouă în ogorul înţelenit al sufletelor, unde seamănă apoi Cuvântul lui Dumnezeu ca să aducă roadă. Preotul de la Vidra, aşa cum ni-l arată această predică, este un păstor luminat, deplin format şi pregătit pentru misiunea pe care Domnul avea să i-o încredinţeze.
Cititorii noştri se vor încredinţa astfel că păr. Iosif Trifa n-a fost atunci un biet preot de ţară, adus din munţi şi scos la lumină de cineva. N-a fost un nimeni pe care avea să-l ducă de mână un protector cu vază, ci era încă de pe atunci o personalitate cunoscută, un grâu deplin în spic - cum spunea cineva despre el. De aceea a fost chemat de Domnul la o lucrare atâta de mare.
Judece oricine şi după acest document dacă păr. Iosif a fost creaţia cuiva (a omului) după ce a venit la Sibiu, - sau era creat cu mult înainte (de Domnul) pentru a fi trezitor de suflete şi creator al marelui curent de viaţă duhovnicească, ce este Oastea Domnului. Faptele vorbesc.
O predică la 10 ani de păstorire...
...Nimeni să nu dispreţuiască tinereţile tale, ci te fă pildă credincioşilor cu cuvântul, cu viaţa, cu dragostea, cu duhul, cu credinţa şi curăţia (1 Tim. 4, 12).
Iubiţi fii,
Sunt 10 ani de când am venit la voi ca păstor şi de atunci între mine şi între voi este o mare legătură, o legătură despre care va trebui să ne dăm seamă şi răspundere la a doua Judecată, înaintea Dreptului Judecător.
Această legătură şi răspundere cere datorii: de la mine, păstorul vostru, şi de la voi păstoriţii mei. De aceea acum la 10 ani, am aflat de bine să mă opresc puţin în loc să-mi dau seamă despre aceste datorii.
V-aduceţi aminte, acum la 10 ani când am venit la voi, spuneam că mă apropii cu teamă şi fior de slujba păstoririi. Spuneam şi îmi dădeam seama că mă aştepta un ogor înţelenit care cere muncă şi osteneală.
Azi după 10 ani îmi dau seama în adevăr că muncă multă şi grea a trebuit în ogorul lui Hristos de aici.
1. Cel dintâi lucru de care a trebuit să mă apuc, ca păstor nou şi tânăr, a fost ca să vă vestesc şi să vă tălmăcesc Cuvântul lui Dumnezeu. Când am venit la voi în biserica de aici, numai se citea şi numai se cânta, dar nu se învăţa.
Şi lucrul acesta pe mine nu m-a mulţumit. Nu mă putea mulţumi, căci eu ştiam că am şi o altă poruncă decât a cânta şi a sluji: de a învăţa.
Glasul poruncii lui Isus, strigând mă trimitea pe mine: du-te cât mai curând, du-te - şi stând în biserică vorbeşte poporului despre toate rosturile acestei vieţi (Fap. Ap. 5, 20). Înţelegeam, pare că şi mustrarea ap. Pavel: vai mie de nu voi binevesti (1 Cor. 9, 16).
Şi am început a vorbi. Cu însufleţire de preot tânăr, am început a învăţa. Lucrul acesta era ceva nou. Era o înnoire în biserica de aici. Şi îmi aduc aminte că atunci, la început, s-a întâlnit şi cu greutăţi neaşteptate înnoirea şi cuvântul meu.
D-voastră eraţi ţinători peste măsură la toate cele vechi, la toate găocile şi formele goale din biserică şi din slujbe şi ţinând cu tărie la găoci, de multe ori nu înţelegeaţi, nu luaţi în seamă miezul, sâmburele, pe care eu mă sileam să vi-l arăt.
Atunci, pe la început, nu o dată, astfel de găoci au făcut zadarnică predica şi însufleţirea mea. Căci slujeam şi predicam cu însufleţire de păstor tânăr, - dar era vai de mine dacă uitam să vă spun din calendar pe atare praznic mic şi neînsemnat. Praf şi cenuşă se alegea de toată predica şi însufleţirea mea - şi în cealaltă zi tot satul era plin de vorbă că eu nici praznicele din calendar nu vi le ştiu spune.
O mică cetanie de rămânea pe dinafară, o plecare din cap, o aplecare la icoane, - şi era destul ca să se vorbească pe toate drumurile nu de învăţăturile mele ci de hula că nu ştiu sluji ca bătrânii...
Vedeţi, toate acestea sunt dovezi că voi ţineaţi atunci mai mult la litera legii (care omoară) decât la Duhul - care face viu. Voi ţineaţi şi preţuiaţi mai mult formele şi găocile, decât miezul învăţăturilor.
Şi era plină Biserica de astfel de găoci şi forme goale. Căci doar şi felul de citire al Cazaniei nu era altceva decât o mare găoace, mare şi fără nici un folos.
Căci ce era Cazania? La praznicele mari, în vreme ce voi vă îmbulzeaţi să sărutaţi crucea şi icoanele, un cantor începea să citească din strană cu glas înalt şi ascuţit.
Ştia cineva ceva? Vă alegeaţi din toată cetania aceea cu ceva învăţătură pe care să o duceţi în casa voastră şi în traiul vostru? Înţelegea cineva ceva din ceea ce se citeşte acolo în strană? Nu! Hotărât că nu! Cei mai mulţi nici nu ascultaţi acolo deloc, dar aşa vă plăcea d-voastră să auziţi cum se citeşte şi cum răsună înainte Cazania.
Duminică după duminică, ani de zile, mi-au trebuit să tot înlătur găocile, aceste forme goale, ca să vedeţi şi să înţelegeţi miezul, învăţătura.
Ani de zile mi-au trebuit ca să arăt că şi în viaţă ţineţi de cele mai multe ori - la forme şi găoci, iar de miez nu vă îngrijiţi. Şi Dumnezeu a luminat mintea voastră ca să mă înţelegeţi. Azi văd pământul inimii voastre gata să primească cuvântul meu. Văd sămânţa aruncată de mine cu osteneală, răsărind ici-colo, în roduri de fapte bune. Văd că sunteţi alţii. Şi că mâine când eu m-aş duce de aici sau voi intra în pământ, ştiu că de la păstorul ce va veni după mine veţi cere nu numai praznice din calendar şi slujbe din molitvelnic, ci pământul inimii voastre simţind setea Cuvântului, va cere şi învăţătură. Aceasta este pentru mine şi ostenelile mele, cea mai sfântă mulţumire, răsplată şi bucurie sufletească.
2. Dar după ce am plecat pe calea cea bună, cea dintâi şi cea mai mare datorie a mea fiind de a face duh viu în biserică şi a da învăţătura - mi-am dat seama că mai am şi alte datorii de împlinit.
Ştiam că d-voastră, după ce eu termin predica şi ies din biserică, vă uitaţi la mine ce fac, de ce mă apuc în viaţă.
De aceea, prin faptele mele, am făcut să urmez a aduce virtuţile lui Isus să intre în viaţa voastră. Dar întocmai ca şi atunci când am încercat să intru mai întâi în sufletul vostru cu învăţăturile lui Isus, aşa mi s-a întâmplat şi când am încercat să intru mai adânc în traiul vostru cu virtuţile Lui, - m-am întâlnit cu mari greutăţi şi piedici.
Îndată, la început, am băgat de seamă că sunt şi unii oameni (crâşmarii) care nu văd cu ochi buni ostenelile şi învăţăturile mele şi ei ar vrea spre folosul pungii lor, ca voi să rămâneţi şi pe mai departe tot în întuneric (şi băutură). Cei care mă puteau înţelege n-au vrut să mă înţeleagă şi v-au apucat şi pe voi să nu mă înţelegeţi. Ca păstor tânăr şi însufleţit, eu ardeam de dorul de a-L aduce pe Isus, - învăţăturile şi virtuţile Lui - în ajutorul şi folosul sufletului şi traiului vostru - şi nu odată m-am trezit cu tot satul strigând: Popo, ce vrei? Ce te amesteci în afacerile noastre?
Amărât în sufletul meu, de multe ori, nu numai odată, am suspinat cu ap. Pavel strigând: dacă eu vă iubesc mai mult, sunt oare iubit cu atâta mai puţin? (2 Cor. 12, 5).
De multe ori, amărât în sufletul meu, văzând cum învăţăturile mele, ostenelile şi iubirea mea se răsplătesc cu batjocuri şi minciuni, mi-am pus în gând şi am vrut să mă încui în casă şi în tăcere încât nimeni să nu-mi mai audă glasul meu afară din biserică şi din slujbe. Dar în casa tăcerii încuiat simţeam cum strigă după mine conştiinţa şi răspunderea mea - să ies afară! Vedeam minciuna trecând pe sub fereastra casei mele, vedeam nedreptatea în căruţă - şi pe sărac trăgând la ea. Vă auzeam strigându-vă durerile - şi nu mai puteam suferi. Trebuia să ies afară.
