Cap. 10 - Pe drumul Crucii

„Să-şi ia crucea şi să Mă urmeze”

Nu putem trece la capitolul acesta - desfăşurat în anul 1937, - fără a pomeni între marile biruinţe ale anului 1936 puternica înflăcărare care creştea în rândurile tineretului Oastei.

Nu numai noi cei din Sibiu care alcătuiam un fel de tânără gardă a părintelui Iosif, dar în toată ţara avea loc o mare mişcare şi creştere a tineretului credincios în Domnul.

La stăruinţele noastre ale celor din jurul său care nu încetam să-l rugăm pe părintele să încuviinţeze apariţia unui supliment pentru tineret în foaia Isus Biruitorul, dragostea lui a cedat. A acceptat cu bucurie toate eforturile şi cheltuielile care se cereau în plus, numai pentru a-şi vedea împlinită încă una din marile lui dorinţe: aceea de a da ţării şi Bisericii un tineret nou şi înflăcărat pentru Hristos. Iar acestui tineret - o foaie a lui.

Astfel cu nr. 5 din 26 ianuarie 1936 apăru primul număr din foaia Tineretul Oastei, ca supliment la Isus Biruitorul în patru pagini.

Pe prima pagină părintele Iosif a scris printre altele:

...Slăvit să fie Domnul. Iată înfloresc şi se coc mereu roadele de la Oastea Domnului.

O biruinţă a Domnului sunt şi tinerii noştri voluntari, tineretul Oastei... Ceata lor şi freamătul lor a crescut an de an... acest freamăt îşi căuta o ieşire... Iată acum avem un modest început, o foaie a tineretului Oastei...

Programul acestui început, - ca peste tot programul Oastei, - este... Isus Mântuitorul şi Jertfa Lui Sfântă. Îl vom vesti şi de aici pe Isus Cel Răstignit, luptându-ne mereu să-i scoatem şi pe tineri din lume şi să-i aducem la picioarele Crucii, în Biserica Lui.

În genunchi la picioarele Crucii, - aflarea lui Isus Cel Răstignit, - aceasta este ceea ce trebuie şi tineretului nostru.

...I se dă tineretului nostru de astăzi carte multă, dar nu i se dă Cartea Cărţilor - Biblia, de aceea rămâne analfabet în cele duhovniceşti... şi de aceea tinerimea despre care se spune mereu că e viitorul şi nădejdea - nu mai vine. Şi nici nu va veni până când tineretul nu va trece pe la picioarele lui Isus Cel Răstignit. Numai o tinerime nouă va putea aduce o viaţă nouă, o ţară nouă. Dar această înnoire o poate face numai Evanghelia. Oastea Domnului a creat ţărănimea cea nouă, ea creează acum şi tinerimea cea nouă...

...Dragi frăţiori şi surioare din Oastea Domnului, daţi neîncetat slavă Domnului că v-a scos din păcatul lumii şi v-a aplecat la picioarele Crucii Sale. Rămâneţi până la moarte în acest loc mântuitor...

Şi drept mulţumire pentru mântuirea aceasta a voastră alergaţi în toate părţile... şi chemaţi orice suflet să vină la Isus, să-L afle pe El şi Jertfa Lui.

...V-am dat o ieşire prin foaia aceasta. Fronturile aşteaptă acum răspunsul vostru.

Cu Domnul înainte!

Preot Iosif Trifa.

Pe prima pagină mai scria fr. Viorel Trifa despre vremea tineretului şi Traian Dorz o poezie: A sunat mobilizarea.

În pagina a 2-a fr. I. Marini scria: Vine tineretul Tău la Tine, ca roua. Nicolae Vonica: O oaste de tineri. Şi poezia lui I. V. Spiridon: Începe o luptă, se înalţă un steag. Cei trei, care lucram împreună la redacţie lângă părintele Iosif: Nicolae Vonica, Ioan Marini şi Traian Dorz semnam o chemare către Tineretul Oastei, pentru a sprijini cu toată puterea răspândirea şi mai mare a foii Isus Biruitorul, ajutând astfel răspândirea Cuvântului lui Dumnezeu şi aducerea sufletelor tineretului la Hristos.

Pagina a 3-a publica un tâlc despre Samuel, un tânăr care a răspuns la chemarea Domnului. O cântare, Frăţiori şi surioare scrisă de Nicolae Vonica şi o meditaţie scrisă de Tit Trifa.

În pagina a 4-a, două învăţături pentru tineri: David şi Goliat - tinereţea şi păcatul. Pilde şi asemănări şi alte însemnări scrise de fr. Marini, fr. Viorel, sora Anica Buzaş, Maria Dan şi alţii.

În al doilea rând, pe lângă cei câţiva tineri care scriseseră în numărul trecut, mai apar cu poezii, meditaţii şi veşti o mulţime de alte nume cunoscute sau noi, printre care: Lenuţa Moldovan din Sighişoara; Popa Petru din Sebeş-Alba; Marioara Târziu din Timişoara; Nicon Botezat din Rădăuţi; Diodiu Traian din Cricău - Alba; Năstase şi Toader Tudose din Lieşti - Tecuci; Ilie Marini - şi alţii.

Începutul acesta minunat a continuat frumos lună de lună.

În numărul său de Paşti (12 aprilie) printre bucuriile Sărbătorilor Învierii Tineretul Oastei publica şi un anunţ ceva mai trist, cu plecarea în armata ţării (fiind încorporaţi ca recruţi) alor trei tineri din mijlocul celor din Sibiu:

Traian Dorz, Vasile Roşianu şi Gh. Comiza... A avut loc atunci şi o duioasă adunare de rămas bun a tineretului Oastei din Sibiu.

În acel aprilie 1936 am fost încorporat la un regiment din Oradea...

S-a petrecut atunci un fapt zguduitor la plecarea mea. Nu voi uita niciodată lacrimile şi durerea despărţirii cu care m-a îmbrăţişat părintele Iosif.

- Dacă ştiam că Oprişan nu mă ajută - zicea el - m-aş fi dus singur la Bucureşti la Marele Stat Major şi aş fi făcut totul să obţin ca să faci armata aici la Sibiu. Te-am fi avut astfel aici lângă noi...

Zicea acestea pentru că încă cu mult timp înainte aranjase cu Oprişan să intervină la Bucureşti ca să obţină pentru mine o dispoziţie specială ca să pot fi încorporat într-o unitate militară din Sibiu. Dar Oprişan nici n-a obţinut nimic, nici n-a spus părintelui acest lucru, înşelându-i astfel buna lui credinţă... iar acest lucru l-a îndurerat mult pe părintele Iosif. Şi l-a lipsit de mult ajutor care i l-aş fi putut da la muncă, fiind mai aproape de dânsul. Acest lucru mi l-a scris îndurerat atât mie cât şi fr. Maliţa la Oradea - în repetate rânduri, pe când îmi făceam stagiul militar în Oradea. Mi l-a împărtăşit nemângâiat apoi şi la întâlnirile noastre ulterioare din concediile şi permisiunile pe care, aproape în întregime, mi le-am petrecut la Sibiu.

Câte lacrimi am vărsat pe scrisorile lui pe care, cu toată munca grea şi starea agravată a sănătăţii sale, îşi găsea totuşi timp să mi le scrie.

...Ce mult îmi lipseşti - îmi scria în una din acele scrisori, - am rămas aici numai cu Marinel (aşa îi zicea el cu drag adesea fr. Marini) - care şi el e slăbuţ şi bolnav... Ceilalţi sunt acum absorbiţi total cu... alte treburi. Mi s-a dat şi în privinţa asta încă o cruce pe lângă cele multe ce le am de dus...

Curând a căzut din nou la patul zăcerii. A trebuit să se ducă la Braşov pentru o altă operaţie. Chiar şi acolo din spitalul de la Braşov am primit atunci la Oradea, din partea lui, 500 de lei. Şi o altă scrisoare nespus de duioasă şi de mângâietoare. Banii erau din strictul lui necesar pentru spitalizare şi medicamente.

Îi scriam şi eu cu multe lacrimi ori de câte ori îmi îngăduiau condiţiile în care se făcea armata atunci. Şi când mai puteam îi trimiteam poezii noi de care - îmi spuneau mai târziu fraţii - când le primea se bucura ca un copil şi le citea cu glas tare tuturor.

Mi-a trimis adeseori unele subiecte de care avea nevoie la foaie sau calendare ca să le lucrez...

Ce mult mă bucuram când îl vedeam mulţumit şi fericit. Îmi scria aceasta îndată...

Am păstrat cu sfinţenie toate aceste scrisori primite de la el multă vreme. Dar peste ani, când a venit primul foc mare peste comorile amintirilor mele, mi-au ars şi acestea toate, cu ele.

Am mai aflat doar două din cele trimise fratelui Pavel Maliţa din Oradea. Le redau aici, undeva, spre a se vedea ce statornică şi frumoasă era dragostea acestei mari inimi. Dragoste pe care m-am străduit s-o merit până în fundul conştiinţei mele şi al flăcărilor prin care a trebuit să mi-o trec.

Nu ştiu dacă am putut face îndeajuns dovada acestei străduinţe!...

În Isus Biruitorul nr. 34 din 16 August 1936 apare:

„O chemare sfântă, pentru primul congres al tineretului Oastei Domnului pe întreaga ţară.

...care va avea loc în zilele de 29 şi 30 August la Alba Iulia.

Veniţi la Alba Iulia la primul congres al Tineretului Oastei din întreaga ţară...

O manifestare puternică a fost pentru slava Domnului acest congres. - Şi o dovadă strălucită despre primăvara cerească adusă de Oastea Domnului în poporul şi credinţa noastră.

După ţinerea lui, foaia scria: Măreţul congres al Tineretului Oastei Domnului la Alba Iulia, a întrecut toate aşteptările. Au luat parte fraţi şi surori din peste 100 de comune şi 20 de judeţe...

