Cap. 11 - Răscrucea Isus

„Iată, Copilul Acesta este rânduit

spre prăbuşirea şi ridicarea multora

în Israel - şi o să fie un semn care va

stârni împotrivire”

Până la urmă, este cutremurător şi totodată minunat să vezi cum, din lupta cea mare care se dă în pământ după semănarea grâului, ceva se prăbuşeşte şi ceva se ridică. În sămânţă este totodată ceva care moare şi ceva care învie. Ceva care este rânduit să se descompună, să putrezească, să piară - pentru ca să iese la iveală ceva nespus de frumos, prin care se continuă viaţa şi rodirea.

Cu sămânţa Evangheliei este tot aşa: Mântuitorul a spus în pilda Sa despre 4 feluri de ogor în care a căzut sămânţa: Cel de lângă drum, adică cei uşuratici, lumeşti, nestatornici şi ai tuturora, ca drumul... Cel pietros, - adică cei care ascund înăuntrul lor păcate, frică sau plăceri lumeşti, de care nu se leapădă... Cel cu spini, - adică cei care au în inima lor lăcomie, egoism, răutate, pizmă, neîngăduinţă pentru alţii... Şi abia în urmă ogorul cel bun, care şi acesta! - a adus rod diferit. O sută, sau şaizeci, sau abia treizeci... (Matei 13, 3-8).

De ce aşa? - Nu ştim! De ce este totdeauna un ceva, rânduit la nimicire, la putrezire, la pierzare, - spre a apare apoi - prin contrast! - mai minunat şi mai valoros celălalt ceva care nu se lasă să fie nimicit. Ci luptă să răzbată mai sus, să crească mai frumos, să se maturizeze mai rodnic spre a se integra în marele circuit nemuritor al vieţii, izvorând din Dumnezeu şi ducând în El...

Acest fenomen s-a petrecut şi în Oaste.

Un singur ogor era la început totul. Plugul evangheliei nivelase la suprafaţă totul. Dar în adânc nu. În adânc unii rămăseseră pietre, alţii rădăcini, - iar alţii nu se despărţiseră de drum, de lume.

A venit încercarea - şi atunci s-a ales... Căci încercarea trebuie să vină. Este cu neputinţă să nu vină prilejuri de păcătuire (Luca 17, 1). Dar aceasta este pentru ca să iese la iveală cei găsiţi buni (1 Cor. 11, 19). Şi faptul acesta se vede limpede atunci când Dumnezeu judecă, prin Isus Hristos, lucrurile ascunse ale oamenilor (Rom. 2, 16).

În ultimele capitole, vrând să ne ocupăm mai îndeaproape de lucrurile privitoare la judecarea părintelui Iosif, am vorbit prea puţin despre altele.

Dar lucrurile privitoare la judecată s-au petrecut pe parcursul unui timp în care au mai avut loc şi alte evenimente în directă sau indirectă legătură cu acestea. Vom încerca pe scurt să le privim:

În lume, aveau loc mari frământări politice, economice, religioase... Din adâncul mereu zbuciumat al firii lumeşti şi pământeşti a omului, acest ultim veac a făcut să crească cele două mari idei extremiste: Stânga şi Dreapta. Comunismul şi Fascismul. Sfârşitul primului mare război a făcut să se vorbească prima dată în lume despre aceste două coarne ale aceluiaşi cap, care creşteau unul împotriva celuilalt.

Prin legea păcatului şi a firii pământeşti, tot ce trage prea într-o parte, face să se ivească altceva care să tragă prea în cealaltă parte. Aşa se nasc extremele care apoi nu pot să trăiască împreună, ci caută întotdeauna să se nimicească una pe alta, fiindcă amândouă sunt egoiste, crude şi intolerante.

Între aceste două extreme, la mijloc este mereu marea mulţime care nu aparţine nici uneia din acestea, dar care are totdeauna de suferit din pricina confruntării dintre ele. Fiecare extremă spune că lucrează în numele mulţimii şi spre binele ei. Iar în cealaltă mulţime se cuprind şi cei nevinovaţi, copiii Domnului, oamenii Evangheliei, care au cel mai mult de suferit din pricina oricărui extremism. Pentru că fiecare dintre aceste coarne se ridică cu îngâmfare împotriva lui Dumnezeu şi a Hristosului Său.

În ţara noastră, frământările luptelor dintre aceste două extreme începeau să se simtă tot mai mult. Cornul din dreapta creştea mai puternic. Întâi în Italia, apoi în Germania, cornul fascist veni la putere prin foc şi sânge, începând lupta forţată pentru cucerirea lumii pentru această idee. Cornul din stânga făcând la fel, în mai multe din popoarele lumii începură săbiile să facă ruini în cuprinsul aceluiaşi neam.

Începură sângeroasele războaie în Spania şi în China. Italia atacă Abisinia, iar Germania da ajutor pentru fascism, oriunde se ivea - pregătind cu grabă marele foc în care în curând avea să arunce toată Europa şi toată lumea aproape.

Ţara noastră fiind aşezată aici la răscrucea dintre aceste două coarne, a ajuns de la început ţinta fiecăreia. Amândouă aceste duhuri găsiră uşor oameni prin care să lucreze. Duhul fascist, îmbrăcând la început o formă de credinţă, o spoială de evlavie, lucra mai viclean şi cucerea mai uşor inimile superstiţioase şi fanatice. Îşi propovăduia violenţa, în Numele lui Dumnezeu. Ura, în numele credinţei creştine. Şi cruzimea în numele neamului.

În Biserica noastră, lucrarea duhului fascist începu a se infiltra puternic. Din cauza spaimei de ameninţarea duhului comunist care din Rusia vecină se răspândea în toată lumea, - între preoţii noştri - şi până sus, între episcopii şi chiar mitropoliţii Bisericii, - naţionalismul exagerat cuceri multe inimi. Mai pe faţă unii, mai pe ascuns alţii, cea mai mare parte din preoţi făceau politică.

Atraşi puternic de cornul din dreapta, aţâţaţi de spiritul naţionalist cu care Satana cucerea mai uşor inimile oamenilor doritori fie de putere şi de slavă lumească, fie de aventură şi răzbunare, fie de interesul de a-şi păstra locul şi avuţiile cucerite prin nedreptate - fascismul prindea puternic şi se răspândea ca un pârjol pretutindeni. Convingerea că în curând această idee va cuceri puterea şi în ţara noastră, făcu pe toţi fanaticii, interesaţii şi profitorii să se înghesuie la intrarea partidelor fasciste, printre care cel mai extremist era „Garda de Fier”.

Acest partid care începuse în rândurile tineretului - şi se lupta să atragă tot tineretul ţării în robia şi orbia lui, aţâţa numai la ură şi răzbunare împotriva oricui nu era de acelaşi neam, de aceeaşi confesiune sau de aceeaşi părere politică. Acest partid propovăduia folosirea oricăror mijloace violente împotriva oricui s-ar opune intereselor sale, pe care le numea ale neamului. Astfel folosi de la început uciderea, cel mai fioros păcat, pentru acest scop. Cei doi întemeietori ai acestui partid, au fost primii care şi-au pătat sufletul cu omoruri... Mai târziu, - după cuvântul Mântuitorului că oricine scoate sabia, de sabie va pieri, - au avut şi ei înşişi tot un astfel de sfârşit.

Între anii 1935-1937 însă, capetele erau înfierbântate. Acest corn creştea puternic şi ameninţător. În jurul Mitropolitului Bălan erau printre consilierii săi şi profesorii Teologiei foarte mulţi membri şi simpatizanţi ai partidelor fasciste. Mitropolitul însuşi care era un oportunist prevăzând viitorul politic al partidului Garda de Fier, se dădu destul de mult de partea lui, păstrând doar în speranţă unele rezerve. Tot cu un scop tactic. Spre a-şi ţinea echilibrul pentru orice eventualitate.

Aceasta se vedea bine din faptul că, în februarie 1937, când au fost aduşi cei doi naţionalişti români ucişi în războiul din Spania: Moţa (fiul bătrânului protopop Moţa de la Orăştie) şi altul Marin, - la înmormântarea lor care a avut loc la Bucureşti în cadrul unei uriaşe manifestări naţionaliste - Mitropolitul Bălan s-a dus special acolo ca să slujească el însuşi toată slujba înmormântării, împreună cu doi episcopi şi în fruntea celor 200 de preoţi, îmbrăcaţi în odăjdii. Şi a altor sute de preoţi fără odăjdii...

În redacţia noastră, am avut şi noi necaz cu acest duh.

Aici va trebui să amintim un lucru foarte dureros pentru mine, pentru noi toţi, - şi îndeosebi pentru părintele Iosif.

Am mai spus cândva că primul frate întâlnit de mine de la venirea mea în Sibiu - şi cel de care mi-am legat întâia dragoste şi întâile amintiri, - a fost fratele Viorel.

El era nepot al părintelui Iosif. Era fiul cel mai mare al lui Dionisie Trifa, fratele cel mai mic al părintelui, care rămăsese la Câmpeni, acolo unde locuise unchiul care îl înfiase de mic, după moartea mamei lor.

În vremea când eu m-am mutat la Sibiu şi când l-am cunoscut mai îndeaproape, fr. Viorel trecea drept băiatul cel mai mare al familiei. Părintele Iosif îl luase de copil, la rugămintea fratelui său Dionisie, pentru a-l creşte şi a-l purta aici în oraş la şcoală.

Făcuse liceul în Sibiu, iar acum era prin ultimii ani la Teologia din Chişinău. De ce tocmai acolo - nu ştiu; nu l-am întrebat niciodată. Bănuisem însă că pentru felul lui de a fi care devenise acum prea slobod. Nu-i plăcea să asculte de părintele şi se purta tot mai îndrăzneţ faţă de binefăcătorul său...

Eu, dată fiind condiţiunea mea modestă, stăteam totdeauna pe undeva retras, neîndrăznind să întreb nimic din cele ce mă nedumereau, ci doar deduceam - uneori destul de încet şi de târziu - câte ceva din adevărul celor ce se petreceau în jurul meu.

Vedeam însă că Viorel începe a deveni tot mai slobod şi mai străin de noi. De unde mai înainte fusese trup şi suflet pentru Domnul, acum când venea în vacanţe şi sta acasă, nu mai mergea cu noi la adunările frăţeşti şi nu se mai interesa de fraţi... Lipsea aproape tot timpul dintre noi, iar când venea aducea cu el diferiţi tineri străini cu care se retrăgea, ferindu-se de noi.

Cum Viorel era cu doi ani mai mare decât Titus, fiul părintelui, crescând împreună, el a devenit un fel de mentor, un fel de şef pentru Tit. Prin felul lui de a-şi impune totdeauna părerea şi voinţa, îl subjugase pe Tit în totul. Astfel că după ce a început să crească, Titus îl urma orbeşte pe Viorel în tot felul lui de a fi... Până şi în nesupunerea faţă de îndrumările părintelui Iosif.

Asistam tot mai des la mustrări pe care părintele i le făcea lui Viorel. Auzeam învinuindu-l că s-a depărtat de Domnul şi că se uneşte cu lumea, cu politica Gărzii de Fier, cu duhul acesta străin de Dumnezeu, care n-are nimic a face cu Hristos şi cu Evanghelia Sa. Nici cu Credinţa şi cu Biserica cea adevărată. Şi că în această rătăcire pierzătoare nu merge numai el singur ci îl trage şi pe Titus. Aceste discuţii dureroase se repetau tot mai des - mai ales în timpul meselor, singurele ocazii când părintele ne mai prindea acum împreună pe toţi ca să le poată vorbi lor faţă cu noi. - Poate aşa - zicea el - vor fi mai aplecaţi să asculte.

Dar Viorel devenea tot mai întunecat şi mai închis. Până când am văzut că s-a rupt cu totul. Pe părintele îl ocolea - iar faţă de noi, când nu se putea ascunde, era nepăsător. Titus, sărmanul se chinuia la o răscruce. Nu putea să se rupă de tăticul lui, - dar era atras ca de o ispită nebiruită şi de Viorel, verişorul său. Părintele Iosif vedea că datorită lui Viorel inima fiului Tit nu mai era întru totul alipită de el ca mai înainte. Şi suferea nespus de mult. Titus era ca lumina ochilor pentru el.

Înspre sfârşitul anului 1936, când părintele căzu bolnav la Braşov şi Sibiu, Marini era suferind, Vonica plecat iar eu la armată, - Viorel ajunse administratorul Lucrării. Datorită lui - în foaie se putură strecura atunci unele scrieri părtinitoare pentru ideea lor.

Această cursă a fost, în mare parte, pusă la cale în ascuns, tot din anturajul Mitropolitului Bălan. Prin oamenii lui cu care Viorel era de aceeaşi culoare politică, - vrăjmaşul căuta să arunce asupra părintelui Iosif şi a Lucrării Oastei vina şi pata de a simpatiza cu politica violentă şi vinovată a unor oameni pătaţi de crimă şi ură, de care şi părintele şi Oastea fusese total străin.

Tot în acest timp, Viorel reuşise să angajeze la librăria şi la tipografia Oastei, în locul fraţilor plecaţi, - pe nişte prieteni ai lui, politici, care prin prezenţa lor înlăturau cu totul de acolo duhul evanghelic - şi aduceau un duh străin şi urât.

Părintele Iosif se zbătea între moarte şi viaţă la spital. Vrăjmaşul folosindu-se de acest necaz - credea acum că a pus mâna pe tot lucrul Domnului. Venise în Lucrarea Oastei din nou acel demon politic care încercase s-o mai cucerească şi în 1932. Atunci când cu venirea în redacţie a păr. Moţa de la Orăştie... (Am scris pe larg despre asta în cele privitoare la istoria de atunci).

Cu ultimele sale puteri, părintele Iosif luă atunci o puternică şi hotărâtă atitudine împotriva lui Viorel. Chiar dacă va închide totul, nu va lăsa să se mai continue acel fel rău de lucru.

De pe patul spitalului scrisese cu mâna lui următoarea înştiinţare pe care i-o trimise lui Viorel:

„D-lui Viorel Trifa - Loco

Având în vedere că faci parte din organizaţia Garda de Fier în care militezi activ, ţi se aduce la cunoştinţă că eşti concediat din postul de administrator al firmei Tipografia, Librăria şi Editura Oastea Domnului începând cu data de 31 decembrie 1936.

La aceeaşi dată şi pentru aceleaşi motive sunt concediaţi şi domnii Gh. Branea, contabil al Firmei şi Stelian Moldovanu, funcţionar.

De asemenea se concediază la aceeaşi dată şi angajatul Simion Butilă pentru purtarea necuviincioasă faţă de patronul firmei”.

Sibiu, la 15 dec. 1936.

Preot I. Trifa.

Fără nici cea mai mică ezitare şi durere, Viorel mânios, trânti atunci uşa binefăcătorului său care îl crescuse, şi plecă la Bucureşti, fără nici un răspuns. Acolo se aruncă cu totul în focul politicii lui.

Întristat şi amărât de pierderea acestui suflet pe care îl crescuse ca pe copilul său, părintele abia avu putere să-i scrie acolo o duioasă scrisoare în care îi aducea aminte de trecutul lui frumos, de numele ce îl poartă şi de calea cea rea pe care apucase... nădăjduind că i se va trezi conştiinţa şi părerea lui de rău, spre a se întoarce din pierzarea lui.

Dar primi de acolo doar următoarea scrisoare:

Iubite unchiule...

Am primit scrisoarea de la D-voastră şi împiedicat să vă răspund imediat - ocupat fiind - vă răspund la amândouă.

Pentru toate câte mi le-aţi scris, vă sunt foarte recunoscător. De altfel eu nu am avut şi nici nu am nici o îndoială despre această permanentă dragoste pe care-o purtaţi familiei mele şi mie personal.

Când am plecat de la Sibiu, am plecat cu o simplă constatare: că eu, personal, dată fiind firea mea şi atitudinea D-voastră - nu vă mai pot fi de nici un folos. Asta nu exclude iubirea ce o am faţă de D-voastră, după cum nu presupune nici o neîncadrare în raporturile de iubire familiară, despre care îmi scrieţi. Exclude o colaborare. Nimic mai mult.

Vă mulţumesc şi pentru ajutorul personal ce mi l-aţi dat. Desigur, vă datoresc mult din cât am putut face.

...Pe mine m-a umilit la Sibiu până şi numele de Trifa, care pe altul nu putea decât să-l onoreze. Constat şi pe la Bucureşti - ca pretutindeni - că numele acesta este apreciat datorită faptelor D-voastră - şi mă simt mândru în oricare loc, dar la Sibiu nu. Citeam în ochii tuturor cu care veneam în contact că îşi ziceau: un nepot ce s-a plecat pe lângă unchiul său. Un ostaş de familie - etc.

Asta n-o puteam suferi. Am infinită scârbă pentru omul nevrednic care nu-şi poate crea ceva prin propriile puteri. Dacă nu mă chema Trifa, - v-am mai spus - situaţia mea la Sibiu era alta.

...Trecând şi de la aceste scrutări de conştiinţă la partea concretă a chestiunii, vă mulţumesc pentru invitarea ce mi-o faceţi de sărbători - şi desigur nu pot să o refuz. Când voi veni şi cât voi sta, asta însă nu pot s-o ştiu. Crăciunul - cele trei zile - ţin foarte mult să le petrec acasă între frăţiorii mei cu care n-am mai sărbătorit de 5 ani Crăciunul.

Voi trece şi pe la Sibiu şi atunci ne vom putea vedea şi sta de vorbă...

...Altfel eu sunt relativ bine.

Vă doresc pace, bucurie, biruinţă şi sănătate.

Bucureşti, dec. 1936.

Viorel

A trecut la Crăciunul acela fulgerător prin Sibiu. Dar tot atât de rece, de neînduplecat şi de străin, cum îl făcuse duhul care pusese stăpânire pe el.

Eu l-am mai întâlnit numai de două ori. Odată în 12 septembrie 1937 la marea şi ultima Consfătuire pe ţară a Oastei Domnului, când a venit - întâmplător - şi el.

Iar a doua oară, la înmormântarea părintelui în 12 februarie 1938.

De atunci ne-am despărţit pentru totdeauna.

Voi mai avea poate o singură dată prilejul să mai vorbesc despre el în povestirea mea.

Până atunci însă, cam atât.

I-a fost dat şi păr. Iosif, ca multor altor oameni ai lui Dumnezeu, amărăciunea cea mare de a constata că din familia sa nimeni nu s-a ataşat total de Hristos.

Nimeni n-a mai fost în stare să-i urmeze marele exemplu de credinţă şi dragoste faţă de Domnul şi Mântuitorul său preaiubit Isus Hristos.

În anul 1935 mai trăiau din familia părintelui Iosif doar bătrânul său tată, Dumitru Trifa, care locuia pe vechea vatră bătrânească din Certege, unde se născuseră toţi copiii săi. Erau pe lângă el nişte nepoţi rămaşi după cei doi fii ai săi mai mari, care erau înmormântaţi acolo în satul lor din Munţii Apuseni.

În vara anului 1935 ne-am pomenit cu el în casă aşa îmbrăcat în portul lui ţărănesc frumos şi îngrijit. Îşi presimţise apropierea sfârşitului pământean - şi cuprins de un mare dor, a venit să-şi mai vadă odată pe fiul său cel mai drag, Iosif. Din pricina căruia avusese cele mai mari bucurii în viaţă, - dar şi cele mai amare dureri.

Revederea cu părintele la spital, a fost nespus de duioasă. A stat vreo săptămână la Sibiu apoi s-a dus pentru totdeauna. Curând după aceea s-a sfârşit din viaţa asta şi a fost înmormântat acolo unde odihneau şi oasele înaintaşilor săi.

La înmormântarea lui n-a putut merge decât Titus.

În 1927 l-a adus la Sibiu şi pe fratele său, învăţătorul Constantin Trifa, într-un serviciu la administraţia foii... Mai târziu îi găsi un post la una din şcolile primare din oraş.

Părintele Iosif şi-a iubit nespus pe fraţii săi şi dorea să-i ajute cu tot ce putea.