Îmi dau seama că eu sunt păstor aici şi că sunt trâmbiţaş (1 Cor. 14, 8): deschide-ţi gura şi apără! - (auzeam poruncindu-mi-se). Până la moarte te luptă pentru Adevăr!
Mi-am dat seama apoi că virtuţile lui Isus: Dreptatea, Adevărul şi Iubirea se pot aduce în viaţa oamenilor numai cu luptă. În această luptă nu trebuie să-mi pese de nimeni, nu trebuie să mă uit la faţa oamenilor (Marcu 12, 14). Ci trebuie să spun Adevărul - chiar dacă toţi ar fi contra mea şi chiar dacă alţii ar fi gata să strice tot ce fac eu.
Am ieşit dar afară din casa şi din tăcerea mea. V-am strâns duminicile, pe voi, oile mele, de pe drumuri şi alte locuri unde numai rele învăţaţi. V-am dat o casă de a mea la care i-am pus nume. La mine acasă am făcut o casă de citire (casă culturală) şi m-am pogorât acolo între voi cu gazete, cu citiri. Sâmbătă seara, cu tălmăciri din Sfânta Scriptură.
Vedeam apoi cum unii oameni fără suflet vă despoaie. Voiau să vă tragă nu numai cămaşa din spate ci şi sufletul din oase. Ne-am strâns laolaltă, noi cei săraci, cu bănuţii noştri şi am făcut o tovărăşie de a ne ajuta între noi în aceste vremi scumpe şi grele (cooperativa Vidreana).
Dragostea care a fost în sufletul meu faţă de voi mi-a pus apoi pana în mână să scriu la gazete despre traiul vostru, durerile şi păsurile voastre, ca să ştie toată lumea ce vă trebuie (articolele mele Din durerile moţilor).
Mi-a fost greu. Mi-au trebuit ani de zile. După astfel de grele osteneli, după ani de zile, - mi-am văzut însă răsărind încrederea voastră. Din această încredere văd acum ivindu-se florile mândre şi scumpe ale iubirii voastre. Şi acestea sunt pentru mine cea mai înaltă răsplată şi bucurie.
3. Mi-am dat apoi seama că voi vă uitaţi şi mai de-aproape: în traiul meu şi în casa mea. De aceea după ce am predicat în biserică despre iubirea deaproapelui şi despre milă, m-am silit, m-am apucat să dau şi pildă eu însumi despre această iubire şi milă. Toţi săracii ştiu şi mărturisesc cum casa mea a fost şi este deschisă totdeauna cu tot ce are, pentru ajutorarea şi lipsurile lor. Calul meu, carul şi boii mei, de câte ori i-au cerut săracii i-am lăsat fără plată, pentru lipsurile lor.
Şi precum casa mea, aşa şi mintea, priceperea mea, am lăsat-o totdeauna deschisă pentru a da sfat, ajutor şi apărare, pentru plângerile văduvelor şi a săracilor.
4. Am băgat apoi de seamă că voi vă uitaţi şi mai afund în viaţa mea, - de aceea m-am silit să vă fiu totdeauna pildă de curăţie sufletească.
În viaţa mea ştiţi că m-a ajuns un mare necaz: văduvia. Mulţi dintre fiii mei (sufleteşti) s-au cutremurat văzându-mă căzut în această stare, crezând că au pierdut pe povăţuitorul şi păstorul lor cel curat. Şi iarăşi mulţi poate s-au bucurat crezând că voi apuca şi eu pe alte căi rele şi că vor scăpa de neîncetatele mele sfătuiri şi mustrări. Nici frica unora, nici bucuria altora nu s-au împlinit: eu am rămas şi mai departe curat în purtările şi viaţa mea, - ştiind şi dându-mi bine seama că fără de această CURĂŢIE SUFLETEASCĂ, nici un rost şi nici un înţeles nu ar mai avea numele meu de păstor şi învăţător. Căci toate Scripturile ar striga după mine: doctore, vindecă-te...
Vă las dar - şi vă chem! - să vă uitaţi oricând în casa, în viaţa şi în purtările mele - şi pildă să luaţi.
V-am arătat iubiţii mei care sunt datoriile mele de păstor - şi cum m-am silit eu a mi le împlini. Dar precum v-am spus de la început, nu numai păstorul are datorii ci şi voi.
Şi voi dragii mei aveţi datorii tot atât de mari şi purtătoare de răspundere ca şi mine. În ogorul lui Hristos eu sunt semănător care cu osteneală la vreme şi fără vreme, trebuie să semăn Cuvântul şi învăţătura lui Isus.
- Dar despre felul cum pământul inimii voastre a primit şi primeşte sămânţa aceasta - voi veţi răspunde!
Eu sunt păstor - şi am datoria să chem şi să îndrept neîncetat turma pe căile cele bune. Voi veţi da seama cum aţi ascultat chemarea mea.
Zice Evanghelia: Dacă nu aş fi venit şi nu aş fi grăit lor, păcat nu ar avea - iar după ce le-am vestit - răspuns nu au pentru păcatul lor (Ioan 15, 22).
Vedeţi ce groaznică răspundere pune Evanghelia pe umerii şi pe sufletul vostru? Dacă eu nu aş fi învăţat şi arătat căile Lui, - cum zice Evanghelia, voi nici o răspundere nu aţi purta, ci pe mine m-ar înghiţi răspunderea şi iadul. Dar dacă eu v-am învăţat şi voi nu m-aţi ascultat, în Ziua Judecăţii răspuns nu veţi avea pentru păcatele voastre. Vai mie, de nu voi vesti Evanghelia - zice Scriptura, dar vai şi vouă de nu mă veţi asculta (1 Cor. 9, 16).
Acum dar, după 10 ani de păstorire ce v-aş putea altceva îndemna, iubiţii mei păstoriţi, decât ca şi voi cu toţii să vă daţi seama de datoriile voastre, aşa precum şi eu însumi îmi dau seama de ale mele şi mă silesc a mi le împlini.
Ascultaţi deci învăţăturile mele. Puneţi-le în pământul cel bun al inimii voastre ca să iese din ele roade de fapte bune în viaţa şi traiul vostru. Şi nu numai să le ascultaţi ci şi cele ce aţi învăţat şi aţi auzit de la mine şi aţi văzut în mine, faceţi-le (Filip. 4, 9).
Aşa făcând, mă voi mântui şi eu şi vă veţi mântui şi voi.
Aşa făcând, eu voi fi păstorul despre care zice Evanghelia că îşi cunoaşte oile sale, le scoate la păşune la izvoarele cu învăţături - şi le apără de lupi. Iar voi veţi fi acele oi care cunoaşteţi glasul păstorului - şi mergeţi după el.
Aşa făcând, în Ziua Judecăţii când Domnul mă va striga pe mine să îmi dau seama despre voi, - eu voi răspunde: aici sunt Doamne, am păzit pe cei ce mi i-ai dat - şi nici unul n-a pierit (Ioan 17, 12).
Eu aici mi-am îngropat soţia şi cei trei copii. Mi-am îngropat avântul şi însufleţirea mea de 10 ani.
Cu acelaşi dor cu care aştept Învierea a doua - să-mi înviez soţia şi copilaşii, - cu acelaşi dor sfânt aştept şi învierea faptelor, răsărirea roadelor ostenelilor mele. Amin...
Notă : În nr. viitor vom da o altă predică despre Darul Preoţiei rostită de către păr. Iosif Trifa, tot la cei 10 ani de preoţie.
Iată şi predica aceasta:
Ceva despre darul preoţiei...
Darul trebuie aprins, înflăcărat. Din darul aprins ies nebunii pentru Hristos... Din darul neînflăcărat iese numai... litera. Darul nu-i o unealtă de făcut bani, el nu stă în haine, ci în viaţă. Darul nu se poate lua. Se poate doar pierde dacă nu este aprins...
...Reîntors de la sfinţire, acum 10 ani, nu puteam înţelege pe deplin aceste vorbe, acest îndemn al sf. ap. Pavel: să aprinzi darul ce ţi s-a dat pentru punerea mâinilor mele... (2 Tim. 1, 6).
Trebuie oare să-l mai aprind şi eu? Trebuie oare să mai pun şi eu ceva în acest dar?
Azi, după 10 ani înţeleg pe deplin acest îndemn. Zece ani de păstorire mi-au arătat şi dovedit că în vorbele ap. Pavel este un mare adevăr, este un îndemn, este o poruncă pe care trebuie să şi-o însuşească fiecare păstor de suflete.
Hotărât: în darul ce-l aducem de la sfinţire, trebuie să punem şi noi ceva. El este aluatul pus în măsura de făină, - dar frământătura, noi trebuie s-o facem. El este scânteia divină, - focul, noi trebuie să-l aprindem!