Tot în această vară au mai avut loc şi altele multe adunări mari pe centre... Astfel în Ardealul de Nord, în Câţcău, jud. Someş, unde s-au adunat fraţi şi surori din 5 judeţe: Someş, Maramureş, Năsăud, Sălaj şi Cluj.

O altă adunare de acest fel a fost la Săsciori - Alba, unde au luat parte peste 1.000 de fraţi şi surori din 70 de comune şi 10 judeţe, la chemarea fr. Marini.

O alta la Simeria Veche - Hunedoara, cu fraţi din 9 judeţe şi 106 comune, la chemarea fr. Opriş.

Alta la Scorţeni - Bacău, cu fraţi veniţi din 7 judeţe şi 50 de comune, la chemarea păr. Munteanu Muntmarg. Aici a participat şi I. Gr. Oprişan. S-a hotărât o consfătuire pe ţară la Sibiu, pentru un apel de pace.

Alta la Lăloaia - Bacău, la chemarea păr. Bogoride şi a fr. David Bălăuţă Ion.

Şi altele...

În toate aceste adunări s-au luat iniţiative de organizare a Oastei în Biserică... S-au notat moţiuni în sprijinul cauzei păr. Iosif Trifa. Şi s-au trimis telegrame-apeluri la Sf. Sinod, Patriarhului, Mitropolitului Bălan şi episcopilor locali pentru rezolvarea paşnică a referendumului de la centrul Oastei.

Bineînţeles că toate aceste apeluri au rămas fără vreun răspuns... Conştiinţa tuturor prea marilor de atunci care erau rugaţi, strigaţi, imploraţi - adormise într-un somn împietrit.

Veni astfel anul 1937. Fiecare zi era grea de conţinut şi de însemnătate.

Trecutul an 1936 în prima lui jumătate îşi avusese marile sale frământări cu judecăţile. Iar în a doua cu agravarea bolii părintelui Iosif, care prin rămânerea numai cu fr. Marini la redacţie a trebuit să lucreze mai din greu.

Alte două operaţii s-au adăugat celorlalte slăbind şi mai mult puţinul trup în care îşi purta marele suflet.

Colaboratorii de la Bucureşti încetaseră orice legătură cu părintele Iosif. Mai rămăseseră doi: I. Gr. Oprişan, care mai spera totuşi ceva în ultimul moment. Şi părintele Vasile care lupta cu un mare şi sfânt curaj în mlaştina aceea de acolo. Dar părintele Vasile căzu la pat din nou. Necazurile părintelui Iosif şi propriile lui necazuri cu cei din Bucureşti, i-au agravat boala.

Din ţară mai rămăseseră colaboratorii la foaie dintre preoţi doar vreo cinci: păr. Vladimir Popovici, Munteanu Muntmarg, Bogoride, Ştefan Smărăndescu, N. Malcoci... Doi basarabi, doi moldoveni şi un muntean. Din Ardeal nici unul.

Fr. Vonica trecuse şi el printr-o mare transformare. Când eu l-am cunoscut prima dată, era prin acel februarie 1935, în vremea primelor lupte ale lui Isus Biruitorul. Un tinerel înalt şi slab, despre care am aflat că este din Poiana Sibiului şi că e în al doilea an de teologie. Se îmbolnăvise grav în timpul şcolii de reumatism şi inimă. Întrerupsese şcoala şi zăcuse un an acasă la părinţii săi. Acum se simţea mai bine şi venea din când în când pe la Sibiu pentru treburi şi trecea şi pe la librărie. Cunoscuse Oastea Domnului şi se apropiase de ea în anii de mare răsunet de mai înainte, când şi în Poiana se pornise o adunare a Oastei.

Acum, fiind liber, se ocupa mai mult de lucrurile duhovniceşti. Părintele văzându-l bolnav şi cam lipsit trupeşte, i-a propus să se alăture şi el de noi la lucrul Domnului. El a primit cu bucurie, mai ales că ai lui de acasă nu erau prea bucuroşi de starea lui nici bolnav nici sănătos, nici cu şcoală nici fără...

Astfel s-a mutat cu noi. Locuiam atunci în strada Zidarilor, fiindcă Mitropolia ne scosese din locuinţa de la orfelinat.

Pe atunci eu purtam încă îmbrăcămintea mea de la ţară, cu care venisem în toamnă. Fiind conştient de inferioritatea mea faţă de toţi ceilalţi, desigur eram foarte retras. Aproape n-aveam prieteni decât pe părintele.

Vonica m-a şi luat de la început aşa cum mă simţeam şi eu...

Nu-l uit că atunci - imitând pe părintele Iosif - stătea lungit pe pat şi mă punea pe mine să-i scriu, după dictarea lui, cele ce le compunea pentru foaie. Lucrul acesta la el, îmi părea ca un fel de dispreţ pentru mine şi îl credeam că înseamnă un fel de mândrie. Un fel de afirmare a întâietăţii lui faţă de noi - şi care mai ales faţă de mine, încă de la început.

La adunare vorbea stând jos pe scaun, ca să nu obosească în picioare. Lucrul acesta iarăşi nu mi-a plăcut.

După vreo două luni s-a îmbolnăvit din nou atât el cât şi fr. Marini. Şi împreună au fost amândoi internaţi în spitalul din Sibiu. Mergeam atunci zilnic pe la trei.

Apoi a plecat la Poiana de unde iarăşi un timp venea doar din când în când.

Începuse să-i scrie o tânără de prin judeţul Vlaşca. Au legat o corespondenţă mai strânsă, iar pe la sfârşitul lui 1935 a vizitat-o acasă în comuna ei Petroşani...

În 1936 s-au hotărât să se căsătorească, dar părinţii lui nu voiau aceasta cu nici un chip, pentru motivul că neavând şcoala terminată, el nu avea încă nici un rost format.

Deznădăjduit, el a cerut atunci ajutorul părintelui Iosif, care l-a înţeles şi l-a ajutat să-şi realizeze căsnicia, fără de care (- spunea el -) nu mai putea...

Astfel li s-a făcut loc la amândoi. Ea lucra la administraţie, iar el - la stăruinţele ei - a început să-şi urmeze teologia cu gând să se preoţească cât mai repede...

Însă de îndată ce a intrat la teologie, Niculiţă Vonica - (tot sfătuit de soţia sa), - a început să-şi rărească tot mai mult numele lui la foaie şi să se răcească faţă de adunare.

Când în aprilie 1937 foaia Isus Biruitorul a fost oprită definitiv, soţii Vonica au plecat la Vlaşca la părinţii ei, rupând orice legătură cu Sibiul.

Era în vremea marilor căderi, când furtunile şi şuvoaiele izbeau din plin, prăbuşind multe temelii de nisip.

Celelalte lucruri despre fr. Vonica, ceva mai târziu.

Dar până atunci, iată cum a mai urmat istoria:

Foaia Isus Biruitorul intră în noul an 1937 scriind pe prima pagină:

Anul nou 1937 - Eben-Ezerul Oastei...

Intrăm într-un an nou - scria părintele Iosif. Pentru Oastea Domnului anul acesta este al 14-lea an de Oaste... De data aceasta anul acesta soseşte cu o deosebită importanţă pentru Oastea Domnului. Soseşte cu un hotar nou...

Biblia ne spune că după ce israelienii îi bătuseră pe filisteni în lupta de la Bet-Car, Samuel a luat o piatră pe care a pus-o între Miţpa şi Sep şi i-a pus numele Eben-Ezer (Piatră de ajutor) zicând: până aici ne-a ajutat nouă Domnul (1 Samuel 7, 12).

La un astfel de hotar, la un astfel de popas duhovnicesc am ajuns şi noi cu Oastea Domnului. Până aici ne-a ajutat şi nouă Domnul... O piatră de ajutor am avut şi noi în lupta noastră, iar piatra (Stânca) noastră era Hristos (1 Cor. 10, 4)... Pe Stânca aceasta, pe Stânca Golgotei a fost zidită şi Casa Oastei de aceea ea a rezistat în toate furtunile şi valurile care au izbit în ea... Prin multe am trecut, dar din toate am scăpat pentru că am privit mereu cu ochii ţintă la Căpetenia şi Desăvârşirea credinţei noastre, la Isus Cel Răstignit...

...Am intrat într-un război aprig şi necruţător cu păcatele şi datinile cele rele... N-am cruţat păcatul. În Numele Domnului l-am urmărit pe tot locul şi l-am tăiat cu sabia Cuvântului lui Dumnezeu. Am izbit fără cruţare pe acest filistean oriunde l-am întâlnit, pentru trăirea deplină a Evangheliei. În acest război, Emanuel, Domnul, a fost cu noi.

Noi am luptat, El a biruit...

La un popas, la un hotar al acestei lupte, am ajuns azi.

Anul nou 1937 este Eben-Ezerul Oastei. Să-I mulţumim Domnului că ne-a ajutat să ajungem până aici. Şi să-L rugăm ca El să ducă la bun sfârşit această Lucrare pe care a început-o (Filip. 1, 6).

La hotarul acesta să-I încredinţăm din nou Lui, lupta şi ostăşia noastră.

Fraţii mei, cu ochii ţintă la Cel ce ne-a adus până aici... până la sfârşit, cu ochii ţintă la Isus Cel Răstignit.

...Îţi mulţumesc Isuse Doamne că m-ai adus şi pe mine până aici! Tu ştii Doamne că robul Tău tremură la acest hotar... Te rog dă putere robului Tău să meargă până la sfârşit pe calea voii Tale... Mai bine trimite-mă Doamne în pământ, decât să smintesc cu ceva voia Ta şi lucrul Tău... În mâinile Tale îmi încredinţez viaţa mea şi viitorul meu. Fă ce vrei cu robul Tău.

Ca plan de lucru, foaia publica învăţăturile ce urmau să apară în 1937 spunând: De ani de zile ne silim mereu în cercetarea şi tâlcuirea Scripturilor pentru fraţi şi cititori. În anul acesta vom da la foaie rând pe rând:

- Şcoala cea mare a Bibliei... Vom strânge apoi totul în cea mai mişcătoare şi bogată carte despre Biblie din câte s-au scris cândva în româneşte.