Astfel l-a ajutat pe Constantin spre a-şi face un rost mai bun, mai ales pentru cele două fete pe care le avea. Dar Constantin n-a fost recunoscător şi vrednic.

L-am văzut de câteva ori venind la librărie şi în redacţie. Trecea totdeauna agitat şi nervos.

După declararea conflictului cu Mitropolitul, învăţătorul Constantin a avut în faţa noastră, în câteva rânduri, violente ieşiri împotriva fratelui său, părintele Iosif, bruscându-l ca un om lumesc şi ca un vrăjmaş necruţător.

Dorinţa lui de a intra în graţiile Mitropolitului şi teama de a nu avea cumva de suferit ceva din pricina fratelui său, - l-au făcut pe Constantin Trifa să se ridice pe faţă împotriva părintelui Iosif şi să-l învinuiască. A şi scris împotriva lui de câteva ori prin foile Mitropoliei.

Ultima dată l-am văzut la înmormântarea marelui său frate, cu care nu s-a asemănat întru nimic. Pe urmă s-a dus şi el în veşnicie unde vom merge şi noi fiecare, să ne primim plata după faptele noastre.

Mai trăia, rămas în ţară, pe vatra sa din Câmpeni, fratele cel mai mic al părintelui, Dionisie, cu soţia sa Măcinica, având şi ei şase copii dintre care cel mai mare era Viorel, care era născut în 1914. Dorind să-l facă preot, părinţii au rugat pe fratele lor care era la Sibiu, ca să-l ia pe lângă fiul său Titus, spre a-l ajuta să ajungă şi el om.

Aşa a ajuns Viorel ca un fiu al părintelui, iubit şi ajutat, în toate privinţele. Aici în Sibiu şi-a făcut el şcoala primară, apoi liceul, fiind unul din cei mai buni şcolari. După liceu a urmat teologia pe care a sfârşit-o în 1935, fiind primul din Facultatea sa.

Mai departe ştiţi.

Pe Dionisie (tatăl lui Viorel) l-am văzut prima dată prin anul 1936 când venise la Sibiu spre a-şi aduce pe un alt fiu al lui, Constantin, ucenic la tipografie.

L-am mai văzut apoi cu puţin timp înainte de moartea părintelui. Auzise că este pe moarte şi veniseră cu soţia şi doi copii, să-l mai vadă şi ei. Au stat vreo două zile şi pe urmă s-au dus.

L-am mai văzut pe Dionisie doar la mormântul părintelui în februarie 1938.

Şi în sfârşit, printr-o adevărată minune - l-am întâlnit după 35 de ani. Venise cu treburi pe la Beiuş.

Atunci nu mai avea cu el pe nimeni. Trăia singur şi bătrân tot pe vatra lui de la Câmpeni.

L-am îmbrăţişat ca pe un tată al meu, şi am povestit multe...

Şi cam asta este istoria familiei pământeşti a părintelui Iosif. Dar acestei familii, el i-a aparţinut atât de puţin.

În familia sa cea sufletească, marea cernere abia acum sosise.

Puterea politică şi religioasă a Mitropolitului Bălan, era atunci în ţară aproape nelimitată. După ce şi-a văzut împlinit scopul caterisirii părintelui Iosif, urmau acum la rând toţi cei care îl sprijineau, începând cu cei mai apropiaţi. Cu o ură neînduplecată şi cu un plan foarte abil începu să întindă prin oamenii lui peste tot curse şi laţuri pentru vânzarea celor ce fuseseră mai harnici şi hotărâţi lângă părintele Iosif în lupta lui sfântă.

Începu cu cei din Bucureşti... Prin întâlniri personale, prin promisiuni, prin ameninţări, prin laude - nu-i fu prea greu să-i cucerească rând pe rând pe toţi. Întâi căzură preoţii Toma Chiricuţă, Paschia, Gafton... Rămăsese numai unul singur: părintele Vasile Ouatu, fratele nedespărţit până la moarte de păr. Iosif. Se prăbuşiră dintr-odată toţi ofiţerii lăudaţi de la Bucureşti.

Odată cu pierderea oricărei speranţe de moştenire - se prăbuşi şi viteazul Oprişan, ca o cârpă, în braţele Mitropolitului, trecând cu arma şi bagajele, cu argumente şi vocabular cu tot, - în tabăra cealaltă.

Dar despre toată istoria lui Oprişan vom vorbi mai târziu într-un întreg capitol. Fiindcă el a avut un rol la Bucureşti, după cum a avut şi Secaş un rol la Sibiu.

După atâtea prăbuşiri, să vorbim acum despre o înălţare.

Cuvântul Domnului spune: Lăudaţi pe cel ce a biruit! - Adică pe cel care şi-a sfârşit lupta vieţii sale cu biruinţa din urmă. Care a trecut în veşnicie ca un biruitor. Toate biruinţele de până la moarte nu valorează nimic, dacă mori ca un învins (Ezechiel 33, 13).

În mijlocul tuturor prăbuşirilor din Bucureşti şi din alte părţi ale ţării, mai ales în rândurile preoţimii, asupra căreia se făceau cele mai mari presiuni prin toate mijloacele, - părintele Vasile de la Bucureşti a rămas nebiruit.

Ce om minunat a fost acest preot al lui Dumnezeu care la venirea lui în Bucureşti fusese plin de viaţă, iar acum era tot mai slăbit şi bolnav. O puternică asemănare de destin a avut el cu părintele Iosif. Au fost cei doi fraţi sfinţi, dăruiţi lui Hristos pe acelaşi altar în aceeaşi jertfă.

În ceasul care părea al morţii, pe patul de la Geoagiu din august 1934, părintele Iosif pe el l-a chemat ca să-l împărtăşească pentru calea veşniciei.

Iată ce mişcător scria el în foaia sa Ostaşul Domnului nr. 14 din 1 noiembrie 1934 despre momentul acela:

„Omul minune.

Oricine se apropie de Dumnezeu cu toată inima, oricine îşi predă inima şi sufletul în mâinile Domnului, acela şi astăzi vede şi trăieşte sub ochii aceleaşi minuni pe care le găsim istorisite în Biblie. Şi astăzi se deschid ochii multor orbi, şi astăzi surzii aud, şi astăzi morţii înviază. Ce sunt miile de suflete convertite de astăzi dacă nu atâtea şi atâtea minuni? Dar iată una şi mai mare, ce le întrece pe toate. Fraţii şi iubiţii noştri cititori îşi reamintesc în ce situaţie se află păr. Iosif de la 12 august a.c., când am mers să-l împărtăşesc. Era jumătate mort. Când am intrat în camera sf. sale, un fior de groază m-a cuprins. Păr. Iosif era în agonie.

Bolnav, slăbit şi istovit ca niciodată. Desfigurat la faţă, cu ochii şi privirea schimbată, încât mi-am zis: Vai, ce durere! Păr. Iosif va trece acasă la Domnul! Durere mare, zic, pentru că noi avem nevoie de el. Oastea are încă multă trebuinţă de el. Condeiul său, cu scrisul atâta de ales, inima şi sufletul său, râvna şi dragostea sa pentru Domnul, nu pot fi prin nimeni altul înlocuite.

Darul ce Domnul l-a încredinţat este un dar deosebit. Şi Oastea va trece printr-o mare încercare. Am îngenuncheat la căpătâiul său, cu epitrafirul de gât şi-o ispită mi-a şoptit: Pentru ce te mai rogi, nu vezi că e aproape mort! Şi atunci mi-am zis: În ordinea firească şi omenească nimic nu se mai poate îndrepta. Dar, Cel ce a ridicat pe Lazăr din mormânt, poate ridica şi pe păr. Iosif şi de aceea eu trebuie să mă rog cu o deplină şi sigură încredinţare că la Dumnezeu totul este cu putinţă. Şi m-am rugat, apoi l-am spovedit şi împărtăşit.

Chiar în aceeaşi clipă am văzut sub ochii mei începutul minunii. Păr. Iosif s-a înviorat şi înseninat. La 27 oct. a.c. ne-am văzut iarăşi. Ah! câtă schimbare şi câtă deosebire! Sufletul meu s-a umplut de-o nespusă bucurie. În comparaţie cu ce era în august, acum este foarte bine. Ceva de nerecunoscut. L-am găsit şezând pe un scaun şi lucra de zor la unul din cele mai minunate calendare din câte a scos până acum. Nu este aceasta oare o minune şi încă una din cele mai mari! Dumnezeu ni l-a dat iarăşi şi cred că ni-l va da pentru multă vreme, aşa suferind cum este. De aceea l-am şi numit, cu drept cuvânt Omul minune. La prima vedere m-am simţit nespus de fericit şi m-am socotit ca în al nouălea cer că Domnul n-a făcut pe voia vrăjmaşilor care necontenit i-au săpat groapa. Va fi şi aceasta o grea lovitură pentru ei. Aşa o păţesc cei ce luptă cu Dumnezeu.

De cum ne-am văzut faţă către faţă, păr. Iosif m-a întrebat: Păr. Vasile, spune drept, credeai să mă mai vezi? Credeai să mă mai vezi şi să mai putem vorbi amândoi acuma? Credeai să ne mai întâlnim? Şi i-am răspuns: Numai întemeiat pe minunea învierii, dar altfel nu. Părinte Vasile, - a adăugat păr. Iosif, - de patru ori am fost înviat ca din morţi. De patru ori am trecut prin moarte şi Domnul m-a ridicat. De aceea nu mă mai tem de moarte şi nici nu vreau să mă mai gândesc la ea. Văd că Dumnezeu mă are în grija Sa necontenit. Şi atunci, ce grijă mai pot eu avea? De acum, fie voia Domnului.

Eu nici nu mă mai gândesc la moarte... Iată prin urmare o minune a vremurilor noastre. Şi astăzi se fac minuni, dar ele nu se văd decât de cei ce au ochii sufletului deschişi...”

Pr. V. I. O.

Acum acest devotat frate al păr. Iosif se chinuia în lupta cu tot noroiul sufletesc din marele său oraş... şi cu durerea şi mai mare a făţărniciei şi împotrivirii „foştilor fraţi” care lucrau din răsputeri împotriva adevărului evanghelic al Oastei, făcând din spirit de slugărnicie mai mult decât le cerea stăpânul, spre a-şi şterge păcatul că au fost cândva prea „slobozi”.

Luptele lui împotriva acestora, l-au îndurerat şi l-au chinuit atât de mult încât curând l-au doborât. Au trebuit operaţii grele şi zăceri îndelungi.

Istoria lui este ca un fulger luminos trecând printre nişte nori întunecaţi şi grei. Redăm mai jos câteva pasaje din unele scrisori ale lui din ultima vreme trimise păr. Iosif:

În 13 iunie 1935:

...fr. Oprişan, sub masca unei zise tactici, este laşul de totdeauna (-puţină prudenţă n-ar strica-). ...Din suflet vă rog să mă iertaţi că nu v-am scris de atâta vreme. Am aşteptat să pot trimite o veste bună cu privire la sănătatea mea atât de şubredă, încât Domnul a întârziat-o... Încolo, toate bune. Sunt mâhnit că n-am fost în stare a scrie ceva la foaie după cum sufletul meu simte, mai ales acum în chestiunea de la Sibiu înăsprită. În curând voi scrie părerile mele personale cu privire la fr. Oprişan, deşi accentuez, nu vreau să vă supăr şi să vă mâhnesc câtuşi de puţin. Sub masca unei zise tactici, el este laşul de totdeauna şi de aceea părerea mea subiectivă este - puţină prudenţă n-ar strica. Dar asupra acestei chestiuni voi reveni cât de curând. Nu pot suferi omul laş. Sufăr pe cel necredincios, cât de rău, dar pe cel laş cu multe feţe nu. El e socotit de mine ca periculos. Omul e în acest fel mai ales când are şi perversitatea culturii.

Eu m-am lăsat în voia Domnului. Din suflet vă rog a nu vă tulbura de cele ce am scris. Necontenit eu vă port în sufletul meu la orice pas şi în orice loc, la rugăciuni nelipsit, ca în totul să fie numai voia Domnului. El să vă apere, păzească şi călăuzească.

12 decembrie 1935:

...Mă bucur că sunteţi bine. Fraţii „ortodocşi”, fraţii, „fiii Bisericii” - m-au părăsit. S-au ales „oile de capre”. Fapt este că sunt acum două tabere la Bucureşti. Una care „vă voieşte răul şi este lipsită de tact”- (cum zic ei despre noi!), deoarece nu-i „mai indulgentă” şi nu merge pe 2-3 căi. Iar alta care - de mult ce „vă iubeşte”- nici nu mai poate dormi, - şi în entuziasmul cel mare, în înflăcărarea cea mare şi plină de iubire se mai rătăcesc (ca beţivul pe la cârciumă) şi pe la Sibiu, la Lumina Satelor, etc. şi prin alte locuri unde suntem tot atât de iubiţi ca şi cei de la Lumina Satelor. Aşa este, ce să-i faci! Când dragostea se aprinde prea tare aruncă scântei în prea multe părţi...

17 septembrie 1936:

...E multă vreme de când ne-am despărţit. De atunci şi până în prezent nu ştiu ce mai este pe la Sibiu. Fapt este că trăim într-o situaţie care nu ştiu unde ne va duce. Chiar de la început eu v-am mărturisit că pentru mine, politica este ceva oribil în Oaste. Nici într-un chip nu m-am putut şi nu mă pot împăca cu ea. În ultimii ani - şi mai ales anul acesta, (vorbea de ceea ce făcea Viorel) văd că în special prin foaie, s-a adoptat o politică, care pentru mine, nu este deloc potrivită cu spiritul Oastei. Dacă este o tendinţă de a-i învăţa pe ostaşi să fie cu două feţe, fie! Eu nu pot împărtăşi aşa ceva. Am spus-o şi o spun. Când la Sibiu mi-aţi spus cuvinte de acuză relativ la felul meu dârz şi fără prefăcătorie, eram foarte hotărât să vă las cu Oprişan şi Lascarov, spre a vă convinge de adevăr. M-am gândit însă că aş face voia lui Satan şi am revenit să duc mai departe lupta, aşa cum

Domnul mă va învrednici. Dar iată, astăzi sunt boicotat chiar de foaia Isus Biruitorul. Noi Oastea Domnului de aici ne-am luptat cu mari jertfe spre a ţine pe fraţi pe calea cea dreaptă, ferindu-i de amăgitori. Ne-am expus continuu şi în special eu ca preot. Am fost prigonit şi sunt mereu. N. Bălan se ţine şi de capul meu. M-a reclamat Patriarhului pentru adunarea de la Rusalii, etc., că lucrez cu preotul caterisit Iosif Trifa, etc.

Nu m-am temut şi nu mă tem de ameninţări, prigoane, etc., lucrez totul dintr-o deplină sinceritate şi statornică convingere evanghelică, dar a fi boicotat de însuşi organul oficial al lucrării mi se pare ceva de nemaipomenit. Cei ce lucrează împotriva lucrării duhovniceşti sunt încurajaţi. Li se publică anunţurile ca să vină ostaşii să audă... minciunăriile celor ce lucrează - pe sub pământ, ca cârtiţele... Aceşti oameni sunt sprijiniţi de Sibiu, care se scaldă în multe ape. De e bine aşa ceva şi de place Domnului, fie. Eu zic că nu. Dacă însăşi ciobanul vâră lupul în staul, înţeleagă bine oricine, ce va fi de oile acelea... Trebuie să fim sinceri cu noi înşine. Cine merge, să meargă pe un singur drum. Cine merge pe mai multe, nu va ajunge niciodată la ţintă... Sibiul n-are o ţintă. Astfel nu-mi explic atitudinea aceasta. Poate m-am amestecat prea mult, dar eu ştiu ce ştiu. Nu pot scrie mai mult. Ne săpăm singuri terenul de sub picioare. Eu m-am opus mârşăviilor de culise şi mă voi opune cât voi trăi, dar regret că sunt greu bolnav şi neînţeles. Timpul va arăta câtă dreptate am avut şi am în toate atitudinile mele. Cu oameni corupţi nu se poate lucra... Mai încercaţi, dar mâine va fi prea târziu. Fraţii din popor sunt sinceri, dar cărturarii sunt veninoşi şi perverşi. Vremea va adeveri totul. Să se limpezească lucrurile şi cârtiţele vor ieşi ca muşuroaiele la suprafaţă.

Cer iertare de supărare, dar în fugă ar trebui să spun ce simt eu în prezent faţă de cele ce se petrec între noi. Domnul va arăta lumina. Eu însă duc mai departe crucea grea a necazurilor şi a suferinţei trupeşti, care mă apasă greu...

... Şi iată scrisoarea testamentară a păr. Vasile Ouatu, care îl dovedesc şi în faţa morţii ca un suflet de statornică credincioşie...

...Scump şi iubite părinte Iosif... Nu v-am scris până acum. Sunt istovit complet. M-am simţit de mai mult timp bolnav, dar n-am voit să cedez. Am luptat înainte cu credinţă în Dumnezeu. Acum sufăr din greu pentru că lupta de zi şi noapte m-a istovit şi a stricat toate mădularele trupului meu. Nu mai am nimic bun în mine. Dar tot nu disperez. Am conştiinţa pe deplin împăcată că mi-am făcut numai datoria. Pot muri liniştit în orice clipă. Socot că mi-am împlinit misiunea pe acest pământ. Un singur lucru mă mai reţine şi adesea mă tulbură: soţia şi copiii, care, omeneşte vorbind, au nevoie de cele ale pământului. Dar iarăşi îmi zic: Cel ce dă hrană tuturor, ploaie la vreme, podoabă florilor câmpului, etc., va avea El grijă şi de scumpii mei... Sunt în aceste clipe soldatul care cade zdrobit de gloanţe, dar steagul îl ţine sus, în semn că nu s-a predat inamicului...

Eu nu m-am predat. Am luptat, am suferit, dar nu m-am predat, de la ţintă nu m-am abătut. Acum când nu mai am nici o putere, ştiu sigur că Domnul Însuşi, va desăvârşi totul. În mâinile Lui le-am încredinţat toate - şi stau aşteptând plinirea voii Lui.

În tot momentul mă rog pentru sf. voastră şi scumpă ostăşia Domnului. Domnul a voit ca să înţeleg toate frământările sf. voastre şi să mă identific deplin cu această Lucrare divină. Poate şi de aceea am suferit mult, ca să înţeleg mult.

Acum am timp mult de rugăciune. Altceva nu pot face. De citit nu pot, de vorbit deloc, de scris foarte, foarte greu. Aşa că doar mă rog...

Nemaiputând scrie vă salut şi vă îmbrăţişez trimiţând şi tuturor celorlalţi dragostea mea în Domnul Isus...

22 noiembrie 1936

Preot Vasile Ouatu.

În 14 februarie 1937 Isus Biruitorul publica anunţul următor:

„O zi de rugăciune pentru părintele Vasile. Dragul nostru părinte Vasile Ouatu de la Bucureşti se află într-o stare foarte grozavă. De luni de zile se chinuie în dureri mari cu călduri de 39̊. I s-a topit trupuşorul, dar credinţa îl ţine în braţele Domnului. Fraţi iubiţi, la rugăciune fierbinte pentru iubitul nostru care şi-a pus în cumpănă şi viaţa sa pentru cauza şi luptele Domnului. Acum, duminică, vom ţinea pe toată ţara o zi specială de rugăciune pentru el... Să ne rugăm Domnului, dacă este voia Lui, să ni-l mai ţină în viaţă pe acest scump şi iubit luptător...”

Dar cu o săptămână mai târziu Isus Biruitorul din 21 februarie 1937 în ediţie specială, publica scris de mâna părintelui Iosif, următoarele:

„A trecut la Domnul preaiubitul nostru luptător, părintele Vasile Ouatu de la Bucureşti...

O veste de durere împărtăşim fraţilor de la fronturi. Dragul şi scumpul nostru

Vasile Ouatu de la Bucureşti a adormit în Domnul în seara zilei de vineri,

19 februarie 1937.

S-a stins cel ce s-a adus pe sine-şi ca o jertfă vie, sfântă şi plăcută lui Dumnezeu (Rom. 12, 1) - pentru Cauza Lui.

S-a stins cel ce nu s-a cruţat şi n-a cruţat nimic ci totul a pus în lupta cea sfântă a Domnului.

