Cap. 13 - După luarea lui Moisi...
Traian Dorz - Istoria unei Jertfe Vol. 2
„Întărește-te și îmbărbătează-te! Nu te înspăimânta și nu te îngrozi.
Domnul Dumnezeul tău va fi cu tine în tot ce vei face...”
După luarea de la noi a părintelui Iosif, eram ca după prăbușirea unui zid puternic,
la adăpostul căruia luptasem și lucrasem feriți și fericiți.
Noi cei de la redacție, toți eram încă niște copii și trupește și sufletește. Eram lipsiți
și de maturitate și de experiență. Și de pregătire și de relații.
Prigonitorul care ne urmărea pe noi era atât de puternic.
Apele stărilor din lume începeau să se agite atât de grăbit.
Furtuna dezlănțuită împotriva noastră era atât de necruțătoare, încât luntrea noastră părea că va fi zdrobită cu ușurință într-o clipă, iar noi nimiciți de tot.
Ce eram noi în fața tuturor acestora? Dacă părintele Iosif care avusese atâta autoritate și putere, atâtea merite și drepturi - fusese tratat într-un astfel de chip, - la ce urma să ne mai așteptăm noi?
Poate că dacă Domnul ne-ar fi lăsat numai o clipă să privim atunci la toate acestea - ochii noștri s-ar fi îngrozit, inimile noastre s-ar fi clătinat și brațele noastre ar fi aruncat sabia și mistria, părăsind zidurile Oastei Domnului și căutând un adăpost undeva sub o aripă străină, din fața acelui vânt câinesc și ucigaș. Dar Puterea și Dragostea Domnului Oastei, Grija Scumpului nostru Mântuitor și Călăuz - a fost cu noi și nu ne-a lăsat. Nu ne-a lăsat să privim nici o clipă la valurile puternice și la munții înalți care amenințau să se prăbușească peste noi.
În toată ființa noastră răsuna puternic numai îndemnul care ni-l repetase cu atâta putere și dragoste înaintașul nostru, până în ultima lui clipă: Cu ochii țintă la Căpetenia și Desăvârșirea Credinței noastre, la Isus. Și la nimic altceva!
Și la nimic altceva nici nu priveam. La nimic altceva nu ascultam. La nimic altceva nu gândeam. Pe nimic altceva nu ne bizuiam, decât pe Isus. Numai pe El.
Nu priveam la tinerețea noastră fără experiență, nici la simplitatea noastră fără talente, nici la poziția noastră fără întărituri. - Priveam copilărește de eroic numai la Hristos, Domnul și Ocrotitorul nostru. Ne lăsasem copilărește de încrezători, fără nici o grijă, fără nici un plan și fără nici o teamă, în călăuzirea și apărarea Lui.
Nimic mai mult nici nu puteam și nici nu știam.
Acest singur lucru am știut să-l spunem și fraților noștri, îndată ce le-am putut spune cuvântul nostru, al celor ce rămăsesem lângă cuvântul și lângă mormântul celui ce ne scosese din Egipt și ne adusese până aici.
Următorul număr din Glasul Dreptății purta pe toată prima pagină cuvintele de foc și de aur ale îndemnului sfânt:
Cu ochii țintă la Căpetenia și Desăvârșirea Credinței noastre...
- Testamentul lăsat fraților din Oastea Domnului de către părintele Iosif Trifa. -
Iată ce scriam atunci:
Stăm cutremurați și îndurerați în fața unui sicriu care închide în el un om mare, o jertfă mare.
Și această jertfă încă nu o putem înțelege și n-o putem prețui îndeajuns; încă nici nu ne dăm seama de marea ei însemnătate. Va trebui să treacă vreme încă până când va începe a se vedea ce a fost și cât a făcut omul acesta. Va trebui să treacă încă atâta vreme până când se va afla mâna și creierul care să scrie și să judece fără părtinire, fără ură...
Stăm în fața unei vieți de jertfă și a unei morți de jertfă.
S-a luptat până la moarte pentru Adevăr, a suferit până la sânge pentru Adevăr; pentru Adevărul Dumnezeiesc și nepieritor al Cuvântului Bibliei.
N-a avut în viață alt țel, altă dorință decât să-L vestească, să-L facă cunoscut tuturora pe Isus Cel Răstignit - și Cuvântul Lui. N-a dorit să știe între oameni altceva decât pe Isus Cel Răstignit (1 Cor. 2, 2) pe care L-a vestit cu timp și fără timp, suferind din greu pentru această vestire, cum rar a mai fost om să sufere. A fost rănit și izbit, dar le-a suferit toate fără cârtire, știind că numai prin suferință se poate face o lucrare temeinică și veșnică.
Roada vestirii și suferinței sale a fost binecuvântată de Dumnezeu însutit și înmiit cu cea mai mare trezire religioasă care s-a petrecut vreodată pe pământul țării noastre.
Într-o vreme când păgânătatea își face loc tot mai mult în viața oamenilor, într-o vreme când batjocura și necredința în Dumnezeu au ajuns o regulă peste tot, el a făcut din zeci și sute de mii de oameni niște adevărați copii ai lui Dumnezeu.
Într-o vreme când răutatea și-a atins culmea, el a creat acel minunat curent de întoarcere la Dumnezeu și de o înțelegere superioară a înălțătoarei Jertfe de pe Cruce, a Jertfei lui Isus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, a crescut Oastea Domnului, curentul de vestire și trăire a Evangheliei.
Minunatul curent de trezire sufletească a adus cu sine cunoștința mântuitoare și înțelegerea cea adevărată și bună pentru Jertfa Măreață a Crucii de pe Golgota, atât de puțin cunoscută și prețuită la noi. Batjocoritorii, bețivii și necredincioșii se întorc, cred în Evanghelie și se fac copii ai lui Dumnezeu. Clădirea minunată a Oastei Domnului, se ridică măreață și mântuitoare între hotarele sufletești ale țării. Dar în clădirea aceasta, - ca și la mânăstirea de la Curtea de Argeș - e zidită o jertfă, a meșterului care a început și a lucrat această clădire la temelia căreia se găsește Jertfa Golgotei. Zi de zi, prin suferința lui, cu sângele lui, cu viața lui, a lucrat la uriașa clădire a Oastei Domnului în care pe încetul, timp de 15 ani de zile, și-a zidit viața lui. Sfârșitul din 12 februarie n-a fost decât dăruirea pe deplin, zidirea pe deplin în această clădire.
Fără de jertfa aceasta, fără dăruirea aceasta deplină, Oastea Domnului n-ar fi rămas decât o simplă societate oarecare, fără nici o însemnătate, fără nici un folos pentru nimeni și nimic.
L-am văzut în mijlocul nemiloaselor și nedreptelor loviri cu care a fost răsplătit până în clipa din urmă. Și nu pot uita seninătatea cu care le-a primit și le-a îngropat în sufletul lui nemărginit de bun, acoperindu-le cu lespedea iertării și uitării. Sufletul lui a fost o nemărginită iertare și bunătate. Răutatea oamenilor l-a izbit, l-a doborât, l-a durut, - dar nu l-a putut face să urască. În sufletul lui n-a fost nici o umbră de ură și răzbunare. Tot ce a făcut și tot ce a încercat să facă, n-a fost decât un gest slab de apărare împotriva unei lovituri nedrepte și neomenești.
I-a fost luat orice mijloc de apărare, i-au fost lăsați numai ochii să plângă și inima să sufere.
A plâns, a suferit, dar n-a urât niciodată răutatea lumii și a fraților săi. Nedreptățile care i-au grăbit sfârșitul, el le-a lăsat în seama Aceluia care ne va judeca pe toți, în Judecata și Răsplata Marelui Judecător de Apoi.
Iar copilașilor lui sufletești, pe care el i-a născut din nou prin Evanghelie, le-a lăsat testamentul pe care el l-a scris cu viața sa și le-a lăsat pilda vieții lui de privire și de urmare a lui Isus Cel Răstignit.
Acesta este Testamentul scris cu sângele lui pe toate paginile din cartea vieții lui.
Ultimul lui îndemn a fost: Priviți la Isus Cel Răstignit, apropiați-vă de Isus Cel Răstignit, apropiați-vă mereu și grijiți să nu-L pierdeți și să nu vă pierdeți de Isus Cel Răstignit.
Până vor fi prigoane, lacrimi și plâns în Oaste, până vor fi izbeliști și prigoane împotriva ei din partea lumii, să știți iubiții mei că Îl aveți în mijlocul vostru pe Isus Cel Răstignit și sunteți cu El. Îndată ce vor trece prigoanele și lacrimile și îndată ce va veni liniștea și tihna, îndată ce vor veni laudele și aprobările lumii - să știți iubiții mei că L-ați pierdut pe Isus Cel Răstignit. Și Oastea a devenit o oaste de nume și de forme, o oaste moartă.
Deci vegheați frații mei să nu-L pierdeți pe Isus Cel Răstignit, să-L aveți mereu în mijlocul vostru pe Isus Cel Răstignit. Cât Îl veți avea pe El veți avea totul; când L-ați pierdut pe El, când El va lipsi din mijlocul vostru, nu mai aveți nimic; ați pierdut totul.
Prin oricâte prigoane și furtuni vor veni peste voi, oricâte lovituri nedrepte s-ar abate asupra voastră, voi să priviți mereu țintă la Isus Cel Răstignit, la Jertfa Lui, la moartea Lui și la Învierea Lui. Urmându-L pe El nu veți rătăci niciodată. Urmându-L pe El, veți fi cu El, veți muri cu El dar veți și învia cu El, la Învierea Cea Mare.
Rămâneți deci la acest crez și la această credință, ca pe urmă să ne întâlnim cu toții Acolo Sus, în brațele Lui și în dragostea Lui, unde nu vor mai fi nici prigoane, nici lacrimi, nici oameni răi...
Slăvit să fie Domnul!
Traian Dorz.
Această privire la Isus Cel Răstignit a fost și a rămas singura explicație a supraviețuirii noastre și a familiei duhovnicești a Oastei Domnului, prin toate furtunile și năpustirile ucigașe, trupești și sufletești prin care am trecut. Și tot această privire va fi și mai departe garanția izbăvirii și biruințelor Oastei până la sfârșit.
Cuvintele testamentare ale părintelui Iosif, acestea au fost - și nu altele! - Adevărul pe care l-a mărturisit și pentru care s-a jertfit el, acesta a fost - și nu altul!
Iar dacă el s-a cramponat puternic de un nume și de o haină, a fost pentru că tot timpul a crezut și a simțit puternic că numai în învățătura și în credința aceasta în care ne-am născut noi - ca inși și ca neam, - stă pentru noi Adevărul...