- Crucile Oastei. Vom continua această carte începută anul trecut şi va fi o carte plină de puternice învăţături.

- Ziua Domnului. Vom continua şi învăţăturile acestea începute astă-vară.

- Jocurile şi distracţiile. Vom începe un rând de învăţături despre acestea, văzute în lumina Bibliei şi a sf. Părinţi.

- Din şcoala de la Davos avem pregătite un rând de învăţături care vor fi o surprindere şi o mare bucurie pentru fraţi.

- Mai avem un alt rând de istorioare... Vom începe şi un rând de învăţături pentru Tineretul Oastei... Şi încă altele multe pe care ni le va da Dascălul nostru Cel Mare: Duhul Sfânt...

Ce nesecat izvor de putere şi inspiraţie avea acest minunat om al lui Dumnezeu!... Şi ce învăţături bogate ar mai fi ieşit din pana lui de aur, dacă n-ar fi fost atât de sălbatic călcat în picioare şi zdrobit cu pietre. Când cei ce l-au împiedicat vor trebui să răspundă înaintea lui Dumnezeu, ei vor fi pedepsiţi nu numai pentru tot răul făcut lui - ci şi pentru tot binele pe care nu l-au lăsat pe el să-l facă altora.

Veşti dureroase au început chiar din primele zile ale anului să îndurereze inima părintelui Iosif. La cei plecaţi prin înşelăciunea lumii - se adăugau acum cei plecaţi prin chemarea morţii... Golurile se înmulţeau astfel tot mai trist.

Isus Biruitorul nr. 2 din 10 ianuarie, publică o veste dureroasă:

„A trecut la Domnul dragul nostru luptător Gheorghe Munteanu din Batiz... S-a stins în spitalul din Deva în dimineaţa zilei de 4 ianuarie... Vestea plecării lui - scrie părintele Iosif - ne-a umplut de durere... Ca un viteaz al Domnului, el a alergat şi a luptat 10 ani peste tot vestind şi cântând pe Isus Cel Răstignit... În slujba aceasta a dus cu el peste tot şi pe scumpa lui fetiţă Maria, cutremurând sufletele cu focul poeziilor ei, cu lacrimile ei. Oastea Domnului din Hunedoara într-o parte a ei s-a lăţit şi s-a întărit prin râvna şi jertfa acestui devotat luptător al Domnului... Vestea aceasta ne doare acum când Oastea Domnului are şi mai mare nevoie de luptători statornici.

Dar ne mângâiem că dragul nostru frate a trecut la Domnul ca un biruitor...”

Începând cu nr. 3 din 17 ianuarie 1937, foaia Isus Biruitorul publică un rând de învăţături despre „O minune a timpurilor noastre: Gruparea de la Oxford” scrise de sora Maria Brăiloiu din Bucureşti.

Un cuvânt lămuritor scrie de la început cu mare bucurie părintele Iosif văzând în această mişcare o soră a Oastei Domnului. El scrie: Un mare răsunet duhovnicesc a făcut şi face în toată lumea mişcarea religioasă de la Oxford din Anglia. E şi această mişcare un fel de Oastea Domnului.

Când am fost la Davos în Elveţia, am cunoscut mai de aproape această mişcare - şi am rămas uimit de asemănarea spirituală dintre Oastea Domnului şi această mişcare. O dovadă este şi aceasta că Duhul Sfânt lucrează la fel.

Mişcarea de la Oxford, ca şi Oastea Domnului, este o lucrare de spiritualizare a vieţii oamenilor. Regulile ei sunt pur spirituale, duhovniceşti, şi sunt numai patru la număr. Aceste patru reguli spirituale se află lămurite pe larg în cartea Ce este Oxfordul (O carte după felul cum este cartea noastră: Ce este Oastea Domnului).

Această minunată carte ne-o traduce acum preaiubita noastră soră Maria Brăiloiu şi o vom da pe rând aici la foaie începând cu acest număr.

Din felul cum lucrează acum mişcarea din Oxford şi din regulile ei duhovniceşti, vom putea învăţa şi noi ostaşii Domnului, multe lucruri de mare preţ.

...Ca şi Oastea Domnului, mişcarea din Oxford a fost înfiripată de un preot şi ea se ocupă exclusiv numai cu trăirea Evangheliei, fără să se amestece în lucruri de credinţă şi dogmă. E o lucrare de spiritualizare a vieţii, rânduielile ei fiind de natură pur spirituală, duhovnicească.

După această introducere vom da pe rând în traducere şi cele patru reguli spirituale pe care pune apăs gruparea din Oxford. În felul acesta ni se dă un prilej să aflăm cum lucrează alte mişcări spirituale şi să învăţăm ce ne poate fi de folos.

Domnul să răsplătească osteneala surorii Maria de a ne face această bucurie...

Traducerea acestei cărţi a apărut la rând în câteva numere din foaie... Ce păcat că n-avem aici loc spre a reda frumosul conţinut al întregii cărţi... (Mai târziu cu câţiva ani, în 1945, am tipărit-o la Beiuş şi s-a răspândit cu un mare folos peste tot printre fraţi). Acum redăm aici pe scurt doar ceva despre cele patru principii ale grupării de Oxford:

1. - Desăvârşita sinceritate.

2. - Desăvârşita curăţie a inimii.

3. - Desăvârşita lepădare de sine.

4. - Desăvârşita dragoste.

Aceste patru puncte sunt temeiul învăţăturii de pe munte, a Domnului Isus (Matei cap. 5, 6 şi 7)...

...După naşterea din nou, ca să poţi trăi şi să poţi lupta ca un adevărat ostaş al lui Hristos, gruparea Oxford te îndeamnă:

1. Să mărturiseşti viaţa ta, păcatele care le-ai făcut înainte de întoarcerea la Dumnezeu, faţă de fraţii tăi în Hristos. Această mărturisire va ajuta pe cei care nu cunosc încă viaţa creştină şi îi va face să se întoarcă şi ei la Domnul.

2. Să-ţi predai toată viaţa ta de acum şi cea viitoare în mâna lui Dumnezeu.

3. Să cauţi să îndreptezi tot ce ai greşit faţă de aproapele tău.

4. Să asculţi pe Dumnezeu, să te supui Lui în toate ale tale, în datoriile mici ca şi în cele mari.

...Gruparea Oxford nu e mărginită numai la Oxford, ea lucrează în multe ţări, în multe oraşe şi sate... Centrul ei este acolo unde se întâlnesc mai mulţi oameni care caută adevărul lui Hristos... Ţinta lor este să dezrobească oamenii şi popoarele din păcat şi necredinţă şi să-i ducă la o viaţă şi credinţă vie în Hristos... Să aibă o viaţă duhovnicească din belşug, trăită prin Hristos şi pentru Hristos...

În această mişcare activează preoţi şi laici, predaţi total şi de bunăvoie lui Hristos. Au şi ei de înfruntat tot felul de lupte şi încercări în propovăduirea şi trăirea Evangheliei vii şi puternice a lui Hristos... Dar lucrarea lor biruieşte totul prin sinceritatea, curăţia, lepădarea de sine şi dragostea desăvârşită pe care o are în Hristos. Mişcarea aceasta este într-un puternic avânt răspândindu-se cu o tot mai mare putere în toate ţările lumii şi aducând nenumărate suflete la o viaţă nouă şi biruitoare în Hristos...

O, de ne-ar da şi nouă Domnul Isus puterea, râvna, unitatea şi condiţiile pe care le are această sfântă şi binecuvântată lucrare, de la care avem de învăţat atât de mult.

Am redat cele de mai sus, tocmai în acest scop.

După acestea să revenim la decurgerea problemei părintelui.

La 31 ianuarie 1937 Isus Biruitorul apare într-o haină deosebită. Este tipărit în două culori: roşu şi albastru (ca haina lui Iosif după vânzarea sa)... În prima pagină apare titlul:

„Pe drumul Crucii Domnului Isus”, cu următorul cuprins:

Privitor la conflictul de la Oastea Domnului n-am mai scris demult nimic. În timpul din urmă, lucrurile apucaseră pe o cale de înţelegere şi ne rugam Domnului să se facă voia Lui. Pe urmă s-a ivit o altă greutate (vechea!) mai gingaşă decât toate: Statutele Oastei, pe care le dăm la pag. 5 şi 6.

Declar din capul locului că, în principiu, nu sunt contra statutelor când e vorba de legarea mişcării de Biserică şi încadrarea ei în Biserică. Cu o singură dorinţă însă: aceste statute să fie făcute într-o formă norocoasă care să folosească şi Bisericii şi Mişcării.

În acest înţeles, în prima audienţă din timpul din urmă, m-am bucurat când I.P.S. Sa mi-a spus că se pregătesc nişte statute ale Oastei: o rânduială care să pună la punct şi toate chestiunile de la Oaste, precizându-mi-se şi mie locul şi rostul ce-l am în această mişcare. Mi s-a spus să am răbdare căci statutele sunt în lucrare şi mi se vor arăta. Dar între timp statutele au fost duse spre aprobare la Sf. Sinod, eu neavând nici un singur cuvânt la întocmirea lor. Mi s-au arătat numai pe urmă, după aprobarea lor, ca un fapt împlinit. Am fost pus în faţa unui fapt împlinit.

Dar asta încă n-ar fi desigur ceva rău, dacă aceste statute s-ar fi făcut într-o formă potrivită pentru Oaste. Dar aşa cum s-au făcut, statutele sunt nepotrivite pentru creaţia şi spiritul Oastei. Iar aceasta fiindcă s-a purces într-un chip cu totul neînţeles. Cu redactarea statutelor a fost încredinţat pr. Gheorghe Maior din Sibiu, care nu are absolut nici un fel de legătură cu Oastea Domnului şi cu spiritul ei. Dimpotrivă, era un înverşunat criticant al Oastei.