Darul ce ni se dă prin hirotonire, ne leagă prin veacuri de-a rândul cu Mântuitorul şi cu apostolii Săi.
Dar de la sfinţire noi trebuie să ducem cu noi un ceva ce ne schimbă, ne transformă fiinţa, o scânteie din care trebuie să facem foc mereu, un ceva care să ne ridice peste alţi muritori. Din inimă înafară, focul acesta trebuie să ne schimbe mereu în toată fiinţa noastră, să ne ridice peste alţi muritori în ochi, în fapte, în slujbe... Înfierbântatu-s-a inima mea (scrie psalmul) şi în cugetul meu se va aprinde foc. Că s-a aprins inima mea! Aprinde-mi Doamne inima mea...
De la sfinţire aducem ceva deosebit, un curent sfânt care trebuie să treacă mereu prin noi... un ceva din focul Divinului Isus, din căldura şi din însufleţirea vremurilor apostolice.
Trebuie să ne aprindem mereu conştiinţa despre misiunea ce ni s-a dat. Darul neaprins, nu înseamnă şi nu arată nimic. Din darul aprins iese predica, iese însufleţirea, ies mişcări, fapte şi ajutor pentru păstoriţi.
Din darul aprins iese acea însufleţire în orice vreme, ies nebunii pentru Hristos.
Din darul neînflăcărat iese numai citirea slujbelor din Liturghier şi Molitvelnic, literam, - şi atât!
Darul aprins, dă duh de scoatere la viaţă. Darul aprins înalţă amvonul... se amestecă în traiul oamenilor cu iubire... Este acela care cu Fie Numele Domnului binecuvântat - nu crede că s-a încheiat chemarea lui pe o săptămână de zile, ci coboară în viaţa şi traiul păstoriţilor, veghează şi învaţă pe tot locul.
Nu fi nepăsător! Mulţi văd darul ascuns în haina ce o poartă la serviciu - şi nu în inima sa. Urmările se văd: mulţi schimbă acest dar în alte cariere mai rentabile.
Darul nu rămâne în hainele de pe tine, ci el trebuie dus cu noi în viaţă: să ne vadă toţi că avem darul prin puterile noastre, prin vorbele şi faptele noastre să ne arătăm darul.
Darul aprins, luminează şi încălzeşte (ca şi tot ce este aprins). Cel care nu se aprinde, nici nu luminează (sufletele) ci numai citeşte înainte literele din Molitvelnic.
E adevărat că darul trebuie să-l trăieşti... şi nu-i ceva rentabil. Darul nu este o unealtă de făcut bani cu el şi o carieră de schimbat cu o alta care-i mai rentabilă.
Darul este un foc nestins. Dar trebuie înflăcărat.
Greutăţile, sărăcia şi nimic alta nu sunt să-l poată stinge.
Pentru cine l-a înţeles, l-a aprins - şi cine l-a simţit, nu-l mai poate pierde. Şi nimeni nu-l mai poate lua de la el.
Darul nu se poate lua, după cum zic şi canoanele, - dar de la cine nu l-a simţit şi nu l-a aprins, - nu mai trebuie luat. Nu mai este nevoie, - l-au pierdut neluat.
Darul nu înseamnă odihnă ci înseamnă ostenelile apostolului.
Darul e sarea pământului. Precum sarea dă gustul mâncărurilor, aşa şi sarea darului.
Darul în noi, trebuie să fie ceva aprins care nu-i în alţi muritori.
Darul nu-i în hainele din biserică, ci el trebuie să fie în inimă, în suflet, în mişcările, vorbele şi faptele noastre, oricând şi oriunde.
Popa-i popă doar până-i îmbrăcat în hainele din biserică, încolo-i om şi el, - asta este o vorbă nebună. Când începi a servi, trebuie să-l simţi că se apropie şi când predici trebuie să-l simţi arzând. În cugetul meu se aprinde foc (zice psalmul) - acest foc e darul.
Cuvântul era în inima mea ca un foc aprins - spune profetul.
Darul apoi trebuie să-l întăreşti mereu prin citirea Bibliei, prin însufleţire, prin meditare. Într-un foc trebuie lemne ca să dea flacără. Darul este o neîncetată aprindere pentru Domnul.
Vă rătăciţi neştiind Scripturile... Şi eu zic: Vă răciţi!
... Am redat mai sus aceste două predici de la împlinirea celor 10 ani de preoţie, nu numai spre a se vedea limpede pregătirea şi talentul acestui înzestrat om al lui Dumnezeu, ci şi dovada că el avea de la început în sine focul sfânt, darul divin şi convingerile înnoitoare pe care era trimis să le aprindă în alţii. Şi sfinţirea, fără de care nimeni nu poate vedea pe Dumnezeu (Evrei 12, 14).
Cele două predici sunt documente zguduitoare despre cum a înţeles el şi cum a trăit adevărurile pentru care mărturisea.
Cine ar mai fi fost în stare, dintre toţi cei care i-au contestat valoarea şi harul - să se aşeze în faţa unei mulţimi care i-au scrutat timp de 10 ani viaţa cu toată severitatea - şi să spună: viaţa mea vă poate fi un model de curăţie, de răbdare, de dărnicie, de bunătate - în toate privinţele - fără teama de a fi dezminţit îndată şi cu indignare, - aşa cum a fost în stare el?
Care alt preot sau mitropolit din vremea lui ar mai fi putut avea un astfel de curaj.
O astfel de autoritate. Şi o astfel de admiraţie din partea celor din faţa lui?
Iată că nu oricine poate fi un ales şi un trimis... Şi mai ales că darului dat de Dumnezeu trebuie să i se răspundă în aceeaşi măsură cu jertfa şi dăruirea de sine a celui ce-l primeşte. Acestea două s-au întâlnit atunci undeva foarte sus într-un loc care era mai înalt ca toate şi într-un om care era mai înalt ca toţi:
Acolo era şi muntele şi altarul.
Acolo era preotul şi jertfa.
Numai de aici poate începe răscumpărarea şi mântuirea.
În nr. 12 al foii Glasul Dreptăţii, ultimul care avea să apară, se publica următorul anunţ:
„Se împlinesc 6 săptămâni de la plecarea la Domnul a părintelui Iosif. Duminică, 27 martie se împlinesc 6 săptămâni de la plecarea din această lume a mult iubitului şi neuitatului nostru părinte Iosif Trifa.
Din prilejul acesta la Sibiu se va face un parastas întru pomenirea iubitului nostru.
Fraţii şi cunoscuţii noştri vor prăznui peste tot locul amintirea celui ce tuturor ne-a fost un binefăcător, - prin rugăciuni - şi unde se poate, cu parastase şi adunări de reculegere sufletească.
De praznicul Duhului Sfânt, la Rusalii, va avea loc la Sibiu, la mormântul iubitului nostru păstor, un mare pelerinaj, cu fraţii şi cunoscuţii din toată ţara. Aceasta e chemarea pe care părintele ne-a lăsat-o încă în viaţă fiind: În fiecare an la Rusalii să veniţi cu flori, să cântaţi, să vorbiţi din Biblie şi să vă rugaţi lângă mormântul meu...”
Şi se mai publica: „O propunere”, a fratelui Eftimiu Florea din Oradea. Iat-o:
„În legătură cu răspândirea fotografiei părintelui Iosif îmi permit a face următoarea propunere: toţi fraţii să caute a-şi împodobi locuinţele cu câte un tablou mare a lui Isus Cel Răstignit, iar sub această icoană să fie aşezată fotografia părintelui Iosif: sluga la picioarele Stăpânului.
Eu cred că aceasta este cea mai bună cinstire ce o putem face acestui mare vestitor al lui Isus Cel Răstignit. Căci nimeni altul nu a vestit poporului nostru cu atâta jertfă şi cu atâta putere pe Isus Cel Răstignit, ca el.
Până când acest mare vestitor al Evangheliei nu ne-a arătat desluşit Calea, Adevărul şi Viaţa, noi eram mai răi decât păgânii. Nu cunoşteam Izvorul Vieţii şi al Nemuririi - şi nici nu ne dădeam seama de grozava ticăloşie a unei vieţi fără Isus Cel Răstignit.
Plut. Maj. Eftimiu Florea - Oradea.”
Potrivit acestor două anunţuri avură atunci în ţară multe parastase şi adunări în amintirea părintelui Iosif.
La Rusalii avu loc un impresionant pelerinaj şi adunare la mormântul său.
Iar în casele fraţilor puteai vedea pe peretele cel mai de cinste icoana lui Isus Cel Răstignit, cu fotografia părintelui sub ea. Cu adevărat sluga credincioasă, la picioarele Stăpânului Credincios şi jertfa cea mică trebuitoare pentru noi, sub Jertfa cea Mare, mântuitoare pentru toţi.