Și că numai în trăirea cu fapta și cu jertfa vieții noastre în aceasta, stă pentru noi mântuirea pământească și cerească, - atât ca inși cât și ca neam!
Sau dacă el a ținut puternic la un lucru sau la un bun pământesc, era numai pentru că Hristos și Adevărul aveau nevoie de acest lucru, în slujba Voii Sale, care era mântuirea noastră - ca inși și ca neam!
El însuși, pentru viața sa pământească nu și-a ținut decât mai puțin decât era necesar, precum am spus și am adeverit până acum de atâtea ori. Iată, el n-a avut nimic pământește - și n-a lăsat nimic, singurului copil pe care l-a avut!...
Să fie și aceasta o mărturie împotriva tuturor îmbogățiților, în Ziua Judecății lui Dumnezeu, o mărturie veșnică în fața Istoriei, grași și sătui care lăfăindu-se în toate desfătările lumești, nu se temeau de Dumnezeu și nici nu se rușinau de oameni să mintă atât de îndrăzneț și să-l despoaie atât de tâlhărește, de tot ce avea pe el, al lui Hristos.
Cred că în Ziua Judecății vor căpăta grai îngrozitor nu numai toate faptele ci și toate lucrurile care au fost martore la crima și nelegiuirea care s-a săvârșit atunci împotriva Lucrării lui Dumnezeu și a omului trimes de El.
Vor căpăta grai banii sfinți storși din sudoarea și sângele acestui martir pus să muncească zi și noapte, dar furați și folosiți de ei spre desfătarea și desfrânarea lor lumească, în loc să fie folosiți în slujba lui Dumnezeu.
Vor căpăta grai pereții reci, masa stropită cu lacrimi, patul stropit cu sânge, treptele presărate cu suspine, drumurile presărate cu sudori, paginile presărate cu jertfe...
Vor căpăta grai pământul vândut, tipografia furată, zdrențele reverendei sfârtecate de pe trupul sfârtecat de șapte operații și mort de patru zile...
Vor căpăta grai toate-toate cele care n-au fost auzite până atunci, vor striga mai puternic decât orice tunet nu numai împotriva celor care au lovit direct cu pietrele ucigătoare, ori a celor ce i-au ajutat la aceasta, fie și numai prin simpla tăcere și prezență din partea lor. Ci și împotriva tuturor acelora care au tăcut atunci când trebuia să strige! Care au văzut nelegiuirea dar s-au retras comozi de-o parte și au tăcut, spre a nu se expune pe ei cu ceva la vreo amenințare din partea asupritorului puternic.
Judecata Istoriei și a Dreptății necruțătoare, îi va lovi nu numai pe ucigași ci și pe toți acei care n-au făcut nimic pentru a-l apăra pe nevinovat. Căci nu era vorba de un om - ci de o Cauză a lui Dumnezeu.
Tăcerea, atunci era o consimțire. O unire împreună cu cei care ucideau (Fap. Ap. 22, 20). O participare la crimă. Și prin urmare și la răsplata ei!
...Cum era de așteptat, îndată ce sfârșiră cu părintele, își năpustiră loviturile asupra noastră. Dar Domnul era pentru noi un Scut Atotputernic și nu ne lăsa sfâșiați de colții celor ce voiau să ne rupă.
Foaia apărea doar printr-o minune. Fiecare număr era cerut și primit cu lacrimi
și rugăciuni. Fiecare cuvânt scris era un legământ și un îndemn înflăcărat și ultim.
Pe primele pagini scriam când Marini când eu, dar în același gând și în același crez.
„Doamne călăuzește-ne!” (Psalm 5, 8), sau „Celui ce va birui” (Apoc. 3, 21) - erau titlurile primelor pagini, după care erau legămintele și îndemnurile mulțimii de frați, al căror nume și număr umplură ca și înainte paginile ultimelor foi...
Cu toate că îl știau acum sub pământ pe părintele Iosif și n-au de ce să se mai teamă de săgețile cuvintelor sale, gazetele Mitropoliei tot nu încetau cu tot felul de vorbe disprețuitoare și judecăți nedrepte asupra vieții și lucrării omului lui Dumnezeu datorită căruia erau și aceste gazete și lucrarea din care se înfruptau acei care erau în slujba lor.
Una din mărturiile mincinoase pe care o aduceau fără încetare Oastei și părintelui aceste guri batjocoritoare era că el fusese un biet preot de țară, un nimeni pe care l-a scos așa dintr-odată din anonimat mărinimia Mitropolitului Bălan. Că nu numai Oastea Domnului a fost creația Mitropolitului Bălan ci însuși părintele Iosif și opera sa personală a fost tot o creație a marelui său protector.
Ca un răspuns la această îngâmfată și mincinoasă pretenție, publicarăm în „Glasul Dreptății” nr. 11 din 16 martie 1938: „O predică la 10 ani de păstorire...” Rostită acum 18 ani, în anul 1920, în biserica din Vidra Avram Iancu, jud. Turda. Această predică o avea Titus printre hârtiile rămase de la părintele Iosif.
(Vom aminti din nou aici că părintele Iosif spusese că voia să-și scrie o parte din întâmplările vieții sale într-o carte cu mai multe volume și anume: „Istoria unei Jertfe”.
Cum timpul și împrejurările însă nu i-au îngăduit lui împlinirea acestui gând, rămăsese asupra noastră sarcina aceasta...
Dar cum nici nouă apoi timpul și împrejurările nu ne-au îngăduit să strângem tot materialul pe care îl pregătise și mai avea de gând să-l pregătească omul lui Dumnezeu, - lucrarea aceasta n-a mai apărut când putea să apară... Nici în forma în care ea a fost gândită de la început.
Ce mărturii zguduitoare și necunoscute ar fi mai adus cu ea această „Istorie”!
Se vede însă că Voia Domnului a fost alta și acele mărturii vor fi arătate numai în Ziua Marilor Descoperiri, când tot ce s-a făcut în ascuns va fi arătat la lumină... Și tot ce s-a șoptit la ureche va fi strigat de pe acoperișul caselor (Luca 12, 1-3).
O vreme - parte din acest material, a mai putut fi păstrat. Dar venind anii grei și întunecați cu toate cele pe care le-au adus cu ei acești ani asupra Lucrării lui Dumnezeu și asupra noastră, - cea mai mare parte s-a pierdut.
Ca un slab înlocuitor al acelei minunate Istorii care ar fi trebuit să apară atunci, - apare acum, după atâtea zeci de ani, deocamdată, încercarea aceasta. Întâi, pentru motivele pe care le-am înfățișat la începutul ei.
Apoi, pentru ca să se vadă încă odată că Puterea Dreptății Dumnezeiești, nu vrea să lase ascuns nici nedreptatea asupritorului, oricât de sus ar fi el! Nici dreptatea celui asuprit pe nedrept, oricât de jos ar fi fost. Căci toate cuvintele lui Dumnezeu sunt adevărate, fie că sunt făgăduințe fie că sunt amenințări.
Și toate se împlinesc nesmintit, la vremea pe care le-a rânduit-o El, ca urmări normale ale faptelor și orânduirilor acelora peste care vin aceste făgăduințe sau amenințări).
La „O predică la 10 ani de păstorire”, foaia publica în chenar următoarea introducere explicativă:
Începând cu acest număr, vom da în această foaie părți din materialul ce va fi cuprins în Istoria unei Jertfe vol. 1 (1888-1922).
În numărul acesta dăm predica pe care a rostit-o părintele Iosif Trifa la biserica din Vidra, cu prilejul împlinirii a 10 ani de preoție (1920).
Îl găsim în această predică pe păr. Iosif așa cum l-am cunoscut cu toții - un păstor model, pe adevăratul păstor care se jertfește cu dragoste pentru turma sa, zi și noapte.
Luptându-se din greu cu întunericul satelor, cu neștiința, cu îndărătnicia unora și răutatea altora, nu dă înapoi până când nu trage brazdă nouă în ogorul înțelenit al sufletelor, unde seamănă apoi Cuvântul lui Dumnezeu ca să aducă roadă. Preotul de la Vidra, așa cum ni-l arată această predică, este un păstor luminat, deplin format și pregătit pentru misiunea pe care Domnul avea să i-o încredințeze.
Cititorii noștri se vor încredința astfel că păr. Iosif Trifa n-a fost atunci un biet preot de țară, adus din munți și scos la lumină de cineva. N-a fost un nimeni pe care avea să-l ducă de mână un protector cu vază, ci era încă de pe atunci o personalitate cunoscută, un grâu deplin în spic - cum spunea cineva despre el. De aceea a fost chemat de Domnul la o lucrare atâta de mare.
Judece oricine și după acest document dacă păr. Iosif a fost creația cuiva (a omului) după ce a venit la Sibiu, - sau era creat cu mult înainte (de Domnul) pentru a fi trezitor de suflete și creator al marelui curent de viață duhovnicească, ce este Oastea Domnului. Faptele vorbesc.
O predică la 10 ani de păstorire...
...Nimeni să nu disprețuiască tinerețile tale, ci te fă pildă credincioșilor cu cuvântul, cu viața, cu dragostea, cu duhul, cu credința și curăția (1 Tim. 4, 12).
Iubiți fii,
Sunt 10 ani de când am venit la voi ca păstor și de atunci între mine și între voi este o mare legătură, o legătură despre care va trebui să ne dăm seamă și răspundere la a doua Judecată, înaintea Dreptului Judecător.
Această legătură și răspundere cere datorii: de la mine, păstorul vostru, și de la voi păstoriții mei. De aceea acum la 10 ani, am aflat de bine să mă opresc puțin în loc să-mi dau seamă despre aceste datorii.
V-aduceți aminte, acum la 10 ani când am venit la voi, spuneam că mă apropii cu teamă și fior de slujba păstoririi. Spuneam și îmi dădeam seama că mă aștepta un ogor înțelenit care cere muncă și osteneală.
Azi după 10 ani îmi dau seama în adevăr că muncă multă și grea a trebuit în ogorul lui Hristos de aici.
1. Cel dintâi lucru de care a trebuit să mă apuc, ca păstor nou și tânăr, a fost ca să vă vestesc și să vă tălmăcesc Cuvântul lui Dumnezeu. Când am venit la voi în biserica de aici, numai se citea și numai se cânta, dar nu se învăța.
Și lucrul acesta pe mine nu m-a mulțumit. Nu mă putea mulțumi, căci eu știam că am și o altă poruncă decât a cânta și a sluji: de a învăța.
Glasul poruncii lui Isus, strigând mă trimitea pe mine: du-te cât mai curând, du-te - și stând în biserică vorbește poporului despre toate rosturile acestei vieți (Fap. Ap. 5, 20). Înțelegeam, pare că și mustrarea ap. Pavel: vai mie de nu voi binevesti (1 Cor. 9, 16).
