Cap. 10 - Pe drumul Crucii
Traian Dorz - Istoria unei Jertfe Vol. 2
„Să-și ia crucea și să Mă urmeze”
Nu putem trece la capitolul acesta - desfășurat în anul 1937, - fără a pomeni între marile biruințe ale anului 1936 puternica înflăcărare care creștea în rândurile tineretului Oastei.
Nu numai noi cei din Sibiu care alcătuiam un fel de tânără gardă a părintelui Iosif, dar în toată țara avea loc o mare mișcare și creștere a tineretului credincios în Domnul.
La stăruințele noastre ale celor din jurul său care nu încetam să-l rugăm pe părintele să încuviințeze apariția unui supliment pentru tineret în foaia Isus Biruitorul, dragostea lui a cedat. A acceptat cu bucurie toate eforturile și cheltuielile care se cereau în plus, numai pentru a-și vedea împlinită încă una din marile lui dorințe: aceea de a da țării și Bisericii un tineret nou și înflăcărat pentru Hristos. Iar acestui tineret - o foaie a lui.
Astfel cu nr. 5 din 26 ianuarie 1936 apăru primul număr din foaia Tineretul Oastei, ca supliment la Isus Biruitorul în patru pagini.
Pe prima pagină părintele Iosif a scris printre altele:
...Slăvit să fie Domnul. Iată înfloresc și se coc mereu roadele de la Oastea Domnului.
O biruință a Domnului sunt și tinerii noștri voluntari, tineretul Oastei... Ceata lor și freamătul lor a crescut an de an... acest freamăt își căuta o ieșire... Iată acum avem un modest început, o foaie a tineretului Oastei...
Programul acestui început, - ca peste tot programul Oastei, - este... Isus Mântuitorul și Jertfa Lui Sfântă. Îl vom vesti și de aici pe Isus Cel Răstignit, luptându-ne mereu să-i scoatem și pe tineri din lume și să-i aducem la picioarele Crucii, în Biserica Lui.
În genunchi la picioarele Crucii, - aflarea lui Isus Cel Răstignit, - aceasta este ceea ce trebuie și tineretului nostru.
...I se dă tineretului nostru de astăzi carte multă, dar nu i se dă Cartea Cărților - Biblia, de aceea rămâne analfabet în cele duhovnicești... și de aceea tinerimea despre care se spune mereu că e viitorul și nădejdea - nu mai vine. Și nici nu va veni până când tineretul nu va trece pe la picioarele lui Isus Cel Răstignit. Numai o tinerime nouă va putea aduce o viață nouă, o țară nouă. Dar această înnoire o poate face numai Evanghelia. Oastea Domnului a creat țărănimea cea nouă, ea creează acum și tinerimea cea nouă...
...Dragi frățiori și surioare din Oastea Domnului, dați neîncetat slavă Domnului că v-a scos din păcatul lumii și v-a aplecat la picioarele Crucii Sale. Rămâneți până la moarte în acest loc mântuitor...
Și drept mulțumire pentru mântuirea aceasta a voastră alergați în toate părțile... și chemați orice suflet să vină la Isus, să-L afle pe El și Jertfa Lui.
...V-am dat o ieșire prin foaia aceasta. Fronturile așteaptă acum răspunsul vostru.
Cu Domnul înainte!
Preot Iosif Trifa.
Pe prima pagină mai scria fr. Viorel Trifa despre vremea tineretului și Traian Dorz o poezie: A sunat mobilizarea.
În pagina a 2-a fr. I. Marini scria: Vine tineretul Tău la Tine, ca roua. Nicolae Vonica: O oaste de tineri. Și poezia lui I. V. Spiridon: Începe o luptă, se înalță un steag. Cei trei, care lucram împreună la redacție lângă părintele Iosif: Nicolae Vonica, Ioan Marini și Traian Dorz semnam o chemare către Tineretul Oastei, pentru a sprijini cu toată puterea răspândirea și mai mare a foii Isus Biruitorul, ajutând astfel răspândirea Cuvântului lui Dumnezeu și aducerea sufletelor tineretului la Hristos.
Pagina a 3-a publica un tâlc despre Samuel, un tânăr care a răspuns la chemarea Domnului. O cântare, Frățiori și surioare scrisă de Nicolae Vonica și o meditație scrisă de Tit Trifa.
În pagina a 4-a, două învățături pentru tineri: David și Goliat - tinerețea și păcatul. Pilde și asemănări și alte însemnări scrise de fr. Marini, fr. Viorel, sora Anica Buzaș, Maria Dan și alții.
În al doilea rând, pe lângă cei câțiva tineri care scriseseră în numărul trecut, mai apar cu poezii, meditații și vești o mulțime de alte nume cunoscute sau noi, printre care: Lenuța Moldovan din Sighișoara; Popa Petru din Sebeș-Alba; Marioara Târziu din Timișoara; Nicon Botezat din Rădăuți; Diodiu Traian din Cricău - Alba; Năstase și Toader Tudose din Liești - Tecuci; Ilie Marini - și alții.
Începutul acesta minunat a continuat frumos lună de lună.
În numărul său de Paști (12 aprilie) printre bucuriile Sărbătorilor Învierii Tineretul Oastei publica și un anunț ceva mai trist, cu plecarea în armata țării (fiind încorporați ca recruți) alor trei tineri din mijlocul celor din Sibiu:
Traian Dorz, Vasile Roșianu și Gh. Comiza... A avut loc atunci și o duioasă adunare de rămas bun a tineretului Oastei din Sibiu.
În acel aprilie 1936 am fost încorporat la un regiment din Oradea...
S-a petrecut atunci un fapt zguduitor la plecarea mea. Nu voi uita niciodată lacrimile și durerea despărțirii cu care m-a îmbrățișat părintele Iosif.
- Dacă știam că Oprișan nu mă ajută - zicea el - m-aș fi dus singur la București la Marele Stat Major și aș fi făcut totul să obțin ca să faci armata aici la Sibiu. Te-am fi avut astfel aici lângă noi...
Zicea acestea pentru că încă cu mult timp înainte aranjase cu Oprișan să intervină la București ca să obțină pentru mine o dispoziție specială ca să pot fi încorporat într-o unitate militară din Sibiu. Dar Oprișan nici n-a obținut nimic, nici n-a spus părintelui acest lucru, înșelându-i astfel buna lui credință... iar acest lucru l-a îndurerat mult pe părintele Iosif. Și l-a lipsit de mult ajutor care i l-aș fi putut da la muncă, fiind mai aproape de dânsul. Acest lucru mi l-a scris îndurerat atât mie cât și fr. Malița la Oradea - în repetate rânduri, pe când îmi făceam stagiul militar în Oradea. Mi l-a împărtășit nemângâiat apoi și la întâlnirile noastre ulterioare din concediile și permisiunile pe care, aproape în întregime, mi le-am petrecut la Sibiu.
Câte lacrimi am vărsat pe scrisorile lui pe care, cu toată munca grea și starea agravată a sănătății sale, își găsea totuși timp să mi le scrie.
...Ce mult îmi lipsești - îmi scria în una din acele scrisori, - am rămas aici numai cu Marinel (așa îi zicea el cu drag adesea fr. Marini) - care și el e slăbuț și bolnav... Ceilalți sunt acum absorbiți total cu... alte treburi. Mi s-a dat și în privința asta încă o cruce pe lângă cele multe ce le am de dus...
Curând a căzut din nou la patul zăcerii. A trebuit să se ducă la Brașov pentru o altă operație. Chiar și acolo din spitalul de la Brașov am primit atunci la Oradea, din partea lui, 500 de lei. Și o altă scrisoare nespus de duioasă și de mângâietoare. Banii erau din strictul lui necesar pentru spitalizare și medicamente.
Îi scriam și eu cu multe lacrimi ori de câte ori îmi îngăduiau condițiile în care se făcea armata atunci. Și când mai puteam îi trimiteam poezii noi de care - îmi spuneau mai târziu frații - când le primea se bucura ca un copil și le citea cu glas tare tuturor.
Mi-a trimis adeseori unele subiecte de care avea nevoie la foaie sau calendare ca să le lucrez...
Ce mult mă bucuram când îl vedeam mulțumit și fericit. Îmi scria aceasta îndată...
Am păstrat cu sfințenie toate aceste scrisori primite de la el multă vreme. Dar peste ani, când a venit primul foc mare peste comorile amintirilor mele, mi-au ars și acestea toate, cu ele.
Am mai aflat doar două din cele trimise fratelui Pavel Malița din Oradea. Le redau aici, undeva, spre a se vedea ce statornică și frumoasă era dragostea acestei mari inimi. Dragoste pe care m-am străduit s-o merit până în fundul conștiinței mele și al flăcărilor prin care a trebuit să mi-o trec.
Nu știu dacă am putut face îndeajuns dovada acestei străduințe!...
În Isus Biruitorul nr. 34 din 16 August 1936 apare:
„O chemare sfântă, pentru primul congres al tineretului Oastei Domnului pe întreaga țară.
...care va avea loc în zilele de 29 și 30 August la Alba Iulia.
Veniți la Alba Iulia la primul congres al Tineretului Oastei din întreaga țară...
O manifestare puternică a fost pentru slava Domnului acest congres. - Și o dovadă strălucită despre primăvara cerească adusă de Oastea Domnului în poporul și credința noastră.
După ținerea lui, foaia scria: Mărețul congres al Tineretului Oastei Domnului la Alba Iulia, a întrecut toate așteptările. Au luat parte frați și surori din peste 100 de comune și 20 de județe...