Cu nr. 12 din data de 13 martie 1938, - deci numai după o lună de la înmormântarea părintelui Iosif, mâna prigonitorului izbuti să strângă de gât şi frumoasa foaie Glasul Dreptăţii. Astfel a fost înăbuşit şi ucis şi al cincilea sol ceresc, după al 12-lea număr.
Să păstrăm o clipă de reculegere în amintirea acestui puternic mărturisitor al Adevărului care a slujit Lucrării lui Dumnezeu şi a stat lângă părintele Iosif în cele mai din urmă zile ale vieţii sale, îngăduindu-i să-şi spună ultimele sale cuvinte către fraţii şi copiii săi.
Să mulţumim Marelui nostru Mântuitor Isus Hristos care a purtat atât de minunat de grijă ca şi în acele vremuri să avem un mijloc de legătură cu fraţii spre a le putea împărtăşi marea încercare prin care treceam.
Şi să-L rugăm pe Domnul să le răsplătească în vecii vecilor lui Ieronim Stoichiţă, alt cirinean, care la vremea celui mai greu urcuş, a ajutat şi el, cu dragă inimă, cât i-a fost în putinţă, la urcarea calvarului Lucrării şi a omului lui Dumnezeu.
Se mai întâmplă în acest timp că pe când noi luptam din toate slabele noastre puteri să supravieţuim - Mitropolia lupta cu toate mijloacele sale necruţătoare nu numai să spulbere totul ci să şi compromită tot ce era al Lucrării Domnului.
Prin preotul Cândea şi încă alţii de ai săi care erau în aceeaşi organizaţie politică cu Viorel, Mitropolitul lucra pentru a-l târî pe Viorel tot mai adânc în mlaştina pierzării, iar cu ajutorul şi neştiinţa lui Viorel să-l atragă tot mai mult şi pe bietul Titus, fiul şi orfanul părintelui, în cursa şi pierzarea lor.
Astfel Titus, nepricepându-le vicleşugul, nu şi-a dat seama de cursa întinsă lui de Mitropolitul Bălan prin oamenii săi - şi a căzut în această cursă.
Toate acestea se făceau în ascuns de noi cei de la redacţie care nu pricepeam nimic. Eram atât de adânc loviţi de tot ce se întâmplase încât nu aveam timp şi gând să ne preocupăm de nimic altceva decât de marea durere şi pagubă pe care le suferisem şi de situaţia grea în care se găsea Lucrarea Domnului.
Venind oprirea foii şi apoi confiscarea tipografiei, eram lăsaţi fără nici un alt mijloc, fără nici o posibilitate de lucru şi fără nici o legătură cu fraţii.
Prin oamenii săi, Mitropolitul lucra spre a-l convinge pe Titus, să accepte o despăgubire pe care bunătatea Mitropolitului i-o îmbia în schimbul a tot ce pusese tatăl său în preţul tipografiei Oastei - şi să nu mai facă nici un apel.
Titus iarăşi nu ne spunea nouă nimic din toate acestea.
În toate se înţelegea numai cu Viorel care acum, venea tot mai des de la Bucureşti pe la el - şi îl lua iarăşi purtându-l după el pe drumurile lor ascunse.
În aceste condiţii, văzând orice posibilitate de lucru exclusă, noi cei care lucrasem la redacţie şi administraţie, trebui să ne împrăştiem.
În afară de Marini şi mine toţi ceilalţi: sora Liţa, Opriş, Popovici, Fulea - îşi găsiră locuri şi se angajară pe la diferite servicii în Sibiu. Noi cei doi care mai rămăsesem din redacţie simţindu-ne marea răspundere care ne rămăsese, ne frământam cum să facem ca să putem găsi un alt mijloc de legătură cu fraţii care, obişnuiţi cu hrană duhovnicească proaspătă, ne scriau neîncetat şi ne cereau să nu lăsăm ca totul să se risipească, aşa cum voia prigonitorul şi vrăjmaşul. Noi înşine eram gata mai degrabă de orice suferinţe, dar să nu lăsăm cu nici un preţ ca Lucrarea Domnului să înceteze şi vrăjmaşul să se bucure că ne-a nimicit de tot.
Dar cum să facem?
La Sibiu parcă nici nu ne puteam gândi să mai încercăm. Aici era scaunul de domnie al puternicului prigonitor care îşi avea în slujba lui nu numai toată puterea religioasă ci şi pe cea politică. Dar noi eram în vremea aceea priviţi ca cei mai mari vrăjmaşi ai puterii sale, şi după părerea lui, trebuia să fim nimiciţi fără nici o cruţare.
De câte ori ne spusese părintele nostru Iosif vorbele astea:
- Mitropolitul este un om foarte răzbunător, - eu îl cunosc bine!...
Începusem să-l cunoaştem acum şi noi. - Şi ne dădeam seama ce greu s-ar mai putea vreodată nădăjdui să ieşim cu vreo foaie aici la Sibiu, în coasta lui.
- Totuşi să mai încercăm, zise într-o zi Titus.
Avea el legăturile lui care îi promisese că se poate.
Avea şi el nevoie de un mijloc prin care să-şi mai poată desface din cărţile rămase după părintele Iosif, în depozitul librăriei. Acestea erau singurul lui mijloc de existenţă.
Şi mai erau prin ţară atâtea restanţe de la cărţi şi abonamente.
Pe de altă parte foile Mitropoliei răspândeau neîncetat tot felul de neadevăruri cerând ca toţi banii datoraţi pentru tot ce fusese al Oastei - cărţi şi foi - să le fie trimişi lor.
Bieţii cititori nu mai ştiau ce să facă!
În vremea acelor necazuri, Biserica greco-catolică încerca prin diferiţi oameni ai săi să se apropie de noi, dându-ne să înţelegem că ea ne-ar oferi o posibilitate de ieşire din acest impas. De altfel în toate încercările ultimilor ani noi găsisem atâta înţelegere la aceşti oameni încât am mulţumit neîncetat lui Dumnezeu pentru ajutorul pe care îl primisem de la El prin ei.
Dl. Metea de la Făgăraş, care ne ajutase prin gazeta lui Ecoul şi Alarma fusese născut dintr-o familie de greco-catolici.
Dl. Stoichiţă care ne oferise acum atât de binevoitor gazeta lui Glasul Dreptăţii - şi apărarea în procesul cu tipografia, - la fel era dintr-o familie de greco-catolici.
Mai nou, venise odată în casă, împreună cu Titus şi un preot misionar, anume Eugen Călugăru. Şi acesta era tot de la greco-catolici şi se oferise şi el să sprijinească prin tot ce poate lucrarea minunată a Evangheliei care se făcea prin Oastea Domnului.
Fără să bănuim nimic rău în apropierea de noi a acestor suflete binevoitoare din Biserica greco-catolică, noi am simţit-o ca un semn bun. Învăţătura despre dragostea atotcuprinzătoare a lui Hristos în care fusesem născuţi, hrăniţi şi crescuţi - prin care îi vedeam şi simţeam fraţi pe toţi oamenii, - ne apropia de toţi. Eram încredinţaţi că marea comoară pe care o dobândisem noi - Isus Cel Răstignit, - le lipsea tuturor şi că noi avem datoria să le-o facem cunoscută oricui se apropie de noi şi oricăruia de care ne apropiem.
În afară de asta aveam între fiii Bisericii-surori, mii şi mii de fraţi ostaşi. - Ce era deci mai normal decât să răspundem cu dragoste acestei bunăvoinţe! În cultivarea apropierii de fraţii greco-catolici, noi ne găseam pe linia evanghelică a apropierii şi închegării unităţii noastre de credinţă şi de neam. Răspundeam cu inima curată, unei iubiri binevoitoare ce ne fusese arătată mereu. Şi urmam în privinţa aceasta pilda părintelui Iosif de la care învăţasem să avem „gândul care era în Hristos”, adică unirea şi iubirea tuturor.
De aceea nu numai că n-am văzut nimic rău în această colaborare cu fraţii greco-catolici, ci chiar un mijloc menit să ducă în cele din urmă la marea şi fericita depăşire a prăpastiei confesionale dintre noi. O, dacă ar fi găsit toată înţelegerea gestul nostru de la cei mari!... Cum s-ar fi rezolvat de fericit problema asta, care se va „rezolva” mai târziu în modul cel mai nefericit - şi va fi mulţi ani o sursă de dureri şi otravă între fraţii de acelaşi neam!
Din felul cum vorbea, preotul Eugen Călugăru, arăta a fi un om însufleţit de gândurile şi simţirile Evangheliei de care erau pline inimile noastre. Aceasta ne-a bucurat mult, crezându-l un dar al Domnului, pentru o mai temeinică lucrare duhovnicească, între fiii Bisericii greco-catolici.
Eu l-am întâlnit pe preotul acesta doar o singură dată la adunarea de Rusalii, căci după o săptămână de la oprirea foii Glasul Dreptăţii plecasem acasă la Beiuş.