Și am început a vorbi. Cu însuflețire de preot tânăr, am început a învăța. Lucrul acesta era ceva nou. Era o înnoire în biserica de aici. Și îmi aduc aminte că atunci, la început, s-a întâlnit și cu greutăți neașteptate înnoirea și cuvântul meu.
D-voastră erați ținători peste măsură la toate cele vechi, la toate găocile și formele goale din biserică și din slujbe și ținând cu tărie la găoci, de multe ori nu înțelegeați, nu luați în seamă miezul, sâmburele, pe care eu mă sileam să vi-l arăt.
Atunci, pe la început, nu o dată, astfel de găoci au făcut zadarnică predica și însuflețirea mea. Căci slujeam și predicam cu însuflețire de păstor tânăr, - dar era vai de mine dacă uitam să vă spun din calendar pe atare praznic mic și neînsemnat. Praf și cenușă se alegea de toată predica și însuflețirea mea - și în cealaltă zi tot satul era plin de vorbă că eu nici praznicele din calendar nu vi le știu spune.
O mică cetanie de rămânea pe dinafară, o plecare din cap, o aplecare la icoane, - și era destul ca să se vorbească pe toate drumurile nu de învățăturile mele ci de hula că nu știu sluji ca bătrânii...
Vedeți, toate acestea sunt dovezi că voi țineați atunci mai mult la litera legii (care omoară) decât la Duhul - care face viu. Voi țineați și prețuiați mai mult formele și găocile, decât miezul învățăturilor.
Și era plină Biserica de astfel de găoci și forme goale. Căci doar și felul de citire al Cazaniei nu era altceva decât o mare găoace, mare și fără nici un folos.
Căci ce era Cazania? La praznicele mari, în vreme ce voi vă îmbulzeați să sărutați crucea și icoanele, un cantor începea să citească din strană cu glas înalt și ascuțit.
Știa cineva ceva? Vă alegeați din toată cetania aceea cu ceva învățătură pe care să o duceți în casa voastră și în traiul vostru? Înțelegea cineva ceva din ceea ce se citește acolo în strană? Nu! Hotărât că nu! Cei mai mulți nici nu ascultați acolo deloc, dar așa vă plăcea d-voastră să auziți cum se citește și cum răsună înainte Cazania.
Duminică după duminică, ani de zile, mi-au trebuit să tot înlătur găocile, aceste forme goale, ca să vedeți și să înțelegeți miezul, învățătura.
Ani de zile mi-au trebuit ca să arăt că și în viață țineți de cele mai multe ori - la forme și găoci, iar de miez nu vă îngrijiți. Și Dumnezeu a luminat mintea voastră ca să mă înțelegeți. Azi văd pământul inimii voastre gata să primească cuvântul meu. Văd sămânța aruncată de mine cu osteneală, răsărind ici-colo, în roduri de fapte bune. Văd că sunteți alții. Și că mâine când eu m-aș duce de aici sau voi intra în pământ, știu că de la păstorul ce va veni după mine veți cere nu numai praznice din calendar și slujbe din molitvelnic, ci pământul inimii voastre simțind setea Cuvântului, va cere și învățătură. Aceasta este pentru mine și ostenelile mele, cea mai sfântă mulțumire, răsplată și bucurie sufletească.
2. Dar după ce am plecat pe calea cea bună, cea dintâi și cea mai mare datorie a mea fiind de a face duh viu în biserică și a da învățătura - mi-am dat seama că mai am și alte datorii de împlinit.
Știam că d-voastră, după ce eu termin predica și ies din biserică, vă uitați la mine ce fac, de ce mă apuc în viață.
De aceea, prin faptele mele, am făcut să urmez a aduce virtuțile lui Isus să intre în viața voastră. Dar întocmai ca și atunci când am încercat să intru mai întâi în sufletul vostru cu învățăturile lui Isus, așa mi s-a întâmplat și când am încercat să intru mai adânc în traiul vostru cu virtuțile Lui, - m-am întâlnit cu mari greutăți și piedici.
Îndată, la început, am băgat de seamă că sunt și unii oameni (crâșmarii) care nu văd cu ochi buni ostenelile și învățăturile mele și ei ar vrea spre folosul pungii lor, ca voi să rămâneți și pe mai departe tot în întuneric (și băutură). Cei care mă puteau înțelege n-au vrut să mă înțeleagă și v-au apucat și pe voi să nu mă înțelegeți. Ca păstor tânăr și însuflețit, eu ardeam de dorul de a-L aduce pe Isus, - învățăturile și virtuțile Lui - în ajutorul și folosul sufletului și traiului vostru - și nu odată m-am trezit cu tot satul strigând: Popo, ce vrei? Ce te amesteci în afacerile noastre?
Amărât în sufletul meu, de multe ori, nu numai odată, am suspinat cu ap. Pavel strigând: dacă eu vă iubesc mai mult, sunt oare iubit cu atâta mai puțin? (2 Cor. 12, 5).
De multe ori, amărât în sufletul meu, văzând cum învățăturile mele, ostenelile și iubirea mea se răsplătesc cu batjocuri și minciuni, mi-am pus în gând și am vrut să mă încui în casă și în tăcere încât nimeni să nu-mi mai audă glasul meu afară din biserică și din slujbe. Dar în casa tăcerii încuiat simțeam cum strigă după mine conștiința și răspunderea mea - să ies afară! Vedeam minciuna trecând pe sub fereastra casei mele, vedeam nedreptatea în căruță - și pe sărac trăgând la ea. Vă auzeam strigându-vă durerile - și nu mai puteam suferi. Trebuia să ies afară.
Îmi dau seama că eu sunt păstor aici și că sunt trâmbițaș (1 Cor. 14, 8): deschide-ți gura și apără! - (auzeam poruncindu-mi-se). Până la moarte te luptă pentru Adevăr!
Mi-am dat seama apoi că virtuțile lui Isus: Dreptatea, Adevărul și Iubirea se pot aduce în viața oamenilor numai cu luptă. În această luptă nu trebuie să-mi pese de nimeni, nu trebuie să mă uit la fața oamenilor (Marcu 12, 14). Ci trebuie să spun Adevărul - chiar dacă toți ar fi contra mea și chiar dacă alții ar fi gata să strice tot ce fac eu.
Am ieșit dar afară din casa și din tăcerea mea. V-am strâns duminicile, pe voi, oile mele, de pe drumuri și alte locuri unde numai rele învățați. V-am dat o casă de a mea la care i-am pus nume. La mine acasă am făcut o casă de citire (casă culturală) și m-am pogorât acolo între voi cu gazete, cu citiri. Sâmbătă seara, cu tălmăciri din Sfânta Scriptură.
Vedeam apoi cum unii oameni fără suflet vă despoaie. Voiau să vă tragă nu numai cămașa din spate ci și sufletul din oase. Ne-am strâns laolaltă, noi cei săraci, cu bănuții noștri și am făcut o tovărășie de a ne ajuta între noi în aceste vremi scumpe și grele (cooperativa Vidreana).
Dragostea care a fost în sufletul meu față de voi mi-a pus apoi pana în mână să scriu la gazete despre traiul vostru, durerile și păsurile voastre, ca să știe toată lumea ce vă trebuie (articolele mele Din durerile moților).
Mi-a fost greu. Mi-au trebuit ani de zile. După astfel de grele osteneli, după ani de zile, - mi-am văzut însă răsărind încrederea voastră. Din această încredere văd acum ivindu-se florile mândre și scumpe ale iubirii voastre. Și acestea sunt pentru mine cea mai înaltă răsplată și bucurie.
3. Mi-am dat apoi seama că voi vă uitați și mai de-aproape: în traiul meu și în casa mea. De aceea după ce am predicat în biserică despre iubirea deaproapelui și despre milă, m-am silit, m-am apucat să dau și pildă eu însumi despre această iubire și milă. Toți săracii știu și mărturisesc cum casa mea a fost și este deschisă totdeauna cu tot ce are, pentru ajutorarea și lipsurile lor. Calul meu, carul și boii mei, de câte ori i-au cerut săracii i-am lăsat fără plată, pentru lipsurile lor.
Și precum casa mea, așa și mintea, priceperea mea, am lăsat-o totdeauna deschisă pentru a da sfat, ajutor și apărare, pentru plângerile văduvelor și a săracilor.
4. Am băgat apoi de seamă că voi vă uitați și mai afund în viața mea, - de aceea m-am silit să vă fiu totdeauna pildă de curăție sufletească.
În viața mea știți că m-a ajuns un mare necaz: văduvia. Mulți dintre fiii mei (sufletești) s-au cutremurat văzându-mă căzut în această stare, crezând că au pierdut pe povățuitorul și păstorul lor cel curat. Și iarăși mulți poate s-au bucurat crezând că voi apuca și eu pe alte căi rele și că vor scăpa de neîncetatele mele sfătuiri și mustrări. Nici frica unora, nici bucuria altora nu s-au împlinit: eu am rămas și mai departe curat în purtările și viața mea, - știind și dându-mi bine seama că fără de această CURĂȚIE SUFLETEASCĂ, nici un rost și nici un înțeles nu ar mai avea numele meu de păstor și învățător. Căci toate Scripturile ar striga după mine: doctore, vindecă-te...
Vă las dar - și vă chem! - să vă uitați oricând în casa, în viața și în purtările mele - și pildă să luați.
V-am arătat iubiții mei care sunt datoriile mele de păstor - și cum m-am silit eu a mi le împlini. Dar precum v-am spus de la început, nu numai păstorul are datorii ci și voi.
Și voi dragii mei aveți datorii tot atât de mari și purtătoare de răspundere ca și mine. În ogorul lui Hristos eu sunt semănător care cu osteneală la vreme și fără vreme, trebuie să semăn Cuvântul și învățătura lui Isus.
- Dar despre felul cum pământul inimii voastre a primit și primește sămânța aceasta - voi veți răspunde!
Eu sunt păstor - și am datoria să chem și să îndrept neîncetat turma pe căile cele bune. Voi veți da seama cum ați ascultat chemarea mea.
Zice Evanghelia: Dacă nu aș fi venit și nu aș fi grăit lor, păcat nu ar avea - iar după ce le-am vestit - răspuns nu au pentru păcatul lor (Ioan 15, 22).
Vedeți ce groaznică răspundere pune Evanghelia pe umerii și pe sufletul vostru? Dacă eu nu aș fi învățat și arătat căile Lui, - cum zice Evanghelia, voi nici o răspundere nu ați purta, ci pe mine m-ar înghiți răspunderea și iadul. Dar dacă eu v-am învățat și voi nu m-ați ascultat, în Ziua Judecății răspuns nu veți avea pentru păcatele voastre. Vai mie, de nu voi vesti Evanghelia - zice Scriptura, dar vai și vouă de nu mă veți asculta (1 Cor. 9, 16).