Tot în această vară au mai avut loc și altele multe adunări mari pe centre... Astfel în Ardealul de Nord, în Câțcău, jud. Someș, unde s-au adunat frați și surori din 5 județe: Someș, Maramureș, Năsăud, Sălaj și Cluj.
O altă adunare de acest fel a fost la Săsciori - Alba, unde au luat parte peste 1.000 de frați și surori din 70 de comune și 10 județe, la chemarea fr. Marini.
O alta la Simeria Veche - Hunedoara, cu frați din 9 județe și 106 comune, la chemarea fr. Opriș.
Alta la Scorțeni - Bacău, cu frați veniți din 7 județe și 50 de comune, la chemarea păr. Munteanu Muntmarg. Aici a participat și I. Gr. Oprișan. S-a hotărât o consfătuire pe țară la Sibiu, pentru un apel de pace.
Alta la Lăloaia - Bacău, la chemarea păr. Bogoride și a fr. David Bălăuță Ion.
Și altele...
În toate aceste adunări s-au luat inițiative de organizare a Oastei în Biserică... S-au notat moțiuni în sprijinul cauzei păr. Iosif Trifa. Și s-au trimis telegrame-apeluri la Sf. Sinod, Patriarhului, Mitropolitului Bălan și episcopilor locali pentru rezolvarea pașnică a referendumului de la centrul Oastei.
Bineînțeles că toate aceste apeluri au rămas fără vreun răspuns... Conștiința tuturor prea marilor de atunci care erau rugați, strigați, implorați - adormise într-un somn împietrit.
Veni astfel anul 1937. Fiecare zi era grea de conținut și de însemnătate.
Trecutul an 1936 în prima lui jumătate își avusese marile sale frământări cu judecățile. Iar în a doua cu agravarea bolii părintelui Iosif, care prin rămânerea numai cu fr. Marini la redacție a trebuit să lucreze mai din greu.
Alte două operații s-au adăugat celorlalte slăbind și mai mult puținul trup în care își purta marele suflet.
Colaboratorii de la București încetaseră orice legătură cu părintele Iosif. Mai rămăseseră doi: I. Gr. Oprișan, care mai spera totuși ceva în ultimul moment. Și părintele Vasile care lupta cu un mare și sfânt curaj în mlaștina aceea de acolo. Dar părintele Vasile căzu la pat din nou. Necazurile părintelui Iosif și propriile lui necazuri cu cei din București, i-au agravat boala.
Din țară mai rămăseseră colaboratorii la foaie dintre preoți doar vreo cinci: păr. Vladimir Popovici, Munteanu Muntmarg, Bogoride, Ștefan Smărăndescu, N. Malcoci... Doi basarabi, doi moldoveni și un muntean. Din Ardeal nici unul.
Fr. Vonica trecuse și el printr-o mare transformare. Când eu l-am cunoscut prima dată, era prin acel februarie 1935, în vremea primelor lupte ale lui Isus Biruitorul. Un tinerel înalt și slab, despre care am aflat că este din Poiana Sibiului și că e în al doilea an de teologie. Se îmbolnăvise grav în timpul școlii de reumatism și inimă. Întrerupsese școala și zăcuse un an acasă la părinții săi. Acum se simțea mai bine și venea din când în când pe la Sibiu pentru treburi și trecea și pe la librărie. Cunoscuse Oastea Domnului și se apropiase de ea în anii de mare răsunet de mai înainte, când și în Poiana se pornise o adunare a Oastei.
Acum, fiind liber, se ocupa mai mult de lucrurile duhovnicești. Părintele văzându-l bolnav și cam lipsit trupește, i-a propus să se alăture și el de noi la lucrul Domnului. El a primit cu bucurie, mai ales că ai lui de acasă nu erau prea bucuroși de starea lui nici bolnav nici sănătos, nici cu școală nici fără...
Astfel s-a mutat cu noi. Locuiam atunci în strada Zidarilor, fiindcă Mitropolia ne scosese din locuința de la orfelinat.
Pe atunci eu purtam încă îmbrăcămintea mea de la țară, cu care venisem în toamnă. Fiind conștient de inferioritatea mea față de toți ceilalți, desigur eram foarte retras. Aproape n-aveam prieteni decât pe părintele.
Vonica m-a și luat de la început așa cum mă simțeam și eu...
Nu-l uit că atunci - imitând pe părintele Iosif - stătea lungit pe pat și mă punea pe mine să-i scriu, după dictarea lui, cele ce le compunea pentru foaie. Lucrul acesta la el, îmi părea ca un fel de dispreț pentru mine și îl credeam că înseamnă un fel de mândrie. Un fel de afirmare a întâietății lui față de noi - și care mai ales față de mine, încă de la început.
La adunare vorbea stând jos pe scaun, ca să nu obosească în picioare. Lucrul acesta iarăși nu mi-a plăcut.
După vreo două luni s-a îmbolnăvit din nou atât el cât și fr. Marini. Și împreună au fost amândoi internați în spitalul din Sibiu. Mergeam atunci zilnic pe la trei.
Apoi a plecat la Poiana de unde iarăși un timp venea doar din când în când.
Începuse să-i scrie o tânără de prin județul Vlașca. Au legat o corespondență mai strânsă, iar pe la sfârșitul lui 1935 a vizitat-o acasă în comuna ei Petroșani...
În 1936 s-au hotărât să se căsătorească, dar părinții lui nu voiau aceasta cu nici un chip, pentru motivul că neavând școala terminată, el nu avea încă nici un rost format.
Deznădăjduit, el a cerut atunci ajutorul părintelui Iosif, care l-a înțeles și l-a ajutat să-și realizeze căsnicia, fără de care (- spunea el -) nu mai putea...
Astfel li s-a făcut loc la amândoi. Ea lucra la administrație, iar el - la stăruințele ei - a început să-și urmeze teologia cu gând să se preoțească cât mai repede...
Însă de îndată ce a intrat la teologie, Niculiță Vonica - (tot sfătuit de soția sa), - a început să-și rărească tot mai mult numele lui la foaie și să se răcească față de adunare.
Când în aprilie 1937 foaia Isus Biruitorul a fost oprită definitiv, soții Vonica au plecat la Vlașca la părinții ei, rupând orice legătură cu Sibiul.
Era în vremea marilor căderi, când furtunile și șuvoaiele izbeau din plin, prăbușind multe temelii de nisip.
Celelalte lucruri despre fr. Vonica, ceva mai târziu.
Dar până atunci, iată cum a mai urmat istoria:
Foaia Isus Biruitorul intră în noul an 1937 scriind pe prima pagină:
Anul nou 1937 - Eben-Ezerul Oastei...
Intrăm într-un an nou - scria părintele Iosif. Pentru Oastea Domnului anul acesta este al 14-lea an de Oaste... De data aceasta anul acesta sosește cu o deosebită importanță pentru Oastea Domnului. Sosește cu un hotar nou...
Biblia ne spune că după ce israelienii îi bătuseră pe filisteni în lupta de la Bet-Car, Samuel a luat o piatră pe care a pus-o între Mițpa și Sep și i-a pus numele Eben-Ezer (Piatră de ajutor) zicând: până aici ne-a ajutat nouă Domnul (1 Samuel 7, 12).
La un astfel de hotar, la un astfel de popas duhovnicesc am ajuns și noi cu Oastea Domnului. Până aici ne-a ajutat și nouă Domnul... O piatră de ajutor am avut și noi în lupta noastră, iar piatra (Stânca) noastră era Hristos (1 Cor. 10, 4)... Pe Stânca aceasta, pe Stânca Golgotei a fost zidită și Casa Oastei de aceea ea a rezistat în toate furtunile și valurile care au izbit în ea... Prin multe am trecut, dar din toate am scăpat pentru că am privit mereu cu ochii țintă la Căpetenia și Desăvârșirea credinței noastre, la Isus Cel Răstignit...
...Am intrat într-un război aprig și necruțător cu păcatele și datinile cele rele... N-am cruțat păcatul. În Numele Domnului l-am urmărit pe tot locul și l-am tăiat cu sabia Cuvântului lui Dumnezeu. Am izbit fără cruțare pe acest filistean oriunde l-am întâlnit, pentru trăirea deplină a Evangheliei. În acest război, Emanuel, Domnul, a fost cu noi.
Noi am luptat, El a biruit...
La un popas, la un hotar al acestei lupte, am ajuns azi.
Anul nou 1937 este Eben-Ezerul Oastei. Să-I mulțumim Domnului că ne-a ajutat să ajungem până aici. Și să-L rugăm ca El să ducă la bun sfârșit această Lucrare pe care a început-o (Filip. 1, 6).
La hotarul acesta să-I încredințăm din nou Lui, lupta și ostășia noastră.
Frații mei, cu ochii țintă la Cel ce ne-a adus până aici... până la sfârșit, cu ochii țintă la Isus Cel Răstignit.
...Îți mulțumesc Isuse Doamne că m-ai adus și pe mine până aici! Tu știi Doamne că robul Tău tremură la acest hotar... Te rog dă putere robului Tău să meargă până la sfârșit pe calea voii Tale... Mai bine trimite-mă Doamne în pământ, decât să smintesc cu ceva voia Ta și lucrul Tău... În mâinile Tale îmi încredințez viața mea și viitorul meu. Fă ce vrei cu robul Tău.