Marini rămăsese cu Titus la Sibiu, continuând încercările pentru foaie. În acest răstimp ei găsiseră pe Eugen Călugăru care avea nişte cunoştinţe prin care - zicea el - sperăm să fim ajutaţi ca să obţinem mai repede noua autorizaţie pentru foaie.
În acest fel mă încunoştinţaseră ei şi pe mine prin scrisori...
Când am venit la Sibiu pentru adunarea plănuită de Rusalii, am găsit lucrurile în starea asta: promisiunea că în curând vom avea o nouă gazetă.
Am pus deci la cale înţelegerea că atunci când vom putea scoate foaia, să ne adunăm iarăşi cu toţii la redacţie.
Până atunci, iată cum au decurs lucrurile la adunarea de Rusalii 1938, primul pelerinaj la mormântul părintelui Iosif.
Din toate părţile ţării veniră la Sibiu un mare număr de fraţi şi surori, - potrivit chemării publicată în ultimul număr al foii Glasul Dreptăţii.
Veniră şi pentru a-şi aduce fiecare darul lacrimilor şi al recunoştinţei sale la mormântul părintelui Iosif, după chemarea şi dorinţa lui. Dar veniseră şi spre a vedea cu ochii lor, care mai este starea la Sibiu, unde trebuia să arătăm că Lucrarea Domnului n-a pierit şi n-a încetat ci că ea este mereu vie şi lucrătoare.
Au luat parte pelerini din aproape 200 de localităţi din ţară, fraţi şi surori din 40 de judeţe cu peste 20 de steaguri.
Încă de vineri au început să sosească fraţii, cum se întâmplă de obicei că vin întâi cei mai de departe. Aşa şi acum primii au venit fraţii şi surorile de prin Basarabia, Dobrogea, Crişana, Bucovina... Unii făcând sute de km pe jos, cum erau fraţii Gheorghe Ursu din jud. Neamţ, Ioan Popescu din Bujoru - Vlaşca sau Gh. Marcu din Săruleşti - Ilfov.
Printre cei sosiţi de vineri seara au fost şi păr. Vladimir venind cu fr. Romanenco din Orhei, fr. Petru Şerban din Cernăuţi, Ilie Marini şi Urdea Nicolae precum şi fr. N. Droc din Vâlcea cu încă 17 fraţi şi surori veniţi călare pe cai peste munţi, până la Sibiu... Iată-i venind şi pe fr. Eftimiu Florea - Oradea, Silvestru Barbă - Bucovina, Ana Munteanu - Călăraşi...
Sâmbătă sosesc alţii. Încep adunările pline de putere şi bucurie în Domnul. Sala mare a redacţiei din Aleea Filozofilor este neîncăpătoare. Se întâlnesc pentru a treia oară aici din nou fraţii din toată ţara, în număr atât de mare...
Sâmbătă seara se perindă aducând adunării salutul fraţilor din toate părţile ţării mulţi fraţi delegaţi veniţi. Ei vorbesc plini de putere şi de hotărâre despre statornicia tuturor în legământul dintâi, despre lupta Domnului care este dusă cu râvnă, cu încercări şi cu roade peste tot. Şi arătându-şi dragostea şi recunoştinţa faţă de părintele duhovnicesc care i-a născut în Hristos, îşi reînnoiesc legământul de a rămâne neclintiţi până la moarte pe calea Evanghelică a Oastei. În Biserica şi credinţa în care am fost născuţi din nou prin părintele Iosif căruia am venit să-i dovedim dragostea noastră neschimbată... Şi că mergem pe urmele lui...
În acest fel au vorbit fraţii: Isaia Pele - Bihor, N. Galeţchi - Soroca, Ion Moraru - Târnava, D. Romanenco - Orhei, F. Crăciun - Buzău, Tache Grădinaru - Galaţi, şi mulţi alţii.
Duminică dimineaţa au apărut grupuri frăţeşti de la Cluj, Iaşi, Arad, Someş, Sighişoara, Alba, etc. În marea mişcare soseşte fanfara şi grupul fraţilor din Yugoslavia... Este o animaţie şi o bucurie de nedescris în inimile tuturor.
După un timp de pregătire, la ceasul potrivit, ne-am încolonat cu toţii şi în rânduri frumoase ne-am dus la catedrală pentru a participa la Sf. Liturghie.
La ora două după masă, ne-am încolonat cu toţii pentru pelerinajul la mormântul părintelui Iosif.
În capul coloanei se aşeză marea fanfară a fraţilor din Yugoslavia, toţi în portul lor bănăţean. Urmează cele 20 de steaguri ale Oastei aduse de către fraţii veniţi din toate părţile ţării, apoi în rânduri de câte 6-8, cu flori în mâini şi cântând, întâi fraţii apoi surorile, ne îndreptăm, străbătând străzile oraşului spre cimitirul cu mormântul neuitat.
Tot drumul minunat şi duios a fost presărat cu cântările noastre înlăcrimate şi fericite.
Mii de privitori rămâneau uimiţi de tot ce vedeau şi auzeau. Era o privelişte de nedescris. Mulţi străini s-au luat şi ei după noi spre cimitir.
Ajunşi la mormânt, cântarea Pasăre măiastră a avut un efect zguduitor... Mulţimea fraţilor însoţea cu glasul scăldat în lacrimi, sunetul mişcător al fanfarei...
După o rugăciune fierbinte înălţată de toţi prin glasul fr. Marini, am păstrat împreună câteva clipe de tăcere lângă mormântul înconjurat de fraţi, cum înconjuram altădată făptura iubită a părintelui nostru sufletesc.
Primul a vorbit pr. Vladimir, înflăcărat şi duios, arătându-şi neclătinata credinţă în biruinţa Oastei - şi neschimbata dragoste faţă de părintele Iosif. ...Hotărârea noastră este statornică şi vom lupta până la moarte pe calea Domnului pentru mântuirea noastră şi a altora, pentru Cauza Evangheliei şi Bisericii lui Hristos, aşa cum ne-ai învăţat tu iubitul nostru părinte, ca să ne putem întâlni la sfârşit Acolo în Împărăţia cerească, cu Domnul nostru Isus şi cu voi cei iubiţi care aţi ajuns acum acolo la El...
Au urmat apoi la cuvânt delegaţii fraţilor din Bucovina, din Bucureşti, din partea părintelui Vasile, din Făgăraş, din jud. Alba şi alţii, după care din partea redacţiei a încheiat vorbirea fr. Ioan Marini.
Seara, ne-am întors din nou în acelaşi fel, încolonaţi cu toţii cântând în Aleea Filozofilor, la redacţia noastră.
A urmat o altă adunare în marea curte a casei, până târziu. S-au perindat din nou la cuvânt alţi fraţi care rămăseseră de la mormânt.
Aici au vorbit tot aşa de înflăcăraţi şi de hotărâţi printre alţii, fraţii Miron Dănuţ de la Satu Mare, Ioţa Barna de la Arad, Ilie Măran din Yugoslavia, Ilie Marini din Alba, N. Ştefan din Ialomiţa, Eugen Ciobanu din Moldova...
Toţi au promis că vor rămâne neclintiţi pe calea Domnului, că vor lupta fără a se abate nici la dreapta nici la stânga de pe calea Domnului, că nu vor părăsi niciodată Lucrarea Oastei. Şi au pus legământ că până la moarte vor rămâne credincioşi şi hotărâţi în lupta Domnului, aşa cum i-a învăţat părintele Iosif.
Şi mulţi alţii au mai spus aceste legăminte atunci...
A doua zi s-au urmat întocmai cele din ziua întâi.
Dimineaţa am luat parte cu toţii la biserică, iar apoi îndată după amiază ne-am încolonat cu toţii având în frunte ca şi în prima zi fanfara şi steagurile, apoi fraţii şi surorile, au urmat cântând şi plângând, acelaşi drum spre mormântul nostru al tuturor.
După cântarea Pasăre măiastră ne-am rugat zguduitor prin glasul părintelui Vladimir, slăvind Numele Dumnezeului nostru şi mulţumindu-I că ne-a ajutat să ne putem împlini marea datorie de recunoştinţă pe care o avem faţă de părintele nostru care ne-a născut la o viaţă nouă în Domnul şi să venim aici la mormântul lui. El ne-a chemat aici nu numai spre a nu-l uita pe el, ci pentru ca întâlnindu-ne măcar o dată pe an să ne îmbărbătăm unii pe alţii - şi să nu încetăm a lupta pentru mântuirea sufletelor noastre, care este legată de lupta pentru mântuirea sufletelor altora, în care am fost chemaţi la Domnul.