S-a stins cel ce a stat pe front până i s-a stins graiul şi a căzut sub greutatea bolii.

S-a stins cel ce L-a iubit pe Domnul şi lupta Lui în lume mai mult decât pe soţia lui, pe copiii lui, sănătatea lui şi viaţa lui (Mat. 10, 37).

S-a stins cel ce şi-a cheltuit bucuros şi viaţa lui pentru turma şi fraţii lui (2 Cor. 12, 15).

S-a stins cel ce n-a ştiut decât un singur lucru: să lupte - şi a luptat. Să sufere - şi a suferit. Să se jertfească, - şi s-a jertfit. Să sufle din trâmbiţă, - şi a trâmbiţat! A fost prigonit, bârfit, batjocorit, hulit, - dar le-a suferit pe toate privind ţintă la Căpetenia şi Desăvârşirea Credinţei noastre (Evrei 12, 2).

S-a stins un viteaz al Domnului pe care solia morţii, solia chemării la Domnul, l-a aflat pe front, ţinând sus steagul Domnului Isus...

...În temelia războiului nostru cel sfânt, alături de Jertfa cea Mare şi Scumpă a Scumpului nostru Mântuitor Isus Hristos, avem de acum şi jertfele copiilor Lui. Avem şi jertfele luptătorilor Lui. Iată acum şi jertfa scumpului nostru părinte Vasile. Iar jertfele acestea sunt şi ele o chezăşie a biruinţei noastre, pentru că prin Jertfă a biruit Evanghelia - şi numai prin jertfă biruie şi azi. Orice biruinţă vine numai prin jertfă.

Scumpii noştri fraţi din toată ţara!

A plecat la Domnul dragul nostru părinte Vasile. Iar noi cei rămaşi trebuie să arătăm că ştim preţui dragostea şi jertfa scumpului nostru luptător. De aceea, în Numele Domnului vă rugăm:

1. În înţelegere cu preoţii, să se facă rugăciuni şi parastase în toate sfintele biserici, iar în ziua înmormântării, marţi la amiază, să se tragă clopotele.

2. În toate adunările şi întrunirile noastre frăţeşti să cinstim amintirea scumpului nostru, rugându-ne pentru veşnica lui odihnă.

3. Scumpul nostru va fi înmormântat marţi, 23 februarie. Pentru această zi toţi fraţii din apropierea capitalei şi până la cele mai mari depărtări se vor aduna cu toţii la Bucureşti... Cei din depărtări vor trimite câte un delegat pentru ca întreagă Oastea Domnului să-l petrecem la locul de odihnă...

4. Steagurile Oastei vor veni îndoliate.

5. Ziua înmormântării va fi zi de post şi rugăciune pentru toţi fraţii.

6. În fiecare an, la Praznicul Cincizecimii îi vom prăznui amintirea printr-un pelerinaj la mormântul său.

7. Pentru ziua înmormântării sunt chemaţi la Bucureşti toţi preoţii ostaşi şi binevoitori. După putinţă, de va fi cu voia Domnului va merge şi părintele Iosif de la Sibiu...”

„Cum s-a stins părintele Vasile.

S-a stins la vârsta de 33 de ani.

A căzut pe front prima dată în anul 1930, când a zăcut în Sanatoriul de la Geoagiu, împreună cu părintele Iosif.

După ce s-a întremat puţin s-a reîntors din nou la front... până când cu prilejul unei adunări, a stropit masa cu sângele pieptului său...

Aşa a mers din căderi şi ridicări, din luptă în luptă, din spital în spital, până când... boala i-a topit cu totul trupuşorul. În timpul din urmă avea doar o greutate de 32 de kg. Întors la Bucureşti era numai o umbră. A chinuit mult, dar credinţa l-a ţinut până la sfârşit în lupta şi în braţele Domnului.

S-a stins în seara zilei de 19 februarie...

Pe urma lui rămân trei copilaşi - şi o îndurerată soţie.

Ca rod al ostenelilor sale rămâne o monumentală biserică în cartierul Ghencea (una dintre cele mai mari din Bucureşti), o Oaste puternică şi alte multe înfăptuiri despre care vom mai vorbi...”

În nr. următor (din 28 feb. 1937) se publică pe larg o dare de seamă despre:

„Înmormântarea părintelui Vasile...

O durere înălţătoare şi sfinţitoare.

72 de fraţi şi surori au depus legământul în faţa sicriului şi jertfei sale. Fraţi din toată ţara s-au strâns la Bucureşti, având între ei şi pe păr. Iosif de la Sibiu şi Vladimir din Basarabia. O mulţime de 10.000 de oameni l-au petrecut la mormânt. Slujba înmormântării a fost oficiată de vicarul patriarhiei, arhiereul Irineu Mihălcescu cu un sobor de 15 preoţi. Au vorbit o mulţime de preoţi şi fraţi.

Momentul cel mai impresionant a fost vorbirea părintelui Iosif. La chemarea sa, din mijlocul mulţimii s-au apropiat pentru legământ 72 de suflete. Momentul legământului depus în faţa părintelui Iosif şi lângă sicriul părintelui Vasile, a fost cutremurător. Cuvântarea părintelui Iosif de atunci este plină de o unică putere. Ne pare rău că nu o putem publica, din pricina spaţiului de aici. Vorbirile celorlalţi au fost pline de putere şi de lacrimi... Printre ei au fost păr. Vladimir, Coman, Lazăr şi Stoica, generalul Rudinschi, fr. Ioan Marini, fr. Pavel Maliţa, I. Dragomir, Gh. M. Enică, V. Constantinescu, C. Pârvu - şi alţii”.

În faţa amintirii vii a acestui mare şi curajos biruitor al luptei Domnului, ne gândim la cântările noastre:

Hristos nu are morţi! - câţi poartă

în ei Sămânţa lui Hristos,

trăiesc măreţ şi ard şi luptă

cu suflet nalt şi curajos

cu viaţa lor şi moartea lor

vestesc pe-un Viu Mântuitor

ce veşnic e Biruitor...

Hristos nu are-nvinşi! câţi luptă

pentru-Adevăr cu El încinşi,

prin orice-nfrângeri - se înalţă

din orice foc, - ies mai aprinşi

din jertfa lor, cu slava lor

cinstesc pe-un Scump Biruitor...

Şi la adevărul că:

Cei ce-odihnesc în Domnul, nici unii n-au murit

ci dorm frumos ca după o muncă fericită

- pe chipul lor cel veşnic e-un zâmbet strălucit

lăsat de datoria cu dragoste-mplinită.

...Priviţi, acum când drumul la capăt le-a ajuns

cât de măreţ e cerul în care ei intrară,

în sfintele lor umbre ce soare-a fost ascuns

şi cât de sfinte umbre prin lume ei lăsară.

...Nu-ţi pese de viaţă ostaş al lui Hristos,

o clipă nu sta-n cumpăt a ţi-o jertfi iubirii

nu-i mausoleu pe lume slăvit şi glorios

cât cel care-şi înalţă Isus Hristos martirii.

Nu-ţi pară rău de moarte, viteaz al lui Isus

căci moartea-i o clipită, dar slava-i nemurire

nu înaintea morţii - ci după ea, ţi-a spus

Hristos că te aşteaptă a slavei răsplătire.

Cei care mor în Domnul - şi pentru El, - sunt vii

mai vii ca toţi eroii oricăror alte sfere

ei strălucesc pe-ntinsul întregii veşnicii

cu slava care-i nalţă Întâia Înviere...

Între timp - şi marea Lucrare a Domnului mergea cu biruinţă înainte! Dădea vrăjmaşul loviturile cele mai mari, dar şi Domnul dădea biruinţele cele mai mari. În fiecare număr, foaia Isus Biruitorul publica veşti nemaiauzite despre întâmplări ca pe vremea primilor creştini. Iată de exemplu una:

„Din biruinţele Oastei Domnului Isus Biruitorul

Într-o adunare a Oastei din Avrig, un Zacheu împarte plângând 960 de lei la 14 oameni pe care îi păgubise. Mărturisirea lui răscoleşte toate sufletele şi tot satul. Din mulţime se ridică încă un Zacheu...”

Însă cu păcatul trebuie luptat pe viaţă şi pe moarte... Taina fărădelegii pătrunsese până în locul sfânt iar cu păcatul trebuie luptat nu numai până la biserică ci şi în ea. Duhul necurat caută să întineze tot ce este sfânt şi să-şi bage spurcăciunile sale până la altar.

Încă un exemplu despre cum se ducea lupta aceasta:

„Şi pentru asta voi fi pedepsit!

Idolul Baal n-are ce căuta în biserică. Afară cu el! Noi luptăm pentru o biserică a lui Hristos...

Şi pe o pagină întreagă se arăta că balurile şi dansurile sunt lucrul diavolului, iar o mulţime de biserici din ţară organizează în numele şi în folosul Bisericii astfel de lucruri satanice. Iar noi pentru că ne-am ridicat cu Evanghelia împotriva acestor lucruri, suntem osândiţi şi pedepsiţi...”

Învinuitorii bisericeşti săreau din toate părţile scornind tot felul de acuze, care de care mai răuvoitoare. Iată de pildă una, publicată de Isus Biruitorul din 26 ianuarie 1937:

„Suntem mustraţi că ne pierdem ziua şi noaptea în nesfârşite rugăciuni... Iar aceasta o face în revista Glasul Monahilor preotul dr. Marin Ionescu, profesor de teologie, doctor în teologie şi parcă la biserica Cuibul cu barză din Bucureşti... Acesta denunţă Oastea Domnului numind-o cuib de anarhie socială, care îngroaşă numărul şomerilor care îşi pierd ziua şi noaptea în rugăciuni nesfârşite... apoi o denunţă Ministerului de Interne pentru a stârni ca pe o propagandă de anarhie socială şi de dezechilibru moral, ca pe o organizaţie bizară, străină de spiritul religios şi naţional al neamului...

I se răspunde potrivit Sfintei Scripturi: Grozavă acuză! Teribilă! Auziţi, un preot doctor în teologie ne acuză că ne pierdem ziua şi noaptea în nesfârşite rugăciuni... Dar ce zice Cuvântul lui Dumnezeu în atâtea şi atâtea locuri? - Nu să priveghem şi să ne rugăm?...”

Nedreptul bârfitor e pus la punct printr-un articol puternic scris şi dovedit de Sf. Scriptură. Dar răutatea acestor martori mincinoşi scornea mereu alte învinuiri. Şi cine avea timp să le răspundă tuturor?

Însă Domnul era cu noi şi Lucrarea mergea din biruinţă în biruinţă.

Maşina Oastei...

Se ivise marea nevoie de a se trimite grabnic prin ţară diferite cărţi în centre şi fraţi la diferite adunări. Trimiterea cu poşta era greoaie, formalităţi multe, întârzieri mari. La fel şi cererile de misionari în diferitele părţi ale ţării erau stăruitoare şi multe.

O maşină a Oastei care să acopere toate aceste trebuinţe ar fi atât de binevenită.

Ideea a venit tot dintr-o scânteie a Duhului Sfânt - şi pentru că era adevărată, a prins.

S-a făcut un apel, fraţii au răspuns şi în nr. 7 din 21 februarie 1937, Isus Biruitorul publica următoarea veste de bucurie:

Slăvit să fie Domnul! - Avem o nouă izbândă în Lucrarea Lui.

După ce am pus în slujba Domnului o tipografie, o librărie, o foaie, o editură, o compactorie, - avem acum şi o maşină pusă în slujba Domnului. Rămâne să mai avem şi casa Isus Biruitorul care să le adăpostească pe toate. Fraţilor, încă un hop-rup ca să avem şi casa Isus Biruitorul ...

Timp de 14 ani am muncit la zidirea sufletească a poporului nostru. S-a muncit - aşa cum muncea odinioară Neemia - şi cu mistria şi cu trâmbiţa; şi cu plugul şi cu jertfa. Iar Domnul de Sus a binecuvântat munca şi jertfa aceasta...

Cu greutăţi şi jertfe care ajunseseră până la patul de moarte de la Davos şi Geoagiu, s-a pus în slujba Domnului o tipografie, apoi o librărie, o foaie, o editură de cărţi religioase, o compactorie - după care s-a anunţat acum şi o camionetă, un crainic de foc care să alerge prin ţară cu Biblii şi misionari de la Oastea Domnului...

Slăvit să fie Domnul, în sfârşit iată avem şi o maşină pusă în slujba Lui...

...Înfăptuit acum şi acest lucru, ne mai rămâne înfăptuirea din urmă: O măreaţă casă care să adăpostească şi să cuprindă sub aripile unui acoperiş toate aceste înfăptuiri... Avem toată nădejdea că Domnul ne va ajuta şi în înfăptuirea acestui lucru măreţ.

...Fraţilor, încă un hop-rup. Ajută-ne Doamne, ca să avem şi casa Isus Biruitorul.

21 februarie 1937.

Casa „Isus Biruitorul” Îndată după propunerea de cumpărare a unei maşini - veni tot din rândurile fraţilor din ţară propunerea pentru o casă Isus Biruitorul, care să le adăpostească pe toate, spre a nu fi siliţi să stăm împrăştiaţi prin tot oraşul, cu una aici, cu alta colo. Căci într-adevăr după cum am mai spus, eram numai pe drumuri. Tipografia era într-o parte, librăria în alta, locuinţa noastră în alta, părintele în alta...

După scurtă vreme proprietarii măreau chiria sau desfăceau contractul - şi iarăşi mutări şi iarăşi muncă şi iarăşi pierderi. Numai cine a trăit în astfel de condiţii ştie ce greu se poate lucra stând mereu tot sub grija şi groaza mutărilor. Multe lucruri ni s-au pierdut şi ni s-au distrus cu necazurile acestea... Cărţi şi manuscrise căzute prin ape şi noroaie, rupte de lăzi, zdrobite de mobilă, pierdute pe drum, călcate în picioare de căruţaşi sau de roţile maşinilor...

...Acum, în sfârşit, se lumina o salvare... Mulţi fraţi răspundeau cu însufleţire şi dădeau cu dragă inimă pentru lucrul Domnului. Foaia Isus Biruitorul publica număr de număr anunţuri ca acestea:

Din toate părţile vin daruri şi scrisori pentru casa Isus Biruitorul... Daruri de 1.000 de lei... Alte daruri... Până acum s-au adunat lei... va urma...

Cum se poate ca în faţa acestor mari şi entuziaste înfăptuiri, Satana să stea nepăsător?

Nu stătea: lucra şi el!

În vremea aceasta fu dată marea lovitură cu Oprişan – „Secaşul” de la Bucureşti. Atunci ieşi pe faţă tot ce ţinuse el în ascuns. Prin foile Mitropoliei şi la porunca Mitropolitului dădu şi el lovitura de moarte, drept în inimă părintelui Iosif. Tot ce ştia, din tot ce-i împărtăşise cu tot sufletul său părintele Iosif, în anii săi cei mai zbuciumaţi - şi în momente când prefăcătoria lui Oprişan era cea mai desăvârşită - el arunca acum în noroi, călca în picioare - şi se întorcea să rupă pe cel ce îi încredinţase aceste mărgăritare ca unui prieten.

În Isus Biruitorul din 14 feb. 1937, părintele Iosif fu silit să publice cu durere:

„Un răspuns pentru fr. I. Gr. Oprişan... (Desprindem acum din acest răspuns doar câteva rânduri, urmând ca mai târziu să dăm, în cartea asta, un întreg capitol referitor la rolul lui I. Gr. Oprişan în viaţa Oastei Domnului şi în viaţa părintelui Iosif Trifa - în cei cinci ani de la venirea lui în Oaste şi până la plecarea din ea):

...Referitor la cele spuse de I. Gr. Oprişan - scrise părintele Iosif acolo - voi spune pe scurt numai atât:

Fr. I. Gr. Oprişan mi-a fost prietenul căruia i-am încredinţat tot aurul inimii şi încrederii mele. L-am iubit şi m-am încrezut în el ca în nimeni altul din această lume. Toate frământările mele şi tot zbuciumul meu în legătură cu creaţia Oastei i le-am împărtăşit lui. De pe patul de moarte de la Davos şi Geoagiu, lui i-am trimis ultimele mele scrisori testamentare.

Din corespondenţa anilor din urmă fr. Oprişan ştie despre zbuciumul şi frământările mele de a putea asigura voluntariatul Oastei şi ferirea ei de o oficializare rău înţeleasă care să-i ia Duhul şi viaţa. Prin toată legătura mea cu fr. Oprişan trece ca un fir roşu această frământare.

Iar acum, desigur că mă doare, îmi vine să strig de durere, văzând cum fr. Oprişan aruncă aceste mărgăritare în noroi.

Văd cum îşi bate joc de dragostea şi încrederea ce i-am păstrat-o, rupând tendenţios crâmpeie din legăturile noastre cu scopul de a mă discredita. Cel ce mânca din pâinea dragostei mele îşi ridică şi el călcâiul acum împotriva mea. Precum se vede, mi-a fost dat să trăiesc şi durerea aceasta.

De altcum, toată purtarea fr. Oprişan, de când a început conflictul, este plină de şovăieli şi îndoieli. Când a izbucnit mai întâi conflictul, fr. Oprişan s-a retras într-o lungă tăcere încât toate fronturile se întrebau mirate: unde este ofiţerul Oprişan? După câteva luni, la o întâlnire în Bucureşti, rugându-ne în camera hotelului Bulevard (era de faţă şi sora Goran) fr. Oprişan a izbucnit în plâns mărturisindu-şi părerea de rău că n-a fost de la început cu fraţii care nu s-au intimidat. Ne-am sărutat - şi mi-a strecurat în mână primul articol cu care revenea pe frontul şi în foaia Isus Biruitorul.

După caterisirea a doua de la Sibiu (a Consistoriului Mitropolitan) - fr. Oprişan a stăruit pentru recurs la Bucureşti unde va interveni şi el ca să fiu judecat după dreptate... Văzând că înaintarea caterisirii la Bucureşti întârzie, fr. I. Gr. Oprişan îmi scria: ...Diavolul voieşte ca Oastea să fie o lucrare regională. Un ierarh să se împăneze cu ea, punând-o ca pe o floare la butonieră. De aceea a şi evitat să o lămurească vreodată la Sinod. Dar Domnul a voit ca înşişi ierarhii, în for de judecată, să-şi audă mărturisirea. Ei vor trebui să judece. Pentru a avea prilejul unic să le araţi însărcinarea. Vor trebui zguduite şandramalele. Ostaşii vor trebui să dea un examen de solidaritate supremă. Dar precum vezi, Mitropolitul cel puţin pentru moment evită aşa ceva. El crede că voi muri de amărăciune sub pedeapsa lui şi numele îţi va rămâne pătat. De aceea trebuie bravat acest tact diavolesc...

După caterisirea de la Sf. Sinod fr. Oprişan, cuprins de o mare frică, m-a sfătuit şi mi-a scris că nu mai e nimic de făcut decât să intru în tăcere spunându-mi că el nu mă mai poate urma decât în tăcere. Dar printr-o scrisoare a lui Paschia, mi-a dat să înţeleg că-şi teme serviciul. Şi astfel fr. Oprişan m-a lăsat iar singur în drum şi a intrat iarăşi în tăcere.

Între timp am căzut greu bolnav la Braşov. Aici vine apoi un lucru urât, o săgeată pe care biata-mi inimioară o simte şi azi. După ce aflase din foaie că sunt greu bolnav, fr. Oprişan fără să fi avut noi nimic rău laolaltă, a ieşit cu atitudine contra mea prin Lumina Satelor. Celui ce îi dăruisem tot aurul dragostei şi încrederii mele m-a lovit tocmai când mă chinuiam în dureri de moarte şi nu mă puteam apăra. Se împlinise ceea ce scria Iov: „Cel ce sufere are drept la mila prietenului...” fraţii mei s-au arătat înşelători ca un pârâu, un sloi le tulbură cursul apei... vine arşiţa şi se uscă (Iov 6, 14-17). Şi după toate acestea tot fr. Oprişan este indignat că l-am refuzat să mă „sărute” din nou cu o nouă scrisoare de „dragoste”. (I s-a refuzat o scrisoare!). Dar şi Mântuitorul a socotit că e destul o sărutare...”