Ca plan de lucru, foaia publica învățăturile ce urmau să apară în 1937 spunând: De ani de zile ne silim mereu în cercetarea și tâlcuirea Scripturilor pentru frați și cititori. În anul acesta vom da la foaie rând pe rând:
- Școala cea mare a Bibliei... Vom strânge apoi totul în cea mai mișcătoare și bogată carte despre Biblie din câte s-au scris cândva în românește.
- Crucile Oastei. Vom continua această carte începută anul trecut și va fi o carte plină de puternice învățături.
- Ziua Domnului. Vom continua și învățăturile acestea începute astă-vară.
- Jocurile și distracțiile. Vom începe un rând de învățături despre acestea, văzute în lumina Bibliei și a sf. Părinți.
- Din școala de la Davos avem pregătite un rând de învățături care vor fi o surprindere și o mare bucurie pentru frați.
- Mai avem un alt rând de istorioare... Vom începe și un rând de învățături pentru Tineretul Oastei... Și încă altele multe pe care ni le va da Dascălul nostru Cel Mare: Duhul Sfânt...
Ce nesecat izvor de putere și inspirație avea acest minunat om al lui Dumnezeu!... Și ce învățături bogate ar mai fi ieșit din pana lui de aur, dacă n-ar fi fost atât de sălbatic călcat în picioare și zdrobit cu pietre. Când cei ce l-au împiedicat vor trebui să răspundă înaintea lui Dumnezeu, ei vor fi pedepsiți nu numai pentru tot răul făcut lui - ci și pentru tot binele pe care nu l-au lăsat pe el să-l facă altora.
Vești dureroase au început chiar din primele zile ale anului să îndurereze inima părintelui Iosif. La cei plecați prin înșelăciunea lumii - se adăugau acum cei plecați prin chemarea morții... Golurile se înmulțeau astfel tot mai trist.
Isus Biruitorul nr. 2 din 10 ianuarie, publică o veste dureroasă:
„A trecut la Domnul dragul nostru luptător Gheorghe Munteanu din Batiz... S-a stins în spitalul din Deva în dimineața zilei de 4 ianuarie... Vestea plecării lui - scrie părintele Iosif - ne-a umplut de durere... Ca un viteaz al Domnului, el a alergat și a luptat 10 ani peste tot vestind și cântând pe Isus Cel Răstignit... În slujba aceasta a dus cu el peste tot și pe scumpa lui fetiță Maria, cutremurând sufletele cu focul poeziilor ei, cu lacrimile ei. Oastea Domnului din Hunedoara într-o parte a ei s-a lățit și s-a întărit prin râvna și jertfa acestui devotat luptător al Domnului... Vestea aceasta ne doare acum când Oastea Domnului are și mai mare nevoie de luptători statornici.
Dar ne mângâiem că dragul nostru frate a trecut la Domnul ca un biruitor...”
Începând cu nr. 3 din 17 ianuarie 1937, foaia Isus Biruitorul publică un rând de învățături despre „O minune a timpurilor noastre: Gruparea de la Oxford” scrise de sora Maria Brăiloiu din București.
Un cuvânt lămuritor scrie de la început cu mare bucurie părintele Iosif văzând în această mișcare o soră a Oastei Domnului. El scrie: Un mare răsunet duhovnicesc a făcut și face în toată lumea mișcarea religioasă de la Oxford din Anglia. E și această mișcare un fel de Oastea Domnului.
Când am fost la Davos în Elveția, am cunoscut mai de aproape această mișcare - și am rămas uimit de asemănarea spirituală dintre Oastea Domnului și această mișcare. O dovadă este și aceasta că Duhul Sfânt lucrează la fel.
Mișcarea de la Oxford, ca și Oastea Domnului, este o lucrare de spiritualizare a vieții oamenilor. Regulile ei sunt pur spirituale, duhovnicești, și sunt numai patru la număr. Aceste patru reguli spirituale se află lămurite pe larg în cartea Ce este Oxfordul (O carte după felul cum este cartea noastră: Ce este Oastea Domnului).
Această minunată carte ne-o traduce acum preaiubita noastră soră Maria Brăiloiu și o vom da pe rând aici la foaie începând cu acest număr.
Din felul cum lucrează acum mișcarea din Oxford și din regulile ei duhovnicești, vom putea învăța și noi ostașii Domnului, multe lucruri de mare preț.
...Ca și Oastea Domnului, mișcarea din Oxford a fost înfiripată de un preot și ea se ocupă exclusiv numai cu trăirea Evangheliei, fără să se amestece în lucruri de credință și dogmă. E o lucrare de spiritualizare a vieții, rânduielile ei fiind de natură pur spirituală, duhovnicească.
După această introducere vom da pe rând în traducere și cele patru reguli spirituale pe care pune apăs gruparea din Oxford. În felul acesta ni se dă un prilej să aflăm cum lucrează alte mișcări spirituale și să învățăm ce ne poate fi de folos.
Domnul să răsplătească osteneala surorii Maria de a ne face această bucurie...
Traducerea acestei cărți a apărut la rând în câteva numere din foaie... Ce păcat că n-avem aici loc spre a reda frumosul conținut al întregii cărți... (Mai târziu cu câțiva ani, în 1945, am tipărit-o la Beiuș și s-a răspândit cu un mare folos peste tot printre frați). Acum redăm aici pe scurt doar ceva despre cele patru principii ale grupării de Oxford:
1. - Desăvârșita sinceritate.
2. - Desăvârșita curăție a inimii.
3. - Desăvârșita lepădare de sine.
4. - Desăvârșita dragoste.
...După nașterea din nou, ca să poți trăi și să poți lupta ca un adevărat ostaș al lui Hristos, gruparea Oxford te îndeamnă:
1. Să mărturisești viața ta, păcatele care le-ai făcut înainte de întoarcerea la Dumnezeu, față de frații tăi în Hristos. Această mărturisire va ajuta pe cei care nu cunosc încă viața creștină și îi va face să se întoarcă și ei la Domnul.
2. Să-ți predai toată viața ta de acum și cea viitoare în mâna lui Dumnezeu.
3. Să cauți să îndreptezi tot ce ai greșit față de aproapele tău.
4. Să asculți pe Dumnezeu, să te supui Lui în toate ale tale, în datoriile mici ca și în cele mari.
...Gruparea Oxford nu e mărginită numai la Oxford, ea lucrează în multe țări, în multe orașe și sate... Centrul ei este acolo unde se întâlnesc mai mulți oameni care caută adevărul lui Hristos... Ținta lor este să dezrobească oamenii și popoarele din păcat și necredință și să-i ducă la o viață și credință vie în Hristos... Să aibă o viață duhovnicească din belșug, trăită prin Hristos și pentru Hristos...
În această mișcare activează preoți și laici, predați total și de bunăvoie lui Hristos. Au și ei de înfruntat tot felul de lupte și încercări în propovăduirea și trăirea Evangheliei vii și puternice a lui Hristos... Dar lucrarea lor biruiește totul prin sinceritatea, curăția, lepădarea de sine și dragostea desăvârșită pe care o are în Hristos. Mișcarea aceasta este într-un puternic avânt răspândindu-se cu o tot mai mare putere în toate țările lumii și aducând nenumărate suflete la o viață nouă și biruitoare în Hristos...
O, de ne-ar da și nouă Domnul Isus puterea, râvna, unitatea și condițiile pe care le are această sfântă și binecuvântată lucrare, de la care avem de învățat atât de mult.
Am redat cele de mai sus, tocmai în acest scop.
După acestea să revenim la decurgerea problemei părintelui.
La 31 ianuarie 1937 Isus Biruitorul apare într-o haină deosebită. Este tipărit în două culori: roșu și albastru (ca haina lui Iosif după vânzarea sa)... În prima pagină apare titlul:
„Pe drumul Crucii Domnului Isus”, cu următorul cuprins:
Privitor la conflictul de la Oastea Domnului n-am mai scris demult nimic. În timpul din urmă, lucrurile apucaseră pe o cale de înțelegere și ne rugam Domnului să se facă voia Lui. Pe urmă s-a ivit o altă greutate (vechea!) mai gingașă decât toate: Statutele Oastei, pe care le dăm la pag. 5 și 6.
Declar din capul locului că, în principiu, nu sunt contra statutelor când e vorba de legarea mișcării de Biserică și încadrarea ei în Biserică. Cu o singură dorință însă: aceste statute să fie făcute într-o formă norocoasă care să folosească și Bisericii și Mișcării.
În acest înțeles, în prima audiență din timpul din urmă, m-am bucurat când I.P.S. Sa mi-a spus că se pregătesc niște statute ale Oastei: o rânduială care să pună la punct și toate chestiunile de la Oaste, precizându-mi-se și mie locul și rostul ce-l am în această mișcare. Mi s-a spus să am răbdare căci statutele sunt în lucrare și mi se vor arăta. Dar între timp statutele au fost duse spre aprobare la Sf. Sinod, eu neavând nici un singur cuvânt la întocmirea lor. Mi s-au arătat numai pe urmă, după aprobarea lor, ca un fapt împlinit. Am fost pus în fața unui fapt împlinit.
Dar asta încă n-ar fi desigur ceva rău, dacă aceste statute s-ar fi făcut într-o formă potrivită pentru Oaste. Dar așa cum s-au făcut, statutele sunt nepotrivite pentru creația și spiritul Oastei. Iar aceasta fiindcă s-a purces într-un chip cu totul neînțeles. Cu redactarea statutelor a fost încredințat pr. Gheorghe Maior din Sibiu, care nu are absolut nici un fel de legătură cu Oastea Domnului și cu spiritul ei. Dimpotrivă, era un înverșunat criticant al Oastei.