Societăţi obişnuite, cu statute şi reguli obişnuite, avem destule. Oastea era ceva nou, era ceva pronunţat spiritual. Oastea nici n-avea nevoie de statute; statutul ei fiind câmpul cel larg al învăţăturilor Bisericii şi a Bibliei. Şi strictul control spiritual al Bisericii. Şi dacă totuşi s-a ţinut ca să i se dea Oastei şi statute, apoi acest lucru trebuia făcut cu cea mai mare băgare de seamă, pentru ca să nu sufere spiritualitatea pronunţată a acestei mişcări.

Oastea era o ţâşnire duhovnicească, era o binecuvântată mişcare duhovnicească - şi trebuia evitat tot ceea ce ar fi împiedicat această ţâşnire. În primul congres al Oastei spuneam: eu am ţinut să fac Bisericii mele un dar - şi greşeala mea poate e aceea că nu am început cu litera legii, ci am izbit mai întâi Stânca pentru a ţâşni apa cea vie. Şi iată că apa a ţâşnit. Apele curg acum din toate părţile. Bisericii îi revine datoria să capteze revărsarea apelor... Ori statutele în forma în care s-au făcut, împiedică captarea acestor ape.

Oastea era un voluntariat de preoţi şi laici. Era un voluntariat creat cu mare trudă şi jertfă, care înrola mereu preoţi şi laici în războiul cel sfânt contra păcatelor. Ori prin felul cum sunt făcute statutele, acest voluntariat a încetat. Oastea şi-a pierdut tocmai ceea ce era miezul şi fiinţa ei.

Oastea era moara de apă care umbla cu revărsarea cea duhovnicească a apelor vii. Şi trebuia evitat tot ceea ce ar putea lua apa de la moară.

Oastea era moara de vânt care umbla cu suflarea vântului ceresc. Şi trebuia evitat tot ce ar fi împiedicat această suflare, pentru că vântul suflă numai acolo unde voieşte (Ioan 3, 8).

Oastea era un copil minune, cum i-a zis cineva. În 14 ani crescuse până la o statură de om mare (Efes. 4, 13), iar acestui copil mare i s-a croit o haină nepotrivită (Statutele), pentru că copilul n-a fost chemat la probă. I s-a făcut o haină fără să fie probată pe statura lui.

Oastea era vinul cel nou care căuta un burduf nou, după spusele Domnului: căci nimeni nu pune vinul cel nou într-un burduf vechi (Luca 5, 37). Prin statute, Oastei trebuia să i se dea un burduf nou, o formă nouă, pentru ca, cum iarăşi zice Mântuitorul: să se păstreze amândouă - şi vinul şi burduful - căci altcum, cu nişte statute nepotrivite, două lucruri se pot întâmpla: sau se strică vinul Oastei, sau se sparge burduful statutelor.

Statutele aşa cum sunt, înseamnă stingerea Oastei, iar eu nu mă pot face complice la asasinarea unei mişcări în care Domnul S-a folosit şi de mine. Eu nu pot face acest lucru pentru că în Oastea Domnului eu am o răspundere, iar în mine este un suflet care trebuie mântuit. Aşa îmi spune conştiinţa mea - şi nu pot face altfel. - Aşa să-mi ajute Dumnezeu.

Pe lângă statute a mai venit apoi ceva care a îngreuiat situaţia. În audienţa din seara zilei de 21 decembrie, I.P.S. Sa mi-a spus că trebuie neapărat să sisteze foaia Isus Biruitorul şi să mă reîntorc la Lumina Satelor, păr. Secaş rămânând şi el tot ca redactor. Şi mi-a dat apoi să înţeleg că odată cu statutele, la foile Oastei şi la Oastea Domnului se vor face unele întregiri.

Între altele I.P.S. Sa mi-a spus că foile Oastei se vor ocupa şi cu societatea Sfântul Gheorghe, având societatea aceasta locul ei în foaie sau un supliment al ei. Eu i-am spus I.P.S. Sale că Oastea Domnului a fost creată într-un spirit deosebit care nu se potriveşte cu spiritul în care a fost creată societatea Sfântul Gheorghe, care în statutele ei avea un punct pentru dreptul de a aranja petreceri şi jocuri, ceea ce nu se potriveşte cu spiritul Oastei.

- Da, - mi-a răspuns I.P.S. Sa, - e drept că societatea Sfântul Gheorghe are în statute un paragraf pentru aranjarea de petreceri şi jocuri, dar acest paragraf eu l-am făcut şi m-am gândit mult când l-am pus acolo, pentru că tinerii au lipsă de anumite distracţii. Dansurile - spunea I.P.S. Sa nu sunt oprite... dacă sf. Părinţi au ieşit contra lor e pentru că dansurile de pe atunci veneau de la păgâni, dar în decursul vremii ele au fost asimilate de Biserica creştină. (Adică, cum s-ar zice, s-au încreştinat şi ele!...) Biserica creştină şi în special Biserica noastră a avut şi are darul de a asimila totul... intransigenţa Oastei nu poate câştiga tinerii. Trebuie să le lăsăm anumite distracţii pentru a-i putea aduce la Hristos... obiceiul e mai tare ca legea...

De 14 ani am strigat la Oaste intransigenţa Cuvântului lui Dumnezeu: Nu slujiţi la doi domni... Nu amestecaţi grâul cu paiele (Ieremia 23, 28)... nu amestecaţi binele cu răul, virtutea cu păcatul, căci ce legătură ar putea avea Hristos cu Veliar şi lumina cu întunericul? (2 Cor. 6, 15) - şi acum plâng de durere văzându-mă atât de crud izbit în lupta aceasta.

Plâng de durere... şi în plânsul şi în zbuciumul acesta îmi vine în gând acel sectar din Munţii Apuseni care, într-o discuţie cu el, îmi arunca mereu în faţă acuza că Biserica mea este o mamă stearpă ce nu poate naşte prunci. - Aveţi mereu - zicea sectarul - tot aceiaşi beţivi şi suduitori, în semnul că Biserica voastră nu mai poate face convertiri la o viaţă nouă.

Această ocară m-a urmărit mereu în cei 14 ani de Oaste silindu-mă prin muncă şi jertfă să dau dovadă că şi Biserica mea poate naşte oameni noi.

Şi acum plâng de durere văzându-mă izbit atât de crud în lupta aceasta.

Într-un articol al meu, „De ce tremur şi mă cutremur?” - spuneam: Nu doresc altceva decât o pace care să mă lase liber în războiul cu păcatul. Nu doresc altceva decât o Oaste care să se poată război cu păcatul. Să se lase Oastei, sub strictul control şi îndrumare a Bisericii - voluntariatul ei, libertatea ei de luptă necruţătoare cu păcatul. O Oaste care să poată urmări păcatul oriunde, chiar şi dacă acel păcat a ajuns la uşa bisericii, pentru ca pe urmă să avem marea bucurie de a avea o „Biserică curată şi fără pată” (Efes. 5, 27).

Nimic altceva nu cer Bisericii mele şi mai marilor mei decât să fiu lăsat a lucra şi a mă jertfi mai departe în această luptă a Oastei până în clipa când Domnul va voi să mă cheme la odihna Lui.

Atât ceream eu Bisericii mele - şi istoria nepărtinitoare va arăta cât mi-a dat. (Cartea aceasta - este şi ea un mic răspuns al lui Dumnezeu şi al istoriei nepărtinitoare în care să se arate cât a dat el - şi cât i s-a dat lui).

În ultima audienţă, I.P.S. Sa mi-a spus categoric să mă decid îndată de vreau să intru în ascultare şi în disciplina Bisericii. Eu am răspuns că nu mă pot decide sufleteşte din cauza statutelor (la care se adăugase între timp şi audienţa din 21 decembrie).

Mi-a luat în nume de rău acest răspuns spunându-mi-se că nu mă pot adapta spiritului ortodox şi Bisericii Ortodoxe din pricina că am citit scrieri sectare şi sunt influenţat de aceste scrieri, etc., etc....

Dar răspunsul meu era zbuciumul răzbunării mele pe care o am în Oastea Domnului. Din cauza acestui zbucium nu m-am putut decide în câteva clipe, nu m-am putut decide în câteva săptămâni, pentru că aştept şi eu Împărăţia lui Dumnezeu şi am şi eu un suflet de mântuit. După 14 ani de luptă, după o viaţă atât de zbuciumată, nu pot acum la sfârşit, să plec spre mormânt ducând cu mine pierzarea sufletului meu şi al altora.

Sunt 14 ani de zile de când mă lupt în fronturile Oastei pentru Cauza Domnului, pentru viaţa creştină cea vie, pentru trăirea Evangheliei în toată curăţia ei. Iar acum, după 14 ani de luptă, nu mă pot face eu însumi trădătorul cauzei Domnului. Nu pot eu însumi să trădez cauza şi lupta Domnului, amestecând grâul cu paiele, virtutea cu păcatul, lumina cu întunericul.

Cuprins de acest zbucium de conştiinţă religioasă, voi striga şi aici:

Nu pot altfel, aşa să-mi ajute Dumnezeu!

În suplimentul acestei foi arătăm pe larg (sub titlul: „Ce mi s-a cerut - şi ce am dat”) mersul din urmă al conflictului.

Conflictul s-ar fi putut aplana cu bine, dacă toate chestiunile de la Oaste s-ar fi discutat amănunţit, cu răgaz şi în linişte. Spre acest scop eu propusesem şi un sfat al Oastei, cu toţi conducătorii ei mai de seamă, preoţi şi laici, din toată ţara, în care să alcătuim ostăşeşte regulamentul ei, mai ales după ce statutele nu fuseseră făcute într-un chip norocos şi însuşi I.P.S. Sa spune că trebuiesc acoperite anumite lacune, prin regulament. În acest sfat premergător întăririi în statute, urma să chibzuim frăţeşte prin rugăciune, asupra tuturor chestiunilor şi luptelor de viitor ale Oastei.