Acum dar, după 10 ani de păstorire ce v-aș putea altceva îndemna, iubiții mei păstoriți, decât ca și voi cu toții să vă dați seama de datoriile voastre, așa precum și eu însumi îmi dau seama de ale mele și mă silesc a mi le împlini.
Ascultați deci învățăturile mele. Puneți-le în pământul cel bun al inimii voastre ca să iese din ele roade de fapte bune în viața și traiul vostru. Și nu numai să le ascultați ci și cele ce ați învățat și ați auzit de la mine și ați văzut în mine, faceți-le (Filip. 4, 9).
Așa făcând, mă voi mântui și eu și vă veți mântui și voi.
Așa făcând, eu voi fi păstorul despre care zice Evanghelia că își cunoaște oile sale, le scoate la pășune la izvoarele cu învățături - și le apără de lupi. Iar voi veți fi acele oi care cunoașteți glasul păstorului - și mergeți după el.
Așa făcând, în Ziua Judecății când Domnul mă va striga pe mine să îmi dau seama despre voi, - eu voi răspunde: aici sunt Doamne, am păzit pe cei ce mi i-ai dat - și nici unul n-a pierit (Ioan 17, 12).
Eu aici mi-am îngropat soția și cei trei copii. Mi-am îngropat avântul și însuflețirea mea de 10 ani.
Cu același dor cu care aștept Învierea a doua - să-mi înviez soția și copilașii, - cu același dor sfânt aștept și învierea faptelor, răsărirea roadelor ostenelilor mele. Amin...
Notă : În nr. viitor vom da o altă predică despre Darul Preoției rostită de către păr. Iosif Trifa, tot la cei 10 ani de preoție.
Iată și predica aceasta:
Ceva despre darul preoției...
Darul trebuie aprins, înflăcărat. Din darul aprins ies nebunii pentru Hristos... Din darul neînflăcărat iese numai... litera. Darul nu-i o unealtă de făcut bani, el nu stă în haine, ci în viață. Darul nu se poate lua. Se poate doar pierde dacă nu este aprins...
...Reîntors de la sfințire, acum 10 ani, nu puteam înțelege pe deplin aceste vorbe, acest îndemn al sf. ap. Pavel: să aprinzi darul ce ți s-a dat pentru punerea mâinilor mele... (2 Tim. 1, 6).
Trebuie oare să-l mai aprind și eu? Trebuie oare să mai pun și eu ceva în acest dar?
Azi, după 10 ani înțeleg pe deplin acest îndemn. Zece ani de păstorire mi-au arătat și dovedit că în vorbele ap. Pavel este un mare adevăr, este un îndemn, este o poruncă pe care trebuie să și-o însușească fiecare păstor de suflete.
Hotărât: în darul ce-l aducem de la sfințire, trebuie să punem și noi ceva. El este aluatul pus în măsura de făină, - dar frământătura, noi trebuie s-o facem. El este scânteia divină, - focul, noi trebuie să-l aprindem!
Darul ce ni se dă prin hirotonire, ne leagă prin veacuri de-a rândul cu Mântuitorul și cu apostolii Săi.
Dar de la sfințire noi trebuie să ducem cu noi un ceva ce ne schimbă, ne transformă ființa, o scânteie din care trebuie să facem foc mereu, un ceva care să ne ridice peste alți muritori. Din inimă înafară, focul acesta trebuie să ne schimbe mereu în toată ființa noastră, să ne ridice peste alți muritori în ochi, în fapte, în slujbe... Înfierbântatu-s-a inima mea (scrie psalmul) și în cugetul meu se va aprinde foc. Că s-a aprins inima mea! Aprinde-mi Doamne inima mea...
De la sfințire aducem ceva deosebit, un curent sfânt care trebuie să treacă mereu prin noi... un ceva din focul Divinului Isus, din căldura și din însuflețirea vremurilor apostolice.
Trebuie să ne aprindem mereu conștiința despre misiunea ce ni s-a dat. Darul neaprins, nu înseamnă și nu arată nimic. Din darul aprins iese predica, iese însuflețirea, ies mișcări, fapte și ajutor pentru păstoriți.
Din darul aprins iese acea însuflețire în orice vreme, ies nebunii pentru Hristos.
Din darul neînflăcărat iese numai citirea slujbelor din Liturghier și Molitvelnic, literam, - și atât!
Darul aprins, dă duh de scoatere la viață. Darul aprins înalță amvonul... se amestecă în traiul oamenilor cu iubire... Este acela care cu Fie Numele Domnului binecuvântat - nu crede că s-a încheiat chemarea lui pe o săptămână de zile, ci coboară în viața și traiul păstoriților, veghează și învață pe tot locul.
Nu fi nepăsător! Mulți văd darul ascuns în haina ce o poartă la serviciu - și nu în inima sa. Urmările se văd: mulți schimbă acest dar în alte cariere mai rentabile.
Darul nu rămâne în hainele de pe tine, ci el trebuie dus cu noi în viață: să ne vadă toți că avem darul prin puterile noastre, prin vorbele și faptele noastre să ne arătăm darul.
Darul aprins, luminează și încălzește (ca și tot ce este aprins). Cel care nu se aprinde, nici nu luminează (sufletele) ci numai citește înainte literele din Molitvelnic.
E adevărat că darul trebuie să-l trăiești... și nu-i ceva rentabil. Darul nu este o unealtă de făcut bani cu el și o carieră de schimbat cu o alta care-i mai rentabilă.
Darul este un foc nestins. Dar trebuie înflăcărat.
Greutățile, sărăcia și nimic alta nu sunt să-l poată stinge.
Pentru cine l-a înțeles, l-a aprins - și cine l-a simțit, nu-l mai poate pierde. Și nimeni nu-l mai poate lua de la el.
Darul nu se poate lua, după cum zic și canoanele, - dar de la cine nu l-a simțit și nu l-a aprins, - nu mai trebuie luat. Nu mai este nevoie, - l-au pierdut neluat.
Darul nu înseamnă odihnă ci înseamnă ostenelile apostolului.
Darul e sarea pământului. Precum sarea dă gustul mâncărurilor, așa și sarea darului.
Darul în noi, trebuie să fie ceva aprins care nu-i în alți muritori.
Darul nu-i în hainele din biserică, ci el trebuie să fie în inimă, în suflet, în mișcările, vorbele și faptele noastre, oricând și oriunde.
Popa-i popă doar până-i îmbrăcat în hainele din biserică, încolo-i om și el, - asta este o vorbă nebună. Când începi a servi, trebuie să-l simți că se apropie și când predici trebuie să-l simți arzând. În cugetul meu se aprinde foc (zice psalmul) - acest foc e darul.
Cuvântul era în inima mea ca un foc aprins - spune profetul.
Darul apoi trebuie să-l întărești mereu prin citirea Bibliei, prin însuflețire, prin meditare. Într-un foc trebuie lemne ca să dea flacără. Darul este o neîncetată aprindere pentru Domnul.
Vă rătăciți neștiind Scripturile... Și eu zic: Vă răciți!
... Am redat mai sus aceste două predici de la împlinirea celor 10 ani de preoție, nu numai spre a se vedea limpede pregătirea și talentul acestui înzestrat om al lui Dumnezeu, ci și dovada că el avea de la început în sine focul sfânt, darul divin și convingerile înnoitoare pe care era trimis să le aprindă în alții. Și sfințirea, fără de care nimeni nu poate vedea pe Dumnezeu (Evrei 12, 14).
Cele două predici sunt documente zguduitoare despre cum a înțeles el și cum a trăit adevărurile pentru care mărturisea.
Cine ar mai fi fost în stare, dintre toți cei care i-au contestat valoarea și harul - să se așeze în fața unei mulțimi care i-au scrutat timp de 10 ani viața cu toată severitatea - și să spună: viața mea vă poate fi un model de curăție, de răbdare, de dărnicie, de bunătate - în toate privințele - fără teama de a fi dezmințit îndată și cu indignare, - așa cum a fost în stare el?
Care alt preot sau mitropolit din vremea lui ar mai fi putut avea un astfel de curaj.
O astfel de autoritate. Și o astfel de admirație din partea celor din fața lui?
Iată că nu oricine poate fi un ales și un trimis... Și mai ales că darului dat de Dumnezeu trebuie să i se răspundă în aceeași măsură cu jertfa și dăruirea de sine a celui ce-l primește. Acestea două s-au întâlnit atunci undeva foarte sus într-un loc care era mai înalt ca toate și într-un om care era mai înalt ca toți:
Acolo era și muntele și altarul.
Acolo era preotul și jertfa.
Numai de aici poate începe răscumpărarea și mântuirea.
În nr. 12 al foii Glasul Dreptății, ultimul care avea să apară, se publica următorul anunț:
„Se împlinesc 6 săptămâni de la plecarea la Domnul a părintelui Iosif. Duminică, 27 martie se împlinesc 6 săptămâni de la plecarea din această lume a mult iubitului și neuitatului nostru părinte Iosif Trifa.
Din prilejul acesta la Sibiu se va face un parastas întru pomenirea iubitului nostru.
Frații și cunoscuții noștri vor prăznui peste tot locul amintirea celui ce tuturor ne-a fost un binefăcător, - prin rugăciuni - și unde se poate, cu parastase și adunări de reculegere sufletească.
De praznicul Duhului Sfânt, la Rusalii, va avea loc la Sibiu, la mormântul iubitului nostru păstor, un mare pelerinaj, cu frații și cunoscuții din toată țara. Aceasta e chemarea pe care părintele ne-a lăsat-o încă în viață fiind: În fiecare an la Rusalii să veniți cu flori, să cântați, să vorbiți din Biblie și să vă rugați lângă mormântul meu...”
Și se mai publica: „O propunere”, a fratelui Eftimiu Florea din Oradea. Iat-o:
„În legătură cu răspândirea fotografiei părintelui Iosif îmi permit a face următoarea propunere: toți frații să caute a-și împodobi locuințele cu câte un tablou mare a lui Isus Cel Răstignit, iar sub această icoană să fie așezată fotografia părintelui Iosif: sluga la picioarele Stăpânului.
Eu cred că aceasta este cea mai bună cinstire ce o putem face acestui mare vestitor al lui Isus Cel Răstignit. Căci nimeni altul nu a vestit poporului nostru cu atâta jertfă și cu atâta putere pe Isus Cel Răstignit, ca el.