Societăți obișnuite, cu statute și reguli obișnuite, avem destule. Oastea era ceva nou, era ceva pronunțat spiritual. Oastea nici n-avea nevoie de statute; statutul ei fiind câmpul cel larg al învățăturilor Bisericii și a Bibliei. Și strictul control spiritual al Bisericii. Și dacă totuși s-a ținut ca să i se dea Oastei și statute, apoi acest lucru trebuia făcut cu cea mai mare băgare de seamă, pentru ca să nu sufere spiritualitatea pronunțată a acestei mișcări.
Oastea era o țâșnire duhovnicească, era o binecuvântată mișcare duhovnicească - și trebuia evitat tot ceea ce ar fi împiedicat această țâșnire. În primul congres al Oastei spuneam: eu am ținut să fac Bisericii mele un dar - și greșeala mea poate e aceea că nu am început cu litera legii, ci am izbit mai întâi Stânca pentru a țâșni apa cea vie. Și iată că apa a țâșnit. Apele curg acum din toate părțile. Bisericii îi revine datoria să capteze revărsarea apelor... Ori statutele în forma în care s-au făcut, împiedică captarea acestor ape.
Oastea era un voluntariat de preoți și laici. Era un voluntariat creat cu mare trudă și jertfă, care înrola mereu preoți și laici în războiul cel sfânt contra păcatelor. Ori prin felul cum sunt făcute statutele, acest voluntariat a încetat. Oastea și-a pierdut tocmai ceea ce era miezul și ființa ei.
Oastea era moara de apă care umbla cu revărsarea cea duhovnicească a apelor vii. Și trebuia evitat tot ceea ce ar putea lua apa de la moară.
Oastea era moara de vânt care umbla cu suflarea vântului ceresc. Și trebuia evitat tot ce ar fi împiedicat această suflare, pentru că vântul suflă numai acolo unde voiește (Ioan 3, 8).
Oastea era un copil minune, cum i-a zis cineva. În 14 ani crescuse până la o statură de om mare (Efes. 4, 13), iar acestui copil mare i s-a croit o haină nepotrivită (Statutele), pentru că copilul n-a fost chemat la probă. I s-a făcut o haină fără să fie probată pe statura lui.
Oastea era vinul cel nou care căuta un burduf nou, după spusele Domnului: căci nimeni nu pune vinul cel nou într-un burduf vechi (Luca 5, 37). Prin statute, Oastei trebuia să i se dea un burduf nou, o formă nouă, pentru ca, cum iarăși zice Mântuitorul: să se păstreze amândouă - și vinul și burduful - căci altcum, cu niște statute nepotrivite, două lucruri se pot întâmpla: sau se strică vinul Oastei, sau se sparge burduful statutelor.
Statutele așa cum sunt, înseamnă stingerea Oastei, iar eu nu mă pot face complice la asasinarea unei mișcări în care Domnul S-a folosit și de mine. Eu nu pot face acest lucru pentru că în Oastea Domnului eu am o răspundere, iar în mine este un suflet care trebuie mântuit. Așa îmi spune conștiința mea - și nu pot face altfel. - Așa să-mi ajute Dumnezeu.
Pe lângă statute a mai venit apoi ceva care a îngreuiat situația. În audiența din seara zilei de 21 decembrie, I.P.S. Sa mi-a spus că trebuie neapărat să sisteze foaia Isus Biruitorul și să mă reîntorc la Lumina Satelor, păr. Secaș rămânând și el tot ca redactor. Și mi-a dat apoi să înțeleg că odată cu statutele, la foile Oastei și la Oastea Domnului se vor face unele întregiri.
Între altele I.P.S. Sa mi-a spus că foile Oastei se vor ocupa și cu societatea Sfântul Gheorghe, având societatea aceasta locul ei în foaie sau un supliment al ei. Eu i-am spus I.P.S. Sale că Oastea Domnului a fost creată într-un spirit deosebit care nu se potrivește cu spiritul în care a fost creată societatea Sfântul Gheorghe, care în statutele ei avea un punct pentru dreptul de a aranja petreceri și jocuri, ceea ce nu se potrivește cu spiritul Oastei.
- Da, - mi-a răspuns I.P.S. Sa, - e drept că societatea Sfântul Gheorghe are în statute un paragraf pentru aranjarea de petreceri și jocuri, dar acest paragraf eu l-am făcut și m-am gândit mult când l-am pus acolo, pentru că tinerii au lipsă de anumite distracții. Dansurile - spunea I.P.S. Sa nu sunt oprite... dacă sf. Părinți au ieșit contra lor e pentru că dansurile de pe atunci veneau de la păgâni, dar în decursul vremii ele au fost asimilate de Biserica creștină. (Adică, cum s-ar zice, s-au încreștinat și ele!...) Biserica creștină și în special Biserica noastră a avut și are darul de a asimila totul... intransigența Oastei nu poate câștiga tinerii. Trebuie să le lăsăm anumite distracții pentru a-i putea aduce la Hristos... obiceiul e mai tare ca legea...
De 14 ani am strigat la Oaste intransigența Cuvântului lui Dumnezeu: Nu slujiți la doi domni... Nu amestecați grâul cu paiele (Ieremia 23, 28)... nu amestecați binele cu răul, virtutea cu păcatul, căci ce legătură ar putea avea Hristos cu Veliar și lumina cu întunericul? (2 Cor. 6, 15) - și acum plâng de durere văzându-mă atât de crud izbit în lupta aceasta.
Plâng de durere... și în plânsul și în zbuciumul acesta îmi vine în gând acel sectar din Munții Apuseni care, într-o discuție cu el, îmi arunca mereu în față acuza că Biserica mea este o mamă stearpă ce nu poate naște prunci. - Aveți mereu - zicea sectarul - tot aceiași bețivi și suduitori, în semnul că Biserica voastră nu mai poate face convertiri la o viață nouă.
Această ocară m-a urmărit mereu în cei 14 ani de Oaste silindu-mă prin muncă și jertfă să dau dovadă că și Biserica mea poate naște oameni noi.
Și acum plâng de durere văzându-mă izbit atât de crud în lupta aceasta.
Într-un articol al meu, „De ce tremur și mă cutremur?” - spuneam: Nu doresc altceva decât o pace care să mă lase liber în războiul cu păcatul. Nu doresc altceva decât o Oaste care să se poată război cu păcatul. Să se lase Oastei, sub strictul control și îndrumare a Bisericii - voluntariatul ei, libertatea ei de luptă necruțătoare cu păcatul. O Oaste care să poată urmări păcatul oriunde, chiar și dacă acel păcat a ajuns la ușa bisericii, pentru ca pe urmă să avem marea bucurie de a avea o „Biserică curată și fără pată” (Efes. 5, 27).
Nimic altceva nu cer Bisericii mele și mai marilor mei decât să fiu lăsat a lucra și a mă jertfi mai departe în această luptă a Oastei până în clipa când Domnul va voi să mă cheme la odihna Lui.
Atât ceream eu Bisericii mele - și istoria nepărtinitoare va arăta cât mi-a dat. (Cartea aceasta - este și ea un mic răspuns al lui Dumnezeu și al istoriei nepărtinitoare în care să se arate cât a dat el - și cât i s-a dat lui).
În ultima audiență, I.P.S. Sa mi-a spus categoric să mă decid îndată de vreau să intru în ascultare și în disciplina Bisericii. Eu am răspuns că nu mă pot decide sufletește din cauza statutelor (la care se adăugase între timp și audiența din 21 decembrie).
Mi-a luat în nume de rău acest răspuns spunându-mi-se că nu mă pot adapta spiritului ortodox și Bisericii Ortodoxe din pricina că am citit scrieri sectare și sunt influențat de aceste scrieri, etc., etc....
Dar răspunsul meu era zbuciumul răzbunării mele pe care o am în Oastea Domnului. Din cauza acestui zbucium nu m-am putut decide în câteva clipe, nu m-am putut decide în câteva săptămâni, pentru că aștept și eu Împărăția lui Dumnezeu și am și eu un suflet de mântuit. După 14 ani de luptă, după o viață atât de zbuciumată, nu pot acum la sfârșit, să plec spre mormânt ducând cu mine pierzarea sufletului meu și al altora.
Sunt 14 ani de zile de când mă lupt în fronturile Oastei pentru Cauza Domnului, pentru viața creștină cea vie, pentru trăirea Evangheliei în toată curăția ei. Iar acum, după 14 ani de luptă, nu mă pot face eu însumi trădătorul cauzei Domnului. Nu pot eu însumi să trădez cauza și lupta Domnului, amestecând grâul cu paiele, virtutea cu păcatul, lumina cu întunericul.
Cuprins de acest zbucium de conștiință religioasă, voi striga și aici:
Nu pot altfel, așa să-mi ajute Dumnezeu!
În suplimentul acestei foi arătăm pe larg (sub titlul: „Ce mi s-a cerut - și ce am dat”) mersul din urmă al conflictului.
Conflictul s-ar fi putut aplana cu bine, dacă toate chestiunile de la Oaste s-ar fi discutat amănunțit, cu răgaz și în liniște. Spre acest scop eu propusesem și un sfat al Oastei, cu toți conducătorii ei mai de seamă, preoți și laici, din toată țara, în care să alcătuim ostășește regulamentul ei, mai ales după ce statutele nu fuseseră făcute într-un chip norocos și însuși I.P.S. Sa spune că trebuiesc acoperite anumite lacune, prin regulament. În acest sfat premergător întăririi în statute, urma să chibzuim frățește prin rugăciune, asupra tuturor chestiunilor și luptelor de viitor ale Oastei.