Acest sfat ar fi adunat şi ar fi înfrăţit de dragostea cea dintâi pe luptătorii Oastei - şi el ar fi avut un viu răsunet şi pe fronturile Oastei.

Dar în loc de acest răgaz care ar fi adus o binecuvântare, lucrurile s-au grăbit. În ultima audienţă, cu toate că încă nu era nimic definitiv soluţionat, nici regulamentul, nici chestiunea foilor, etc., am fost somat să mă decid imediat. Iar ezitarea mea, într-o chestiune atât de gingaşă, a fost luată drept o declaraţie de rupere cu Biserica.

Mai curând, ori mai târziu, Bunul Dumnezeu, Biserica, Neamul şi Istoria îmi vor face dreptate. (Încă odată: iată, a început să-i facă!)

Iubiţii mei fraţi!

Am ţinut să vă lămuresc cu aceste amănunte şi mărturisiri pentru că se vor porni iarăşi contra mea potopul acuzelor că sunt încăpăţânat, eretic, sectar, tulburător de Biserică, etc....

Vă îndemn iubiţii mei să fiţi liniştiţi. Dacă eu am aici la Sibiu o cruce grea, voi n-aveţi cu nimeni nimic, nici cu preoţii, nici mai ales cu Biserica, pe care cu toţii o iubim.

Eu n-am îndemnat niciodată pe nimeni contra nimănui decât contra păcatului.

Orice ar fi să mi se întâmple, eu îmi voi păstra până la sfârşit dragostea mea faţă de Biserica strămoşească cu care n-am avut nici un conflict de credinţă.

Şi voi păstra şi recunoştinţa mea faţă de I.P.S. Sa, pentru tot binele ce mi l-a făcut simţind până la sfârşit durerea că - mai mult din pricina aplicării practice a luptei dintre Oastea Domnului, a venit această ruptură.

Fraţii mei, Duhul mă înştiinţează că mă aşteaptă necazuri, dar eu nu ţin numaidecât la viaţa mea, ci vreau numai să-mi sfârşesc cu bine calea şi slujba ce-am primit-o de la Domnul Isus (Fap. Ap. 20, 23-24).

De la început, calea mea şi calea Oastei a fost calea crucii, calea jertfei. Şi calea aceasta nu s-a sfârşit. Am ajuns acum la suişul cel mai greu, la urcuşul din urmă:

„Vă rog iubiţii mei să nu vă pierdeţi cumpătul din pricina necazurilor mele” (Efes. 3, 13). Trebuia să se întâmple şi aceasta. Orice jertfă adevărată îşi are drumul crucii. Aceasta a fost şi este soarta de totdeauna a ucenicilor Domnului care şi-au luat pe suflet misiunea lor şi s-au jertfit pentru Domnul. Drept răsplată li s-a întins pe urmă cununa de spini.

Eu plec pe drumul crucii... Vă rog iubiţii mei să mă însoţiţi cu rugăciunile voastre în acest drum. Vă rog să vă rugaţi pentru mine ca Domnul să mă întărească.

Doamne Isuse, ştiu că mă aşteaptă cruci noi şi necazuri noi. Dar Tu ştii Doamne că robul Tău nu şi-a precupeţit niciodată viaţa lui cea trecătoare. Voi suferi totul pentru Tine, pentru ca pe urmă să trec în odihna Ta cea dulce şi scumpă.

În mâinile Tale Doamne Isuse îmi încredinţez viaţa mea şi viitorul meu. Ia-mă sub ocrotirea Ta cea sfântă şi facă-se cu mine deplin voia Ta.

Preot Iosif Trifa.

După aceasta, în pagina 5 se publică, în sfârşit, textul statutelor care - abia după câţiva ani - fusese definitivat şi arătat de către Mitropolie. Oficialitatea avea în sfârşit actul legal cu care condamna la moarte voluntariatul duhovnicesc şi misionarismul laic al frumoasei primăveri evanghelice adusă de Oastea Domnului. Şi dreptul de răpire a bunurilor ei materiale.

Nu avem aici locul, deşi ar fi fost necesar, să le redăm în întregime aceste statute. Dar din tot ce ştim mai dinainte despre ele şi despre rostul lor, nu-i greu să ne putem închipui şi conţinutul scris.

Aceste statute, în 50 de capitole, însoţite şi de încă un regulament, au şi fost repede aprobate de către Sf. Sinod în şedinţa sa din 26 noiembrie 1936 - şi de la această dată deveneau obligatorii pentru toţi cei din Oastea Domnului.

La sfârşitul statutelor acestora, părintele Iosif scria următoarea completare:

„Câteva observări asupra acestor statute.

Am dat aici în reproducere statutele care s-au făcut pentru Oastea Domnului, - pentru ca toţi fraţii să afle cuprinsul lor.

În felul cum sunt făcute aceste statute ele înseamnă o Oaste nouă, care se face cu totul pe alte baze şi în alt duh.

După aceste statute Oastea încetează de a mai fi un voluntariat de preoţi şi laici, pentru că statutele dau conducerea Oastei pe tot locul în mâinile preoţilor, ori lucru ştiut este că pe cele mai multe locuri preoţii n-au nici o plăcere şi nici o atragere pentru Oaste. Unii sunt chiar contra ei - şi o urăsc.

Ce ne facem apoi cu acei păstori slabi, care cu scăderi văzute, vor fi puşi în fruntea unei mişcări de luptă dârză cu scăderile şi păcatele?

Numai preoţii voluntari, preoţii ostaşi puteau - şi pot - face minuni duhovniceşti în Oastea Domnului.

Statutele sunt apoi o revărsare de alegeri, grade, funcţii, taxe, fonduri, etc... lucruri străine de spiritul în care s-a dezvoltat Oastea.

Tineretul şi elevii sunt scoşi din Oaste, cu opreliştea împlinirii celor 15 ani (şi cu tendinţa vădită de a-i atrage pe tineri separat, în Soc. Sf. Gheorghe).

În Oastea Domnului avem şi o mare mulţime de fraţi greco-catolici. Întreg Nordul Ardealului este plin cu fraţi ostaşi greco-catolici. Pe aceşti fraţi iubiţi, pe care dragostea lui Hristos i-a adus în casa noastră, statutele îi dau pur şi simplu afară.

Nici soţiile şi nici minorii nu pot veni în Oaste fără învoirea soţilor sau părinţilor, - ca nu cumva să se împlinească cuvintele Domnului că pentru El vor fi dezbinaţi şi cei din aceeaşi casă (Matei 10, 36).

Unde sunt şi alte societăţi religioase, nu se poate forma Oastea Domnului. Cei ce ard acolo de dorul şi de dorinţa vie de a intra în Oaste, sunt pedepsiţi să nu poată intra.

(Cu o astfel de restrângere, unde este libertatea Duhului?).

...Şi altele multe-multe sunt scăderile acestor statute, despre care ne spunem cuvântul pe larg în fruntea foii.

Nu suntem, în principiu, contra statutelor ca legătură a mişcării Oastei de Biserică, dar suntem contra formei în care s-au făcut aceste statute...”

Iar alături, în continuare se publicau cele trei desene din articolul Moara şi Piticul publicate la 10 ani de Oaste, însoţite de următorul text:

„Ce scriam eu la 10 ani de Oaste...

Chipurile de alături sunt luate din articolul Moara şi Piticul care s-a publicat în foaia Oastea Domnului din anul 1933, nr. 1, cu prilejul împlinirii a 10 ani de Oaste.

Cu toate că pe atunci nu era nici un fel de conflict la Oastea Domnului, totuşi Domnul ne încunoştinţa despre lucruri care astăzi sunt o pronunţată actualitate...”

(Redăm aceste desene în altă parte).

Iar mai jos, nişte reproduceri din scrierile lui I. Gr. Oprişan sub titlul: „Voluntariatul Oastei Domnului”. Le spicuim:

Oastea Domnului este un voluntariat duhovnicesc, de care Biserica trebuie să se bucure, într-o vreme când stările de lucruri ne arată precis nevoia lui, - iar nicidecum să-l oficializeze...

...Biserica are dreptul de a supraveghea ca să nu se abată sufletele de la matca ortodoxiei; are datoria de a îndrepta atunci când se fac greşeli - şi de a capta toate energiile duhovniceşti. Dar a oficializa, a pune pe calapod seva primăverii duhovniceşti a sufletelor, - este a opri tocmai raţiunea acestei revărsări de credinţă pe matca ortodoxiei noastre scumpe.

...Să nu se uite că umilul gornist de la Sibiu a fost şi este un şcolar al Duhului Sfânt, care a lucrat o temă de examen - şi a lucrat-o cu succes. A te bucura şi a folosi spre binele obştii această lucrare este una, - a-i lua numele spre a-l consacra în forme oficiale şi a nu întreba în prealabil pe cel mai de seamă ostenitor al ei, - este alta!...”

Foaia O. D. - nr. 44 din 1932.

Pe pag. 8 a aceluiaşi număr - 5 din 1937 - era:

„Ce mi s-a cerut - şi ce am dat. - Cum s-ar fi putut aplana conflictul de la Oaste.

Despre conflictul de la Oaste am dat aici la foaie şi alte amănunte pe larg.

Dăm acum aci, în continuare, mersul conflictului:

După caterisire, precum se ştie, înaintasem o cerere de iertare (graţiere). A urmat o lungă tăcere de câteva luni, după care am primit documentul de mai jos:

(Urma adresa Mitropoliei prin care i se răspundea păr. Iosif la cererea sa de graţiere înaintată Patriarhului - şi scrisoarea sa de răspuns către Mitropolitul Bălan, - documente redate de noi în capitolul anterior la pag. 218-220).

...După acest răspuns care din partea mea arăta o vădită dorinţă de înţelegere şi de a soluţiona chestiunile într-un chip destul de potrivit, a urmat iarăşi o lungă tăcere (în acest răstimp eu am căzut bolnav la Braşov).