În acest fel au vorbit apoi fr. Traian Dorz din partea redacţiei, Popa Petru cu Viorel Cătănici din Hunedoara, Ioan Opriş, I. Radu, I. Dragomir, Simion Achim din Sibiu, Tache Grădinaru din Galaţi, Fr. Moţoc din Romanaţi, Lemnaru din Buzău, Ştefan Şandru din Sighişoara, Ilie Măran din Yugoslavia, Ion Diţă din Bucureşti, Ion Berariu din Timiş, Gh. Mihai din Cluj, Eftimiu Florea din Oradea... Surorile Suzana Lador din Someş...
La sfârşit, toată mulţimea în genunchi am înălţat tot prin graiul părintelui Vladimir, rugăciunea de încheiere, care a fost ca o nouă putere de legământ din partea tuturor celor prezenţi că vom sluji totdeauna numai lui Dumnezeu, că vom fi gata oricând pentru orice suferinţe pentru Numele Domnului nostru Isus Hristos, dacă Evanghelia şi lupta Lui ne-o va cere - şi că vom urma fără nici o abatere învăţătura şi pilda părintelui nostru în Hristos şi în Biserica Lui.
„Pogoară-Te Duhule Sfinte şi pecetluieşte cu Focul Tău cel Sfânt, acest legământ care este al tuturor copiilor Tăi din Oastea Ta. Şi ajută-ne ca să fim gata fiecare oricând şi pentru plug şi pentru jertfă. Amin.”
Cu acestea ne despărţim de mormântul neuitat.
Fanfara intonează pentru ultima dată Pasăre măiastră în plânsetele copiilor care nu se mai pot despărţi de părintele lor... Ne luăm apoi rămas bun unii până la anul poate, alţii până în veşnicie...
Şi mormântul iubit rămâne în urma noastră acoperit de flori şi de lacrimi.
Aşa cum dorise cel al cărui trup odihnea sub ele.
Toate acestea se petreceau în iunie 1938.
După o lună, pe data de 15 iulie 1938, gândul şi alergările pentru o nouă foaie - izbutiră. Pe numele său, Titus, fiul părintelui Iosif, reuşi să obţină o aprobare de la Tribunalul Sibiu pentru tipărirea unei gazete: Armata Domnului Isus Biruitorul.
O nouă însufleţire ne strânse pe toţi să lucrăm pentru continuarea împlinirii marii noastre răspunderi.
Acest număr apăru în 12 pagini, având pe prima pagină repetarea titlului: „El veşnic e Biruitor”, din frumoasele şi fericitele apariţii de mai înainte a foilor noastre cu Numele: Isus Domnul nostru.
Prin cuvintele pline de putere de sub acest titlu, fratele Marini înfăţişa fericitul adevăr că: „Hristos, Domnul nostru în Numele căruia luptăm şi pentru Slava căruia ne jertfim, este şi va fi totdeauna Biruitor. Că El ne-a dat pe Duhul Sfânt ca Ocrotitor, Mângâietor şi Ajutor în lupta Evangheliei Sale şi că acum El este Îndrumătorul nostru Statornic şi Credincios, în vestirea Golgotei şi adâncirea tainei mântuirii. El vorbeşte neîncetat tuturor oamenilor despre Isus, Biruitorul diavolului, al păcatului şi al lumii.
...Predica Duhului Sfânt este aceeaşi şi azi, ca şi în prima zi a Cincizecimii. El ne învaţă şi ne încredinţează că Isus e Viu. Că El veşnic este Biruitor. Chiar dacă necredinţa pare să fi biruit pe o clipă şi că ea ar fi înfrânt Credinţa şi Adevărul... Aceasta numai pare, fiindcă Isus Hristos este Viu şi va fi Biruitor în vecii vecilor...
Şi prin El şi noi vom fi vii şi biruitori pe veci.
Deci sus inima iubiţi fraţi, cu vestirea de foc a Golgotei, a sf. Biserici, aşa precum ne-a învăţat de la Duhul Sfânt scumpul nostru părinte, - să pornim înainte la luptă, căci Isus Biruitorul este cu noi.
I. Marini.”
Pe toate celelalte pagini urmam noi toţi, fiecare din cei cunoscuţi de mai înainte cititorilor, cei ce scrisesem foile noastre iubite.
O notă deosebită ducea acest număr de foaie, nota iubirii şi apropierii dintre toţi copiii lui Dumnezeu, pe care ne-o porunceşte Cuvântul Sfânt al Evangheliei. Şi ne-o poruncesc semnele vremurilor care prevestesc apropierea unor mari nenorociri.
În faţa tuturor acestor nenorociri care se prevesteau apropiate, noi îndemnam din toate puterile la o adevărată întoarcere în masă la Dumnezeu. Căci unirea noastră pe care o doream şi unii şi alţii nu poate veni decât prin această naştere din nou a tuturor în Hristos. Singură această înfiere cerească ne poate face înfrăţirea credinţei şi a neamului nostru...
Ce puternic credeam noi în acest ideal atunci. Ce moment grav era pentru noi realizarea lui. Ce minunat mijloc ne dăduse Dumnezeu pentru acest scop. Şi ce frumos s-ar fi putut realiza!
Războiul nefericit care a izbucnit îndată, ne-ar fi aflat uniţi şi credincioşi. Şi cred că Dumnezeu ne-ar fi izbăvit din toate nenorocirile din timpul lui şi de după el, cu mult mai puţine suferinţe şi pierderi.
Atunci desigur nu ştiam prea multe, dar aveam o mare credinţă, o puternică nădejde şi o sinceră iubire.
Şi tot ce lucram, izvora din acestea.
Mulţimea fraţilor şi cititorilor cunoşteau şi primeau cu bucurie foile noastre, orice titlu ar fi purtat ele şi ori de unde apăreau. Erau obişnuiţi acum cu nedreptatea şi nu se mirau nici nu se descurajau când aflau că o foaie ne-a fost iarăşi oprită.
Ei ştiau că noi cei de la redacţie vom face totul pentru a ieşi de sub lespedea aruncată peste noi, undeva în altă parte şi sub alt nume. Aşa că ei aşteptau cu răbdare. Când primeau o nouă publicaţie ştiau că este glasul Frăţietăţii lor - şi se regrupau în grabă iarăşi în jurul glasului cunoscut.
Bucuria fiecărei apariţii însă era totdeauna însoţită de teama noii sugrumări. Aşa ne-am bucurat noi mereu tremurând după Cuvântul Sfintei Scripturi, în toţi anii noştri de luptă atât de frumoşi şi atât de chinuiţi.
Bucuria aceasta nouă a noastră, deşi n-o crezusem prea pentru multă vreme, totuşi a ţinut mult mai puţin decât ne gândisem.
Chiar în zilele când foaia se găsea încă sub tipar, nici nu ajunsese să se trimită prin ţară, noi cei ce figuram ca redactori, fr. Marini, eu şi I. Capătă, primirăm, fiecare pe nume, câte o adresă-avertisment din partea Mitropoliei. A mea purta nr. 8229 din 12-VII-1938 şi se încheia aşa: „...cu părintească iubire te îndemn să sistezi fără întârziere gazeta Armata Domnului Isus Biruitorul şi să rupi orice legătură cu preotul caterisit Eugen Călugăru... În cazul că nu te vei conforma celor de mai sus, în decurs de 15 zile, vei cădea sub pedepsele canonice prevăzute în canonul 31 apostolesc, 18 al Sinodului al IV-lea ecumenic şi canonul 34 Trulan... Cu arhiereşti binecuvântări, Nicolae, Arhiepiscop şi Mitropolit...”
...Dar n-a mai fost nevoie să sistăm noi apariţia gazetei noastre, fiindcă au sistat-o alţii „fără întârziere”, din porunca lui răzbunătoare...
După această ultimă încercare, noi, I. Marini, eu şi I. Capătă plecarăm definitiv de la Sibiu. Cei doi deocamdată la Săsciori, iar eu acasă la Beiuş.
De altfel, chiar dacă lucrurile ar mai fi putut continua din pricina cenzurii, nu ştiu cum am fi mai putut lucra din altă pricină.
Am mai spus de câteva ori despre planul viclean al Mitropolitului de a-i atrage pe cei doi tineri nepricepuţi care purtau numele de Trifa (întâi pe nepotul Viorel apoi prin el, pe fiul Tit) - în apele urâte şi tulburi ale politicii celei mai primejdioase.
Acest plan, împiedicat câtă vreme trăia părintele Iosif, - acum nu mai avea nici o piedică. De noi şi de nici unii dintre fraţi nu mai ţineau câtuşi de puţin seamă nici Viorel şi nici Tit.
Văzând aceasta noi şi toţi fraţii, ne-am despărţit total de ei.
Rămaşi singuri, Mitropolia prin oamenii ei, făcea tot ce voia cu Viorel, iar Viorel făcea tot ce voia cu Titus.