Acest sfat ar fi adunat și ar fi înfrățit de dragostea cea dintâi pe luptătorii Oastei - și el ar fi avut un viu răsunet și pe fronturile Oastei.
Dar în loc de acest răgaz care ar fi adus o binecuvântare, lucrurile s-au grăbit. În ultima audiență, cu toate că încă nu era nimic definitiv soluționat, nici regulamentul, nici chestiunea foilor, etc., am fost somat să mă decid imediat. Iar ezitarea mea, într-o chestiune atât de gingașă, a fost luată drept o declarație de rupere cu Biserica.
Mai curând, ori mai târziu, Bunul Dumnezeu, Biserica, Neamul și Istoria îmi vor face dreptate. (Încă odată: iată, a început să-i facă!)
Iubiții mei frați!
Am ținut să vă lămuresc cu aceste amănunte și mărturisiri pentru că se vor porni iarăși contra mea potopul acuzelor că sunt încăpățânat, eretic, sectar, tulburător de Biserică, etc....
Vă îndemn iubiții mei să fiți liniștiți. Dacă eu am aici la Sibiu o cruce grea, voi n-aveți cu nimeni nimic, nici cu preoții, nici mai ales cu Biserica, pe care cu toții o iubim.
Eu n-am îndemnat niciodată pe nimeni contra nimănui decât contra păcatului.
Orice ar fi să mi se întâmple, eu îmi voi păstra până la sfârșit dragostea mea față de Biserica strămoșească cu care n-am avut nici un conflict de credință.
Și voi păstra și recunoștința mea față de I.P.S. Sa, pentru tot binele ce mi l-a făcut simțind până la sfârșit durerea că - mai mult din pricina aplicării practice a luptei dintre Oastea Domnului, a venit această ruptură.
Frații mei, Duhul mă înștiințează că mă așteaptă necazuri, dar eu nu țin numaidecât la viața mea, ci vreau numai să-mi sfârșesc cu bine calea și slujba ce-am primit-o de la Domnul Isus (Fap. Ap. 20, 23-24).
De la început, calea mea și calea Oastei a fost calea crucii, calea jertfei. Și calea aceasta nu s-a sfârșit. Am ajuns acum la suișul cel mai greu, la urcușul din urmă:
„Vă rog iubiții mei să nu vă pierdeți cumpătul din pricina necazurilor mele” (Efes. 3, 13). Trebuia să se întâmple și aceasta. Orice jertfă adevărată își are drumul crucii. Aceasta a fost și este soarta de totdeauna a ucenicilor Domnului care și-au luat pe suflet misiunea lor și s-au jertfit pentru Domnul. Drept răsplată li s-a întins pe urmă cununa de spini.
Eu plec pe drumul crucii... Vă rog iubiții mei să mă însoțiți cu rugăciunile voastre în acest drum. Vă rog să vă rugați pentru mine ca Domnul să mă întărească.
Doamne Isuse, știu că mă așteaptă cruci noi și necazuri noi. Dar Tu știi Doamne că robul Tău nu și-a precupețit niciodată viața lui cea trecătoare. Voi suferi totul pentru Tine, pentru ca pe urmă să trec în odihna Ta cea dulce și scumpă.
În mâinile Tale Doamne Isuse îmi încredințez viața mea și viitorul meu. Ia-mă sub ocrotirea Ta cea sfântă și facă-se cu mine deplin voia Ta.
Preot Iosif Trifa.
După aceasta, în pagina 5 se publică, în sfârșit, textul statutelor care - abia după câțiva ani - fusese definitivat și arătat de către Mitropolie. Oficialitatea avea în sfârșit actul legal cu care condamna la moarte voluntariatul duhovnicesc și misionarismul laic al frumoasei primăveri evanghelice adusă de Oastea Domnului. Și dreptul de răpire a bunurilor ei materiale.
Nu avem aici locul, deși ar fi fost necesar, să le redăm în întregime aceste statute. Dar din tot ce știm mai dinainte despre ele și despre rostul lor, nu-i greu să ne putem închipui și conținutul scris.
Aceste statute, în 50 de capitole, însoțite și de încă un regulament, au și fost repede aprobate de către Sf. Sinod în ședința sa din 26 noiembrie 1936 - și de la această dată deveneau obligatorii pentru toți cei din Oastea Domnului.
La sfârșitul statutelor acestora, părintele Iosif scria următoarea completare:
„Câteva observări asupra acestor statute.
Am dat aici în reproducere statutele care s-au făcut pentru Oastea Domnului, - pentru ca toți frații să afle cuprinsul lor.
În felul cum sunt făcute aceste statute ele înseamnă o Oaste nouă, care se face cu totul pe alte baze și în alt duh.
După aceste statute Oastea încetează de a mai fi un voluntariat de preoți și laici, pentru că statutele dau conducerea Oastei pe tot locul în mâinile preoților, ori lucru știut este că pe cele mai multe locuri preoții n-au nici o plăcere și nici o atragere pentru Oaste. Unii sunt chiar contra ei - și o urăsc.
Ce ne facem apoi cu acei păstori slabi, care cu scăderi văzute, vor fi puși în fruntea unei mișcări de luptă dârză cu scăderile și păcatele?
Numai preoții voluntari, preoții ostași puteau - și pot - face minuni duhovnicești în Oastea Domnului.
Statutele sunt apoi o revărsare de alegeri, grade, funcții, taxe, fonduri, etc... lucruri străine de spiritul în care s-a dezvoltat Oastea.
Tineretul și elevii sunt scoși din Oaste, cu opreliștea împlinirii celor 15 ani (și cu tendința vădită de a-i atrage pe tineri separat, în Soc. Sf. Gheorghe).
În Oastea Domnului avem și o mare mulțime de frați greco-catolici. Întreg Nordul Ardealului este plin cu frați ostași greco-catolici. Pe acești frați iubiți, pe care dragostea lui Hristos i-a adus în casa noastră, statutele îi dau pur și simplu afară.
Nici soțiile și nici minorii nu pot veni în Oaste fără învoirea soților sau părinților, - ca nu cumva să se împlinească cuvintele Domnului că pentru El vor fi dezbinați și cei din aceeași casă (Matei 10, 36).
Unde sunt și alte societăți religioase, nu se poate forma Oastea Domnului. Cei ce ard acolo de dorul și de dorința vie de a intra în Oaste, sunt pedepsiți să nu poată intra.
(Cu o astfel de restrângere, unde este libertatea Duhului?).
...Și altele multe-multe sunt scăderile acestor statute, despre care ne spunem cuvântul pe larg în fruntea foii.
Nu suntem, în principiu, contra statutelor ca legătură a mișcării Oastei de Biserică, dar suntem contra formei în care s-au făcut aceste statute...”
Iar alături, în continuare se publicau cele trei desene din articolul Moara și Piticul publicate la 10 ani de Oaste, însoțite de următorul text:
„Ce scriam eu la 10 ani de Oaste...
Chipurile de alături sunt luate din articolul Moara și Piticul care s-a publicat în foaia Oastea Domnului din anul 1933, nr. 1, cu prilejul împlinirii a 10 ani de Oaste.
Cu toate că pe atunci nu era nici un fel de conflict la Oastea Domnului, totuși Domnul ne încunoștința despre lucruri care astăzi sunt o pronunțată actualitate...”
(Redăm aceste desene în altă parte).
Iar mai jos, niște reproduceri din scrierile lui I. Gr. Oprișan sub titlul: „Voluntariatul Oastei Domnului”. Le spicuim:
Oastea Domnului este un voluntariat duhovnicesc, de care Biserica trebuie să se bucure, într-o vreme când stările de lucruri ne arată precis nevoia lui, - iar nicidecum să-l oficializeze...
...Biserica are dreptul de a supraveghea ca să nu se abată sufletele de la matca ortodoxiei; are datoria de a îndrepta atunci când se fac greșeli - și de a capta toate energiile duhovnicești. Dar a oficializa, a pune pe calapod seva primăverii duhovnicești a sufletelor, - este a opri tocmai rațiunea acestei revărsări de credință pe matca ortodoxiei noastre scumpe.
...Să nu se uite că umilul gornist de la Sibiu a fost și este un școlar al Duhului Sfânt, care a lucrat o temă de examen - și a lucrat-o cu succes. A te bucura și a folosi spre binele obștii această lucrare este una, - a-i lua numele spre a-l consacra în forme oficiale și a nu întreba în prealabil pe cel mai de seamă ostenitor al ei, - este alta!...”
Foaia O. D. - nr. 44 din 1932.
Pe pag. 8 a aceluiași număr - 5 din 1937 - era:
„Ce mi s-a cerut - și ce am dat. - Cum s-ar fi putut aplana conflictul de la Oaste.
Despre conflictul de la Oaste am dat aici la foaie și alte amănunte pe larg.
Dăm acum aci, în continuare, mersul conflictului:
După caterisire, precum se știe, înaintasem o cerere de iertare (grațiere). A urmat o lungă tăcere de câteva luni, după care am primit documentul de mai jos:
(Urma adresa Mitropoliei prin care i se răspundea păr. Iosif la cererea sa de grațiere înaintată Patriarhului - și scrisoarea sa de răspuns către Mitropolitul Bălan, - documente redate de noi în capitolul anterior la pag. 218-220).