După întoarcerea mea de la Braşov au urmat câteva audienţe la I.P.S. Sa. Ajunsesem la o înţelegere aproape deplină în toate chestiunile. Dar între timp a intervenit iarăşi chestiunea cu statutele. Dacă şi chestiunea aceasta de mare însemnătate ar fi fost rezolvată fără grabă, cu răbdare (şi eventual printr-un sfat al Oastei în care să-şi aibă cuvântul şi iniţiatorul acestei mişcări); - dacă în audienţa din urmă nu s-ar fi bruscat din nou lucrurile cu somarea de a mă decide urgent într-o chestiune atât de gingaşă; dacă s-ar fi convocat un sfat al Oastei pe care îl propusesem, - lucrurile s-ar fi rezolvat cu bine...”

Într-un alt articolaş-anexă se adaugă următoarele:

„O declaraţie:

În numărul acesta ne ocupăm pe larg cu statutele care s-au făcut pentru Oastea Domnului.

Ca unul care am iniţiat această mişcare şi m-am jertfit 14 ani de zile pentru animarea şi creşterea ei cea duhovnicească, aveam şi eu un cuvânt de spus referitor la legiuirea ce i s-a făcut.

Acest cuvânt era o datorie faţă de Dumnezeu care m-a folosit în această mişcare, faţă de conştiinţa şi răspunderea mea sufletească, faţă de fraţii ostaşi de la fronturi, faţă de Biserica şi neamul meu. Dar nu mi s-a dat!

Pe viitor însă, înţelegând să nu critic şi să nu tulbur un lucru pe care şi l-a însuşit Sf. Sinod; înţelegând peste tot ca să nu fac vreo tulburare sau ruptură în Biserica noastră ortodoxă.”

Pr. Iosif Trifa.

E locul aici de a reda măcar câteva cuvinte şi din celelalte scrise de părintele la acest Eben-Ezer. Iată ceva din pagina următoare celor de mai jos:

„Duhul Sfânt mă înştiinţează că mă aşteaptă necazuri...(Fap. Ap. 20, 23)...

În duioasa despărţire de la Milet sf. ap. Pavel despărţindu-se de fraţii lui spunea că Duhul Sfânt îl înştiinţează că va avea necazuri... Această înştiinţare a Duhului Sfânt o vedem prin multe locuri din Biblie. Au avut-o toţi aleşii Domnului din Biblie. Şi ar trebui s-o aibă şi azi toţi credincioşii Domnului cei adevăraţi. Un copil al lui Dumnezeu, un om duhovnicesc are şi azi înştiinţarea Duhului Sfânt. Duhul îi spune în multe chipuri şi feluri ce are să i se întâmple şi ce trebuie să facă. Din ce este omul mai duhovnicesc, este şi înştiinţarea Duhului mai pronunţată.

Creştinii de azi au pierdut înştiinţarea Duhului pentru că au pierdut Duhul. În loc să aibă înştiinţarea Duhului, creştinii de azi umblă pe la ghicitori şi vrăjitori ca să afle de la ei ce li se va întâmpla (adică minciuni).

Oastea Domnului a fost o lucrare a Duhului Sfânt, de aceea a avut şi ea de atâtea ori înştiinţarea Duhului. Eu mă gândesc spre pildă de înştiinţarea din articolul Moara şi Piticul scris la împlinirea celor 10 ani de Oaste. Cu toate că atunci încă nu era nici un conflict la Oaste, Duhul ne înştiinţa prin cuvintele: Eu mă tem de ziua când la moara Oastei vor veni îndreptări, adaptări, organizări - care vor lua apa de la moară şi moara va fi pusă la încercare să umble cu fonduri, cu comitete, cu comisii, cu conferinţe, etc. Când se va retrage apa de la moară Oastea şi-a sfârşit viaţa (Foaia O. D. - nr. 1 din 1935).

Cărţile şi foile sunt pline de astfel de înştiinţări. În orice lucrare a Duhului Sfânt sunt astfel de înştiinţări.

Fraţilor, acum Duhul ne înştiinţează că ne aşteaptă iarăşi lucruri mari şi necazuri mari. Poate va veni un fel de despărţire a noastră. Ca mâine, poate voi fi oprit să mă mai ocup cu Oastea Domnului.

Adevărat că asta ar fi o despărţire doar de literă pentru că despărţirea cealaltă, a Duhului, o poate face numai Acel care a făcut-o: Bunul Dumnezeu.

În pragul unei astfel de despărţiri spunea şi marele dascăl al Bisericii noastre, sf. Ioan Gură de Aur (în clipa când era exilat de Biserica oficială): Numeroase sunt valurile şi puternic curentul, dar nu mă tem de înec întrucât stau pe Stâncă. Să mă tem de moarte? - dar Hristos este viaţa mea şi moartea îmi este un câştig. De exil? - dar pământul este al Domnului cu tot ce cuprinde el. Nu mă tem de sărăcie; de bogăţie n-am nevoie. Nu mă tem de moarte, nu doresc să trăiesc decât pentru voi. De aceea vă implor: consolaţi-vă, căci nimeni nu mă poate despărţi de voi. Ceea ce a unit Dumnezeu, omul nu poate să despartă. Biserica constă nu în ziduri ci în unitatea credincioşilor. Mâine voi fi cu voi la ceasul rugăciunii, căci unde sunteţi voi sunt şi eu şi unde sunt eu sunteţi şi voi.

De suntem despărţiţi de spaţiu, suntem uniţi de dragoste. Nici moartea nu ne poate despărţi. Sunt gata de mii de ori să-mi dau viaţa pentru voi.

Iată şi aceasta o dovadă că litera n-a putut despărţi niciodată Duhul şi dragostea...

Totuşi, iubiţii mei fraţi, în aceste clipe grele pentru mine eu mă gândesc cu duioşie la despărţirea de la Milet şi la cuvintele ce le-a rostit atunci ap. Pavel: ...Ştiţi cum m-am purtat cu voi în toată vremea... Am slujit Domnului cu toată smerenia, cu multe lacrimi şi în mijlocul încercărilor... Ştiţi că n-am ascuns nimic din ce vă era de folos şi nu m-am temut să vă propovăduiesc şi să vă învăţ... şi să vă vestesc pocăinţa faţă de Dumnezeu şi credinţa în Domnul nostru Isus Hristos.

Şi acum, iată că împins de Duhul, mă duc ... fără să ştiu ce mi se va întâmpla... Numai Duhul Sfânt mă înştiinţează... că mă aşteaptă lanţuri şi necazuri. Dar eu nu ţin numaidecât la viaţa mea, ca şi cum mi-ar fi scumpă, ci vreau numai să-mi sfârşesc cu bucurie calea şi slujba pe care am primit-o de la Domnul Isus, ca să vestesc Evanghelia harului lui Dumnezeu. Şi acum, ştiu că nu-mi veţi mai vedea faţa, voi toţi aceia în mijlocul cărora am umblat propovăduind Împărăţia lui Dumnezeu. De aceea vă mărturisesc astăzi că sunt curat de sângele tuturor. Căci nu m-am ferit să vă vestesc tot planul lui Dumnezeu. Luaţi seama dar la voi înşivă şi la toată turma... ca să păstoriţi Biserica Domnului, pe care a câştigat-o cu Însuşi Sângele Său.

Ştiu bine, că după plecarea mea, se vor vârî între voi lupi răpitori, care nu vor cruţa turma; şi se vor scula din mijlocul vostru oameni care vor învăţa lucruri stricăcioase, ca să tragă pe ucenici de partea lor. De aceea vegheaţi şi aduceţi-vă aminte că... zi şi noapte n-am încetat să sfătuiesc cu lacrimi pe fiecare dintre voi.

Şi acum, fraţilor, vă încredinţez în Mâna lui Dumnezeu şi a Cuvântului harului Său, care vă poate zidi sufleteşte şi vă poate da moştenirea împreună cu toţi cei sfinţiţi.

N-am râvnit nici la argintul, nici la aurul, nici la hainele cuiva. Singuri ştiţi că mâinile acestea au lucrat pentru trebuinţele mele şi ale celor ce erau cu mine. În toate privinţele v-am dat o pildă... (Fap. Ap. 20, 18-35).

...Fraţilor, Duhul mă înştiinţează că mă aşteaptă şi pe mine cruci şi necazuri noi. Dar sunt gata pentru toate. Pentru că trebuie să se afle cineva care să sufere şi pentru biruinţa Evangheliei în lume. Eu consider ca un fel de ruşine faptul că în zilele noastre ideea naţională dă eroi şi martiri, ideea... politică dă şi ea eroi, sportul dă şi el eroi, jocul dă şi el eroi care îşi pun în cumpănă viaţa - numai Evanghelia lui Hristos nu mai dă (sau dă prea puţini) eroi care să ţină sus, cu orice preţ, Cuvântul Vieţii (Filip. 2, 16), Cuvântul Adevărului şi să-şi pună în cumpănă şi viaţa în lupta cea mare şi grea contra păcatelor.

Fie ca şi din Oastea Domnului să iese şi să rămână cât mai mulţi astfel de eroi...”

I. B. - nr. 5 din 31 ianuarie 1937, pag. 9.

După cuvântul răspicat al părintelui privitor la statute - au urmat îndată răspunsurile tuturor grupărilor din ţară. Printre răspunsurile hotărâte ale celor dintâi amintim pe cel al fraţilor din Şomoşcheş - Arad, prin fr. Petru Sas; din Cernăuţi - Bucovina, prin fr. Gheorghe Şerban; din Hunedoara, prin fr. Iulius Igna, Popa Petru, Ioan Opriş; Lăloaia - Bacău, prin fr. David Bălăuţă Ion; Săsciori şi împrejurimi - Alba, prin fr. Ilie Marini; Vinerea şi împrejurimi - Hunedoara, prin Adam Borza; Sâmbăteni şi împrejurimi - Arad, prin fr. Stancu Petru şi altele şi altele... apoi... al căror număr nu-l mai putem urmări.