Până când acest mare vestitor al Evangheliei nu ne-a arătat deslușit Calea, Adevărul și Viața, noi eram mai răi decât păgânii. Nu cunoșteam Izvorul Vieții și al Nemuririi - și nici nu ne dădeam seama de grozava ticăloșie a unei vieți fără Isus Cel Răstignit.
Plut. Maj. Eftimiu Florea - Oradea.”
Potrivit acestor două anunțuri avură atunci în țară multe parastase și adunări în amintirea părintelui Iosif.
La Rusalii avu loc un impresionant pelerinaj și adunare la mormântul său.
Iar în casele fraților puteai vedea pe peretele cel mai de cinste icoana lui Isus Cel Răstignit, cu fotografia părintelui sub ea. Cu adevărat sluga credincioasă, la picioarele Stăpânului Credincios și jertfa cea mică trebuitoare pentru noi, sub Jertfa cea Mare, mântuitoare pentru toți.
Cu nr. 12 din data de 13 martie 1938, - deci numai după o lună de la înmormântarea părintelui Iosif, mâna prigonitorului izbuti să strângă de gât și frumoasa foaie Glasul Dreptății. Astfel a fost înăbușit și ucis și al cincilea sol ceresc, după al 12-lea număr.
Să păstrăm o clipă de reculegere în amintirea acestui puternic mărturisitor al Adevărului care a slujit Lucrării lui Dumnezeu și a stat lângă părintele Iosif în cele mai din urmă zile ale vieții sale, îngăduindu-i să-și spună ultimele sale cuvinte către frații și copiii săi.
Să mulțumim Marelui nostru Mântuitor Isus Hristos care a purtat atât de minunat de grijă ca și în acele vremuri să avem un mijloc de legătură cu frații spre a le putea împărtăși marea încercare prin care treceam.
Și să-L rugăm pe Domnul să le răsplătească în vecii vecilor lui Ieronim Stoichiță, alt cirinean, care la vremea celui mai greu urcuș, a ajutat și el, cu dragă inimă, cât i-a fost în putință, la urcarea calvarului Lucrării și a omului lui Dumnezeu.
Se mai întâmplă în acest timp că pe când noi luptam din toate slabele noastre puteri să supraviețuim - Mitropolia lupta cu toate mijloacele sale necruțătoare nu numai să spulbere totul ci să și compromită tot ce era al Lucrării Domnului.
Prin preotul Cândea și încă alții de ai săi care erau în aceeași organizație politică cu Viorel, Mitropolitul lucra pentru a-l târî pe Viorel tot mai adânc în mlaștina pierzării, iar cu ajutorul și neștiința lui Viorel să-l atragă tot mai mult și pe bietul Titus, fiul și orfanul părintelui, în cursa și pierzarea lor.
Astfel Titus, nepricepându-le vicleșugul, nu și-a dat seama de cursa întinsă lui de Mitropolitul Bălan prin oamenii săi - și a căzut în această cursă.
Toate acestea se făceau în ascuns de noi cei de la redacție care nu pricepeam nimic. Eram atât de adânc loviți de tot ce se întâmplase încât nu aveam timp și gând să ne preocupăm de nimic altceva decât de marea durere și pagubă pe care le suferisem și de situația grea în care se găsea Lucrarea Domnului.
Venind oprirea foii și apoi confiscarea tipografiei, eram lăsați fără nici un alt mijloc, fără nici o posibilitate de lucru și fără nici o legătură cu frații.
Prin oamenii săi, Mitropolitul lucra spre a-l convinge pe Titus, să accepte o despăgubire pe care bunătatea Mitropolitului i-o îmbia în schimbul a tot ce pusese tatăl său în prețul tipografiei Oastei - și să nu mai facă nici un apel.
Titus iarăși nu ne spunea nouă nimic din toate acestea.
În toate se înțelegea numai cu Viorel care acum, venea tot mai des de la București pe la el - și îl lua iarăși purtându-l după el pe drumurile lor ascunse.
În aceste condiții, văzând orice posibilitate de lucru exclusă, noi cei care lucrasem la redacție și administrație, trebui să ne împrăștiem.
În afară de Marini și mine toți ceilalți: sora Lița, Opriș, Popovici, Fulea - își găsiră locuri și se angajară pe la diferite servicii în Sibiu. Noi cei doi care mai rămăsesem din redacție simțindu-ne marea răspundere care ne rămăsese, ne frământam cum să facem ca să putem găsi un alt mijloc de legătură cu frații care, obișnuiți cu hrană duhovnicească proaspătă, ne scriau neîncetat și ne cereau să nu lăsăm ca totul să se risipească, așa cum voia prigonitorul și vrăjmașul. Noi înșine eram gata mai degrabă de orice suferințe, dar să nu lăsăm cu nici un preț ca Lucrarea Domnului să înceteze și vrăjmașul să se bucure că ne-a nimicit de tot.
Dar cum să facem?
La Sibiu parcă nici nu ne puteam gândi să mai încercăm. Aici era scaunul de domnie al puternicului prigonitor care își avea în slujba lui nu numai toată puterea religioasă ci și pe cea politică. Dar noi eram în vremea aceea priviți ca cei mai mari vrăjmași ai puterii sale, și după părerea lui, trebuia să fim nimiciți fără nici o cruțare.
De câte ori ne spusese părintele nostru Iosif vorbele astea:
- Mitropolitul este un om foarte răzbunător, - eu îl cunosc bine!...
Începusem să-l cunoaștem acum și noi. - Și ne dădeam seama ce greu s-ar mai putea vreodată nădăjdui să ieșim cu vreo foaie aici la Sibiu, în coasta lui.
- Totuși să mai încercăm, zise într-o zi Titus.
Avea el legăturile lui care îi promisese că se poate.
Avea și el nevoie de un mijloc prin care să-și mai poată desface din cărțile rămase după părintele Iosif, în depozitul librăriei. Acestea erau singurul lui mijloc de existență.
Și mai erau prin țară atâtea restanțe de la cărți și abonamente.
Pe de altă parte foile Mitropoliei răspândeau neîncetat tot felul de neadevăruri cerând ca toți banii datorați pentru tot ce fusese al Oastei - cărți și foi - să le fie trimiși lor.
Bieții cititori nu mai știau ce să facă!
În vremea acelor necazuri, Biserica greco-catolică încerca prin diferiți oameni ai săi să se apropie de noi, dându-ne să înțelegem că ea ne-ar oferi o posibilitate de ieșire din acest impas. De altfel în toate încercările ultimilor ani noi găsisem atâta înțelegere la acești oameni încât am mulțumit neîncetat lui Dumnezeu pentru ajutorul pe care îl primisem de la El prin ei.
Dl. Metea de la Făgăraș, care ne ajutase prin gazeta lui Ecoul și Alarma fusese născut dintr-o familie de greco-catolici.
Dl. Stoichiță care ne oferise acum atât de binevoitor gazeta lui Glasul Dreptății - și apărarea în procesul cu tipografia, - la fel era dintr-o familie de greco-catolici.
Mai nou, venise odată în casă, împreună cu Titus și un preot misionar, anume Eugen Călugăru. Și acesta era tot de la greco-catolici și se oferise și el să sprijinească prin tot ce poate lucrarea minunată a Evangheliei care se făcea prin Oastea Domnului.
Fără să bănuim nimic rău în apropierea de noi a acestor suflete binevoitoare din Biserica greco-catolică, noi am simțit-o ca un semn bun. Învățătura despre dragostea atotcuprinzătoare a lui Hristos în care fusesem născuți, hrăniți și crescuți - prin care îi vedeam și simțeam frați pe toți oamenii, - ne apropia de toți. Eram încredințați că marea comoară pe care o dobândisem noi - Isus Cel Răstignit, - le lipsea tuturor și că noi avem datoria să le-o facem cunoscută oricui se apropie de noi și oricăruia de care ne apropiem.
În afară de asta aveam între fiii Bisericii-surori, mii și mii de frați ostași. - Ce era deci mai normal decât să răspundem cu dragoste acestei bunăvoințe! În cultivarea apropierii de frații greco-catolici, noi ne găseam pe linia evanghelică a apropierii și închegării unității noastre de credință și de neam. Răspundeam cu inima curată, unei iubiri binevoitoare ce ne fusese arătată mereu. Și urmam în privința aceasta pilda părintelui Iosif de la care învățasem să avem „gândul care era în Hristos”, adică unirea și iubirea tuturor.
De aceea nu numai că n-am văzut nimic rău în această colaborare cu frații greco-catolici, ci chiar un mijloc menit să ducă în cele din urmă la marea și fericita depășire a prăpastiei confesionale dintre noi. O, dacă ar fi găsit toată înțelegerea gestul nostru de la cei mari!... Cum s-ar fi rezolvat de fericit problema asta, care se va „rezolva” mai târziu în modul cel mai nefericit - și va fi mulți ani o sursă de dureri și otravă între frații de același neam!
Din felul cum vorbea, preotul Eugen Călugăru, arăta a fi un om însuflețit de gândurile și simțirile Evangheliei de care erau pline inimile noastre. Aceasta ne-a bucurat mult, crezându-l un dar al Domnului, pentru o mai temeinică lucrare duhovnicească, între fiii Bisericii greco-catolici.
Eu l-am întâlnit pe preotul acesta doar o singură dată la adunarea de Rusalii, căci după o săptămână de la oprirea foii Glasul Dreptății plecasem acasă la Beiuș.
Marini rămăsese cu Titus la Sibiu, continuând încercările pentru foaie. În acest răstimp ei găsiseră pe Eugen Călugăru care avea niște cunoștințe prin care - zicea el - sperăm să fim ajutați ca să obținem mai repede noua autorizație pentru foaie.
În acest fel mă încunoștințaseră ei și pe mine prin scrisori...
Când am venit la Sibiu pentru adunarea plănuită de Rusalii, am găsit lucrurile în starea asta: promisiunea că în curând vom avea o nouă gazetă.
Am pus deci la cale înțelegerea că atunci când vom putea scoate foaia, să ne adunăm iarăși cu toții la redacție.
Până atunci, iată cum au decurs lucrurile la adunarea de Rusalii 1938, primul pelerinaj la mormântul părintelui Iosif.
Din toate părțile țării veniră la Sibiu un mare număr de frați și surori, - potrivit chemării publicată în ultimul număr al foii Glasul Dreptății.
Veniră și pentru a-și aduce fiecare darul lacrimilor și al recunoștinței sale la mormântul părintelui Iosif, după chemarea și dorința lui. Dar veniseră și spre a vedea cu ochii lor, care mai este starea la Sibiu, unde trebuia să arătăm că Lucrarea Domnului n-a pierit și n-a încetat ci că ea este mereu vie și lucrătoare.
Au luat parte pelerini din aproape 200 de localități din țară, frați și surori din 40 de județe cu peste 20 de steaguri.