...După acest răspuns care din partea mea arăta o vădită dorință de înțelegere și de a soluționa chestiunile într-un chip destul de potrivit, a urmat iarăși o lungă tăcere (în acest răstimp eu am căzut bolnav la Brașov).
După întoarcerea mea de la Brașov au urmat câteva audiențe la I.P.S. Sa. Ajunsesem la o înțelegere aproape deplină în toate chestiunile. Dar între timp a intervenit iarăși chestiunea cu statutele. Dacă și chestiunea aceasta de mare însemnătate ar fi fost rezolvată fără grabă, cu răbdare (și eventual printr-un sfat al Oastei în care să-și aibă cuvântul și inițiatorul acestei mișcări); - dacă în audiența din urmă nu s-ar fi bruscat din nou lucrurile cu somarea de a mă decide urgent într-o chestiune atât de gingașă; dacă s-ar fi convocat un sfat al Oastei pe care îl propusesem, - lucrurile s-ar fi rezolvat cu bine...”
Într-un alt articolaș-anexă se adaugă următoarele:
„O declarație:
În numărul acesta ne ocupăm pe larg cu statutele care s-au făcut pentru Oastea Domnului.
Ca unul care am inițiat această mișcare și m-am jertfit 14 ani de zile pentru animarea și creșterea ei cea duhovnicească, aveam și eu un cuvânt de spus referitor la legiuirea ce i s-a făcut.
Acest cuvânt era o datorie față de Dumnezeu care m-a folosit în această mișcare, față de conștiința și răspunderea mea sufletească, față de frații ostași de la fronturi, față de Biserica și neamul meu. Dar nu mi s-a dat!
Pe viitor însă, înțelegând să nu critic și să nu tulbur un lucru pe care și l-a însușit Sf. Sinod; înțelegând peste tot ca să nu fac vreo tulburare sau ruptură în Biserica noastră ortodoxă.”
Pr. Iosif Trifa.
E locul aici de a reda măcar câteva cuvinte și din celelalte scrise de părintele la acest Eben-Ezer. Iată ceva din pagina următoare celor de mai jos:
În duioasa despărțire de la Milet sf. ap. Pavel despărțindu-se de frații lui spunea că Duhul Sfânt îl înștiințează că va avea necazuri... Această înștiințare a Duhului Sfânt o vedem prin multe locuri din Biblie. Au avut-o toți aleșii Domnului din Biblie. Și ar trebui s-o aibă și azi toți credincioșii Domnului cei adevărați. Un copil al lui Dumnezeu, un om duhovnicesc are și azi înștiințarea Duhului Sfânt. Duhul îi spune în multe chipuri și feluri ce are să i se întâmple și ce trebuie să facă. Din ce este omul mai duhovnicesc, este și înștiințarea Duhului mai pronunțată.
Creștinii de azi au pierdut înștiințarea Duhului pentru că au pierdut Duhul. În loc să aibă înștiințarea Duhului, creștinii de azi umblă pe la ghicitori și vrăjitori ca să afle de la ei ce li se va întâmpla (adică minciuni).
Oastea Domnului a fost o lucrare a Duhului Sfânt, de aceea a avut și ea de atâtea ori înștiințarea Duhului. Eu mă gândesc spre pildă de înștiințarea din articolul Moara și Piticul scris la împlinirea celor 10 ani de Oaste. Cu toate că atunci încă nu era nici un conflict la Oaste, Duhul ne înștiința prin cuvintele: Eu mă tem de ziua când la moara Oastei vor veni îndreptări, adaptări, organizări - care vor lua apa de la moară și moara va fi pusă la încercare să umble cu fonduri, cu comitete, cu comisii, cu conferințe, etc. Când se va retrage apa de la moară Oastea și-a sfârșit viața (Foaia O. D. - nr. 1 din 1935).
Cărțile și foile sunt pline de astfel de înștiințări. În orice lucrare a Duhului Sfânt sunt astfel de înștiințări.
Fraților, acum Duhul ne înștiințează că ne așteaptă iarăși lucruri mari și necazuri mari. Poate va veni un fel de despărțire a noastră. Ca mâine, poate voi fi oprit să mă mai ocup cu Oastea Domnului.
Adevărat că asta ar fi o despărțire doar de literă pentru că despărțirea cealaltă, a Duhului, o poate face numai Acel care a făcut-o: Bunul Dumnezeu.
În pragul unei astfel de despărțiri spunea și marele dascăl al Bisericii noastre, sf. Ioan Gură de Aur (în clipa când era exilat de Biserica oficială): Numeroase sunt valurile și puternic curentul, dar nu mă tem de înec întrucât stau pe Stâncă. Să mă tem de moarte? - dar Hristos este viața mea și moartea îmi este un câștig. De exil? - dar pământul este al Domnului cu tot ce cuprinde el. Nu mă tem de sărăcie; de bogăție n-am nevoie. Nu mă tem de moarte, nu doresc să trăiesc decât pentru voi. De aceea vă implor: consolați-vă, căci nimeni nu mă poate despărți de voi. Ceea ce a unit Dumnezeu, omul nu poate să despartă. Biserica constă nu în ziduri ci în unitatea credincioșilor. Mâine voi fi cu voi la ceasul rugăciunii, căci unde sunteți voi sunt și eu și unde sunt eu sunteți și voi.
De suntem despărțiți de spațiu, suntem uniți de dragoste. Nici moartea nu ne poate despărți. Sunt gata de mii de ori să-mi dau viața pentru voi.
Iată și aceasta o dovadă că litera n-a putut despărți niciodată Duhul și dragostea...
Totuși, iubiții mei frați, în aceste clipe grele pentru mine eu mă gândesc cu duioșie la despărțirea de la Milet și la cuvintele ce le-a rostit atunci ap. Pavel: ...Știți cum m-am purtat cu voi în toată vremea... Am slujit Domnului cu toată smerenia, cu multe lacrimi și în mijlocul încercărilor... Știți că n-am ascuns nimic din ce vă era de folos și nu m-am temut să vă propovăduiesc și să vă învăț... și să vă vestesc pocăința față de Dumnezeu și credința în Domnul nostru Isus Hristos.
Și acum, iată că împins de Duhul, mă duc ... fără să știu ce mi se va întâmpla... Numai Duhul Sfânt mă înștiințează... că mă așteaptă lanțuri și necazuri. Dar eu nu țin numaidecât la viața mea, ca și cum mi-ar fi scumpă, ci vreau numai să-mi sfârșesc cu bucurie calea și slujba pe care am primit-o de la Domnul Isus, ca să vestesc Evanghelia harului lui Dumnezeu. Și acum, știu că nu-mi veți mai vedea fața, voi toți aceia în mijlocul cărora am umblat propovăduind Împărăția lui Dumnezeu. De aceea vă mărturisesc astăzi că sunt curat de sângele tuturor. Căci nu m-am ferit să vă vestesc tot planul lui Dumnezeu. Luați seama dar la voi înșivă și la toată turma... ca să păstoriți Biserica Domnului, pe care a câștigat-o cu Însuși Sângele Său.
Știu bine, că după plecarea mea, se vor vârî între voi lupi răpitori, care nu vor cruța turma; și se vor scula din mijlocul vostru oameni care vor învăța lucruri stricăcioase, ca să tragă pe ucenici de partea lor. De aceea vegheați și aduceți-vă aminte că... zi și noapte n-am încetat să sfătuiesc cu lacrimi pe fiecare dintre voi.
Și acum, fraților, vă încredințez în Mâna lui Dumnezeu și a Cuvântului harului Său, care vă poate zidi sufletește și vă poate da moștenirea împreună cu toți cei sfințiți.
N-am râvnit nici la argintul, nici la aurul, nici la hainele cuiva. Singuri știți că mâinile acestea au lucrat pentru trebuințele mele și ale celor ce erau cu mine. În toate privințele v-am dat o pildă... (Fap. Ap. 20, 18-35).
...Fraților, Duhul mă înștiințează că mă așteaptă și pe mine cruci și necazuri noi. Dar sunt gata pentru toate. Pentru că trebuie să se afle cineva care să sufere și pentru biruința Evangheliei în lume. Eu consider ca un fel de rușine faptul că în zilele noastre ideea națională dă eroi și martiri, ideea... politică dă și ea eroi, sportul dă și el eroi, jocul dă și el eroi care își pun în cumpănă viața - numai Evanghelia lui Hristos nu mai dă (sau dă prea puțini) eroi care să țină sus, cu orice preț, Cuvântul Vieții (Filip. 2, 16), Cuvântul Adevărului și să-și pună în cumpănă și viața în lupta cea mare și grea contra păcatelor.
Fie ca și din Oastea Domnului să iese și să rămână cât mai mulți astfel de eroi...”
I. B. - nr. 5 din 31 ianuarie 1937, pag. 9.
După cuvântul răspicat al părintelui privitor la statute - au urmat îndată răspunsurile tuturor grupărilor din țară. Printre răspunsurile hotărâte ale celor dintâi amintim pe cel al fraților din Șomoșcheș - Arad, prin fr. Petru Sas; din Cernăuți - Bucovina, prin fr. Gheorghe Șerban; din Hunedoara, prin fr. Iulius Igna, Popa Petru, Ioan Opriș; Lăloaia - Bacău, prin fr. David Bălăuță Ion; Săsciori și împrejurimi - Alba, prin fr. Ilie Marini; Vinerea și împrejurimi - Hunedoara, prin Adam Borza; Sâmbăteni și împrejurimi - Arad, prin fr. Stancu Petru și altele și altele... apoi... al căror număr nu-l mai putem urmări.