Toţi aceşti fraţi din toată ţara şi de peste hotare şi-au ridicat glasul respingând statutele şi cerând ascultare de părintele Iosif...

Dar nici de data aceasta judecata noului „ev – mediu” nu s-a înduplecat. Sufletul noului inchizitor rămăsese la fel cu al primului: sfidător şi crud.

La 21 martie 1937, foaia I. B. - nr. 12 publică pe prima pagină:

O DECLARAŢIE

„Fraţii ostaşi şi cititorii noştri cunosc mersul conflictului de la Oaste. Săptămâna trecută a mai intervenit ceva în mersul acestui conflict. Mitropolia din Sibiu a dus din nou cazul în faţa Sf. Sinod. Nu este în putinţa noastră să ştim cum s-a referat chestiunea. Aflăm însă din ziare comunicatul de mai jos, pe care l-a dat Sf. Sinod:

Cu mult timp în urmă, Sf. Sinod caterisise pe preotul Iosif Trifa de la Sibiu, conducătorul Oastei Domnului.

Păr. Trifa a făcut cerere de iertare Sf. Sinod. Odată cu această cerere, într-o audienţă la I.P.S. Sa Mitropolit Nicolae Bălan, a declarat că sufleteşte nu se poate decide să se întoarcă în sânul Bisericii care l-a caterisit.

Următor acestei mărturisiri, membrii Sf. Sinod, în şedinţa de joi, au hotărât să menţină caterisirea părintelui Trifa, atrăgându-i atenţia că dacă nu încetează scoaterea foii Isus Biruitorul şi nu reintră sincer în legătura Bisericii, va fi excomunicat.

„Universul” din 14 martie.

Precum se poate vedea din acest comunicat, Sf. Sinod a judecat în cauză, bazat pe acuza ce mi s-a adus că în ultima audienţă aş fi declarat verbal şi textual că nu m-am putut decide sufleteşte să mă reîntorc în sânul Bisericii.

Protestez din tot sufletul meu contra acestei afirmaţiuni care nu este adevărată. Declar în faţa lui Dumnezeu şi în faţa oamenilor, că n-am făcut această afirmaţie. Şi Domnul mi-e martor că nu mint (2 Cor. 11, 31). În tot decursul acelei audienţe eu nici n-am pomenit numele de Biserică, dar mai să fac o astfel de gravă declaraţie! În întreaga audienţă a fost vorba mai mult numai despre statutele Oastei.

M-a durut nespus, văzând cum, după ultima audienţă, mi s-a aruncat această gravă învinuire în foile Mitropoliei (Telegraful Român şi Lumina Satelor). Am protestat atunci contra ei şi credeam - fiind vorba eventual de o înţelegere greşită - că nu se va folosi. Mai ales că atât în răspunsul pe care l-am dat în articolul Pe calea Crucii lui Isus, din nr. 5, cât şi la înmormântarea păr. Vasile am declarat solemn că înţeleg să rămân în Biserică. Acum însă mă doare şi mai mult, îmi strig durerea în faţa lui Dumnezeu, văzând cum această afirmaţie absolut neadevărată, a fost dusă şi în faţa Sf. Sinod ca şi cap de acuză contra mea.

Iar tocmai fiindcă această afirmaţie a fost dusă şi în faţa Sf. Sinod - eu rămân aici. Dacă într-adevăr, eu am făcut această gravă declaraţie, atunci totul s-a isprăvit. Sf. Sinod rămâne să întărească o judecată pe care eu însumi mi-am cerut-o declarând - cum spune Mitropolia din Sibiu - că nu mă pot decide să reintru în sânul Bisericii.

Iar dacă această afirmaţie nu e adevărată - şi totuşi voi fi judecat - atunci să se ştie că am fost judecat pe baza unei afirmaţii neadevărate.

Sunt 14 ani de când mă silesc să împlinesc porunca Mântuitorului: mergând învăţaţi... Sunt 14 ani de când învăţ în scris şi cu graiul. Stau deschis oricând, în faţa lui Dumnezeu şi în faţa oamenilor, cu aceste învăţături. Şi declar că îndată ce se va face ceva în învăţăturile mele care ar fi contra dogmelor şi învăţăturilor Bisericii noastre Ortodoxe, sunt gata să trag consecinţele. Nu înţeleg însă să fiu judecat după o pretinsă afirmaţie verbală pe care n-am făcut-o.

Şi au adus împotriva lui (Pavel) multe şi multe învinuiri pe care nu le puteau dovedi. Pavel a început să se apere şi a zis: N-am păcătuit cu nimic nici împotriva Legii, nici împotriva Templului, nici împotriva Cezarului (Fap. Ap. 25, 7-8).

După 14 ani de muncă şi jertfă, târât în faţa judecăţilor, răspund şi eu cu cuvintele ap. Pavel: nu m-am făcut vinovat cu nimic nici împotriva Legii - împotriva legii şi credinţei mele ortodoxe; nici împotriva Templului - împotriva Bisericii mele; nici împotriva Cezarului - împotriva ţării mele. Dimpotrivă - cu jertfa sănătăţii mele - am ajutat şi legea, am ajutat şi Biserica, am ajutat şi ţara.

De altcum eu aveam - şi am precizat în scris, tot ceea ce am avut de spus şi de răspuns. Mi s-a cerut răspuns la 6 întrebări şi am dat un răspuns lămurit pe care îl susţin şi azi (l-am reprodus şi aici la foaie în nr. 5 sub titlul: „Ce mi s-a cerut - şi ce am dat”). Iar referitor la statutele Oastei, aşijderea mi-am spus cuvântul lămurit în nr. 5 (în articolul „Pe calea Crucii Domnului Isus”).

Prin urmare, Sf. Sinod avea şi are putinţa să mă judece după răspunsul şi declaraţiile mele scrise, fără să fiu ameninţat cu excomunicarea pe baza unei afirmaţii verbale pe care n-am făcut-o.

Între astfel de împrejurări în zadar mi se cere sistarea acestei foi. Las' că doar Isus Biruitorul nu-i deloc o primejdie care ameninţă Biserica noastră. Sunt ele altele, atâtea şi atâtea foi care otrăvesc sufletul acestei ţări şi acestui neam - şi nimeni nu cere suspendarea lor, dar a cerut cu insistenţă capul lui Isus Biruitorul. Mi se cere graiul tocmai într-un timp când acum şi prin ziare, se răspândesc contra mea afirmaţiuni de care nu sunt vinovat - şi singurul meu loc de apărare este foaia aceasta (legislaţia noastră bisericească nu-mi dă putinţa să mă pot apăra personal în faţa Sf. Sinod). Dar graiul acesta de a învăţa şi de a mă apăra, Singur acela mi-l poate lua care mi l-a dat. Până când El îmi va lăsa acest grai, voi grăi. Şi când El mi-l va lua, voi tăcea!

Rănit şi îndurerat în sufletul meu şi pentru răsplata ce mi se întinde, eu mă aplec în faţa lui Dumnezeu, în faţa Marelui nostru Judecător - şi Îl rog să judece El (1 Sam. 24, 15).

Să se facă deplin Judecata Lui şi Voia Lui”.

În 10 aprilie 1937 părintele Iosif primeşte, în sfârşit oficial, răspunsul ultim al inchizitorului său, care cu nestăpânită satisfacţie îşi comunica nevrednicul său triumf asupra victimei sale, sfântul om al lui Dumnezeu, marele binefăcător al credinţei şi al patriei noastre.

Iată „tava” pe care era adus capul ultimului profet:

Arhiepiscopia Ort. Rom. De Alba Iulia şi Sibiu

Nr. 3797 Bis.

Domnului Iosif Trifa - Sibiu

Sf. Sinod, luând în dezbatere în şedinţa de la 9 martie a.c. cererea de graţiere înaintată la 16-III-1936, precum şi atitudinea D-tale de la pronunţarea sentinţei de caterisire de la 13 martie 1935, lipsită de dovezile căinţei şi ale îndreptării, până în prezent, a respins cererea de graţiere hotărând următoarele:

1. Sentinţa de caterisire a fostului preot Iosif Trifa, pronunţată de Consistoriul Spiritual mitropolitan din Sibiu, se menţine.

2. Sf. Sinod interzice apariţia foii săptămânale Isus Biruitorul.

3. Sf. Sinod avertizează pe fostul preot Iosif Trifa că dacă nu încetează cu apariţia numitei foi şi dacă mai continuă acţiunea sa care duce la ruptura unui număr de credincioşi de la sânul Bisericii, va fi excomunicat.

Consiliul Arhiepiscopesc - fiind recercat de Sf. Sinod - îţi comunică această decizie cu invitarea de a te conforma celor hotărâte de Sf. Sinod.

Totodată cunoaşte că Sf. Sinod a comunicat atât Ministerului Cultelor cât şi la toate chiriarhiile, respingerea cererii de graţiere pe care ai înaintat-o la 18 martie 1936.

Sibiu din şedinţa secţiei bisericeşti de la 18-III-1937.

Cu arhiereşti binecuvântări

Din încredinţarea I.P.S. Sale - Vasile

vicar Arhiepiscopesc.

După aceasta, în 11 aprilie 1937, în Isus Biruitorul nr. 15 păr. Iosif declara:

„Mi s-a luat numele şi haina de preot...

În sfârşit, mi s-a adus la cunoştinţă oficios (şi s-a publicat şi în Lumina Satelor) că Sf. Sinod a respins cererea pe care o înaintasem, şi a întărit caterisirea mea. Prin urmare, iată am ajuns un preot caterisit. Mi s-a luat haina şi numele de preot. Am fost dat afară din ceata celor 8.000 de preoţi, ca fiind cel mai netrebnic dintre toţi. Şi sunt ameninţat că voi fi dat afară cu totul şi din Biserică, ca un păgân şi vameş care spurcă Biserica.