Tipografia deşi era câştigată prin proces, era lăsată încă în administrarea lui Tit. Mitropolia n-avea deocamdată nici un interes s-o mute, întrucât aceasta ar fi necesitat multe cheltuieli şi în afară de asta, vechea lor tipografie încă mai era bună. Puseseră mâna pe ea şi asta deocamdată le era de-ajuns. Când vor avea nevoie, o vor muta. Suma de bani care trebuia s-o dea lui Titus drept despăgubire pentru partea lui, ar fi trebuit s-o achite la mutarea tipografiei... Amânarea mutării aducea amânarea achitării banilor... Iar acum amânarea începea să însemne şi devalorizare...
Două câştiguri: vor plăti suma când le va conveni. Şi cât le va conveni.
Le-a convenit atunci când banii erau atât de fără valoare încât bietul Titus nu s-a ales aproape cu nimic din partea lui.
Dar amânarea, mai însemna şi altceva. Cei doi tineri Trifa, rămaşi singuri, puteau fi făcuţi să intre tot mai adânc în politica lor oarbă, încât la un moment dat ei să fie înlăturaţi de către autorităţi şi pe totdeauna din calea planurilor Mitropoliei cu Oastea şi cu moştenirea lui Trifa... Politica în care vor fi împinşi îi va duce la pierzare sigură, iar el, Mitropolitul va fi nevinovat de sângele lor, treaba lor, ei şi-au făcut-o... Însă totul îi va cădea pradă cu uşurinţă în mâini.
În tot planul acesta Mitropolitul a lucrat prin oamenii săi apropiaţi şi anume prin secretarul şi favoritul său Alexandru Popa, preotul Cândea, şi alţii cum am mai spus.
Bietul Titus va vorbi mai târziu cu toată amărăciunea lui despre toţi aceştia şi despre toată cursa care i-a fost împinsă prin ei îndeosebi lui. Mărturia lui va fi dureroasă şi grea, fiindcă el va spune pe larg totul după ce i se vor fi deschis ochii... Dar această mărturie va fi numai după mulţi ani, când el va fi ispăşit cu mari sacrificii neascultarea lui din tinereţe.
(Mult mai târziu, când a rămas fără nici o slujbă, el se va duce la Mitropolie să-şi ceară un loc de muncă de la cei care se foloseau de tot avutul său luat pe degeaba - i se va răspunde:
- Nu putem să te angajăm fiindcă d-ta n-ai contribuit la fondul nostru de pensii, iar când va trebui să ieşi la pensie vei fi o sarcină pentru noi...
Se împlinea şi în privinţa asta profeţia părintelui cu umilirea şi nedreptăţile la care va fi supus şi fiul său, din partea Mitropoliei...).
Atunci aşa s-a şi întâmplat, după cum plănuise Mitropolitul.
În timp ce toată Lucrarea Oastei îşi vedea de Ţinta ei în afară de orice amestec cu politica şi cu lucrările ei lumeşti şi drăceşti, - Viorel şi Titus, rupţi de Lucrarea Oastei şi pe de-ascunsul de fraţi, - lucrară în tipografia Oastei, (în această unealtă a Domnului), tot puşi la cale de oamenii Mitropolitului, o carte politică...
Au fost - fireşte! – „prinşi” de autorităţi. Şi se înţelege ce a urmat: Titus a fost băgat la închisoare împreună cu toţi cei ce lucraseră la el. Viorel, mai meşter, a dispărut, - iar Mitropolia nevinovată se alesese cu mult dorita şi marea pomană: Îi căzu în braţe tot avutul acesta agonisit cu atâta trudă şi sudoare sfântă, stropit cu atâta sânge şi lacrimi sfinte. Încă odată ucigaşa lăcomie îşi atinsese scopul ei cel blestemat. Una dintre cele mai viclene curse puse în calea Lucrării Domnului „reuşise”.
De acum nu numai Tipografia este „câştigată” pe totdeauna ci un câştig şi mai mare va fi realizat, anume că peste numele de Trifa va fi aruncată o pată urâtă, politică, urâtă de toată lumea. De acum peste toată Lucrarea Oastei rămasă după numele Trifa, va putea fi aruncată cu uşurinţă această vină politică. Şi prin urmare, toţi cei care vor mai mărturisi ataşamentul lor faţă de părintele care a purtat acest nume - vor putea fi uşor învinuiţi ca părtaşi la vina politică a celor doi Trifa.
Cu o satisfacţie nelegiuită, cei ce daseră lovitura cu dublu câştig se fericeau acum, frecându-şi mâinile.
Ce le păsa lor de victimele care îi ascultaseră că zăceau la închisoare, sau că un ban sfânt fusese răpit în chipul cel mai mârşav? Diplomaţia lor perfidă izbutise.
Prin tainica îngăduinţă a lui Dumnezeu spre scopul numai Lui ştiut cu toate câte le îngăduia El ca să se întâmple - a reuşit o vreme şi acest gând viclean, urmărit de potrivnicul Lucrării lui Dumnezeu.
Pe parcursul multor ani după aceea prigonitorul a folosit cu mare învinuire împotriva Lucrării Oastei, minciuna că ea este o organizaţie politică. Diavolul ştiuse cât de rău poate să facă Evangheliei şi fiilor ei, prin această învinuire nedreaptă şi vicleană.
Ceea ce Satan nu reuşise de prima dată când pusese la cale planul cu venirea protopopului Moţa spre a băga politica în Oastea Domnului - reuşise în parte acum.
Atunci, când cu Moţa, planul cel viclean nu i-a reuşit fiindcă părintele Iosif deşi grav bolnav, a înţeles acest plan ucigaş şi l-a zădărnicit. Părintele Iosif avea atunci şi priceperea şi autoritatea necesară ca să se împiedice aceasta.
Dar acum, noi, chiar dacă vedeam şi ne împotriveam, - nu mai aveam nici o putere să împiedicăm răul. Eram socotiţi prea mici şi prea nepricepuţi.
Ci noi neavând altă putere, - ne-am despărţit şi ne-am depărtat. Pentru ca Lucrarea Domnului pe care o reprezentam, să nu fie amestecată cu nimic în toate acestea.
Dar cu toate astea, lupta cu acest demon viclean şi obraznic nu ne-a fost nici scurtă şi nici uşoară. Necazurile pe care ni le-a făcut amestecul lui Tit şi Viorel, ne-au cerut multe suferinţe, pagube şi jertfe multora, mulţi ani.
Preţul cumplit al tuturor acestora să ne înveţe măcar pe viitor ca să ne împotrivim până la sânge în lupta de a păstra Lucrarea Domnului ferită de orice amestec.Și în afară de orice fel de politică lumească.
În viaţa nici unui credincios şi a nici unei adunări credincioase n-are ce căuta nici un fel de politică lumească. Dacă ne-am predat lui Hristos, să fim ai Lui, în întregime. Şi a nimănui altuia în nimic.
Să nu mai ştim într-adevăr de nimic altceva decât de Hristos Cel Răstignit şi de mântuirea Jertfei Sale. Dacă se interesează cineva de Hristos, stăm cu el şi mergem cu el oricât. Dacă nu-L interesează Hristos, atunci nu stăm cu el nici o clipă şi nu mergem cu el nici un pas.
Să ne fie aceasta ţinere de minte până în veci.
Oricine nu va ţine seama de acest adevăr se va face vinovat şi de Cuvântul lui Dumnezeu dar şi de jertfele nevinovate date pentru neascultarea celor din trecut.
Astfel Titus, bietul fiu al părintelui, înşelat de ambiţia lui Viorel şi de viclenia oamenilor Mitropoliei a avut să ispăşească neascultarea lui cu mulţi şi grei ani de închisoare.
Scăpat pentru o vreme de către unele evenimente politice, el a fost iarăşi luat pentru alţi ani, de către alte evenimente politice.
Dar prin aceste lungi şi grele suferinţe, el şi-a ispăşit neascultarea sa - şi inima lui s-a reîntors la urmă lângă vatra iertătoare şi caldă a amintirii marelui său părinte. Şi spre apropierea de fraţii lui din tinereţea curată şi sfântă în Domnul. Multe din documentele scrise în cartea aceasta sunt aflate de la el... În bunătatea Sa cea mare, Domnul a ţinut seama de vremea de neştiinţă a acestui copil şi după preţul suferinţei plătit pentru neascultarea lui din tinereţe, - el şi-a găsit mângâierea şi liniştirea inimii. Din pricina părintelui său, Domnul a avut milă de el.
Dar cei care n-au fost învredniciţi încă de ispăşirea prin suferinţă şi de curăţirea prin foc de nelegiuirea pe care au făcut-o... Cei care nu s-au pocăit de răul pricinuit Lucrării Domnului, - vor trebui să le ispăşească odată pe toate acestea mult mai lung şi mult mai greu...
Odată ce lucrurile la Sibiu au ajuns la despărţirea noastră definitivă de Titus şi la spulberarea oricărei nădejdi de lucru, - ne-am îndreptat gândurile înspre alte părţi.