Toți acești frați din toată țara și de peste hotare și-au ridicat glasul respingând statutele și cerând ascultare de părintele Iosif...
Dar nici de data aceasta judecata noului „ev – mediu” nu s-a înduplecat. Sufletul noului inchizitor rămăsese la fel cu al primului: sfidător și crud.
La 21 martie 1937, foaia I. B. - nr. 12 publică pe prima pagină:
O DECLARAȚIE
„Frații ostași și cititorii noștri cunosc mersul conflictului de la Oaste. Săptămâna trecută a mai intervenit ceva în mersul acestui conflict. Mitropolia din Sibiu a dus din nou cazul în fața Sf. Sinod. Nu este în putința noastră să știm cum s-a referat chestiunea. Aflăm însă din ziare comunicatul de mai jos, pe care l-a dat Sf. Sinod:
Cu mult timp în urmă, Sf. Sinod caterisise pe preotul Iosif Trifa de la Sibiu, conducătorul Oastei Domnului.
Păr. Trifa a făcut cerere de iertare Sf. Sinod. Odată cu această cerere, într-o audiență la I.P.S. Sa Mitropolit Nicolae Bălan, a declarat că sufletește nu se poate decide să se întoarcă în sânul Bisericii care l-a caterisit.
Următor acestei mărturisiri, membrii Sf. Sinod, în ședința de joi, au hotărât să mențină caterisirea părintelui Trifa, atrăgându-i atenția că dacă nu încetează scoaterea foii Isus Biruitorul și nu reintră sincer în legătura Bisericii, va fi excomunicat.
„Universul” din 14 martie.
Precum se poate vedea din acest comunicat, Sf. Sinod a judecat în cauză, bazat pe acuza ce mi s-a adus că în ultima audiență aș fi declarat verbal și textual că nu m-am putut decide sufletește să mă reîntorc în sânul Bisericii.
Protestez din tot sufletul meu contra acestei afirmațiuni care nu este adevărată. Declar în fața lui Dumnezeu și în fața oamenilor, că n-am făcut această afirmație. Și Domnul mi-e martor că nu mint (2 Cor. 11, 31). În tot decursul acelei audiențe eu nici n-am pomenit numele de Biserică, dar mai să fac o astfel de gravă declarație! În întreaga audiență a fost vorba mai mult numai despre statutele Oastei.
M-a durut nespus, văzând cum, după ultima audiență, mi s-a aruncat această gravă învinuire în foile Mitropoliei (Telegraful Român și Lumina Satelor). Am protestat atunci contra ei și credeam - fiind vorba eventual de o înțelegere greșită - că nu se va folosi. Mai ales că atât în răspunsul pe care l-am dat în articolul Pe calea Crucii lui Isus, din nr. 5, cât și la înmormântarea păr. Vasile am declarat solemn că înțeleg să rămân în Biserică. Acum însă mă doare și mai mult, îmi strig durerea în fața lui Dumnezeu, văzând cum această afirmație absolut neadevărată, a fost dusă și în fața Sf. Sinod ca și cap de acuză contra mea.
Iar tocmai fiindcă această afirmație a fost dusă și în fața Sf. Sinod - eu rămân aici. Dacă într-adevăr, eu am făcut această gravă declarație, atunci totul s-a isprăvit. Sf. Sinod rămâne să întărească o judecată pe care eu însumi mi-am cerut-o declarând - cum spune Mitropolia din Sibiu - că nu mă pot decide să reintru în sânul Bisericii.
Iar dacă această afirmație nu e adevărată - și totuși voi fi judecat - atunci să se știe că am fost judecat pe baza unei afirmații neadevărate.
Sunt 14 ani de când mă silesc să împlinesc porunca Mântuitorului: mergând învățați... Sunt 14 ani de când învăț în scris și cu graiul. Stau deschis oricând, în fața lui Dumnezeu și în fața oamenilor, cu aceste învățături. Și declar că îndată ce se va face ceva în învățăturile mele care ar fi contra dogmelor și învățăturilor Bisericii noastre Ortodoxe, sunt gata să trag consecințele. Nu înțeleg însă să fiu judecat după o pretinsă afirmație verbală pe care n-am făcut-o.
Și au adus împotriva lui (Pavel) multe și multe învinuiri pe care nu le puteau dovedi. Pavel a început să se apere și a zis: N-am păcătuit cu nimic nici împotriva Legii, nici împotriva Templului, nici împotriva Cezarului (Fap. Ap. 25, 7-8).
După 14 ani de muncă și jertfă, târât în fața judecăților, răspund și eu cu cuvintele ap. Pavel: nu m-am făcut vinovat cu nimic nici împotriva Legii - împotriva legii și credinței mele ortodoxe; nici împotriva Templului - împotriva Bisericii mele; nici împotriva Cezarului - împotriva țării mele. Dimpotrivă - cu jertfa sănătății mele - am ajutat și legea, am ajutat și Biserica, am ajutat și țara.
De altcum eu aveam - și am precizat în scris, tot ceea ce am avut de spus și de răspuns. Mi s-a cerut răspuns la 6 întrebări și am dat un răspuns lămurit pe care îl susțin și azi (l-am reprodus și aici la foaie în nr. 5 sub titlul: „Ce mi s-a cerut - și ce am dat”). Iar referitor la statutele Oastei, așijderea mi-am spus cuvântul lămurit în nr. 5 (în articolul „Pe calea Crucii Domnului Isus”).
Prin urmare, Sf. Sinod avea și are putința să mă judece după răspunsul și declarațiile mele scrise, fără să fiu amenințat cu excomunicarea pe baza unei afirmații verbale pe care n-am făcut-o.
Între astfel de împrejurări în zadar mi se cere sistarea acestei foi. Las' că doar Isus Biruitorul nu-i deloc o primejdie care amenință Biserica noastră. Sunt ele altele, atâtea și atâtea foi care otrăvesc sufletul acestei țări și acestui neam - și nimeni nu cere suspendarea lor, dar a cerut cu insistență capul lui Isus Biruitorul. Mi se cere graiul tocmai într-un timp când acum și prin ziare, se răspândesc contra mea afirmațiuni de care nu sunt vinovat - și singurul meu loc de apărare este foaia aceasta (legislația noastră bisericească nu-mi dă putința să mă pot apăra personal în fața Sf. Sinod). Dar graiul acesta de a învăța și de a mă apăra, Singur acela mi-l poate lua care mi l-a dat. Până când El îmi va lăsa acest grai, voi grăi. Și când El mi-l va lua, voi tăcea!
Rănit și îndurerat în sufletul meu și pentru răsplata ce mi se întinde, eu mă aplec în fața lui Dumnezeu, în fața Marelui nostru Judecător - și Îl rog să judece El (1 Sam. 24, 15).
Să se facă deplin Judecata Lui și Voia Lui”.
În 10 aprilie 1937 părintele Iosif primește, în sfârșit oficial, răspunsul ultim al inchizitorului său, care cu nestăpânită satisfacție își comunica nevrednicul său triumf asupra victimei sale, sfântul om al lui Dumnezeu, marele binefăcător al credinței și al patriei noastre.
Iată „tava” pe care era adus capul ultimului profet:
Arhiepiscopia Ort. Rom. De Alba Iulia și Sibiu
Nr. 3797 Bis.
Domnului Iosif Trifa - Sibiu
Sf. Sinod, luând în dezbatere în ședința de la 9 martie a.c. cererea de grațiere înaintată la 16-III-1936, precum și atitudinea D-tale de la pronunțarea sentinței de caterisire de la 13 martie 1935, lipsită de dovezile căinței și ale îndreptării, până în prezent, a respins cererea de grațiere hotărând următoarele:
1. Sentința de caterisire a fostului preot Iosif Trifa, pronunțată de Consistoriul Spiritual mitropolitan din Sibiu, se menține.
2. Sf. Sinod interzice apariția foii săptămânale Isus Biruitorul.
3. Sf. Sinod avertizează pe fostul preot Iosif Trifa că dacă nu încetează cu apariția numitei foi și dacă mai continuă acțiunea sa care duce la ruptura unui număr de credincioși de la sânul Bisericii, va fi excomunicat.
Consiliul Arhiepiscopesc - fiind recercat de Sf. Sinod - îți comunică această decizie cu invitarea de a te conforma celor hotărâte de Sf. Sinod.
Totodată cunoaște că Sf. Sinod a comunicat atât Ministerului Cultelor cât și la toate chiriarhiile, respingerea cererii de grațiere pe care ai înaintat-o la 18 martie 1936.
Sibiu din ședința secției bisericești de la 18-III-1937.
Cu arhierești binecuvântări
Din încredințarea I.P.S. Sale - Vasile
vicar Arhiepiscopesc.
După aceasta, în 11 aprilie 1937, în Isus Biruitorul nr. 15 păr. Iosif declara:
„Mi s-a luat numele și haina de preot...
În sfârșit, mi s-a adus la cunoștință oficios (și s-a publicat și în Lumina Satelor) că Sf. Sinod a respins cererea pe care o înaintasem, și a întărit caterisirea mea. Prin urmare, iată am ajuns un preot caterisit. Mi s-a luat haina și numele de preot. Am fost dat afară din ceata celor 8.000 de preoți, ca fiind cel mai netrebnic dintre toți. Și sunt amenințat că voi fi dat afară cu totul și din Biserică, ca un păgân și vameș care spurcă Biserica.