Eu - căutând spre cer - mă resemnez în faţa judecăţii ce mi s-a făcut - aşteptând - cum spuneam - şi judecata cea de la a treia instanţă: Judecata cea Cerească.

În faţa judecăţii ultime de la Bucureşti, repet ceea ce spuneam în faţa primei judecăţi:

Mă voi resemna în această judecată şi voi rămânea pe mai departe în Biserică, un simplu mirean în rând cu ceilalţi fraţi ai mei în ostăşia Domnului.

Fireşte - e un hotar mare acesta din viaţa mea. E o răspântie de unde mă uit înapoi peste mult zbuciumata mea viaţă. În clipa când mi se ia haina şi numele de preot, mă uit şi peste zbuciumul celor 25 de ani de preoţie. Şi văd toate frământările mele de preot şi vestitor al Evangheliei.

Văd nopţile nedormite... văd paturile de la Geoagiu şi Davos - văd lacrimile pe care le-am vărsat pentru Biserica şi poporul meu. Văd întreg câmpul de bătălie în care am luptat şi am sângerat pentru binele Bisericii şi neamului meu. Şi acum - slăvit să fie Domnul - iată văd şi eu răsplata acestor lupte, în care mi-am jertfit eu sănătatea.

Trebuie să vină şi răsplata aceasta. Poate fiindcă L-am vestit prea mult pe Isus Cel Răstignit. Eu mi-am înţeles slujba de preot să-L vestesc neîncetat pe Isus Cel Răstignit, să chem sufletele pierdute la picioarele Crucii Lui. Vrăjit de Jertfa Golgotei, am predicat poate prea mult această Jertfă şi poate am vrăjit prea mult poporul cu această Jertfă - şi poate pentru asta mi-a venit acum o răsplată pe care nu o primesc eu cel dintâi şi nici cel din urmă.

Cam toţi cei ce au bătătorit prea mult Dealul Golgotei - aşa au păţit şi aşa vor păţi! Cam toţi care s-au îndrăgostit prea mult de Jertfa Golgotei şi au spus adevărul - aşa au păţit şi aşa vor păţi.

Fraţii mei! Vă scriu aceste rânduri cu ochii scăldaţi în lacrimi (2 Cor. 2, 4).

Mă gândesc la tot ceea ce ne leagă pe noi. Eu am fost gata să vă dau nu numai Evanghelia ci şi viaţa mea (1 Tes. 2, 8), să mă cheltuiesc chiar pe mine însumi pentru sufletele voastre (2 Cor. 12, 15). Iar la această dragoste voi aţi răspuns cu focul dragostei voastre.

Vă îndemn iubiţii mei să fiţi liniştiţi! Dacă pe mine m-au dat afară definitiv din ceata preoţilor, eu voi merge mai departe pe calea pe care am mers şi până acum, pe calea Crucii, pe calea Domnului.

Eu n-am îndemnat niciodată pe nimeni contra cuiva, decât contra păcatului.

Cu ochii ţintă la Căpetenia Desăvârşirii noastre. Cu ochii ţintă la Isus Cel Răstignit - acesta a fost îndemnul meu de totdeauna. Şi acesta e şi acum.

Iar dacă va fi să fiu dat afară cu totul din Biserică (adică un fel de exilare) repet şi eu cuvintele ce le-a rostit cu un astfel de prilej sf. Ioan Gură de Aur:

Numeroase sunt valurile şi puternic curentul. Nu mă tem de înec întrucât stau pe Stâncă... Nu doresc să trăiesc decât pentru voi. De aceea vă implor: consolaţi-vă, că nimeni nu mă poate despărţi de voi. Ceea ce Dumnezeu a unit, omul nu poate să despartă. Biserica nu constă în ziduri, ci în comunitatea credincioşilor. Mâine voi fi cu voi la ceasul rugăciunii. Căci unde sunt eu, sunteţi şi voi şi unde sunteţi voi sunt şi eu. De suntem despărţiţi de spaţiu, suntem uniţi în dragoste. Nici moartea nu ne poate despărţi. Sunt gata de mii de ori să-mi dau viaţa pentru voi.

Rugăciune

Şi-acum către Tine mă întorc Doamne Isuse, Preadulcele meu Mântuitor, Singura mea nădejde şi bucurie. Îţi mulţumesc că ai făcut din mine un copil al suferinţei. Şi-Ţi mulţumesc că mă ţii mereu în starea aceasta grea, dar binecuvântată!

Acum robul Tău iarăşi stă la o răspântie. Ce aş putea spune o Doamne şi aici altceva, decât: să fie voia Ta!

Doamne Isuse, ştiu că mă aşteaptă cruci noi şi necazuri noi. Dar Tu ştii Doamne că robul Tău nu şi-a precupeţit niciodată viaţa lui cea trecătoare. Voi suferi totul pentru Tine, pentru O. D. ca pe urmă, să trec în odihna Ta cea dulce şi scumpă”.

A urmat un alt uriaş val de mii de răspunderi scăldate în lacrimi şi înflăcărate de hotărâri şi legăminte de statornicie pentru părintele lor duhovnicesc a mulţimii ostaşilor.

Dragostei şi alipirii lui de fraţi, îi răspundea cutremurător dragostea şi alipirea tuturor fraţilor, de el. Era ceva care într-adevăr nu se mai văzuse de la despărţirea sf. ap. Pavel de fraţii din Milet şi de la despărţirea sf. Ioan Gură de Aur de cei din Asia.

Încă o dovadă că cel de al treilea mare trimes al lui Hristos, păşea zguduitor pe urmele celorlalţi doi înaintaşi îndeaproape, după Hristos...

Nu va fi decât o problemă de timp (ceea ce nu importă!) - până când se va vedea acest strălucitor şi înfricoşat adevăr, ca un fulger, de către toţi. Chiar şi de către cei ce l-au străpuns!

Iată unul din acele răspunsuri frăţeşti la dragostea părintelui-martir.

Cu el vom încheia acest capitol:

„Credinţă şi recunoştinţă, părintelui Iosif Trifa.

Preaiubitul şi în veci neuitatul nostru trezitor şi îndrumător sufletesc. Preascumpul nostru binefăcător.

În strâmtorările nedreptăţii omeneşti în care te afli din pricina Evangheliei lui Hristos, din pricina dragostei sfinţiei tale pentru noi, să ştii preaiubitul nostru păstor, că noi toţi sufleteşte suntem alături de sf. ta. Şi pentru atâtea binefaceri sufleteşti care pot să ne fie o pricină de mântuire veşnică, de o primăvară fără de sfârşit, noi suntem gata să ne punem chiar şi capul în joc. Precum şi-au pus capul lor în joc - ca să-i scape viaţa sf. ap. Pavel - tovarăşii lui de lucru în Hristos, Acuila şi Priscila.

Preaiubite părinte! Avem şi noi fiecare un suflet de mântuit. Vrem şi noi să facem totul pentru Evanghelie, ca să avem şi noi parte de ea (1 Cor. 9, 23).

Ap. Pavel, ca un apostol sufletesc spunea Corintenilor: Vă laud că în toate privinţele vă aduceţi aminte de mine şi că ţineţi învăţăturile întocmai cum vi le-am spus (1 Cor. 11, 2). Aceste cuvinte dovedesc că ei erau recunoscători păstorului lor sufletesc - şi nu-l uitau.

Recunoştinţa, ca mulţumirea, este o virtute care ne ajută să dobândim cerul. Şi dimpotrivă, nerecunoştinţa ne aduce pe noi spre moartea veşnică.

Preaiubite părinte Iosif, noi vrem să-ţi fim recunoscători şi ajutători în lupta sfântă şi dreaptă, până la ultima suflare a vieţii noastre. Căci aşa ne porunceşte nouă Domnul şi Stăpânul Isus Mântuitorul. Noi ne temem să fim faţă de sf. ta altfel... Cuvântul Sf. Scripturi ne spune: Celui ce întoarce rău pentru bine, nu se va muta răul din casa sa (Prov. 17, 13). Şi apoi şi alţi oameni de bine au zis: Oamenii recunoscători sunt asemenea câmpiilor roditoare: dau înapoi înzecit ceea ce au primit (Kotzebue); Nerecunoştinţa este un semn de slăbiciune; niciodată n-am văzut oameni destoinici care să fi fost nerecunoscători (Goethe); Nu este nici un mormânt atât de bine închis ca să nu pătrundă în el blestemul... şi nici unul atât de adânc până la care să nu se coboare recunoştinţa (Lamura); Recunoştinţa este memoria inimii (N. Balzac); Dispreţuiesc nerecunoştinţa ca pe cel mai urât cusur al inimii (Napoleon I) şi recunoştinţa este cea dintâi grijă a unui suflet ales. Nu se cade ca recunoştinţa să lase să îmbătrânească binefacerea (Charron).

Deci noi ostaşii Domnului, treziţi la o primăvară sufletească dulce şi frumoasă, nu putem să-ţi răsplătim cu răceala nerecunoştinţei, ci totdeauna gata fiind să-ţi urmăm suferinţele, ne vom ruga Domnului pentru sf. ta”.

Preot Vladimir Popovici,

al Oastei Domnului Isus Biruitorul...

Acest răspuns duios şi hotărât care însemna un mare curaj atunci din partea unui preot, l-a mângâiat nespus de mult pe martirul Domnului şi al Evangheliei Sale... Scriitorul acestor rânduri (păr. Vladimir Popovici) şi-a ţinut şi îşi mai ţine şi azi legământul său, fiind unul din puţinii preoţi şi fraţi aleşi care şi pe atunci păşeau tot în rândurile din frunte.

Cinste veşnică celor care au ţinut la Cuvântul lui Hristos şi la legămintele lor, - cu un preţ nespus mai mare decât cel al scaunului lor, al pâinii lor, al libertăţii lor şi chiar al vieţii lor pământeşti.

Dintre aceşti preoţi vrednici unul a fost păr. Vasile Ouatu şi al doilea este păr. Vladimir Popovici.

Slăvit să fie Domnul!