După un an de la aceasta părintele Iosif era în sicriu. Fratele Oprişan ca toţi ceilalţi lăudaţi din Bucureşti n-au venit nici măcar pentru o clipă lângă sicriul său. Aşa oameni au fost.

O frumoasă atitudine a avut până la moartea păr. Iosif şi fr. Tudusciuc.

În acelaşi I. B. nr. 15 din 11 aprilie 1937 care avea să fie ultimul din foaia Isus Biruitorul scris de păr. Iosif, - scrie şi Tudusciuc următoarele:

„Şi apostolii au fost daţi afară din Templu...

Şi anul acesta şi anul trecut tocmai de Săptămâna Patimilor ni s-a dat şi nouă să auzim veşti triste de la Sibiu. Anul trecut am simţit mare durere şi chiar revoltă sufletească. Anul acesta veştile triste le-am primit cu linişte deplină... Ne-am dat seama că e normal să fie aşa... Cu Mântuitorul şi cu apostolii Săi acelaşi lucru s-a petrecut. Astăzi noi vedem cu ochii cum se împlineşte Scriptura... Părintele Trifa a declarat solemn adevărul că nu se desparte de Biserică cu nici un chip... Pentru noi fie că va mai purta sau nu titlul de preot - nu mai interesează. El rămâne părintele nostru şi noi îi cerem hrana duhovnicească de care avem nevoie să ne potolim foamea şi setea sufletului, aşa cum am făcut până acum...

Noi cunoaştem pe mulţi preoţi care se folosesc de scrierile părintelui Trifa, dar pe el îl bârfesc din dos... Noi rămânem pe totdeauna hotărâţi alături de cauza Domnului, lângă părintele Iosif.

Iar dacă pentru asta şi noi vom fi daţi afară din Biserică, vom face şi noi ca apostolii Domnului, vom merge din nou şi nu vom părăsi Biserica ci vom mărturisi acolo Adevărul Evangheliei. Dorim şi noi pacea, dar dacă pentru asta ni se cere să-l ucidem cu pietre pe părintele nostru, apoi ne lipsim de aşa pace”.

Ioan Tudusciuc.

Ce frumos legământ lua atunci fratele Tudusciuc! O, dacă ar fi rămas în el aşa până la sfârşit...

În acelaşi număr, Nicolae Vonica scria şi el:

„Pentru ceasul de acum...

Iubiţii mei fraţi ostaşi ai Domnului, n-am mai scris demult la foaia noastră scumpă... Am stat puţin pe o parte şi am aşteptat să se limpezească lucrurile... De aproape un an n-am mai sunat din trâmbiţa lui Isus Biruitorul. Că am făcut bine sau rău, las pe Domnul să mă judece... El ştie că dacă până acum n-am putut înăbuşi glasul sfânt al inimii mele, de acum încolo nu mai pot tăcea... de acum încolo ştiu că ar fi rău să mai tac. Căci iată glasurile încep să se amestece. Unii zic la luptă înainte, alţii zic staţi pe loc, iar alţii întoarceţi-vă înapoi! Ce vom face? - îşi zic cei slabi. Mulţi sunt în încurcătură, iar vrăjmaşul cel neadormit, diavolul, lucrează cu putere ca să se folosească de această tulburare.

Deci cum voi tăcea eu acum? Cum nu voi ţine eu sus Cuvântul Vieţii? (Filip. 2, 16). Căci va fi vai de mine dacă nu voi vesti Evanghelia (1 Cor. 9, 16).

Şi acum scumpii mei fraţi, - e o vreme când Cuvântul Adevărului trebuie ţinut sus, să-l vadă toţi şi să se ia după El şi nu după amăgiri... să nu ne întoarcem înapoi la vărsătura de care ne-am despărţit (2 Petru 2, 22)... E o vreme când fiecare trebuie să sară cu hotărâre la luptă... Noi nu ne luptăm cu sf. noastră Biserică ori cu învăţăturile ei mântuitoare. Noi ne luptăm cu păcatul...

Să nu ne amăgim fraţilor, părintele Iosif nu e contra Bisericii... ci vrea o Biserică vie, luptătoare contra păcatului... E o amestecătură de glasuri acum - dar nădăjduim că glasul răspicat al părintelui Iosif va fi înţeles şi mai marii Bisericii vor înţelege.

...Dar dacă totuşi părintele Iosif va fi aruncat cu sila de la sânul Bisericii noastre, noi vom striga împreună cu el - şi câini de ne-aţi socoti, tot de la masa stăpânului ne hrănim... aşa ne scrie fr. Popa Petru şi fraţii de la Valea Jiului... şi aşa spunem şi noi toţi fraţii de pretutindeni că rămânem pe totdeauna lângă el, în Biserica noastră.

Deci parola ceasului de faţă este: la luptă, înainte. Nici un pas înapoi spre vărsătura lumii. Aşa să ne ajute Dumnezeu...”

Nicolae Vonica - licenţiat în teologie.

Iată-l şi pe fr. Vonica cu un alt legământ... veşnic, care şi acesta a ţinut doar câteva luni. Încă puţin şi se va vedea ce a făcut calfa aceasta.

Şi tot aşa s-au mai legat mulţi, mulţi atunci.

Foaia în care apăreau acestea - după cum am mai spus avea să fie ultimul număr al foii Isus Biruitorul apărut în timpul vieţii părintelui Iosif.

În aprilie 1937, puterile întunericului izbutiră din nou să oprească foaia cea atât de dragă fraţilor. Se rupse astfel legătura atât de necesară dintre ei şi părintele lor sufletesc... Făclia luminată care luminase atâtea suflete şi înălţase atâtea adevăruri, fusese smulsă din mâna trimisului ceresc, tocmai într-o vreme când era cea mai multă nevoie de ea. Trâmbiţa încetase, tocmai în ceasul când în lupta Domnului era cea mai mare trebuinţă de un suflet desluşit şi hotărâtor...

Lovitura vrăjmaşului veni pe neaşteptate şi fu neînduplecată.

Prigonitorul jubila.

Îi reuşise din plin şi această lovitură.

Era iarăşi în preajma Săptămânii Patimilor.

Peste noul Iov al lui Hristos în vremea aceea veni şi o altă lovitură:

Boala i se agravă din nou şi trebui să fie internat de urgenţă pentru altă operaţie, a 6-a.

Din toate părţile curgeau asupra Oastei, asupra părintelui bolnav, asupra fraţilor, loviturile, presiunile, ameninţările, mărturiile mincinoase, acuzele nedrepte...

Foile Mitropoliei trăgeau ca nişte mitraliere din plin... iar Lucrarea Domnului stătea ca într-un câmp descoperit, fără nici o apărare şi fără nici un grai, în bătaia tuturor armelor vrăjmaşe.

Părintele Iosif zăcea afară din cetate şi suferea grindina şi pietrele din afară, - ca şi arsurile ranelor dinăuntru, întocmai ca un martir...

Durerea lui cea mai mare era însă cea pentru fraţii de la fronturi... Nume tot mai lăudate de preoţi şi cărturari, care fuseseră înainte fraţi treceau acum cu grabă în tabăra Mitropoliei. Iar ca să se pună bine cu stăpânul, aruncau care mai de care, cu cele mai grele pietre şi murdării în binefăcătorul lor de ieri, care se chinuia între moarte şi viaţă pe crucea patului său...

Omul lui Dumnezeu se găsea în mijlocul celei mai grele singurătăţi.

Viorel trântise uşa furios şi plecă după cum am văzut fără a vrea să mai ştie nimic nici de Domnul, nici de Lucrare, nici de unchiul, - binefăcătorul său. Era robit şi orbit de tot de politica şi neascultarea lui pe la Bucureşti.

Titus - era şi el absorbit de şcoală, de nevoile tipografiei, - şi într-o măsură de influenţa lui Viorel.

Vonica îşi sfâşiase inima între nevastă cu dorinţa slujbei de preot - şi între dragostea de Lucrarea Domnului. Se vede bine că nevasta şi slujba îi vor cuceri în curând toată inima. El se clătina ca un om ameţit. Şi în curând a şi căzut.

Eu eram departe, ţinut de obligaţiile stagiului militar. Mi se frigea inima şi stăteam ca pe jar, aşteptând să vină toamna eliberării ca să mă întorc iarăşi lângă părintele... Dar până atunci mai era mult...

Numai fr. Marini mai era în vremea aceea lângă părintele. El era martorul şi părtaşul acelei arderi şi frământări în căutarea unei ieşiri din această stare înăbuşitoare.

„Ecoul” şi „Alarma”.

Dar Dumnezeu care auzi strigătul lucrătorului Său şi al Lucrării Sale - aduse o lumină.

De aici parcă începe iarăşi un capitol de evanghelie care ar suna cam aşa:

...În vremea aceea trăia în oraşul Făgăraş un om al lui Dumnezeu. El se numea Octavian Metea şi era de meserie avocat şi ziarist. Corespondent al ziarului Universul de la Bucureşti (cel mai mare şi mai vechi ziar de pe atunci din ţară). Octavian Metea avea el însuşi un ziar pe numele lui, Ecoul care apărea local şi în tiraj mic.

Ca ziarist, acest om cunoştea toată istoria Oastei şi toată tragedia petrecută la Sibiu. Ca om al lui Dumnezeu el a devenit atunci un al doilea Cirinean - după păr. Vasile Ouatu cu foaia sa Ostaşul Domnului, - care ajuta la purtarea crucii, pe acest calvar al Oastei şi al părintelui Iosif.

Prin mijlocirea fr. I. V. Lazăr din Făgăraş, s-a ajuns la acest om. A fost rugat să împrumute gazeta lui ca un înlocuitor al foii Isus Biruitorul - până când acesta va putea să apară din nou.

Văzând situaţia grea în care se afla dreptatea părintelui şi adevărul Oastei - Dl. Metea şi-a oferit îndată şi cu largă inimă, ziarul său pentru graiul părintelui către fraţi.

Astfel fr. Marini plecă la Făgăraş şi după 3 luni de la oprirea foii I. B., la data de 1 august 1937, apăru Ecoul cu fr. Ioan Marini, ca redactor.

Directorul, Octavian Metea scria pe prima pagină:

„Cuvânt către fraţii cititori

- Pornim din nou la drum cu alte forţe pentru o nouă luptă.

Azi, când satele sunt lipsite de un informator cinstit, când agitatori şi iresponsabili otrăvesc viaţa spirituală a poporului nostru numai cu vorbe, făcând din minciună o armă iar din calomnie o dogmă, - pornim la drum... Azi când în numele Crucii se comit crime, când viitori preoţi cu securea şi revolverul îşi ciopârţesc fratele în loc să-i aline durerile sufleteşti şi trupeşti, - poporul trebuie îndrumat să cunoască adevărul şi calea cea dreaptă.

Noi vom sluji adevărul şi îl vom trâmbiţa prin aceste coloane, fie el oricât de dureros, numai servind adevărul o gazetă îşi justifică viaţa. Ţelurile noastre sunt lupta cinstită în Numele Domnului pentru Adevăr, Credinţă şi Lumină.

Iată un întreg program, o întreagă operă de înfăptuit... Pornim la drum cu ajutorul lui Dumnezeu, pentru înfăptuirea voii Lui...”

Fr. Marini striga şi el îndemnul „Hotărâţi şi statornici”, tot în pag. 1.

Pe celelalte pagini rapoarte şi descrieri ale marilor adunări frăţeşti din ţară, iar în pag. 3 un dureros comunicat despre starea părintelui Iosif:

„A şaptea operaţie

Durerea ne încearcă iarăşi din greu. Sunt abia 2 luni de zile de când scumpul nostru părinte a avut să sufere pentru a şasea oară o operaţie care l-a slăbit nespus de mult. A rămas numai pielea şi oasele. În fiecare zi este mutat de 2-3 ori de pe un pat pe altul. Suferinţele îi sunt nespus de grele... Cu febră până la peste 39°, acest om al durerilor se topeşte ca o lumânare pe altar. Şi în această stare fiind, a trebuit să fie dus din nou la operaţie. Un os este atacat de boală şi trebuie să fie tăiat. Şi astfel marţi, în 27 iulie, cuţitul şi ferăstrăul doctorului au tăiat din nou, deschizând o nouă rană în corpul acesta plin de rane şi de dureri.

Iar pe lângă aceste suferinţe nespuse, mai e şi alungat, batjocorit şi pedepsit de oameni, luându-i-se şi mijlocul de trai prin oprirea foii, ameninţat cu oprirea cărţilor, cu închiderea tipografiei şi librăriei şi târât prin judecăţi şi procese ca un răufăcător. El însă le rabdă pe toate liniştit şi împăcat sufleteşte ştiind că merge pe urmele Stăpânului său Isus Hristos, care ne-a dat nouă o pildă să călcăm pe urmele Lui (1 Petru 2, 21).

Ostaşii Domnului, purtând o veşnică recunoştinţă celui ce i-a adus la lumina Evangheliei, stau îngenuncheaţi la picioarele Crucii Domnului Isus şi se roagă pentru sănătatea şi izbăvirea părintelui lor iubit şi pentru un nou grai spre vestirea Evangheliei lui Hristos şi îndrumarea noastră pe căile Lui...”

În chiar zilele acestor încercări acest martir al lui Hristos, de pe rugul şi altarul de jertfă pe care se afla, a trebuit să scrie răspunsul de mai jos, dat nelegiuiţilor şi graşilor săi batjocoritori:

„O declaraţie

În seara zilei prime din Rusaliile anului acestuia, cu prilejul Congresului Oastei Domnului, m-au cercetat preoţii Gh. Paschia din Bucureşti şi Aurel Nanu din Sibiu.

Păr. Paschia mi-a spus că mergând pe la patriarhie, I.P.S. Sa Patriarhul a dat o declaraţie preoţilor Oastei din Bucureşti să-i spună aceluia din pricina căruia se petrec toate tulburările acestea: Să înceteze nebunia aceasta; nu-l vreau să-l ştiu spunând în rătăcire. Să intre îndată în ascultare şi să-şi ceară iertarea Bisericii (eu cunoscând spiritul plin de dragoste în care vorbeşte I.P.S. Sa Patriarhul, contestez veracitatea acestor cuvinte). Păr. Paschia n-a spus nimic că are delegaţia preoţilor din Bucureşti.

La această invitaţie eu am arătat pe larg că toată chestiunea e un lucru de conştiinţă. S-au făcut pentru Oaste nişte statute şi regulamente pe care conştiinţa mea şi răspunderea sufletească ce o am în Oaste nu le poate primi. Le-am spus lămurit că toate aceste lucruri sunt precizate pe larg în articolul Pe calea Crucii Domnului Isus: din foaia Isus Biruitorul nr. 5 din 1937.

S-a început apoi o discuţie mai largă, tot timpul fiind vorba mai mult despre statutele Oastei.

Am spus că intrând acum statutele în aplicare, încercarea unei înţelegeri e cam târzie.

A fost timp destul pentru înţelegere paşnică şi binecuvântată când am propus de 5 ori un mare sfat al Oastei în care să se pună la punct toate chestiunile Oastei care privesc bunul mers al mişcării. Eu până voi intra în mormânt nu pot înţelege de ce I.P.S. Sa Mitropolitul Nicolae a refuzat totdeauna categoric aceste sfaturi.

L-am întrebat pe păr. Paschia ce aduce anume, concret, pentru înţelegere. Mi-a răspuns să merg mâine (în lunea de Rusalii) în adunarea de la Thalia şi acolo în faţa ierarhului şi a adunării să-mi cer iertare şi să intru în ascultare.

Adică mi se cerea să merg în sala Thalia, să intru în statutele şi regulamentele Oastei, să calc solemn peste graiul conştiinţei mele şi peste mărturisirile mele din articolul Pe calea Crucii Domnului Isus, să trădez cauza Domnului făcându-mă complice la asasinarea Oastei şi să-mi închei viaţa pierzându-mi sufletul.

Fireşte, aşa ceva era imposibil (păr. Paschia m-a îmbiat să mă duc la Thalia pe braţele dragostei numai ca să pot intra în statutele Oastei).

Între altele păr. Paschia mi-a spus că statutele nu mai pot fi o piedică după ce s-au îndreptat (unele) din greşelile arătate de mine prin foaia Isus Biruitorul. I-am spus că statutele sunt greşite prin însăşi concepţia şi esenţa lor. Cârpirea lor nu poate ajuta nimic. (Un lucru caracteristic s-a petrecut de altfel aci. Când eu am arătat prin foaia Isus Biruitorul unele din greşelile mai mari ale acestor statute, Lumina Satelor a sărit la mine ca la un câine, documentând punct cu punct că greşelile arătate de mine n-au nici un temei. Şi pe urmă tot le-a îndreptat, chiar după aprobarea Sf. Sinod. Prin urmare înşişi făcătorii statutelor au recunoscut că au greşit şi pot greşi).

Cu acestea ne-am despărţit. Şi după asta ce se întâmplă? Lumina Satelor, folosindu-se de prilejul că mi-a pus căluşul în gură ca să nu mai pot grăi şi să nu mă mai pot apăra, a dat această discuţie într-un chip revoltător de mistificat (mincinos). A scris un fulgerător articol iscălit de patru preoţi şi laici din Bucureşti şi trei din Sibiu, făcând prin aceste iscălituri încurcătura printre cititori că o delegaţie de 7 preoţi şi laici au fost la mine, când de fapt fuseseră numai doi. Această mistificare s-a făcut ca să facă impresia în popor: Vedeţi măi, 7 inşi au fost la el în numele Patriarhului şi răzvrătitul tot nu vrea să cedeze.

Dar mistificarea nu se opreşte numai aici, ci păşeşte înainte.

Din conversaţia pe care am avut-o cu păr. Paschia se dau numai frânturi eronate şi tendenţioase. Se repetă mereu vorbele că eu am spus... Am o conştiinţă. Şi aceasta nu mă lasă. Eu nu mă mai pot întoarce, etc., etc. - dar nu se aminteşte nici măcar un cuvânt despre statutele Oastei, despre care tot timpul fusese vorba şi din cauza cărora spuneam că nu mă pot întoarce. Această revoltătoare mistificare s-a făcut anumit ca să ducă în eroare pe fraţii de la fronturi. Lumina Satelor o şi dă pe faţă încheind articolul cu vorbe ca acestea: Vedeţi fraţilor, Capul răzvrătiţilor a respins până la sfârşit iubirea şi îndrumarea Bisericii.

Astfel de acuzări urâte şi necreştineşti noi le respingem cu toată durerea. Bunul Dumnezeu să vadă şi să judece.

Şi cu acest prilej eu declar ceea ce am declarat de atâtea ori: Eu nu sunt şi n-am fost nicicând contra Bisericii. Eu n-am greşit cu nimic contra învăţăturilor şi dogmelor Bisericii. Eu am luptat ca să avem Biserica cea vie, cea luptătoare, cea curată şi fără pată. Să avem Biserica primilor creştini. Eu sunt numai contra statutelor făcute printr-o neînţelegere care ucide voluntariatul şi fiinţa Oastei şi stinge marea înviorare duhovnicească ce s-a pornit în ţara noastră. Eu n-am fost şi nu sunt contra unei înţelegeri. Să se revină la Oastea cea dintâi, să se pună la punct toate chestiunile care privesc bunul mers al mişcării şi atunci liniştea Oastei poate veni.

De încheiere îi rog pe fraţi să nu dea crezare mistificărilor ce se fac la adresa mea şi a lor.

Toate învăţăturile şi declaraţiile mele se află în cărţile Oastei şi-n foaia Oastei. Toate cele ce se spun înafară de aceste documente scrise sunt minciuni şi mistificări tendenţioase.

Domnul să ne aibă în grija îndurării şi a Adevărului Său. Slăvit să fie Numele Lui.

Sibiu, la 22 iulie 1937 Iosif Trifa.

Presiunile care se făceau asupra tuturor sprijinitorilor Oastei nu mai cunoşteau nici lege nici ruşine. Rând pe rând căzură aproape toţi preoţii cunoscuţi şi toţi cărturarii în mâinile vrăjmaşului de moarte al părintelui Iosif, care se folosea de toate armele nelegiuite ale puterii, politicii şi şantajului în acest scop. Unii căzură prizonieri, alţii deveniră dezertori apoi colaboratori ai celor care urmăreau asasinarea morală şi fizică a Oastei şi a întemeietorului ei.