Încă de vineri au început să sosească frații, cum se întâmplă de obicei că vin întâi cei mai de departe. Așa și acum primii au venit frații și surorile de prin Basarabia, Dobrogea, Crișana, Bucovina... Unii făcând sute de km pe jos, cum erau frații Gheorghe Ursu din jud. Neamț, Ioan Popescu din Bujoru - Vlașca sau Gh. Marcu din Sărulești - Ilfov.
Printre cei sosiți de vineri seara au fost și păr. Vladimir venind cu fr. Romanenco din Orhei, fr. Petru Șerban din Cernăuți, Ilie Marini și Urdea Nicolae precum și fr. N. Droc din Vâlcea cu încă 17 frați și surori veniți călare pe cai peste munți, până la Sibiu... Iată-i venind și pe fr. Eftimiu Florea - Oradea, Silvestru Barbă - Bucovina, Ana Munteanu - Călărași...
Sâmbătă sosesc alții. Încep adunările pline de putere și bucurie în Domnul. Sala mare a redacției din Aleea Filozofilor este neîncăpătoare. Se întâlnesc pentru a treia oară aici din nou frații din toată țara, în număr atât de mare...
Sâmbătă seara se perindă aducând adunării salutul fraților din toate părțile țării mulți frați delegați veniți. Ei vorbesc plini de putere și de hotărâre despre statornicia tuturor în legământul dintâi, despre lupta Domnului care este dusă cu râvnă, cu încercări și cu roade peste tot. Și arătându-și dragostea și recunoștința față de părintele duhovnicesc care i-a născut în Hristos, își reînnoiesc legământul de a rămâne neclintiți până la moarte pe calea Evanghelică a Oastei. În Biserica și credința în care am fost născuți din nou prin părintele Iosif căruia am venit să-i dovedim dragostea noastră neschimbată... Și că mergem pe urmele lui...
În acest fel au vorbit frații: Isaia Pele - Bihor, N. Galețchi - Soroca, Ion Moraru - Târnava, D. Romanenco - Orhei, F. Crăciun - Buzău, Tache Grădinaru - Galați, și mulți alții.
Duminică dimineața au apărut grupuri frățești de la Cluj, Iași, Arad, Someș, Sighișoara, Alba, etc. În marea mișcare sosește fanfara și grupul fraților din Yugoslavia... Este o animație și o bucurie de nedescris în inimile tuturor.
După un timp de pregătire, la ceasul potrivit, ne-am încolonat cu toții și în rânduri frumoase ne-am dus la catedrală pentru a participa la Sf. Liturghie.
La ora două după masă, ne-am încolonat cu toții pentru pelerinajul la mormântul părintelui Iosif.
În capul coloanei se așeză marea fanfară a fraților din Yugoslavia, toți în portul lor bănățean. Urmează cele 20 de steaguri ale Oastei aduse de către frații veniți din toate părțile țării, apoi în rânduri de câte 6-8, cu flori în mâini și cântând, întâi frații apoi surorile, ne îndreptăm, străbătând străzile orașului spre cimitirul cu mormântul neuitat.
Tot drumul minunat și duios a fost presărat cu cântările noastre înlăcrimate și fericite.
Mii de privitori rămâneau uimiți de tot ce vedeau și auzeau. Era o priveliște de nedescris. Mulți străini s-au luat și ei după noi spre cimitir.
Ajunși la mormânt, cântarea Pasăre măiastră a avut un efect zguduitor... Mulțimea fraților însoțea cu glasul scăldat în lacrimi, sunetul mișcător al fanfarei...
După o rugăciune fierbinte înălțată de toți prin glasul fr. Marini, am păstrat împreună câteva clipe de tăcere lângă mormântul înconjurat de frați, cum înconjuram altădată făptura iubită a părintelui nostru sufletesc.
Primul a vorbit pr. Vladimir, înflăcărat și duios, arătându-și neclătinata credință în biruința Oastei - și neschimbata dragoste față de părintele Iosif. ...Hotărârea noastră este statornică și vom lupta până la moarte pe calea Domnului pentru mântuirea noastră și a altora, pentru Cauza Evangheliei și Bisericii lui Hristos, așa cum ne-ai învățat tu iubitul nostru părinte, ca să ne putem întâlni la sfârșit Acolo în Împărăția cerească, cu Domnul nostru Isus și cu voi cei iubiți care ați ajuns acum acolo la El...
Au urmat apoi la cuvânt delegații fraților din Bucovina, din București, din partea părintelui Vasile, din Făgăraș, din jud. Alba și alții, după care din partea redacției a încheiat vorbirea fr. Ioan Marini.
Seara, ne-am întors din nou în același fel, încolonați cu toții cântând în Aleea Filozofilor, la redacția noastră.
A urmat o altă adunare în marea curte a casei, până târziu. S-au perindat din nou la cuvânt alți frați care rămăseseră de la mormânt.
Aici au vorbit tot așa de înflăcărați și de hotărâți printre alții, frații Miron Dănuț de la Satu Mare, Ioța Barna de la Arad, Ilie Măran din Yugoslavia, Ilie Marini din Alba, N. Ștefan din Ialomița, Eugen Ciobanu din Moldova...
Toți au promis că vor rămâne neclintiți pe calea Domnului, că vor lupta fără a se abate nici la dreapta nici la stânga de pe calea Domnului, că nu vor părăsi niciodată Lucrarea Oastei. Și au pus legământ că până la moarte vor rămâne credincioși și hotărâți în lupta Domnului, așa cum i-a învățat părintele Iosif.
Și mulți alții au mai spus aceste legăminte atunci...
A doua zi s-au urmat întocmai cele din ziua întâi.
Dimineața am luat parte cu toții la biserică, iar apoi îndată după amiază ne-am încolonat cu toții având în frunte ca și în prima zi fanfara și steagurile, apoi frații și surorile, au urmat cântând și plângând, același drum spre mormântul nostru al tuturor.
După cântarea Pasăre măiastră ne-am rugat zguduitor prin glasul părintelui Vladimir, slăvind Numele Dumnezeului nostru și mulțumindu-I că ne-a ajutat să ne putem împlini marea datorie de recunoștință pe care o avem față de părintele nostru care ne-a născut la o viață nouă în Domnul și să venim aici la mormântul lui. El ne-a chemat aici nu numai spre a nu-l uita pe el, ci pentru ca întâlnindu-ne măcar o dată pe an să ne îmbărbătăm unii pe alții - și să nu încetăm a lupta pentru mântuirea sufletelor noastre, care este legată de lupta pentru mântuirea sufletelor altora, în care am fost chemați la Domnul.
În acest fel au vorbit apoi fr. Traian Dorz din partea redacției, Popa Petru cu Viorel Cătănici din Hunedoara, Ioan Opriș, I. Radu, I. Dragomir, Simion Achim din Sibiu, Tache Grădinaru din Galați, Fr. Moțoc din Romanați, Lemnaru din Buzău, Ștefan Șandru din Sighișoara, Ilie Măran din Yugoslavia, Ion Diță din București, Ion Berariu din Timiș, Gh. Mihai din Cluj, Eftimiu Florea din Oradea... Surorile Suzana Lador din Someș...
La sfârșit, toată mulțimea în genunchi am înălțat tot prin graiul părintelui Vladimir, rugăciunea de încheiere, care a fost ca o nouă putere de legământ din partea tuturor celor prezenți că vom sluji totdeauna numai lui Dumnezeu, că vom fi gata oricând pentru orice suferințe pentru Numele Domnului nostru Isus Hristos, dacă Evanghelia și lupta Lui ne-o va cere - și că vom urma fără nici o abatere învățătura și pilda părintelui nostru în Hristos și în Biserica Lui.
„Pogoară-Te Duhule Sfinte și pecetluiește cu Focul Tău cel Sfânt, acest legământ care este al tuturor copiilor Tăi din Oastea Ta. Și ajută-ne ca să fim gata fiecare oricând și pentru plug și pentru jertfă. Amin.”
Cu acestea ne despărțim de mormântul neuitat.
Fanfara intonează pentru ultima dată Pasăre măiastră în plânsetele copiilor care nu se mai pot despărți de părintele lor... Ne luăm apoi rămas bun unii până la anul poate, alții până în veșnicie...
Și mormântul iubit rămâne în urma noastră acoperit de flori și de lacrimi.
Așa cum dorise cel al cărui trup odihnea sub ele.
Toate acestea se petreceau în iunie 1938.
După o lună, pe data de 15 iulie 1938, gândul și alergările pentru o nouă foaie - izbutiră. Pe numele său, Titus, fiul părintelui Iosif, reuși să obțină o aprobare de la Tribunalul Sibiu pentru tipărirea unei gazete: Armata Domnului Isus Biruitorul.
O nouă însuflețire ne strânse pe toți să lucrăm pentru continuarea împlinirii marii noastre răspunderi.
Acest număr apăru în 12 pagini, având pe prima pagină repetarea titlului: „El veșnic e Biruitor”, din frumoasele și fericitele apariții de mai înainte a foilor noastre cu Numele: Isus Domnul nostru.
Prin cuvintele pline de putere de sub acest titlu, fratele Marini înfățișa fericitul adevăr că: „Hristos, Domnul nostru în Numele căruia luptăm și pentru Slava căruia ne jertfim, este și va fi totdeauna Biruitor. Că El ne-a dat pe Duhul Sfânt ca Ocrotitor, Mângâietor și Ajutor în lupta Evangheliei Sale și că acum El este Îndrumătorul nostru Statornic și Credincios, în vestirea Golgotei și adâncirea tainei mântuirii. El vorbește neîncetat tuturor oamenilor despre Isus, Biruitorul diavolului, al păcatului și al lumii.
...Predica Duhului Sfânt este aceeași și azi, ca și în prima zi a Cincizecimii. El ne învață și ne încredințează că Isus e Viu. Că El veșnic este Biruitor. Chiar dacă necredința pare să fi biruit pe o clipă și că ea ar fi înfrânt Credința și Adevărul... Aceasta numai pare, fiindcă Isus Hristos este Viu și va fi Biruitor în vecii vecilor...
Și prin El și noi vom fi vii și biruitori pe veci.
Deci sus inima iubiți frați, cu vestirea de foc a Golgotei, a sf. Biserici, așa precum ne-a învățat de la Duhul Sfânt scumpul nostru părinte, - să pornim înainte la luptă, căci Isus Biruitorul este cu noi.
I. Marini.”
Pe toate celelalte pagini urmam noi toți, fiecare din cei cunoscuți de mai înainte cititorilor, cei ce scrisesem foile noastre iubite.