Eu - căutând spre cer - mă resemnez în fața judecății ce mi s-a făcut - așteptând - cum spuneam - și judecata cea de la a treia instanță: Judecata cea Cerească.
În fața judecății ultime de la București, repet ceea ce spuneam în fața primei judecăți:
Mă voi resemna în această judecată și voi rămânea pe mai departe în Biserică, un simplu mirean în rând cu ceilalți frați ai mei în ostășia Domnului.
Firește - e un hotar mare acesta din viața mea. E o răspântie de unde mă uit înapoi peste mult zbuciumata mea viață. În clipa când mi se ia haina și numele de preot, mă uit și peste zbuciumul celor 25 de ani de preoție. Și văd toate frământările mele de preot și vestitor al Evangheliei.
Văd nopțile nedormite... văd paturile de la Geoagiu și Davos - văd lacrimile pe care le-am vărsat pentru Biserica și poporul meu. Văd întreg câmpul de bătălie în care am luptat și am sângerat pentru binele Bisericii și neamului meu. Și acum - slăvit să fie Domnul - iată văd și eu răsplata acestor lupte, în care mi-am jertfit eu sănătatea.
Trebuie să vină și răsplata aceasta. Poate fiindcă L-am vestit prea mult pe Isus Cel Răstignit. Eu mi-am înțeles slujba de preot să-L vestesc neîncetat pe Isus Cel Răstignit, să chem sufletele pierdute la picioarele Crucii Lui. Vrăjit de Jertfa Golgotei, am predicat poate prea mult această Jertfă și poate am vrăjit prea mult poporul cu această Jertfă - și poate pentru asta mi-a venit acum o răsplată pe care nu o primesc eu cel dintâi și nici cel din urmă.
Cam toți cei ce au bătătorit prea mult Dealul Golgotei - așa au pățit și așa vor păți! Cam toți care s-au îndrăgostit prea mult de Jertfa Golgotei și au spus adevărul - așa au pățit și așa vor păți.
Mă gândesc la tot ceea ce ne leagă pe noi. Eu am fost gata să vă dau nu numai Evanghelia ci și viața mea (1 Tes. 2, 8), să mă cheltuiesc chiar pe mine însumi pentru sufletele voastre (2 Cor. 12, 15). Iar la această dragoste voi ați răspuns cu focul dragostei voastre.
Vă îndemn iubiții mei să fiți liniștiți! Dacă pe mine m-au dat afară definitiv din ceata preoților, eu voi merge mai departe pe calea pe care am mers și până acum, pe calea Crucii, pe calea Domnului.
Eu n-am îndemnat niciodată pe nimeni contra cuiva, decât contra păcatului.
Cu ochii țintă la Căpetenia Desăvârșirii noastre. Cu ochii țintă la Isus Cel Răstignit - acesta a fost îndemnul meu de totdeauna. Și acesta e și acum.
Iar dacă va fi să fiu dat afară cu totul din Biserică (adică un fel de exilare) repet și eu cuvintele ce le-a rostit cu un astfel de prilej sf. Ioan Gură de Aur:
Numeroase sunt valurile și puternic curentul. Nu mă tem de înec întrucât stau pe Stâncă... Nu doresc să trăiesc decât pentru voi. De aceea vă implor: consolați-vă, că nimeni nu mă poate despărți de voi. Ceea ce Dumnezeu a unit, omul nu poate să despartă. Biserica nu constă în ziduri, ci în comunitatea credincioșilor. Mâine voi fi cu voi la ceasul rugăciunii. Căci unde sunt eu, sunteți și voi și unde sunteți voi sunt și eu. De suntem despărțiți de spațiu, suntem uniți în dragoste. Nici moartea nu ne poate despărți. Sunt gata de mii de ori să-mi dau viața pentru voi.
Rugăciune
Și-acum către Tine mă întorc Doamne Isuse, Preadulcele meu Mântuitor, Singura mea nădejde și bucurie. Îți mulțumesc că ai făcut din mine un copil al suferinței. Și-Ți mulțumesc că mă ții mereu în starea aceasta grea, dar binecuvântată!
Acum robul Tău iarăși stă la o răspântie. Ce aș putea spune o Doamne și aici altceva, decât: să fie voia Ta!
Doamne Isuse, știu că mă așteaptă cruci noi și necazuri noi. Dar Tu știi Doamne că robul Tău nu și-a precupețit niciodată viața lui cea trecătoare. Voi suferi totul pentru Tine, pentru O. D. ca pe urmă, să trec în odihna Ta cea dulce și scumpă”.
A urmat un alt uriaș val de mii de răspunderi scăldate în lacrimi și înflăcărate de hotărâri și legăminte de statornicie pentru părintele lor duhovnicesc a mulțimii ostașilor.
Dragostei și alipirii lui de frați, îi răspundea cutremurător dragostea și alipirea tuturor fraților, de el. Era ceva care într-adevăr nu se mai văzuse de la despărțirea sf. ap. Pavel de frații din Milet și de la despărțirea sf. Ioan Gură de Aur de cei din Asia.
Încă o dovadă că cel de al treilea mare trimes al lui Hristos, pășea zguduitor pe urmele celorlalți doi înaintași îndeaproape, după Hristos...
Nu va fi decât o problemă de timp (ceea ce nu importă!) - până când se va vedea acest strălucitor și înfricoșat adevăr, ca un fulger, de către toți. Chiar și de către cei ce l-au străpuns!
Iată unul din acele răspunsuri frățești la dragostea părintelui-martir.
Cu el vom încheia acest capitol:
„Credință și recunoștință, părintelui Iosif Trifa.
Preaiubitul și în veci neuitatul nostru trezitor și îndrumător sufletesc. Preascumpul nostru binefăcător.
În strâmtorările nedreptății omenești în care te afli din pricina Evangheliei lui Hristos, din pricina dragostei sfinției tale pentru noi, să știi preaiubitul nostru păstor, că noi toți sufletește suntem alături de sf. ta. Și pentru atâtea binefaceri sufletești care pot să ne fie o pricină de mântuire veșnică, de o primăvară fără de sfârșit, noi suntem gata să ne punem chiar și capul în joc. Precum și-au pus capul lor în joc - ca să-i scape viața sf. ap. Pavel - tovarășii lui de lucru în Hristos, Acuila și Priscila.
Preaiubite părinte! Avem și noi fiecare un suflet de mântuit. Vrem și noi să facem totul pentru Evanghelie, ca să avem și noi parte de ea (1 Cor. 9, 23).
Ap. Pavel, ca un apostol sufletesc spunea Corintenilor: Vă laud că în toate privințele vă aduceți aminte de mine și că țineți învățăturile întocmai cum vi le-am spus (1 Cor. 11, 2). Aceste cuvinte dovedesc că ei erau recunoscători păstorului lor sufletesc - și nu-l uitau.
Recunoștința, ca mulțumirea, este o virtute care ne ajută să dobândim cerul. Și dimpotrivă, nerecunoștința ne aduce pe noi spre moartea veșnică.
Preaiubite părinte Iosif, noi vrem să-ți fim recunoscători și ajutători în lupta sfântă și dreaptă, până la ultima suflare a vieții noastre. Căci așa ne poruncește nouă Domnul și Stăpânul Isus Mântuitorul. Noi ne temem să fim față de sf. ta altfel... Cuvântul Sf. Scripturi ne spune: Celui ce întoarce rău pentru bine, nu se va muta răul din casa sa (Prov. 17, 13). Și apoi și alți oameni de bine au zis: Oamenii recunoscători sunt asemenea câmpiilor roditoare: dau înapoi înzecit ceea ce au primit (Kotzebue); Nerecunoștința este un semn de slăbiciune; niciodată n-am văzut oameni destoinici care să fi fost nerecunoscători (Goethe); Nu este nici un mormânt atât de bine închis ca să nu pătrundă în el blestemul... și nici unul atât de adânc până la care să nu se coboare recunoștința (Lamura); Recunoștința este memoria inimii (N. Balzac); Disprețuiesc nerecunoștința ca pe cel mai urât cusur al inimii (Napoleon I) și recunoștința este cea dintâi grijă a unui suflet ales. Nu se cade ca recunoștința să lase să îmbătrânească binefacerea (Charron).
Deci noi ostașii Domnului, treziți la o primăvară sufletească dulce și frumoasă, nu putem să-ți răsplătim cu răceala nerecunoștinței, ci totdeauna gata fiind să-ți urmăm suferințele, ne vom ruga Domnului pentru sf. ta”.
Preot Vladimir Popovici,
al Oastei Domnului Isus Biruitorul...
Acest răspuns duios și hotărât care însemna un mare curaj atunci din partea unui preot, l-a mângâiat nespus de mult pe martirul Domnului și al Evangheliei Sale... Scriitorul acestor rânduri (păr. Vladimir Popovici) și-a ținut și își mai ține și azi legământul său, fiind unul din puținii preoți și frați aleși care și pe atunci pășeau tot în rândurile din frunte.
Cinste veșnică celor care au ținut la Cuvântul lui Hristos și la legămintele lor, - cu un preț nespus mai mare decât cel al scaunului lor, al pâinii lor, al libertății lor și chiar al vieții lor pământești.
Dintre acești preoți vrednici unul a fost păr. Vasile Ouatu și al doilea este păr. Vladimir Popovici.
Slăvit să fie Domnul!