Astfel de presiuni începură imediat şi asupra lui Octavian Metea, noul Cirinean, care sărise în ajutorul Oastei.

În nr. 2 (6) al foii Ecoul el scria:

„Cazul părintelui Trifa...

Sunt dator o lămurire, atât celor ce mi-au pus întrebarea cât şi celor ce doresc să mi-o pună. Am fost întrebat pentru ce sprijinesc pe părintele Trifa în ziarul meu. Atât acestora cât şi tuturor oamenilor de bună credinţă răspund următoarele:

Personal încă n-am avut fericirea să-l cunosc pe păr. Trifa. Aş fi căutat să-l vizitez, dar sf. sa este încă pe patul de suferinţă. Dar deşi încă nu-l cunosc pe sf. sa - cunosc mişcarea sa, - pot zice revoluţia sa spirituală, şi o cunosc demult... Am urmărit cu interes această mişcare de redresare sufletească... şi ştiu cât de însemnată este în această criză spirituală... Ridicarea sa a fost o revoluţie... Este parcă ceva de neînchipuit ceea ce a reuşit să facă acest om prin Oastea Domnului pentru Biserica Ortodoxă şi pentru poporul nostru... Dar odată cu dezvoltarea acestei lucrări au apărut şi duşmanii ei. Aceştia atacă pe promotorul ei, păr. Trifa, care începe un adevărat calvar... I-a fost suspendată gazeta, ameninţată tipografia, caterisit şi ameninţat cu excomunicarea... dar mişcarea sa merge înainte... continuând să facă binele...

Iată de ce în lupta noastră ne găsim alături de părintele Trifa. Şi noi, ca el, slujim adevărul cinstea şi căutăm ridicarea morală şi materială a poporului nostru, din mijlocul căruia ne-am ridicat. Iată ce aveam de spus”.

„Ecoul” din 8 august 1937 Octavian Metea, avocat.

Nr. 3 (7) din 22 august 1937 al Ecoului aducea:

„O veste îmbucurătoare

În urma operaţiei pe care a avut-o în ultimul timp, părintele Iosif se află mai bine. Temperatura mare a început să-i scadă şi noi puteri de muncă încep să-i revină. Domnul lucrează vădit. Să ne rugăm mai departe cu stăruinţă Scumpului nostru Mântuitor ca să-Şi reverse continuu harul Său peste el. Să ni-l ţină pe mai departe pe drumul însănătoşirii pe scumpul nostru gornist.

Pentru toată această binecuvântare, slăvit să fie Domnul...”

Fiecare număr al Ecoului apărut în astfel de condiţii era o biruinţă. Dar loviturile organizate împotriva lui continuară cu o furie crescândă. În al patrulea număr, (8), bietul Metea trebui să se apere din nou scriind pe prima pagină:

„Răutatea omenească... Ştiam - scrie el - că odată ce această gazetă va deveni legătura Oastei cu fronturile, vor apare şi duşmanii ei... Cu toate acestea eram mai hotărât ca oricând să nu mă abat de la ideea de a sprijini Oastea, înlocuind cu modeste puteri trâmbiţa de aur, mântuitoare de suflete: Isus Biruitorul. Ceea ce prevăzusem - s-a întâmplat. Dacă totuşi îndemn aceste lucruri n-o fac din interes sau pentru a-mi arăta merite - pe care nu le am! - fiind doar un modest lucrător în via Domnului, ci doar ca fraţii cititori şi opinia publică cinstită să vadă lupta ce se duce pentru nimicirea acestei mişcări vii şi pentru înmormântarea ei în nişte tipare reci: statutele... Sunt dureros de surprins totuşi de nedreptele atacuri care se năpustesc asupra mea, din pricina acelora care se pretind mai marii creştini. Sunt numit eretic, trifiat, baptist, etc.

...Dar fericirea mea este să mă apropii de Dumnezeu (Psalm 73, 28)

Şi cât ne va ajuta Dumnezeu vom continua...”

Cu toate acestea foaia continuă să apară, păzită de puterea lui Dumnezeu. Eu, din armată, urmăream cu inima arzând de bucurie fiecare izbândă - şi sângerând de durere, fiecare veste rea...

De acolo ţineam strâns legătura cu părintele care îmi scria aproape săptămânal, uneori trimiţându-mi anumite subiecte pe care să le verific, pentru lucrările sale, cum au fost cele cu crucile Oastei şi alte multe poezii care au apărut atunci prin Isus Biruitorul sau prin calendare.

În Oradea urmăream toată Lucrarea Oastei şi participam la ea după puterile şi libertatea pe care o aveam... Vizitam mai ales două familii: cea a fr. Maliţa care continua să fie un mare binefăcător pentru mine şi pentru mulţi fraţi care treceau prin mari strâmtorări. Şi cea a fr. Eftimiu Florea, un suflet mai nou venit în Oaste, dar care s-a predat cu totul Domnului şi-I devenise un înflăcărat luptător, întrecând pe mulţi dinaintea lui. În casa aceasta de militar modest şi suferind, cu soţia şi şase copii, am fost găzduit atunci şi hrănit de multe ori cu o dragoste de adevărat om al lui Dumnezeu. Pe vremea aceea lipsurile erau mai multe, dar şi dragostea Domnului în inimi era mai mare.

Fr. Eftimiu Florea era din jud. Alba, de prin părţile Zlatnei, o regiune săracă cu sate de mineri şi lemnari. Dintr-un sat de pe acolo - Meteş - a adus el într-o vară pe un tinerel cu opinci şi cioareci de suman, ca să înveţe liceul la Oradea. Îl găsise pe la una din adunările Oastei şi părându-i-se a fi ceva de acest tinerel, l-a luat cu el ca să-l ajute. Părinţii băiatului n-aveau nici dorinţa şi nici puterea de a-l face altceva decât un biet cioban sau miner.

Acolo l-am cunoscut în familia numeroasă şi înghesuită, pe acest tinerel venit de la munte să înveţe carte la oraş. Locuia la ei şi făcea liceul în particular. Tinerelul acesta silitor care sărea câte două clase pe an, era Silviu Hărăguş.

Pe atunci era atât de sfios, respectuos şi de plin de bun simţ, cu adevărat ţărănel credincios.

Pe atunci...

Dar să ne întoarcem la Sibiu...

Chiria cea mare care trebuia plătită pentru încăperile ocupate în strada Turnului nr. 33 - nu mai putea fi suportată. Trebui deci o altă mutare. Se căută şi se găsi în sfârşit o casă liberă pe Aleea Filozofilor nr. 18 - şi totul fu cărat acolo. Noua locuinţă era o casă familiară obişnuită, a unui neamţ. Era construită după obiceiul nemţilor din Sibiu: cu un subsol, cu un parter şi cu un mic etaj.

În subsol fu înghesuită librăria (depozitul de cărţi) cu administraţia şi cu compactoria. La parter o cameră mare în care fu aşezată redacţia şi bucătăria. Iar la etaj un mic hol şi două cămăruţe. În hol îşi aşeză Titus patul său. În prima cămăruţă cu fereastra spre soare, patul părintelui. Iar în a doua cămăruţă spre nord, alte două paturi, din care unul pentru fr. Marini...

O scară interioară cu 18 trepte ducea de jos din redacţie până sus la dormitorul părintelui.

Casa era aşezată într-o curte largă şi încăpătoare...

În casa asta, în sala redacţiei, apoi în curte, - avu loc adunarea de Rusaliile anului 1937, când fraţi veniţi din toată ţara participară la ultimele Rusalii din viaţa pământească a părintelui Iosif. Ecoul publică printre altele încă în primul său număr acest mişcător eveniment.

Desprindem pe scurt un moment din acest praznic...

...Sunt prezenţi fraţi delegaţi din 21 de judeţe şi peste 70 de comune.

Pomenim printre cei prezenţi pe fraţii Latiş Gheorghe, Viorel Bujoreanu, Silvestru Barbă din Bucovina... Ion Morariu din Tr. Mare, Popa Petru din Hunedoara, I. V. Lazăr din Făgăraş, Şerdean din Alba Iulia, Preda Lavrinte din Buzău, Pârvu Ioan din Arad, Adam Borza din Vinerea, Leon Andronic din Bacău... La glasul fr. Leon - adunarea din sală era numai plânset.

Spusele şi chemarea lui către părintele Iosif care zăcând pe pat era despărţit numai de câteva trepte de copilaşii săi - au zguduit pe toţi.

Purtat pe braţele a doi fraţi, părintele Iosif a fost coborât în mijlocul fraţilor. Au urmat apoi clipele cele mai de neuitat... Vorbirea părintelui Iosif:

Fraţilor, - spuse păr. Iosif, cu glasul stins şi tremurat - m-a chemat aici fr. Leon în numele vostru şi al fraţilor din ţara întreagă. Şi iată v-am ascultat. Dar nu m-a adus aici numai chemarea aceasta, ci am venit să mă vadă toţi şi să se convingă încă odată toţi, că nu aceste oase goale au făcut Oastea Domnului (aici păr. Iosif îşi întinde spre arătare două mânuţe goale, ca două surcele; toată adunarea plânge cu hohot), - ci Oastea Domnului a făcut-o Domnul, prin revărsarea Duhului Sfânt. Eu am fost numai un vas umil şi slab de care Domnul S-a folosit în sfânta Sa Lucrare. Iar dacă Oastea este Lucrarea lui Dumnezeu, ea va trăi.

Fraţilor, mă vedeţi atât de slab şi plângeţi. Dar nu plângeţi. Oastea Domnului nu trăieşte şi nu moare cu omul. Ci ea trăieşte şi biruieşte cu Domnul. Eu voi muri, dar Oastea va trăi şi va birui pentru că ea este a Domnului Isus Biruitorul.

Fraţilor, poate ziua plecării mele nu este departe. Dar în faţa plecării eu stau complet liniştit. Mulţumesc lui Dumnezeu că mi-a ajutat să-mi împlinesc, după putinţele omeneşti, însărcinarea ce mi-a dat-o în Oastea Lui. Mulţumesc lui Dumnezeu că mi-a ajutat să ţin sus Cuvântul Vieţii (Filip. 2, 16), Cuvântul Adevărului. Mulţumesc lui Dumnezeu că mi-a ajutat să suflu din trâmbiţă de câte ori s-a apropiat vreo primejdie de mişcarea Oastei. De la început am arătat primejdia cea mai mare ce poate veni asupra Oastei: Litera legii, pentru că de la început Oastea a fost mereu pândită de această primejdie. De aceea eu v-am vestit mereu la Oaste pe Isus Cel Răstignit şi Lucrarea Duhului Sfânt. Eu mulţumesc lui Dumnezeu că şi acum pe urmă mi-a ajutat să arăt lămurit prin foaia Isus Biruitorul primejdia ce a venit asupra Oastei Domnului.

Fraţilor, eu nu sunt şi n-am fost niciodată contra Bisericii. Şi n-am greşit cu nimic contra învăţăturilor şi dogmelor Bisericii. Eu am luptat ca să avem Biserica cea vie, cea luptătoare, cea biruitoare, cea curată şi fără pată. Să avem Biserica primilor creştini. Eu sunt numai contra statutelor făcute printr-o neînţelegere care ucide voluntariatul şi fiinţa Oastei şi stinge marea înviorare duhovnicească ce s-a pornit în ţara noastră.

Eu nu sunt şi n-am fost nici contra unei înţelegeri. Să se revină la Oastea cea dintâi, să se pună la punct toate chestiunile care privesc bunul mers al mişcării şi atunci liniştea Oastei poate veni.

Fraţilor, ştiu că sunteţi întristaţi pentru oprirea foii Isus Biruitorul. Ne doare pe toţi ruperea acestui telefon sufletesc, dar să ne resemnăm la voia Domnului. Noi am făcut intervenţie la Bucureşti, dar pe tot locul am aflat uşile încuiate. Domnul parcă spune: aşteptaţi intervenţia Mea, lăsaţi-Mă să lucrez Eu. Să ne rugăm neîncetat ca Domnul să ne-o redea cât şi cum va voi El. Să facem rugăciuni speciale, zile de rugăciuni, pentru draga noastră foaie Isus Biruitorul.

Fraţilor, acesta este examenul cel mare al Oastei. Domnul să ne ajute pe toţi să-l trecem cu bine şi pe acesta.

Fraţii mei iubiţi, mă simt foarte slăbit şi istovit. Stau la hotar între a mai rămâne sau a pleca...

Vă mulţumesc din tot sufletul meu pentru dragostea care v-a strâns din toate părţile ţării aici lângă patul meu de suferinţă. Domnul Isus să ne ajute la toţi să ne putem câştiga mântuirea scump sufletului nostru, pentru ca să ne întâlnim pe urmă cu toţii în Ierusalimul cel ceresc unde să trăim şi să ne bucurăm cu Domnul în vecii vecilor. Amin.

Gornistul nostru scump, istovit, este dus iarăşi la patul lui de suferinţă, însoţit de plânsul fraţilor şi de glasul îngeresc al surorii Maria Dan din Mada, care cânta:

Pasăre măiastră, scumpă păsărea

bucură-te soro, nu mai suspina

căci ziua şi noaptea tot cântând mereu,

ai trezit pe alţii pentru Dumnezeu...

Adunarea freamătă de plânset.

Vorbeşte mişcător fr. Stancu Petru din Sâmbăteni, jud. Arad, urmând apoi glasul dulce din versetele Evangheliei a fr. Severin din Avrig, Sibiu.

Avântat şi minunat zvâcneşte inima şi graiul fratelui Morariu din Saroş, Tr. Mare, urmând la cuvânt fr. Iulius Igna şi fr. Ioan Buzaş din Codreni, Jucul, doi din scumpii veterani ai Oastei.

Se ia legământul fr. Hurban Ioan din Turda, a surorilor Alexandra Opriş şi Maria Băncilă din Sibiu.

Prin legământul acesta desfăşurat în lacrimi, a luat sfârşit adunarea zilei întâi a Pogorârii Duhului Sfânt. Au vorbit 20 de fraţi, după fiecare vorbire înălţându-se Domnului o cântare acompaniată de fanfară. Până noaptea târziu, fraţii îşi continuă bucuriile prin cântările fanfarei şi minunatele cântări nou create de furtună.

Ziua a II-a, luni dimineaţa. Fraţii ostaşi iau parte la sf. Liturghie oficiată în biserica din Str. Lungă. De acolo încolonaţi cu fanfara în frunte s-au îndreptat spre locul de adunare.

Începe adunarea zilei a II-a de bucurii...

La sfârşitul adunării, se citeşte hotărârea frăţească a adunării:

1. Ostaşii Domnului Isus Biruitorul rămân credincioşi Bisericii şi Oastei de la început până la sfârşit.

2. Dorinţa lor vie este de a se elibera foaia Isus Biruitorul.

3. Dragostea îi face să urmeze pe părintele Iosif şi nimeni nu-i poate despărţi de el. Îi datorăm prea multă recunoştinţă pentru binele mare ce ni l-a făcut.

În genunchi se termină printr-o rugăciune a doua adunare plină de Duh şi lacrimi.

La fereastra odăii unde părintele Iosif zăcea pe patul de suferinţă, copilaşii lui îşi depun ultimul prinos al inimii lor calde, pline de iubire, recunoştinţă şi hotărâre:

Ţelul nostru şi tot dorul

e Isus Biruitorul

înainte cu Isus!

Slăvit să fie Domnul!

Un martor.

O altă zi istorică din Istoria Oastei, a fost duminică, 12 septembrie 1937. La adunarea din Scorţeni - Bacău, se pusese la cale o mare consfătuire pe ţară, pentru o ultimă încercare de înţelegere şi pace cu Mitropolitul. De data asta din partea întregii Frăţietăţi, prin delegaţi ai Oastei din întreagă ţara. Această consfătuire era pusă la cale mai ales de preoţii şi cărturarii Oastei din care pr. Muntmarg şi fr. Oprişan - erau cei dintâi. (Ei aveau un plan, dar Dumnezeu a lucrat altfel).

Domnul a vrut ca foaia Ecoul să nu poată fi oprită până când va avea loc şi această încercare de pace şi înţelegere în care păr. Iosif şi toţi fraţii puneam multe speranţe. - Oricum, - ne ziceam noi toţi - când o adunare pe ţară se înfăţişează cu o cerere - nu se poate să fie nesocotită chiar atât de uşor ca pe un singur om.

Iată pe scurt cum s-au petrecut lucrurile.

În ultimul număr care îi mai era dat să apară, Ecoul, publică o largă dare de seamă din care desprindem:

„O zi istorică în Istoria Oastei... 12 septembrie 1937.

Câteva sute din cei mai buni luptători ostaşi s-au strâns la Sibiu într-un mare sfat al Oastei. - Cum a decurs acest sfat al Oastei?

După cum se ştie, în adunarea Oastei de la Scorţeni, Bacău, s-a hotărât o nouă încercare pentru refacerea unităţii Oastei printr-o înţelegere binecuvântată.

În acest scop păr. Munteanu Muntmarg din Scorţeni - în înţelegere cu Sibiul - a trimis la peste o sută din cei mai buni luptători ai Oastei o invitare pentru un sfat restrâns al Oastei în care să se chibzuiască asupra chestiunilor de la Oaste.

La această chemare s-au strâns aici la Sibiu o mulţime din cei mai buni luptători ai Oastei. Au venit nu o sută ci câteva sute de fraţi ca o nouă mult grăitoare mărturie despre puterea acestei mişcări.

În vederea unei sfătuiri introducătoare, părinţii Munteanu de la Scorţeni, Bogoride de la Lăloaia şi Vladimir din Basarabia, sosesc încă de vineri seara.

Întâlnirea părinţilor cu păr. Iosif este plină de duioşie şi lacrimi. O bucurie a zilei este şi faptul că păr. Iosif este mai bine, s-a ridicat din patul suferinţei, putând să ia parte la consfătuire.

Părinţii discută despre cele ce vor urma. E o notă de vioiciune dar şi de îngândurare. Pe toţi îi frământă gândul şi grija de ce rezultat va avea acest sfat.

Cele două visuri

Părintele Munteanu cu o notă de vioiciune spune că a avut un vis de care nu se prea bucură. Visase că păr. Iosif îmbrăcat într-o haină lungă îşi primea fraţii care curgeau din toate părţile. Dar păr. Iosif suspina zicând:

Vin mereu fraţii,

vin, vin, vin

şi pe mine mă lasă tot în chin.

La rându-i, păr. Iosif spune că şi el a avut tot un aşa fel de vis. Visase că murise pe patul de suferinţă. Iar în clipa aceea soseşte o delegaţie de preoţi şi cărturari de sus de la Mitropolie aducând cu ei un sac mare şi gol pe care era scris cu litere negre şi mari: Statutele şi Regulamentele. Delegaţia desface sacul, ridică cadavrul de pe pat şi-l sloboade în sac în vreme ce unul din ei strigă voios: Pace şi bucurie pe toate fronturile: în sfârşit A INTRAT şi păr. Iosif în statutele şi regulamentele Oastei. După asta, corpul a fost scos din sac şi pus iar pe pat.

Ne amuzează puţin aceste visuri, dar oarecum simţim că ne pun şi pe gânduri, căci de multe ori Domnul vorbeşte şi prin visuri.

Seara ţinem o consfătuire restrânsă în care discutăm frământările Oastei şi stabilim programul pentru a 2-a zi. Părinţii sosiţi îşi vor cere pentru mâine audienţă la I.P.S. Sa Mitropolitul Nicolae.

Începând de vineri seara au început să curgă mereu fraţii de pretutindeni. Fiecare tren ne aduce fraţi noi şi bucurii noi.

O mare bucurie: a sosit şi fr. Tudusciuc, învăţătorul, pe care cei mai mulţi acum îl văd pentru întâia dată. Soseşte fr. avocat Maliţa de la Oradea, fr. Romanenco din Basarabia şi alţii.

De la Sighişoara sosesc fraţii iarăşi într-un grup de peste 40 cu un vagon special.