Deocamdată în ţară au avut loc mari adunări frăţeşti, iar noi, neavând gazetă, - mergeam dintr-o adunare în alta, dintr-un judeţ în altul, dintr-o regiune în alta, pentru a ne bucura şi îmbărbăta fraţii. Astfel descoperirăm mijlocul cel mai fericit de legătură frăţească: întâlnirea personală şi starea de vorbă faţă către faţă, cu toţi cititorii noştri. Până atunci, cei mai mulţi nici nu ne văzuseră niciodată faţa, deşi ne citiseră scrisul şi ne cântaseră versurile de ani de zile.
Ce emoţionante şi fericite erau adunările noastre atunci! Din sat în sat şi din adunare în adunare, bucuriile noastre erau din ce în ce mai mari şi numărul celor care se hotărau pentru Domnul creştea fericit. Legăturile noastre se făceau tot mai puternic, iar adâncirea în Cuvântul Domnului tot mai frumoasă şi îmbucurătoare.
Dar ţara era mare, fraţii mulţi, - iar noi puţini şi timpul mărginit.
Nevoia de o altă foaie, apoi de cărţi de cântări şi de calendare - se resimţea tot mai mult. Trebuia neapărat să găsim mijlocul de a ieşi cu o altă foaie de pe undeva.
Cea dintâi ocazie aveam s-o găsesc eu.
Prin fratele Maliţa de la Oradea l-am cunoscut acolo pe Gheorghe A. Petre care scotea ziarul Gazeta de Vest. Cu ajutorul acestuia vom încerca să obţinem un supliment duminical, prin care vom face legătura cu fraţii. Am mers la el, i-am promis tot ce puteam face pentru ajutorarea gazetei lui, în schimbul îngăduinţei de a tipări sub numele acestei gazete un supliment duminical pentru Oastea Domnului...
La început a consimţit. Astfel am tipărit în octombrie 1938 primul număr din Ogorul Domnului - pe care l-am trimis de la Oradea, fraţilor din ţară.
Dar abia am reuşit să tipărim al doilea număr până când ne-a ajuns şi aici răzbunarea urmăritorului de la Sibiu.
Gheorghe A. Petre era mult mai legat de cercurile oficiale bisericeşti decât fuseseră Metea şi Stoichiţă. Aşa că de îndată ce a fost supus primelor presiuni - a cedat. De la al doilea număr n-am mai putut lucra cu el. De altfel încă de la început nu se ţinuse de cuvânt ci se amestecase în aranjarea şi în conţinutul foii noastre, aşa că am rupt orice legătură cu el, încetând apariţia foii Ogorul Domnului.
Cu ocazia aceasta însă ne-am făcut cunoştinţă cu directorul tipografiei care imprima gazeta - şi mai târziu am tipărit la el multe alte lucrări. Astfel am tipărit atunci o frumoasă ediţie din Cartea de Cântări cu note. Calendarul pe 1940, un volum Din lupta Domnului, o carte a fr. Eftimiu Florea, o alta a lui Tudusciuc, o alta a lui Simion Paraschiv, O zi istorică din Istoria Oastei - şi altele...
După încercarea nereuşită de la Oradea cu Ogorul Domnului fr. Urdea Nicolae a găsit o altă posibilitate la Cluj, înştiinţând de asta pe fr. Marini care era la Săsciori.
La Cluj era un entuziast preot catolic, anume Vasile Chindriş. Acesta încercase şi el în Biserica greco-catolică ceva în felul părintelui Iosif, dar mult mai redus. Fără a aduce nimic nou, decât o mai activă observare a regulilor de viaţă strict religioasă şi formală cerute de rânduielile Bisericii sale greco-catolice, preotul Chindriş era totuşi un entuziast. Un neliniştit ostenitor pentru reactivarea vieţii spirituale din parohia sa - Iris, din Cluj şi jur.
În acest scop reuşise să-şi preocupe de pe undeva o mică şi veche maşină de tipărit, părăsită de alţii şi cumpărată de el pe un preţ redus. Tot micul inventar al vechii tipografii era grămadă într-o cămăruţă de la casa unde locuiau cei doi fraţi ai părintelui Chindriş cu familiile lor. Ei aveau în grijă şi tipografia... Ei erau şi culegători şi maşinişti.
Maşina avea o roată mare la care, în loc de motor, se învârtea cu mâna. De fiecare dată, când era ceva de tipărit, fratele Gheorghe, slujitorul parohial Iris, prindea cu mâinile lui tinere şi puternice marea roată a maşinii - şi îndată ieşea de sub tipar tot puţinul tiraj de câteva foi, pe care le avea de scos pe atunci părintele Chindriş, care era şi scriitorul şi răspânditorul foii.
Harnicul şi întreprinzătorul preot Chindriş avea autorizaţie pentru o revistă: Viaţa Creştină, pe care o tipărea, mai mult ocazional şi o răspândea într-un număr mic de exemplare şi într-un format mic cu pagini reduse - doar în parohia sa şi la mai câţiva abonaţi şi cunoscuţi de prin apropierea Clujului.
Venind vremurile de criză, întreprinderea părintelui Chindriş trecea prin mari greutăţi şi acţiunea lui suferea din ce în ce tot mai mult. Fântâna lui se alimenta mai mult de pe acoperiş decât din izvor - şi astfel secă repede, în seceta ce se resimţea tot mai puternică pe măsură ce se apropiau vremile grele ale războiului ce se pregătea.
În această stare îl găsiră pe preotul Chindriş din Cluj fr. Marini şi Urdea, când încercarea nereuşită de la Oradea ne înduioşară sufletul din noi.
Se intră în vorbă cu părintele Chindriş şi repede se ajunse la înţelegerea să tipărim pentru fraţii noştri din Oaste Viaţa Creştină (care şi aşa nu mai putea apărea singură, din lipsă de orice mijloace).
În felul acesta primea de lucru şi tipografia cu toţi angajaţii care depindeau de ea (cei trei şi familiile lor). Apoi se asigura plata impozitelor, a chiriei - şi celelalte cheltuieli. În afară de asta se mai reînviora şi întreaga viaţă spirituală din parohie şi din rândurile celor câţiva prieteni şi cititori mai vechi ai gazetei.
Apoi sub toate acestea, undeva dedesubt, foarte bine ascunsă în inimi, o speranţă tainică mai largă şi mai mare, - în legătură cu viitorul Oastei şi cu drumul ei spre Biserica Catolică...
În toamna anului 1938 fratele Marini reuşi să tipărească, în condiţiile modeste pe care le avea tipografia Viaţa Creştină - calendarul nostru pentru anul 1939. Era mult sub condiţia celorlalte calendare ale Oastei, dar în situaţia noastră de atunci - era totuşi foarte mult.
Cum noi pierdusem orice garanţie de continuitate a scrisului din pricina atâtor sistări şi mutări, abonaţii noştri nu mai aveau nici o siguranţă să mai aboneze pe timp îndelungat foile noastre care apăreau doar câte într-un număr-două.
Aşa că acum neavând abonamente, rămăsesem fără nici un ban. Trăiam numai din vânzarea cărţilor pe care le tipăream înainte şi calendarelor, singurele care mai aveau cumpărători. Trebuia să lucrăm luând împrumut dinainte orice sumă de bani cu care să tipărim o carte sau un calendar, urmând ca doar după vânzarea acestora să ne plătim şi datoria şi să ne mai descurcăm până la altă tipărire.
Cele mai sigure de vânzare erau calendarul şi Cartea de Cântări. Cu ajutorul acestora puteam duce lucrul şi lupta mai departe. Deşi încă foarte mulţi din cei care ne duceau cărţile spre desfacere pe datorie - tot mai rămâneau restanţieri. Unii până la urmă nu plăteau decât jumătate. Iar alţii nimic...
Totuşi Domnul era cu noi şi lucrul Său propăşea fericit...
În această nesiguranţă a noastră pământească şi în aceste peregrinări dintr-o parte în alta, mereu ameninţaţi şi împiedicaţi în toate felurile, săraci şi lipsiţi uneori şi până de hrana zilnică strict necesară, - sfârşirăm anul 1938 cu speranţa acestui adăpost mai stabil de la Cluj.
Precizarăm cu părintele Chindriş toate îndatoririle noastre materiale faţă de tot ce ni se va lucra la tipografie... Dar convenirăm şi asupra deplinei noastre independenţe în ce priveşte linia Oastei. Şi a materialului pe care noi va urma să-l tipărim în foaia lui, dar numai pentru fraţii noştri.
Ni s-a promis deplina libertate în tot ce aveam să lucrăm şi ni s-a dat asigurarea că nu se va produce nici un amestec şi nici o presiune din partea nimănui asupra noastră.
Iar Domnul Dumnezeul nostru fu cu noi şi aici, după cum fusese cu părintele nostru Iosif, robul şi alesul Său, înaintaşul nostru.
Slăvit să fie Domnul!