O notă deosebită ducea acest număr de foaie, nota iubirii și apropierii dintre toți copiii lui Dumnezeu, pe care ne-o poruncește Cuvântul Sfânt al Evangheliei. Și ne-o poruncesc semnele vremurilor care prevestesc apropierea unor mari nenorociri.
În fața tuturor acestor nenorociri care se prevesteau apropiate, noi îndemnam din toate puterile la o adevărată întoarcere în masă la Dumnezeu. Căci unirea noastră pe care o doream și unii și alții nu poate veni decât prin această naștere din nou a tuturor în Hristos. Singură această înfiere cerească ne poate face înfrățirea credinței și a neamului nostru...
Ce puternic credeam noi în acest ideal atunci. Ce moment grav era pentru noi realizarea lui. Ce minunat mijloc ne dăduse Dumnezeu pentru acest scop. Și ce frumos s-ar fi putut realiza!
Războiul nefericit care a izbucnit îndată, ne-ar fi aflat uniți și credincioși. Și cred că Dumnezeu ne-ar fi izbăvit din toate nenorocirile din timpul lui și de după el, cu mult mai puține suferințe și pierderi.
Atunci desigur nu știam prea multe, dar aveam o mare credință, o puternică nădejde și o sinceră iubire.
Și tot ce lucram, izvora din acestea.
Mulțimea fraților și cititorilor cunoșteau și primeau cu bucurie foile noastre, orice titlu ar fi purtat ele și ori de unde apăreau. Erau obișnuiți acum cu nedreptatea și nu se mirau nici nu se descurajau când aflau că o foaie ne-a fost iarăși oprită.
Ei știau că noi cei de la redacție vom face totul pentru a ieși de sub lespedea aruncată peste noi, undeva în altă parte și sub alt nume. Așa că ei așteptau cu răbdare. Când primeau o nouă publicație știau că este glasul Frățietății lor - și se regrupau în grabă iarăși în jurul glasului cunoscut.
Bucuria fiecărei apariții însă era totdeauna însoțită de teama noii sugrumări. Așa ne-am bucurat noi mereu tremurând după Cuvântul Sfintei Scripturi, în toți anii noștri de luptă atât de frumoși și atât de chinuiți.
Bucuria aceasta nouă a noastră, deși n-o crezusem prea pentru multă vreme, totuși a ținut mult mai puțin decât ne gândisem.
Chiar în zilele când foaia se găsea încă sub tipar, nici nu ajunsese să se trimită prin țară, noi cei ce figuram ca redactori, fr. Marini, eu și I. Capătă, primirăm, fiecare pe nume, câte o adresă-avertisment din partea Mitropoliei. A mea purta nr. 8229 din 12-VII-1938 și se încheia așa: „...cu părintească iubire te îndemn să sistezi fără întârziere gazeta Armata Domnului Isus Biruitorul și să rupi orice legătură cu preotul caterisit Eugen Călugăru... În cazul că nu te vei conforma celor de mai sus, în decurs de 15 zile, vei cădea sub pedepsele canonice prevăzute în canonul 31 apostolesc, 18 al Sinodului al IV-lea ecumenic și canonul 34 Trulan... Cu arhierești binecuvântări, Nicolae, Arhiepiscop și Mitropolit...”
...Dar n-a mai fost nevoie să sistăm noi apariția gazetei noastre, fiindcă au sistat-o alții „fără întârziere”, din porunca lui răzbunătoare...
După această ultimă încercare, noi, I. Marini, eu și I. Capătă plecarăm definitiv de la Sibiu. Cei doi deocamdată la Săsciori, iar eu acasă la Beiuș.
De altfel, chiar dacă lucrurile ar mai fi putut continua din pricina cenzurii, nu știu cum am fi mai putut lucra din altă pricină.
Am mai spus de câteva ori despre planul viclean al Mitropolitului de a-i atrage pe cei doi tineri nepricepuți care purtau numele de Trifa (întâi pe nepotul Viorel apoi prin el, pe fiul Tit) - în apele urâte și tulburi ale politicii celei mai primejdioase.
Acest plan, împiedicat câtă vreme trăia părintele Iosif, - acum nu mai avea nici o piedică. De noi și de nici unii dintre frați nu mai țineau câtuși de puțin seamă nici Viorel și nici Tit.
Văzând aceasta noi și toți frații, ne-am despărțit total de ei.
Rămași singuri, Mitropolia prin oamenii ei, făcea tot ce voia cu Viorel, iar Viorel făcea tot ce voia cu Titus.
Tipografia deși era câștigată prin proces, era lăsată încă în administrarea lui Tit. Mitropolia n-avea deocamdată nici un interes s-o mute, întrucât aceasta ar fi necesitat multe cheltuieli și în afară de asta, vechea lor tipografie încă mai era bună. Puseseră mâna pe ea și asta deocamdată le era de-ajuns. Când vor avea nevoie, o vor muta. Suma de bani care trebuia s-o dea lui Titus drept despăgubire pentru partea lui, ar fi trebuit s-o achite la mutarea tipografiei... Amânarea mutării aducea amânarea achitării banilor... Iar acum amânarea începea să însemne și devalorizare...
Două câștiguri: vor plăti suma când le va conveni. Și cât le va conveni.
Le-a convenit atunci când banii erau atât de fără valoare încât bietul Titus nu s-a ales aproape cu nimic din partea lui.
Dar amânarea, mai însemna și altceva. Cei doi tineri Trifa, rămași singuri, puteau fi făcuți să intre tot mai adânc în politica lor oarbă, încât la un moment dat ei să fie înlăturați de către autorități și pe totdeauna din calea planurilor Mitropoliei cu Oastea și cu moștenirea lui Trifa... Politica în care vor fi împinși îi va duce la pierzare sigură, iar el, Mitropolitul va fi nevinovat de sângele lor, treaba lor, ei și-au făcut-o... Însă totul îi va cădea pradă cu ușurință în mâini.
În tot planul acesta Mitropolitul a lucrat prin oamenii săi apropiați și anume prin secretarul și favoritul său Alexandru Popa, preotul Cândea, și alții cum am mai spus.
Bietul Titus va vorbi mai târziu cu toată amărăciunea lui despre toți aceștia și despre toată cursa care i-a fost împinsă prin ei îndeosebi lui. Mărturia lui va fi dureroasă și grea, fiindcă el va spune pe larg totul după ce i se vor fi deschis ochii... Dar această mărturie va fi numai după mulți ani, când el va fi ispășit cu mari sacrificii neascultarea lui din tinerețe.
(Mult mai târziu, când a rămas fără nici o slujbă, el se va duce la Mitropolie să-și ceară un loc de muncă de la cei care se foloseau de tot avutul său luat pe degeaba - i se va răspunde:
- Nu putem să te angajăm fiindcă d-ta n-ai contribuit la fondul nostru de pensii, iar când va trebui să ieși la pensie vei fi o sarcină pentru noi...
Se împlinea și în privința asta profeția părintelui cu umilirea și nedreptățile la care va fi supus și fiul său, din partea Mitropoliei...).
Atunci așa s-a și întâmplat, după cum plănuise Mitropolitul.
În timp ce toată Lucrarea Oastei își vedea de Ținta ei în afară de orice amestec cu politica și cu lucrările ei lumești și drăcești, - Viorel și Titus, rupți de Lucrarea Oastei și pe de-ascunsul de frați, - lucrară în tipografia Oastei, (în această unealtă a Domnului), tot puși la cale de oamenii Mitropolitului, o carte politică...
Au fost - firește! – „prinși” de autorități. Și se înțelege ce a urmat: Titus a fost băgat la închisoare împreună cu toți cei ce lucraseră la el. Viorel, mai meșter, a dispărut, - iar Mitropolia nevinovată se alesese cu mult dorita și marea pomană: Îi căzu în brațe tot avutul acesta agonisit cu atâta trudă și sudoare sfântă, stropit cu atâta sânge și lacrimi sfinte. Încă odată ucigașa lăcomie își atinsese scopul ei cel blestemat. Una dintre cele mai viclene curse puse în calea Lucrării Domnului „reușise”.
De acum nu numai Tipografia este „câștigată” pe totdeauna ci un câștig și mai mare va fi realizat, anume că peste numele de Trifa va fi aruncată o pată urâtă, politică, urâtă de toată lumea. De acum peste toată Lucrarea Oastei rămasă după numele Trifa, va putea fi aruncată cu ușurință această vină politică. Și prin urmare, toți cei care vor mai mărturisi atașamentul lor față de părintele care a purtat acest nume - vor putea fi ușor învinuiți ca părtași la vina politică a celor doi Trifa.
Cu o satisfacție nelegiuită, cei ce daseră lovitura cu dublu câștig se fericeau acum, frecându-și mâinile.
Ce le păsa lor de victimele care îi ascultaseră că zăceau la închisoare, sau că un ban sfânt fusese răpit în chipul cel mai mârșav? Diplomația lor perfidă izbutise.
Prin tainica îngăduință a lui Dumnezeu spre scopul numai Lui știut cu toate câte le îngăduia El ca să se întâmple - a reușit o vreme și acest gând viclean, urmărit de potrivnicul Lucrării lui Dumnezeu.
Pe parcursul multor ani după aceea prigonitorul a folosit cu mare învinuire împotriva Lucrării Oastei, minciuna că ea este o organizație politică. Diavolul știuse cât de rău poate să facă Evangheliei și fiilor ei, prin această învinuire nedreaptă și vicleană.
Ceea ce Satan nu reușise de prima dată când pusese la cale planul cu venirea protopopului Moța spre a băga politica în Oastea Domnului - reușise în parte acum.
Atunci, când cu Moța, planul cel viclean nu i-a reușit fiindcă părintele Iosif deși grav bolnav, a înțeles acest plan ucigaș și l-a zădărnicit. Părintele Iosif avea atunci și priceperea și autoritatea necesară ca să se împiedice aceasta.
Dar acum, noi, chiar dacă vedeam și ne împotriveam, - nu mai aveam nici o putere să împiedicăm răul. Eram socotiți prea mici și prea nepricepuți.
Ci noi neavând altă putere, - ne-am despărțit și ne-am depărtat. Pentru ca Lucrarea Domnului pe care o reprezentam, să nu fie amestecată cu nimic în toate acestea.
Dar cu toate astea, lupta cu acest demon viclean și obraznic nu ne-a fost nici scurtă și nici ușoară. Necazurile pe care ni le-a făcut amestecul lui Tit și Viorel, ne-au cerut multe suferințe, pagube și jertfe multora, mulți ani.
Prețul cumplit al tuturor acestora să ne învețe măcar pe viitor ca să ne împotrivim până la sânge în lupta de a păstra Lucrarea Domnului ferită de orice amestec.Și în afară de orice fel de politică lumească.