Soseşte şi păr. Viorel Bujoreanu din Bucovina. Păr. Damian Malcoci din Saba, jud. Cetatea Albă, păr. Gâlea din Bârlad, jud. Tutova.

O nouă bucurie: soseşte şi fr. Traian Dorz de la Oradea cu fr. plut. major Florea. Apoi fr. Ilie Popovici din Picleu şi nebunul pentru Hristos, Isaia Pele.

Pe rând sosesc luptătorii de pe toate meleagurile ţării: Silvestru Barbă din Bosanci, jud. Suceava, Gheorghe Gloguş din Horodnic, Rădăuţi. Din jud. Hunedoara: Adam Borza din Vinerea, Ioan Diniş din Gurasada şi Viorel Cătănici din Romoşel. Din Banat: fr. învăţător Pavel Râmneanţu din Bercuţa, Timiş, Bihoi Nicolae din Ezeriş, jud. Caraş-Severin, Traian Ciurescu din Belinţ, Ioan Stoica din Cireşul, mult preţuitul frate Victor Ungur din Lugoj şi fr. Trandafir Munteanu din Lugoj, etc.

Din jud. Arad: fr. Stancu Petru din Sâmbăteni, Simion Achim din Arad.

Din Oltenia: Grigore Manţoc şi Florea Pârvan din Vlădila, Romanaţi, fr. Guicin din Studina şi D. Gălan din Brestovăţ, Ioan Şerbănescu şi Nicolae Dumitrescu din Craiova.

Din Teleorman: fr. Florea Călin, Dâmboviţa, fr. Tănase Şerban, Prahova, Costică Duţu din Teleaga şi Simion Sandu din Ploieşti, etc.

Din jud. Someş: fr. Ioan Mureşan din Chiuieşti, fr. Farcaş Gh. din Turda, fr. Eleunţă din Dumitreşti, Ismail.

Din jud. Buzău: fr. Lemnaru Cravcenco şi Preda Lavrinte, etc.

Din jud. Ialomiţa: fr. Tănăsescu şi un grup mai mare de fraţi din Călăraşi cu iubita soră Ana Munteanu, etc., etc.

Din jud. Cluj: fr. Urdea Nicolae şi fr. Simion Gordan din Bologa.

Din jud. Satu Mare: fr. Miron Dănuţ, etc., etc.

Fraţii sosiţi au adus şi multe cântări noi. Pe tot timpul adunării a stăpânit îndeosebi noua cântare: „A sunat mobilizarea”.

Păr. Munteanu Muntmarg ne-a adus cântarea semnificativă a poeziei fr. Dorz: „Te-am minţit Isuse”.

Sâmbătă seara, casa şi curtea unde locuieşte părintele Iosif, e plină de fraţi sosiţi din toate părţile. Se hotărăşte a se ţine un sfat premergător şi-n seara aceasta şi pentru faptul ca să-şi poată spune cât mai mulţi cuvântul, după ce mâine nu vor putea încăpea toţi la cuvânt.

În decurs, soseşte şi păr. Gâlea de la Bârlad, având o emoţionantă întâlnire cu păr. Iosif.

Sfatul se deschide cu cântarea Împărate Ceresc... şi o mişcătoare rugăciune rostită de păr. Bujoreanu.

Cel dintâi vorbeşte păr. Munteanu, care deschide cuvântările cu o mişcătoare vorbire pentru scopul binecuvântatei înţelegeri pentru care ne-am strâns în acest sfat.

Vorbeşte apoi foarte duios şi mişcător fr. înv. Tudusciuc.

Iar apoi cuvântul păr. Iosif arătând pe scurt marea răspundere sufletească pe care o avem cu toţii în Oastea Domnului şi îndeosebi în această frământare. Toate frământările noastre să le depunem la picioarele Crucii, rugându-ne neîncetat să se plinească în toate voia Domnului.

Rând pe rând au luat apoi cuvântul: fr. Trandafir Munteanu din Lugoj, fr. Cirescu din Belinţ, Banat, fr. Lemnaru Cravcenco din Buzău, fr. Diţă de la Bucureşti, păr. Bogoride de la Lăloaia, fr. Silvestru Barbă din Bosanci, Bucovina, fr. plut. major Constantin Pârvu din Bucureşti, păr. Bujoreanu din Cernăuţi, fr. Diniş din Gurasada, Hunedoara, păr. Gâlea din Bârlad, fr. Ionel Tudose din Turnu Severin, fr. nazireu Eftimie din Corod, Tecuci şi fr. Scânteie din Sibiu.

Fiecare şi-a spus părerea lui referitor la frământările Oastei şi soluţionarea lor.

Duminică dimineaţa în curtea unde locuieşte păr. Iosif, un popor de fraţi ostaşi şi surori. Toată noaptea au sosit fraţii. S-a discutat în toate părţile cu aprindere ceea ce ar fi de făcut. Ne strânsesem din nou la sfat şi stabilim punctele principale care credem noi că ar putea aduce refacerea unităţii Oastei. Rămâne ca aceste puncte să fie precizate şi puse pe hârtie de câţiva fraţi aşa ca ele după biserică să poată fi prezentate întregului sfat.

Totodată se hotărăşte ca o delegaţie de laici să se prezinte I.P.S. Mitropolit Nicolae cu hotărârile sfatului, apoi plecăm cu toţii la sf. biserică. Avem o mare bucurie. Duhul îndurărilor i-a redat păr. Iosif - printr-o adevărată minune - atât din sănătatea-i zdruncinată, încât ne poate însoţi la biserică, urcat într-un automobil.

În catedrală, predica zilei o spune părintele Munteanu, vorbind îndeosebi despre sectari şi puterea Bisericii Ortodoxe.

De la biserică, fraţii se reîntorc încolonaţi, cântând.

În măsura înţelesului de dimineaţă, îndată după sosirea de la biserică, ne strângem într-o adunare de sfat. Acum sunt de faţă toţi fraţii împreună cu toţi preoţii.

Vorbirea părintelui Iosif

După ce se cântă Împărate Ceresc, părintele Iosif rosteşte următoarea cuvântare:

Fraţilor, o mare bucurie avem astăzi. Ne vedem strânşi aici în Numele Domnului atâţia fraţi din toate părţile ţării. Dar pe lângă bucurie, avem şi o mare datorie şi o grea răspundere. Căci, fraţii mei, sfatul acesta, adunarea aceasta, nu este un sfat ca orice alt sfat şi nici o adunare ca orice altă adunare. Oastea Domnului este Lucrarea Domnului, iar noi trebuie să ne apropiem cu frică şi cutremur, când e vorba să ne amestecăm cu nepriceperea noastră în mersul acestei mişcări. Noi suntem nişte copii nepricepuţi ai Domnului şi trebuie să tremurăm de frică, când e vorba să ne amestecăm cu sfatul nostru în Lucrarea Lui, în planurile Lui, în voia Lui.

O, iubiţii mei, mare este răspunderea noastră a tuturora faţă de Lucrarea Oastei ca să nu o smintim cu nepriceperea noastră. Iar dacă răspunderea aceasta o aveţi cu toţii, apoi să mă credeţi că pe mine mă apasă de o mie de ori mai mult această răspundere. Stăpânit de această răspundere, astă noapte eu n-am dormit decât două ceasuri şi tot gândul meu stăruie clipă de clipă la cuvintele Scripturii: arată-mi Doamne ce să fac (Ps. 25, 4)...

Nu mă lăsa Doamne să fac nimic din ceea ce nu este voia Ta!

Fraţilor, suntem la o grea răspântie cu Oastea. Iar această răspântie a făcut-o în special statutele ce s-au făcut pentru Oaste. Mi-am spus cuvântul pe larg asupra acestor statute, arătând cum ele sting tocmai ceea ce este fiinţa, viaţa şi biruinţa acestei mişcări: voluntariatul ei, duhul ei, spiritualitatea ei.

Amintesc o singură pildă. La congresul de la Rusalii, în sala Thalia, s-a ales primul comitet central al Oastei. Acest comitet suprem este ceea ce s-ar numi statul major, comandamentul suprem al Oastei.

Ei bine, luaţi lista celor 30 de membrii şi veţi afla că cel puţin 3/4 din aceşti ofiţeri de stat major ai Oastei n-au nimic cu regulile şi rânduielile Oastei. Unii fac politică militantă - alţii au scăderi văzute care izbesc regulile Oastei. Ori iubiţii mei, dacă ofiţerii din statul major al Oastei nu sunt ostaşi, apoi ce să aşteptăm de la soldaţii cei de rând de pe fronturile Oastei? Şi iată astfel, prima alegere după statute a arătat cum vine amestecătura şi stingerea voluntariatului.

Astfel stând lucrurile, la o răspântie atât de grea, noi ce am putea face decât să ne aplecăm genunchii şi să ne rugăm fierbinte ca Domnul să ne arate El ce este de făcut... ca El să fie azi şi totdeauna în gândul nostru, în inima noastră, în cuvintele noastre, în sfaturile şi în hotărârile noastre. Noi trebuie să ne rugăm şi să avem credinţă şi încrederea sfântă că Domnul Isus Se află azi prezent în mijlocul nostru. El ne va arăta ce este de făcut.

Adunarea îngenunchează şi părintele Iosif rosteşte următoarea

Rugăciune

Doamne Isuse, Preadulcele meu Mântuitor, Îţi mulţumim că ne-ai învrednicit să ne strângem din nou în dragostea Ta. Îţi mulţumim că pe noi, aceşti pierduţi şi păcătoşi, ne-ai strâns de prin văile pierzării ne-ai adus la picioarele Crucii. Avem o singură dorinţă: să ne ţii până la sfârşit lângă Crucea şi Jertfa Ta.

Doamne Isuse, Te rugăm îndeosebi pentru ceasul acesta şi ziua aceasta, să vii şi să fii aici în mijlocul nostru. Să Te simţim cu toţii în gândul nostru, în inimile noastre, în vorbele noastre, în sfaturile şi hotărârile noastre. Să simţim cu toţii Prezenţa Ta cea sfântă şi călăuzitoare. Te rugăm fierbinte Doamne Isuse, să se facă întru totul voia Ta cea sfântă. Te rugăm cu lacrimi Isuse Doamne, să nu se împlinească nimic din ceea ce este voia şi sfatul omenesc, ci în totul să se împlinească deplin numai voia Ta şi planurile ce le ai Tu cu această mişcare şi cu noi, nevrednicii robii Tăi, pe care ne-ai folosit în Lucrarea Ta. Amin.

Părintele Iosif spune apoi că s-a făcut ceea ce s-a hotărât în sfatul de dimineaţă. S-au precizat în scris punctele pe lângă care înţelegem noi restabilirea unităţii Oastei. Era şi de lipsă această precizare că noi trebuie să ştim lămurit ce vrem şi pentru ce luptăm. Strânşi şi aici cu atâtea cheltuieli, acum e prilejul să precizăm toate lucrurile care ar ajunge la rezultatul mult dorit. Acum ascultaţi cu atenţie citirea celor scrise (moţiunea) pentru ca la sfârşit să vă puteţi spune cuvântul dacă primiţi aceste puncte: dacă sunt bune sau mai trebuiesc schimbate, întregite, etc. Fiecare îşi poate spune cuvântul.

Se citeşte apoi cu glas tare Moţiunea de mai jos:

Moţiunea

care s-a luat în primul sfat restrâns al Oastei Domnului, ţinut în Sibiu la 12 septembrie 1937.

Înalt Prea Sfinţite Stăpâne!

Adunându-ne la Sibiu, astăzi duminică 12 septembrie a.c. fraţi de pe toate meleagurile ţării, ne-am rugat Domnului ca să ne deschidă calea spre viaţa cea dintâi a Oastei Domnului. În ziua aceasta, mărturisind credinţa noastră, repetăm ceea ce toată viaţa am spus-o: că ostăşia Domnului o trăim - şi vrem să o trăim - sub binecuvântarea Bisericii noastre strămoşeşti.

Oastea Domnului s-a născut prin munca şi truda părintelui Iosif Trifa, în Biserică, şi noi vrem să rămânem aşa cum am fost chemaţi, după cum zice şi ap. Pavel. Biserica are dreptul să se sprijinească de sufletul credincioşilor ei, şi noi ne socotim fii credincioşi ai Bisericii. Pentru că am fost însă chemaţi la o viaţă de luptă duhovnicească împotriva păcatului, înrolându-ne de bună voie în mişcarea Oastei Domnului, credem că viitorul acestei mişcări depinde de voluntariatul ei.

Rugămintea noastră sinceră şi dorinţa noastră caldă este ca să se asigure voluntariatul Oastei Domnului. Fără voluntariat, Oastea Domnului nu poate trăi. Oastea Domnului are anumite cerinţe pentru cei ce se înrolează sub steagurile ei. Numai acei care vor şi care pot trăi în această viaţă duhovnicească se pot numi înrolaţi în această mişcare.

Oastea Domnului s-a născut, a crescut, a trăit, a luptat şi a biruit până aici prin ceea ce se cheamă voluntariatul mişcării. Acest voluntariat a fost cu adevărat revărsarea Duhului, a fost şi este fiinţa şi puterea acestei oştiri de voluntari. Ori statutele care s-au făcut pentru această oştire sfântă, nimicesc şi sting tocmai acest voluntariat.

De aceea, cu supunere şi devotament, rugăm pe I.P.S. Sa Mitropolit Nicolae, sprijinitorul şi păstorul nostru, ca să intervină pentru anularea statutelor făcute acestei mişcări.

Oastea Domnului are un statut: este legea Bisericii noastre strămoşeşti. Noi vrem să trăim sub această lege, sub orânduirile canonice ale Bisericii. A crea un nou statut, numai pentru noi, înseamnă că ne vom deosebi prin aceasta de Biserică. Ori noi vrem să fim strânşi pentru toată viaţa noastră de Biserică.

Nu credem potrivit, ca în fruntea noastră să fie socotiţi de drept conducători, decât aceia care, fie preoţi, fie laici, trăiesc viaţa ostăşiei Domnului.

Prin aceasta nu vrem să excludem păstorirea noastră de către preoţi. Preotul este păstorul sufletesc al nostru, ca şi al tuturor celorlalţi credincioşi din parohie. Dar conducător al Oastei Domnului ca mişcare religioasă, credem că este numai acela care se conformează vieţii duhovniceşti de la Oaste.

Oastea Domnului este un copil al Bisericii. S-a născut şi trăieşte sub aripa Bisericii. Oastea Domnului nu e ceva mai mult decât ortodoxia, ci e o familie restrânsă, o comuniune de frăţietate evanghelică, cu gândul precis de a trăi mai intens învăţăturile Bibliei şi ale Bisericii.

Ne trudim să ieşim din comunul vieţii, să creştem în Domnul, pentru mântuirea sufletelor noastre. Oastea Domnului nu are nici o pretenţie dogmatică sau canonică. N-avem nimic de adăugat canoanelor. Oastea nici nu a vrut, şi nici nu vrea să facă reguli, peste sau în contra Bisericii. Dar Oastea Domnului vrea să trăiască, cu toată fiinţa, regulile existente ale Bisericii.

Cum credem noi că se poate asigura voluntariatul Oastei?

Canonic şi dogmatic, Oastea să nu aibă alte învăţături decât cele ale Bisericii.

Dar conducerea administrativă să fie de sine stătătoare. Să se creeze pentru acestea un statut - tip, juridic, care să nu se ocupe de mişcarea spirituală a Oastei; să nu facă haină Duhului, ci să reglementeze juridiceşte Oastea. Ca persoană juridică Oastea Domnului va putea poseda proprietăţi. În felul acesta credem că se poate rezolva şi chestiunea cu tipografia Oastei. Părintele Iosif Trifa declară că donează tipografia ce o are Oastea Domnului, constituită juridic, iar noi am socotit că pentru marele sacrificiu ce l-a făcut cu această tipografie, vânzându-şi averea pentru a o cumpăra, să i se dea dreptul de a o administra singur până trăieşte.

Statutul acesta juridic va prevede şi un sfat de conducere, compus din cei mai activi ostaşi din ţară. În fruntea acestui sfat să fie trecut, prin actul constitutiv, scaunul de onoare, I.P.S. Sale Mitropolitul Nicolae ca unul care a ajutat şi binecuvântat Oastea Domnului (în stilizarea corectă: preşedinţia acestui sfat o are I.P.S. Sa Mitropolitul Nicolae).

În felul acesta se va lega Oastea Domnului şi mai strâns de Biserică. Iar până trăieşte părintele Iosif să i se menţină conducerea efectivă a Oastei Domnului, ca unuia ce are meritul înfiinţării ei. În felul acesta Oastea e a Bisericii, dar scutită de oficializare. Pe ţară vor fi conducători ai Oastei, aceia care vor lucra cu mai multă râvnă pentru Oaste şi vor trăi cu mai multă pasiune Evanghelia.

În privinţa scrisului, părintele Iosif Trifa declară că va supune cenzurii personale a I.P.S. Sale Mitropolitului Nicolae tot ceea ce se va scrie pentru ca astfel să se facă controlul învăţăturilor de la Oaste. Dar fără amestecul intermediarilor.

În momentul în care conflictul este astfel aplanat şi clarificat în faţa credincioşilor din mişcarea Oastea Domnului şi se dă părintelui Trifa posibilitatea ca printr-un alt organ nou de presă, pus ca şi tipografia, în serviciul, sub conducerea şi administrarea Oastei Domnului constituită juridic, sub patronajul şi auspiciile Arhiepiscopiei din Sibiu, părintele Trifa declară că este gata să renunţe la apariţia foii Isus Biruitorul, cu condiţia ca pentru buna înţelegere a lucrurilor să se creeze o foaie nouă ca organ oficial al Oastei Domnului. Redactarea acestei foi să fie încredinţată, cu depline puteri de lucru, părintelui Iosif Trifa, având şi aici controlul dogmatic şi spiritual al I.P.S. Sale Mitropolitului Nicolae al Ardealului. Noi nu putem pretinde părintelui Trifa ca să se reîntoarcă la gazeta în care a fost grav lovit, după cum nici nu îndrăznim a cere ca Lumina Satelor să se transforme în gazeta Isus Biruitorul.

Pentru administrarea foii şi a tipografiei, părintele Trifa se obligă pentru a prezenta anual - la Rusalii - socotelile, sfatului celui mare, care va avea de aprobat sau de dezaprobat.

Pentru a putea rezolva cele de mai sus, gândurile noastre toate, se îndreaptă către I.P.S. voastre, cu rugămintea de a interveni şi înlesni la Sf. Sinod să se ridice pedeapsa caterisirii aplicată părintelui Iosif. În felul acesta îşi va putea relua postul de slujitor al altarului sf. noastre Biserici.

Ai Înalt Prea Sfinţiei Voastre supuşi fii duhovniceşti

Sibiu, la 12 septembrie 1937.

Urmează semnăturile, în original, a tuturor celor prezenţi.

Păr. Iosif întreabă apoi dacă adunarea primeşte această moţiune aşa după cum s-a citit sau mai schimbă sau mai întregeşte ceva în ea. Adunarea răspunde cu unanimitate aplăudătoare a tuturor celor prezenţi, fără nici un glas contrar, că primeşte această moţiune aşa cum s-a citit. Nimeni nu a avut nimic de obiectat.

Se alege apoi o delegaţie de 15 laici care să prezinte această moţiune I.P.S. Sale Mitropolitului Nicolae mergând cu ea în audienţă. Se aleg următorii delegaţi: avocat Pavel Maliţa, Victor Ungur, Leon Andronic, Silvestru Barbă, D. Romanenco, Simion Achim, Ioan Tudusciuc, Ioan Marini, Constantin Pârvu, Diţă Ioan, Ilie Marini, Stancu Petru, Ioan Diniş, Grigore Manţoc, Adam Borza.

Solicitând audienţă la I.P.S. Sa ni s-a trimis răspuns că se pot primi în audienţă numai 5 delegaţi la orele 5 d. m.

După masă adunarea se deschide cu Împărate Ceresc. Încep apoi vorbirile, după fiecare vorbire pe rând corul Oastei de la Bucureşti şi fanfara Oastei de la Săsciori cântă.

Părintele Munteanu deschide adunarea printr-un cuvânt scurt şi cald. Părintele Vladimir şi păr. Bogoride rostesc două duioase cântări, după care a urmat fr. Ioan Tudusciuc, apoi

A doua vorbire a părintelui Iosif

Iubiţi părinţi şi scumpi fraţi! - a spus el - în duminica de azi a fost la rând Evanghelia care ne-a amintit de şarpele ridicat de Moise în pustie, pentru ca toţi cei muşcaţi de şerpi să se uite la acest semn şi să nu moară (Numeri 21, 9). Aceasta a fost o icoană ce închipuia şi vestea Crucea şi Jertfa lui Isus Cel Răstignit.

Eu m-am gândit astăzi în biserică cât de mult se potriveşte această evanghelie şi pentru Oastea Domnului. După războiul cel mare, o înfricoşată pustie duhovnicească se făcuse în ţara noastră.

Şerpii păcatelor şi fărădelegilor se înmulţiseră grozav, era plină ţara de moarte sufletească. Şi atunci Domnul S-a îndurat şi a ridicat în pustia duhovnicească a acestei ţări semnul cel de viaţă făcător. Prin Oastea Domnului s-a ridicat în ţara aceasta cunoaşterea şi cunoştinţa cea adevărată a lui Isus Cel Răstignit. Slăvit să fie Domnul că s-a ridicat şi în ţara aceasta semnul cel mare şi biruitor: Crucea şi Jertfa lui Isus Cel Răstignit. Căci ţara şi poporul meu nu cunoştea şi nu cunoaşte cu adevărat pe Isus Cel Răstignit...

...Eu mulţumesc lui Dumnezeu că m-a învrednicit şi pe mine să primesc acest semn.

Şi mulţumesc lui Dumnezeu că pe mine, un vas umil şi slab m-a învrednicit să strig şi pe alţii să se uite la acest semn, să se uite la Isus Cel Răstignit ca să trăiască şi să nu moară.

Fraţilor, ştie Bunul Dumnezeu cât va fi să mai rămân între voi. Eu însă sunt gata să plec oricând, liniştit şi mulţumit că m-a ajutat Domnul să arăt lămurit semnul biruinţei şi mântuirii noastre, pe Isus Cel Răstignit.

Ca odinioară Moise în pustie, poate voi cădea şi eu în pustia acestor necazuri, lupte şi prigoane. Dar voi mergeţi înainte spre Canaan, uitaţi-vă ţintă la Căpetenia Desăvârşirii şi biruinţei noastre. Pentru ca să ne întâlnim cu toţii la Ierusalimul cel ceresc.

Fraţilor, să n-aşteptaţi să vă spun acum prea multe, căci mă vedeţi cât sunt de slăbit.

Voi spune numai ceva privitor la frământările din Oastea Domnului. S-a scris mult şi s-a vorbit mult despre aceste frământări. Unii spun că sunt de la diavolul, alţii de la Dumnezeu. Eu însă zic că aceste frământări trebuiau să vină...

...Oastea Domnului, fiind răsadul şi Lucrarea Duhului Sfânt, era şi este o mişcare pronunţat duhovnicească. Dar această spiritualitate a ei s-a ciocnit de la început cu neînţelegerea cea lumească. Din ce a crescut spiritualitatea Oastei, au sporit şi cei neînţelegători. Conflictul de la Oaste este conflictul celor două lumi ce nu se pot înţelege.

Iar acest conflict a fost alimentat mereu cu insinuări şi asmuţări, până ce s-a ajuns la aşa numitele statute ale Oastei Domnului.

Prin felul cum sunt făcute aceste statute, ele sting tocmai spiritualitatea acestei mişcări. V-aş putea dovedi pe larg acest lucru. Statutele stingând voluntariatul, apleacă spiritualitatea mişcării spre cele lumeşti. Alungă pe Maria şi cheamă pe Marta. Alungă Duhul şi cheamă litera.

„Duhul să nu-L stingeţi” (1 Tes. 5, 19). Să nu-L întristaţi pe Duhul Sfânt, - ne sfătuieşte ap. Pavel. Eu, iubiţii mei, de la începutul Oastei am stat de veghe lângă aceste Dumnezeieşti porunci. Am privegheat neîncetat să nu se stingă Duhul Oastei şi să nu fie stins prin ceea ce se cheamă litera legii. Şi spuneţi fraţilor de la fronturi că voi sta santinelă neadormită la acest post. Orice ar fi să mi se mai întâmple. Spuneţi fraţilor că am făcut tot ce este în putinţă şi pentru refacerea unităţii Oastei. Rămâne să ne rugăm să se facă mai departe voia Domnului.

Multe aş avea să vă mai spun fraţilor. Aş putea să mă şi plâng, căci după 27 de ani de preoţie, uite ce răsplată căpătai: mi se luă haina şi numele de preot. Mă mângâi însă gândindu-mă la plata şi răsplata cea dulce din cer.

Fraţilor, rugaţi-vă pentru mine ca ori de câte ori îmi deschid gura - sau condeiul pe hârtie - să fac cunoscută cu îndrăzneală taina Evangheliei, să vorbesc cu îndrăzneală aşa cum trebuie să vorbesc (Efes. 6, 19).

Şi acum să vă întoarceţi iubiţii mei cu Domnul Isus pe la casele voastre şi să-I slujiţi cu toată viaţa voastră şi cu toată inima voastră.

Alte cuvântări au urmat.

Părintele Vasile Gâlea de la Bârlad, rosteşte o mişcătoare vorbire.

Fiind orele 5, păr. Munteanu se gată de plecare, pentru a nu întârzia trenul. La plecare ne spune câteva vorbe duioase din care ne dă să înţelegem că chiar dacă el n-ar fi reuşit să facă ceea ce dorea, să nu disperăm, ci să ne rugăm Domnului.

Adunarea lăcrimează, iar fr. Andronic din Bucovina îi adresează câteva cuvinte calde de mulţumire.

Fr. Simion Achim de la Arad, vorbeşte cu daru-i cunoscut de a aprinde adunarea.

Fr. Romanenco din Basarabia, spune câteva calde cuvinte.

Părintele Iosif îi adresează câteva cuvinte calde, aninându-i pe pieptul lui şi al soţiei lui medalia Oastei.

Dl. Victor Ungur, subdirector la prefectura din Lugoj ne-a rostit o caldă cuvântare spunând cum se coboară cu ajutorul său în mijlocul ostaşilor de acolo, îmbărbătându-i la luptă. O pildă înălţătoare pentru cărturarii noştri şi o mare bucurie pentru ostaşi. Domnul să ni-l ţină în mijlocul nostru!

Vorbesc nazireii Oastei: Paraschiv Sârghie şi Eftimiu Costică. Costică Duţu din Teleaga aduce salutul fraţilor de pe Valea Prahovei.

Fratele Miron Dănuţ aduce salutul ostaşilor greco-catolici din jud. Satu Mare şi Maramureş. Iar fr. Simion Gordan din Bologa, Cluj a adus salutul fraţilor greco-catolici din părţile Clujului.

Părintele Iosif le răspunde printr-o duioasă solie de dragoste adresată tuturor fraţilor gr. catolici. Toată adunarea lăcrimează.

Au mai vorbit: fr. Florea Călin din Teleorman, fr. plut. major Constantin Pârvu din Bucureşti, fr. Dumitru Gălan din Brestovăţ - Romanaţi, fr. Mihai Sârbu din Sighişoara, fr. plut. major Eftimiu Florea din Oradea, fr. Nichifor Eluţa din Dumitreşti - Ismail, fr. Ioan Mureşan din Chiuieşti - Someş, fr. Simion din Ploieşti, fr. Nicolae Dumitrescu din Craiova, fr. Ilie Marini din Săsciori, fr. Davidescu din Călăraşi, părintele Malcoci din Saba-Târg, - Basarabia, păr. Viorel Bujoreanu, fr. Ştefan Şandru din Mediaş în numele tineretului, fr. Morariu din Saroş - Tr. Mare şi fr. Isaia Pele, misionarul călător din Bihor.

Cuvântul de încheiere al părintelui Iosif

Şi acum fraţilor, sosit-a vremea despărţirii. Să dăm slavă lui Dumnezeu pentru sfintele bucurii de azi. Azi a fost o zi binecuvântată în care am simţit din nou că Focul cel Ceresc arde cu putere prin această mişcare. Un frate spunea că se întoarce cam întristat neputând duce un rezultat gata. Fireşte acest rezultat nu se poate aştepta într-o zi. Noi am pus aluatul în făină. Să ne rugăm acum Domnului să dospească ce va voi El.

Eu însă zic să ne ducem de aici voioşi şi plini de bucurie pentru că Duhul Sfânt ne-a dovedit din nou că a Lui e această Lucrare.

Fraţilor! Nu vă spun altceva: să vă întristaţi şi să plângeţi când veţi veni aici la Sibiu şi în loc de foc, veţi afla gheaţă. Să plângeţi când veţi simţi că în adunările Oastei s-a stins focul şi a rămas cenuşa.

Fraţilor, eu vă zic ceva şi mai mult: nici atunci să nu vă întristaţi şi să nu plângeţi când veţi veni la mormântul meu, dacă veţi simţi că şi pe mormântul meu arde Focul cel Ceresc.

Noi plecăm de aici cu pacea lui Isus, pe care nimeni nu o poate tulbura şi lua de la noi.

Slăvit să fie Domnul!”.

După masă, cei cinci fraţi au plecat cu moţiunea la Mitropolitul Bălan, care i-a întâmpinat din vârful scărilor cu cuvântul: „Răzvrătiţilor!”

Dar până la urmă a primit moţiunea adusă şi le-a promis că o va prezenta în faţa „Comitetului Central al Oastei”, care le va răspunde...

Iar „răspunsul” a fost că prin Lumina Satelor s-au năpustit cele mai furibunde atacuri împotriva foii Ecoul şi împotriva directorului său care era numit „răzvrătit” şi era batjocorit în fel şi chip, cum nici cei mai decăzuţi oameni nu-şi permit să vorbească...

Cinste acestui om demn şi superior, care a primit să sufere ocările alături de trimisul lui Dumnezeu pe care îl ajuta dezinteresat, numai din dragostea de adevăr şi de dreptate.

În „Răspunsul unui răzvrătit” cu care el încerca să se apere de calomniile lui Secaş din foaia Mitropolitului, - este atâta superioritate morală şi limpezime cinstită, cât n-au avut niciodată toţi „cucernicii adversari ai adevărului” - cum îi numea el pe acei care „mânuiesc minciuna şi calomnia mai abitir decât agenţii electoraţi...”

Un alt răspuns era că Ecoul fu oprit imediat prin ordin de la Bucureşti.

În 20 septembrie 1937 a fost suspendat şi „Ecoul” Dl. Octavian Metea, care bănuise că până la urmă Mitropolitul va reuşi să-şi atingă şi acest urât scop, - făcuse din vreme cerere pentru a primi autorizaţia să scoată încă o gazetă: Alarma. Căci - îşi zicea el - până când se vor face iar alte demersuri pe la Minister pentru oprirea noii gazete - va mai trece un timp. Iar în acest timp Cauza Oastei va avea la îndemână acest alt mijloc de legătură.

Se şi puse la tipografie în lucru primul număr din noua foaie „Alarma”. Dar înainte chiar de a fi expediată la abonaţi, ordinul cenzurii a oprit-o. Poliţia a confiscat toate foile tipărite din „Alarma”.

Aşa s-a încheiat viaţa frumoasă a celor două gazete vrednice Ecoul şi Alarma - şi a încetat ajutorul pe care l-a putut da atunci omului şi Lucrării lui Dumnezeu, acel Cirinean demn şi curajos, Dl. Octavian Metea, care a luat asupra sa într-o scurtă dar însemnată bucată de drum - o mare parte din povara şi ocara Domnului.

Cinste veşnică acestui nume vrednic! În Ziua Cea Mare a Răsplătirii, Mântuitorul Însuşi îi va răsplăti şi lui şi altora tot ce au făcut la timpul lor, pentru Cauza şi Numele Său.

În Evangheliile Patimilor Domnului Isus apar câteva nume care nu mai sunt pomenite nici înainte nici după aceea în alte pagini ale Evangheliei... Astfel de nume, printre care Maria cu mirul de nard, Simon Cirineanul, Iosif din Arimatea, Mironosiţele, - alţii, au devenit cunoscuţi şi vor fi pomeniţi veşnic numai pentru ceea ce au făcut atunci pentru Isus, când Domnul avea cea mai mare nevoie de ei.

Tatăl Însuşi a îngrijit astfel ca Fiul Său Preaiubit să găsească în ceasul celor mai mari lipsuri - ajutorul necesar prin aceste suflete smerite şi minunate care atunci când a fost nevoie de ele - au fost gata să-L ajute pe Domnul cu tot ce au putut. Iar când n-a mai fost nevoie - s-au retras iarăşi în smerenie şi în taină.

Aşa a avut Domnul grijă şi de omul Său şi de Lucrarea Oastei Sale. În toată Istoria acestei Jertfe s-au repetat minunile acestor apariţii binecuvântate de Simeoni, de Iosifi, de Marii, de Veronice...

Din nou Ostaşul Domnului...

După suspendarea foilor Ecoul şi Alarma de la Făgăraş, Lucrarea Oastei ajunsese iarăşi la un popas greu. Ce era de făcut?

Domnul i-a îndreptat gândul părintelui spre foaia Ostaşul Domnului din Bucureşti care încetase a îndeplini rolul său mare de la începutul lui 1935 - prin apariţia foii Isus Biruitorul.

Autorizaţia de apariţie nu-i fusese anulată şi dreptul de tipărire rămăsese urmaşilor părintelui Vasile, văduvei şi copiilor lui.

- Vom alerga iarăşi la Ostaşul Domnului - zise părintele. Frate Marinel, gată-te de drum!

Astfel apăru după o lună, în 17 octombrie 1937, nr. 1, anul III din foaia Ostaşul Domnului - noul curier frăţesc pentru Oastea Domnului...

Pe prima pagină păr. Iosif scria ca şi la numărul cu Istoria unei Jertfe:

Cu ochii ţintă la Căpetenia luptei noastre: Isus Cel Răstignit... Redăm câteva fragmente din cele scrise acolo:

...Acum e anul de când se topea părintele Vasile pe patul de suferinţă de la Geoagiu şi Cluj. Şi pe urmă s-a stins ca o făclie ce luminase cu putere în întunericul duhovnicesc al acestui neam. Dar jertfa lui nu s-a stins. Ea trăieşte, luminează şi cheamă la luptă pe cei rămaşi după el.

O mărturie despre jertfa părintelui Vasile este şi foaia aceasta. Ea a ieşit într-o vreme de grea cumpănă pentru ostăşia Domnului. Fraţii îşi aduc aminte: ni se dase o grea lovitură: ni se rupsese pentru întâia dată legătura. Minciunile şi hulele curgeau potop. Iar fraţii stăteau nedumeriţi.

Atunci s-a ridicat - deodată, pe neaşteptate, ca un dar ceresc - făclia acestei foi, care a făcut lumină. Istoria unei Jertfe publicată în această foaie a fost stropită cu lacrimile fraţilor. În fruntea acestei foi, păr. Vasile pusese atunci titlul de mai sus şi chipul de alături. În dibuiala ce se lăsase peste ostăşia Domnului, păr. Vasile a întors din nou privirile luptătorilor spre Căpetenia şi Ţinta luptei noastre: spre Isus Cel Răstignit. Iar Oştirea a plecat înainte cu Isus Biruitorul şi a biruit.

Acum ostăşia Domnului trăieşte iar o vreme de grea cumpănă. I s-a rupt din nou telefonul şi s-a pornit din nou potopul hulelor şi minciunilor. De aceea ridicăm din nou făclia acestei foi. Şi strigăm din nou ceea ce a strigat şi păr. Vasile în toată scurta lui viaţă: cu ochii ţintă la Căpetenia Desăvârşirii noastre... Cu ochii ţintă la Isus Cel Răstignit... cu ochii ţintă la Jertfa Golgotei...

...Fraţilor! A sosit iar o vreme de grea încercare pentru Ostăşia Domnului. A sosit o încercare ce caută să ne întoarcă privirile de la ţinta luptei noastre, spre lucruri trecătoare: statute, regulamente, alegeri, fonduri, clădiri de ziduri, etc. Deci, fraţilor, mai mult ca oricând! - cu ochii ţintă la Ţinta luptei noastre: la Isus Cel Răstignit. Cu ochii ţintă la Jertfa Golgotei. Cu ochii ţintă la Cel ce ne poate duce la izbândă şi mântuire. Cu ochii ţintă la Isus Biruitorul!

În pag. a 2-a se publică:

„O scrisoare către părintele Vladimir”.

Dintr-o scrisoare sosită de la dragul nostru părinte Vladimir dăm rândurile de mai jos:

Am aflat cu cea mai mare scârbă că şi Ecoul nostru cel frumos, este suspendat. Este înlănţuit şi închis ca să tacă.

Dar noi credem în vechea noastră nădejde şi răbdare. Şi credem în biruinţa Domnului.

Cum se simte scumpul nostru comandant? Sf. sa să ştie că noi îi sprijinim mâinile în sus. Noi dispreţuim pe trădători. Noi vom lupta pentru cauza dreptăţii Domnului nu numai până la caterisire şi afurisire, ci până la moarte. Spuneţi părintelui Iosif că noi luptăm în genunchi.

Părintele Vladimir Popovici.

Apoi o precizare însemnată a părintelui Iosif ca titlu:

„O punere la punct!

...Prin foaia Lumina Satelor, fr. Oprişan iar a început cu polemicile şi scrisorile. Din nişte scrisori ale mele ce i le-am trimis când eram bolnav la Davos în Elveţia, vrea să dovedească că eu însumi, părintele Iosif, am stăruit odată pentru statute, dar pe urmă mi-a venit o scârbă faţă de ele. Mă bucur că această cauză îmi dă prilej să dau unele amănunte şi mărturisiri.

Când Oastea Domnului luase proporţii, I.P.S. Sa Mitropolitul Nicolae mi-a spus: părinte Iosife, de un singur lucru te fac băgător de seamă: să nu faci reguli speciale pentru Oastea Domnului ca să nu ni se poată zice că suntem stat în stat, Biserică în Biserică.

M-am ţinut pe linia aceasta, dar după primul Congres ni s-a părut nouă (nu însă şi Duhului Sfânt), mie şi fraţilor Oprişan şi Lascarov că tot ar fi bine să avem nişte statute, ca o carte de recomandaţie a Oastei. Şi l-am câştigat pentru ideea aceasta şi pe I.P.S. Sa. Fraţii Oprişan şi Lascarov au şi întocmit nişte statute, dar nici I.P.S. Sa, nici mie, nu mi-au plăcut destul aceste statute. Prea erau seci şi reci pentru o mişcare atât de caldă şi vie. Mi-am luat angajamentul să le prelucrez eu din nou, frumos, în spirit duhovnicesc.

Pregătit pentru acest lucru, m-am suit în iarna anului 1932 sus la Păltiniş anume să pot face bine statutele în liniştea pădurilor de brad. Dar cât m-am apucat de facerea statutelor, am început pe neaşteptate să tuşesc, să am febră, şi a treia zi m-am coborât la Sibiu cu sângele în gură. Boala reizbucnise.

Sfătuit de doctori şi îndemnat şi de I.P.S. Sa, am plecat în Elveţia luând cu mine şi statutele, să le refac acolo în liniştea Alpilor. La început mi-a mers acolo bine cu sănătatea. Se mirau şi doctorii ce bine-mi mergea. Dar când m-am apucat să fac statutele, deodată, pe neaşteptate, a reizbucnit boala, care m-a făcut un schelet. Atunci numai am început să înţeleg că această sabie de foc îmi venise pentru nesocotita mea încercare de a face reguli pentru Lucrarea şi suflarea Duhului Sfânt: de a face haină Duhului Sfânt. Şi de atunci Domnul m-a stors mereu ca pe o lămâie până ce am rupt-o definitiv cu gândul şi nebunia de a mai face reguli pentru Lucrarea şi suflarea Duhului Sfânt.