În viața nici unui credincios și a nici unei adunări credincioase n-are ce căuta nici un fel de politică lumească. Dacă ne-am predat lui Hristos, să fim ai Lui, în întregime. Și a nimănui altuia în nimic.
Să nu mai știm într-adevăr de nimic altceva decât de Hristos Cel Răstignit și de mântuirea Jertfei Sale. Dacă se interesează cineva de Hristos, stăm cu el și mergem cu el oricât. Dacă nu-L interesează Hristos, atunci nu stăm cu el nici o clipă și nu mergem cu el nici un pas.
Să ne fie aceasta ținere de minte până în veci.
Oricine nu va ține seama de acest adevăr se va face vinovat și de Cuvântul lui Dumnezeu dar și de jertfele nevinovate date pentru neascultarea celor din trecut.
Astfel Titus, bietul fiu al părintelui, înșelat de ambiția lui Viorel și de viclenia oamenilor Mitropoliei a avut să ispășească neascultarea lui cu mulți și grei ani de închisoare.
Scăpat pentru o vreme de către unele evenimente politice, el a fost iarăși luat pentru alți ani, de către alte evenimente politice.
Dar prin aceste lungi și grele suferințe, el și-a ispășit neascultarea sa - și inima lui s-a reîntors la urmă lângă vatra iertătoare și caldă a amintirii marelui său părinte. Și spre apropierea de frații lui din tinerețea curată și sfântă în Domnul. Multe din documentele scrise în cartea aceasta sunt aflate de la el... În bunătatea Sa cea mare, Domnul a ținut seama de vremea de neștiință a acestui copil și după prețul suferinței plătit pentru neascultarea lui din tinerețe, - el și-a găsit mângâierea și liniștirea inimii. Din pricina părintelui său, Domnul a avut milă de el.
Dar cei care n-au fost învredniciți încă de ispășirea prin suferință și de curățirea prin foc de nelegiuirea pe care au făcut-o... Cei care nu s-au pocăit de răul pricinuit Lucrării Domnului, - vor trebui să le ispășească odată pe toate acestea mult mai lung și mult mai greu...
Odată ce lucrurile la Sibiu au ajuns la despărțirea noastră definitivă de Titus și la spulberarea oricărei nădejdi de lucru, - ne-am îndreptat gândurile înspre alte părți.
Deocamdată în țară au avut loc mari adunări frățești, iar noi, neavând gazetă, - mergeam dintr-o adunare în alta, dintr-un județ în altul, dintr-o regiune în alta, pentru a ne bucura și îmbărbăta frații. Astfel descoperirăm mijlocul cel mai fericit de legătură frățească: întâlnirea personală și starea de vorbă față către față, cu toți cititorii noștri. Până atunci, cei mai mulți nici nu ne văzuseră niciodată fața, deși ne citiseră scrisul și ne cântaseră versurile de ani de zile.
Ce emoționante și fericite erau adunările noastre atunci! Din sat în sat și din adunare în adunare, bucuriile noastre erau din ce în ce mai mari și numărul celor care se hotărau pentru Domnul creștea fericit. Legăturile noastre se făceau tot mai puternic, iar adâncirea în Cuvântul Domnului tot mai frumoasă și îmbucurătoare.
Dar țara era mare, frații mulți, - iar noi puțini și timpul mărginit.
Nevoia de o altă foaie, apoi de cărți de cântări și de calendare - se resimțea tot mai mult. Trebuia neapărat să găsim mijlocul de a ieși cu o altă foaie de pe undeva.
Cea dintâi ocazie aveam s-o găsesc eu.
Prin fratele Malița de la Oradea l-am cunoscut acolo pe Gheorghe A. Petre care scotea ziarul Gazeta de Vest. Cu ajutorul acestuia vom încerca să obținem un supliment duminical, prin care vom face legătura cu frații. Am mers la el, i-am promis tot ce puteam face pentru ajutorarea gazetei lui, în schimbul îngăduinței de a tipări sub numele acestei gazete un supliment duminical pentru Oastea Domnului...
La început a consimțit. Astfel am tipărit în octombrie 1938 primul număr din Ogorul Domnului - pe care l-am trimis de la Oradea, fraților din țară.
Dar abia am reușit să tipărim al doilea număr până când ne-a ajuns și aici răzbunarea urmăritorului de la Sibiu.
Gheorghe A. Petre era mult mai legat de cercurile oficiale bisericești decât fuseseră Metea și Stoichiță. Așa că de îndată ce a fost supus primelor presiuni - a cedat. De la al doilea număr n-am mai putut lucra cu el. De altfel încă de la început nu se ținuse de cuvânt ci se amestecase în aranjarea și în conținutul foii noastre, așa că am rupt orice legătură cu el, încetând apariția foii Ogorul Domnului.
Cu ocazia aceasta însă ne-am făcut cunoștință cu directorul tipografiei care imprima gazeta - și mai târziu am tipărit la el multe alte lucrări. Astfel am tipărit atunci o frumoasă ediție din Cartea de Cântări cu note. Calendarul pe 1940, un volum Din lupta Domnului, o carte a fr. Eftimiu Florea, o alta a lui Tudusciuc, o alta a lui Simion Paraschiv, O zi istorică din Istoria Oastei - și altele...
După încercarea nereușită de la Oradea cu Ogorul Domnului fr. Urdea Nicolae a găsit o altă posibilitate la Cluj, înștiințând de asta pe fr. Marini care era la Săsciori.
La Cluj era un entuziast preot catolic, anume Vasile Chindriș. Acesta încercase și el în Biserica greco-catolică ceva în felul părintelui Iosif, dar mult mai redus. Fără a aduce nimic nou, decât o mai activă observare a regulilor de viață strict religioasă și formală cerute de rânduielile Bisericii sale greco-catolice, preotul Chindriș era totuși un entuziast. Un neliniștit ostenitor pentru reactivarea vieții spirituale din parohia sa - Iris, din Cluj și jur.
În acest scop reușise să-și preocupe de pe undeva o mică și veche mașină de tipărit, părăsită de alții și cumpărată de el pe un preț redus. Tot micul inventar al vechii tipografii era grămadă într-o cămăruță de la casa unde locuiau cei doi frați ai părintelui Chindriș cu familiile lor. Ei aveau în grijă și tipografia... Ei erau și culegători și mașiniști.
Mașina avea o roată mare la care, în loc de motor, se învârtea cu mâna. De fiecare dată, când era ceva de tipărit, fratele Gheorghe, slujitorul parohial Iris, prindea cu mâinile lui tinere și puternice marea roată a mașinii - și îndată ieșea de sub tipar tot puținul tiraj de câteva foi, pe care le avea de scos pe atunci părintele Chindriș, care era și scriitorul și răspânditorul foii.
Harnicul și întreprinzătorul preot Chindriș avea autorizație pentru o revistă: Viața Creștină, pe care o tipărea, mai mult ocazional și o răspândea într-un număr mic de exemplare și într-un format mic cu pagini reduse - doar în parohia sa și la mai câțiva abonați și cunoscuți de prin apropierea Clujului.
Venind vremurile de criză, întreprinderea părintelui Chindriș trecea prin mari greutăți și acțiunea lui suferea din ce în ce tot mai mult. Fântâna lui se alimenta mai mult de pe acoperiș decât din izvor - și astfel secă repede, în seceta ce se resimțea tot mai puternică pe măsură ce se apropiau vremile grele ale războiului ce se pregătea.
În această stare îl găsiră pe preotul Chindriș din Cluj fr. Marini și Urdea, când încercarea nereușită de la Oradea ne înduioșară sufletul din noi.
Se intră în vorbă cu părintele Chindriș și repede se ajunse la înțelegerea să tipărim pentru frații noștri din Oaste Viața Creștină (care și așa nu mai putea apărea singură, din lipsă de orice mijloace).
În felul acesta primea de lucru și tipografia cu toți angajații care depindeau de ea (cei trei și familiile lor). Apoi se asigura plata impozitelor, a chiriei - și celelalte cheltuieli. În afară de asta se mai reînviora și întreaga viață spirituală din parohie și din rândurile celor câțiva prieteni și cititori mai vechi ai gazetei.
Apoi sub toate acestea, undeva dedesubt, foarte bine ascunsă în inimi, o speranță tainică mai largă și mai mare, - în legătură cu viitorul Oastei și cu drumul ei spre Biserica Catolică...
În toamna anului 1938 fratele Marini reuși să tipărească, în condițiile modeste pe care le avea tipografia Viața Creștină - calendarul nostru pentru anul 1939. Era mult sub condiția celorlalte calendare ale Oastei, dar în situația noastră de atunci - era totuși foarte mult.
Cum noi pierdusem orice garanție de continuitate a scrisului din pricina atâtor sistări și mutări, abonații noștri nu mai aveau nici o siguranță să mai aboneze pe timp îndelungat foile noastre care apăreau doar câte într-un număr-două.
Așa că acum neavând abonamente, rămăsesem fără nici un ban. Trăiam numai din vânzarea cărților pe care le tipăream înainte și calendarelor, singurele care mai aveau cumpărători. Trebuia să lucrăm luând împrumut dinainte orice sumă de bani cu care să tipărim o carte sau un calendar, urmând ca doar după vânzarea acestora să ne plătim și datoria și să ne mai descurcăm până la altă tipărire.
Cele mai sigure de vânzare erau calendarul și Cartea de Cântări. Cu ajutorul acestora puteam duce lucrul și lupta mai departe. Deși încă foarte mulți din cei care ne duceau cărțile spre desfacere pe datorie - tot mai rămâneau restanțieri. Unii până la urmă nu plăteau decât jumătate. Iar alții nimic...
Totuși Domnul era cu noi și lucrul Său propășea fericit...
În această nesiguranță a noastră pământească și în aceste peregrinări dintr-o parte în alta, mereu amenințați și împiedicați în toate felurile, săraci și lipsiți uneori și până de hrana zilnică strict necesară, - sfârșirăm anul 1938 cu speranța acestui adăpost mai stabil de la Cluj.
Precizarăm cu părintele Chindriș toate îndatoririle noastre materiale față de tot ce ni se va lucra la tipografie... Dar convenirăm și asupra deplinei noastre independențe în ce privește linia Oastei. Și a materialului pe care noi va urma să-l tipărim în foaia lui, dar numai pentru frații noștri.
Ni s-a promis deplina libertate în tot ce aveam să lucrăm și ni s-a dat asigurarea că nu se va produce nici un amestec și nici o presiune din partea nimănui asupra noastră.
Iar Domnul Dumnezeul nostru fu cu noi și aici, după cum fusese cu părintele nostru Iosif, robul și alesul Său, înaintașul nostru.
Slăvit să fie Domnul!