Pentru mine chestiunea cu statutele e astfel definitiv rezolvată. Voi fi contra statutelor până la mormânt şi voi striga şi dincolo de mormânt că Oastea cea vie nu poate avea reguli omeneşti pentru Lucrarea Duhului Sfânt care suflă unde vrea (Ioan 3, 8)...”

Într-un alt articol, „Apucături urâte”, se spune printre altele: ...Lumina Satelor (recte, stăpânii ei) ţin parcă să lovească Biserica în tot chipul, folosind fel de fel de apucături lumeşti urâte!

1. Mitropolia umblă mereu cu puterea lumească să-i închidă graiul părintelui Iosif, pentru ca neputându-se apăra, să-l acuze cum le place. Ori, nici cea mai păgână justiţie nu făcea acest lucru: să-i ia celui acuzat putinţa de a se apăra.

2. Pe dragul nostru părinte Vladimir l-a ameninţat cu caterisirea dacă nu se leapădă de părintele Iosif. Iar pe părintele Bujoreanu l-a scos de două ori cu poliţia din Sibiu.

3. Mai nou, o altă urâtă apucătură: abonaţii foii Isus Biruitorul se vor fi mirat desigur că, în locul foii noastre dragi, au primit Lumina Satelor la care nu fuseseră abonaţi niciodată. Adresele abonaţilor noştri, cei de la Lumina Satelor le-au câştigat printr-o apucătură hoţească şi anume: s-au dus la gară unde numărul din urmă din foaia Isus Biruitorul stă confiscat şi înmagazinat. De acolo - printr-o procedură ce se va cerceta de justiţie - au copiat adresele abonaţilor noştri, folosindu-le apoi să trimită cu ele minciunile de la Lumina Satelor. Dar fraţii şi abonaţii nu s-au lăsat înşelaţi. Au refuzat acest dar nedorit. Un frate din Banat le-a scris pe foaia returnată: de aş trăi o mie de ani tot nu voi putea uita pe acela care m-a născut la o viaţă nouă!

De încheiere vom spune numai atât: cei ce grăiesc în numele Bisericii, ar trebui să ştie adevărul că prin Biserică lucrează Duhul Sfânt. Şi ar trebui prin viaţa şi faptele lor să dovedească şi ei acest adevăr. Ori apucăturile de care se foloseşte Lumina Satelor numai Lucrarea Duhului Sfânt nu se poate spune că este.”

Iar apoi ca un amănunt amar, se arăta fapta nedemnă a unuia care de ani de zile făcuse mare zgomot despre atitudinea sa curajoasă pentru adevărul Oastei, - iar acum se dovedeşte a fi un alt Secaş sau Oprişan. E vorba despre preotul Munteanu Muntmarg, care fusese unul din cei care la adunarea din Scorţeni, puseseră la cale consfătuirea din 12 sept. 1937 de la Sibiu. Gândul lui s-a dovedit cum am spus, o cursă. Dar numai în urmă s-a văzut acest lucru, după ce Domnul le-a zădărnicit planul.

Iată cele scrise sub titlul:

„Te-am minţit Isuse...

Părintele Muntmarg de la Scorţeni - Bacău, luase iniţiativa unei încercări de aplanare a frământărilor de la Oaste. În vederea acestui scop dorit de toţi, l-am aşteptat cu drag la Sibiu. Dar nu mult timp după sosire, ceva ne spunea, Duhul ne spunea că păr. a venit cu ceva gând ascuns în inimă. Iar când ne-a vestit că ne-a adus o cântare nouă şi ne-a cântat poezia fr. Dorz: Te-am minţit Isuse - pe mine m-a fulgerat îndată la inimă ceva care îmi spunea că această cântare are legătură cu misiunea celui care o cântase. Şi nu m-am înşelat. Păr. Muntmarg L-a minţit pe Domnul şi ne-a minţit şi pe noi fiindcă:

Toate semnele arată şi mărturisesc că păr. Muntmarg venise la Sibiu anume pregătit să facă ceea ce a făcut.

2. La masa Mitropoliei şi-a vândut curajul ce-l avea în articole pentru un blid de linte şi pentru frica şi teama caterisirii.

3. Cu toate că sus la masă ne vânduse, n-a avut curaj să spună acest lucru nici păr. Iosif, nici fraţilor. N-a raportat nimic fraţilor despre ce a putut rezolva sus la Mitropolie. Şi n-a avut curajul nici să ne spună de ce ne-a trădat.

4. Iar culmea a făcut-o la despărţire, cum vom scrie mai pe larg în altă parte. Ne-a părăsit în plinul adunării spunând în auzul tuturor că trebuie să plece la gară să nu întârzie trenul. Şi a plâns la plecare şi ne-a îmbrăţişat. Dar când colo, aflat-am că totul fusese neadevăr. În loc de gară, păr. Plecase direct la L. S., unde a stat patru ceasuri făcând comunicatul ce s-a publicat în L. S. prin care spune că se leapădă de păr. Iosif şi de ceilalţi răzvrătiţi. Venise la Sibiu cu cântarea Te-am minţit Isuse (trădase cauza Domnului) şi tot cu această cântare s-a întors acasă.

De încheiere vom spune numai atât: în lucruri de credinţă nu se poate forţa conştiinţa nimănui. Părintelui Muntmarg îi stătea în voie să ne părăsească oricând. Dar aceasta trebuia să o facă în chip sincer, deschis şi cinstit. Căci altcum se duce pe gârlă prestigiul preotului. Ce valoare mai poate avea, spre pildă, scrisul preotului Muntmarg după sfatul din 12 septembrie 1937?

Iarăşi Vonica...

Nicolae Vonica nu mai luase parte cu fraţii de la oprirea foii Isus Biruitorul când scrisese cele despre care am spus.

Nevastă-sa îl forţa mereu să ceară sfinţirea de preot. Nu mai avea răbdare. Cum lucrurile se complicaseră atât de mult, acum nimeni nu mai putea fi neutru. Ca să obţină cineva preoţia, se cerea neapărat să se afurisească în public pe „răzvrătitul” de Trifa.

Lui Vonica nu i se putea uita că el a fost un puternic militant de partea părintelui Iosif. De aceea i se cerea un preţ şi mai mare... El ştia asta foarte bine. Dar fiind un caracter slab a cedat nevestei cicălitoare şi a făcut primele demersuri la Mitropolie cerând preoţia.

Când i s-a spus preţul, - ca unul căruia îi părea nespus de rău că a fost înşelat de Isus Biruitorul, iar acuma se întoarce ca un fiu pierdut...”

În vremea asta eu abia eliberat din armată sosisem la Sibiu.

I-am scris atunci lui Vonica, în versuri, o Scrisoare pe care înainte de a i-o trimite i-am citit-o şi păr. Iosif. Iată textul ei:

Dragă frate Niculiţă, de-acolo din cătănie

eu la ultima-ţi scrisoare n-avui vreme a-ţi mai scrie

astăzi însă-ntors la luptă, îţi spun, orişicât mă doare

că-mi primeşti de data asta, poate ultima scrisoare.

Mai ţii minte despărţirea când mă smulseră străinii,

bun rămas când ţi-am spus ţie şi lui fratele Marini,

când ţi-am spus că jale multă şi durere mă doboară

că vă-mbrăţişez atuncea poate cea din urmă oară?

- Am spus asta Niculiţă într-o clipă slabă poate

de-au putut să se-mplinească cum le presimţisem toate...

Din belşug mi-a fost cu spinii semănată-a mea cărare,

din belşug vărsat-am lacrimi singur prin dureri amare,

- dar oricât mi-au fost de crunte lacrimile şi urgia,

mi-au rămas mereu la suflet calfele şi Neemia.

Oricât îmi era pustia de amară şi sihastră

m-am rugat adânc de-oriunde pentru biruinţa voastră

s-aveţi voi putere-n luptă şi nădejde şi credinţă

şi să rămâneţi statornici pân-la marea biruinţă.

Cât de plină de lumină inima creştea în mine

când primeam din partea voastră veşti de biruinţă pline!

...Dar când azi mă-ntorc la luptă să-mi iau sabie şi daltă

te-aflu frate Niculiţă în oştirea cealaltă,

ţi-aflu spada şi mistria părăsite şi-aruncate

iar bătrânul Neemia luptând singur pe cetate.

Şapte răni primite-n luptă cu durere îl sfâşie

când tu-l laşi să lupte singur şi fugi - laş - de datorie.

Ţi-ai călcat pe conştiinţă şi pe inima-ţi slăbită

şi-au luat această cale dureroasă şi greşită,

fapta asta Niculiţă orişicui ar fi iertată

ţie însă nu se poate să se ierte niciodată.

- Tu ştiai prea bine unde-s adevărurile sfinte

dar dreptatea şi iubirea le-ai vândut pe-un blid de linte

şi cum ai făcut-o asta nu convins, ci dus de silă

bietul fostul meu tovarăş, lasă-mă să-ţi plâng de milă.

Orişicare zici că-i cauza care-aici ţi-a fost povaţă

iată azi în câmpul luptei hotărâţi stăm faţă-n faţă

şi desigur că stăpânii, cu săgeţi înveninate,

te-or sili să tragi în inimi de părinte şi de frate

tu vei face-o Niculiţă tot mai mult şi tot mai tare

ca să le-mplineşti dorinţa că nu ieşi din ascultare.

Când ţi-or porunci a trage eu voi fi pe turn de pază

tu cu grijă-atunci săgeata otrăvită-n arc ţi-aşează

eu îmi voi desface pieptul să-mi vezi inima mai bine,

inima ce bate încă şi se roagă pentru tine,

iar tu trage... fă-ţi stăpânii de plăcere să tresalte

- o poţi face şi pe asta, după toate celelalte.

Când stăpânii îţi vor cere, şi de inima te lasă,

poţi să tragi în fiecare dintre cei ce-au stat la masă

lângă tine-n vremuri grele însă binecuvântate

când puteai gusta dulceaţa luptei dezinteresate,

însă nu-ncerca a trage în bătrânul Neemie, -

n-ar putea să-ţi ierte Domnul - şi prea mult mi-ar cere mie.

Ţi-aş mai scrie, nu pot însă, inima cumplit mă doare

- asta, frate Niculiţă, cred că-i ultima scrisoare!

...Şiroaie de lacrimi îmi curgeau din ochi citind-o. Şi la fel plângea şi părintele ascultând-o. Când am terminat, zise: Dacă nici aceasta nu-l va mişca pe Niculiţă, atunci inima lui s-a împietrit cu totul.

Fraţii de la fronturi, la fel, când au văzut că până şi el, unul din cele trei calfe ale lui Neemia este un trădător al părintelui, au început să se întrebe nedumeriţi: ce s-a întâmplat? Ostaşul Domnului trebui să publice lămurirea:

„ Ascultaţi şi vă minunaţi, cum a ajuns fr. Nicolae Vonica la Lumina Satelor.

În Lumina Satelor, numărul trecut, şi-a făcut apariţia şi fr. Nicolae Vonica. Desigur, pentru mulţi această trecere este o surprindere şi o nedumerire. Dar scrisoarea pe care o dăm mai jos spune totul. E o scrisoare istorică ce va rămânea în istoria Oastei:

Petroşani, Vlaşca, 13-X-1937

Scumpe părinte Iosif,

Am primit circularele cu comunicările triste şi dureroase. Vă trimit aici adresele câte unui frate ostaş de prin părţile acestea. Circularele le-am dat fraţilor adunaţi din mai multe comune la nunta ostăşească a unui frate de aici. I-a impresionat mult. Am avut încă o ocazie să văd dragostea sfântă ce v-o poartă ei.

Lupta e deci în toi, mai aprigă ca oricând. Loviturile ce primiţi sunt tot mai numeroase. Trădări peste trădări, mai mult sau mai puţin zgomotoase şi dureroase.

Aşadar au plecat unul câte unul: pr. Muntmarg, Bogoride, colonel Coman Ionescu, I. Miron - Orhei, etc. Şi încă nu s-a sfârşit. Alţii vor pleca mâine, poimâine, cu trădări sau fără trădări. Alte lovituri, alte dureri, alte sângerări, pentru bietul nostru părinte Iosif.

Dar toate acestea trebuiau să vină, cum spuneaţi şi sf. voastră. Trebuiau să vină de vreme ce aţi mărturisit pe Isus Cel Răstignit atâta vreme cu atâta putere neînfricată şi cu atâta jertfă sfântă. Lumea şi stăpânitorul ei, diavolul, nu putea să v-o ierte. Şi iată cei ce vă strigau ieri Osana! azi zbiară turbaţi: răstigniţi-l. Acum drumul Golgotei e în plin urcuş. Ocările se înmulţesc, loviturile sunt mai aspre. Dar crucea înalţă pe om sus lângă Domnul, mai presus de orice ocări şi lovituri.

Sub ochii noştri se consumă cea mai grozavă trădare a lui Isus din istoria neamului nostru. Cel mai mare apostol al lui Hristos pe care l-au avut românii şi poate cel mai mare al creştinismului de azi din Europa, e scos în drum şi lovit cu pietre de ură, de chiar ucenicii lui. Dar cum spuneam, nici nu se putea altfel ca atât jertfa cât şi trădarea ei să fie mai deplină.

Mă doare mult de sf. voastră şi de fraţii urgisiţi pentru numele sf. voastre. Sunt adânc lovit de toate cele ce se întâmplă. Ah, dar nu pot nici măcar să vă mângâi. Căci dacă scrisoarea aceasta vă aduce toată dragostea şi stima ce vă port, ea vă aduce şi o veste dureroasă din partea mea. Anume pentru ca să-mi fac un rost, şi mai ales pentru ca să-mi împlinesc dorinţa mea sfântă, ca a îngerilor, de-a ajunge preot, cu orice sacrificii, eu mă văd silit să mă împac cu oficialitatea Bisericii şi să mă pun sub ordinele ei. Dar adaug imediat că asta o voi face numai întrucât nu mi se va cere să-mi calc pe conştiinţă şi să trădez pe Scumpul meu Mântuitor şi pe sf. voastră.

Şi totuşi mă cutremur şi mă doare nespus că va trebui să-mi impun, oficial, o rezervă faţă de sf. voastră şi lupta sfântă ce o duceţi. Deşi faptul acesta nu poate fi socotit, ţinând seamă de situaţia mea, o trădare, simt totuşi cu o nespusă jale, că e un fel de despărţire şi un fel de îngrădire a firii mele obişnuită cu lupta deschisă contra fariseilor. Să-mi pun eu căluşul în gură? Dacă mă cunoaşteţi, vă închipuiţi cât mă doare asta.

Dar sunt hotărât să sufăr totul ca să pot cât mai curând să slujesc lui Isus în chipul cel mai înalt cu putinţă, ca preot. Vreau să zic preot aşa cum îmi spune inima mea şi cum înţeleg eu misiunea asta îngerească. Ştiu sacrificiul ce trebuie să-l fac, dar îl nesocotesc gândindu-mă la binele ce pot face fraţilor mei, spre mântuirea lor, a mea şi slava Domnului Isus. Deci dacă trebuie să părăsesc un front al Domnului, n-o fac spre a-L trăda, ci spre a mă arunca pe alt front al Lui.

Ah, scumpe părinte Iosife, cred că înţelegeţi bine situaţia mea de acum, durerea mea sufletească, precum şi sinceritatea şi buna mea credinţă, greutăţile ce-mi stau în cale şi sacrificiile ce trebuie să le fac. Sunt convins că nu veţi interpreta greşit lucrurile şi nici nu mă veţi socoti ca pe un trădător. Domnul ştie cât m-am frământat în 3 luni ca să-mi ajung scopul fără să fiu observat de oficialitatea Bisericii, care mă are pus la index. Dar n-am putut. Nu poţi fi numit preot, azi, dacă n-ai oameni sau bani ca să-ţi câştigi oameni. Ori să ştiţi că eu n-am nici una nici alta. În schimb mai sunt şi deochiat ca trifiat.

În cele din urmă trebuia să mă adresez cuiva. Dar cui? Oameni politici nu cunosc.

Nu cunosc la Bucureşti decât pe fr. Oprişan care m-ar putea ajuta.

Dar cum să mă adresez lui când el e atât de înverşunat împotriva sf. voastre? Totuşi n-aveam încotro. Trebuia să încerc. Mai întâi am pipăit terenul într-o scrisoare. Ştiam că joc o carte mare. Sau îl câştig de partea mea în condiţii acceptabile şi pentru mine - şi atunci reuşesc, sau mi-l fac duşman şi atunci pierd orice speranţă. Mi-a răspuns cu multă bunăvoinţă. Va face ce va putea pentru mine, dar e greu că sunt rău văzut ca trifiat. N-ar avea Patriarhul încredere în mine - căci e sătul de preoţi răzvrătiţi.

I-am scris din nou că n-am nimic contra statutelor şi că-mi voi sluji Biserica cu credinţă şi jertfă, că sunt gata să mă prezint Patriarhului să-mi mărturisesc cinstit gândurile. Acum aştept să văd ce mai zice. Mi-e teamă de un singur lucru: să nu mi se dea să înţeleg că trebuie să colaborez la L. S. Ştiu că numai în felul acesta, colaborând la L. S. i-aş mulţumi şi i-aş câştiga deplin. Asta încă mi-ar sângera inima şi parcă n-aş putea-o face. Dar dacă va trebui totuşi s-o fac, fiecare articol l-aş scrie cu lacrimi, cum scriu şi acum, aici, când numai mă gândesc la asta.

Ah, părinte Iosife, îmi trec pe dinaintea ochilor cei 3 ani de luptă sfântă la Isus Biruitorul între calfele lui Neemia. O jale amară mă cuprinde şi nu-mi găsesc mângâiere decât la Domnul meu Isus în lacrimi...

Scumpe părinte Iosif, până aici v-am scris acum o săptămână. Azi e 20 octombrie 1937. Am întrerupt scrisoarea doborât de fel de fel de gânduri amare şi dureroase. Mă durea nespus să vă trimit scrisoarea asta tocmai acum când sunteţi lovit din toate părţile. Deşi ştiu că mă înţelegeţi şi nu mă condamnaţi pentru pasul ce trebuia să-l fac pentru a ajunge preot, totuşi nădăjduiam că voi găsi o soluţie mai dulce, o cale mai uşoară, fără să fiu silit să colaborez la L. S. Am aşteptat să văd ce-mi scrie fr. Oprişan. Însă el nu se grăbeşte să-mi răspundă. Mă are în mână şi aşteaptă să mă predau deplin fără condiţii. Adică să mă întorc la L. S. Ştiu ce vrea iscălitura mea în L. S.

Şi asta mă doare. Mă sângeră în inimă căci după o săptămână de frământări, îmi dau tot mai bine seama că nu este altă cale de a-i câştiga decât colaborând cu L. S. Mă simt încercuit, încolţit din toate părţile. Ce să fac, scumpe părinte? Mă au în mână. N-am încotro. Va trebui poate să trimit articole la L. S. ca pocăinţa să-mi fie deplină.

Dar odată cu articolele voi trimite redacţiei şi câteva rânduri în care să se vadă că nu colaborez de drag la L. S. ci ca unul care vreau să mă preoţesc.

Totuşi mai întâi scriu sf. voastre ca să ştiţi şi ca să-mi daţi un sfat. Şi vă rog mult ca îndată ce primiţi scrisoarea asta să-mi scrieţi 2-3 rânduri ca să ştiu ce să fac. N-aş vrea să fac nici un pas către L. S. până nu primesc de la sf. voastră o dezlegare şi un sfat părintesc. Totuşi mă grăbesc, căci mi-e să nu se aplice noul regulament pentru numirea preoţilor cu examenul de capacitate.

Închei plângând ca un copil părăsit şi amărât care trebuie să se despartă de părintele său din pricina lumii acesteia fără Dumnezeu. Dragostea din inimă însă nu mi-o poate lua nimeni. Iertaţi-mă părinte Iosife, că iată a venit vremea să vă îndurerez şi eu. Asta e soarta părinţilor să-şi plângă copiii.

Am primit Ostaşul Domnului. M-am bucurat mult că trâmbiţa Oastei sună iar desluşit. M-am bucurat că puteţi iar să vă apăraţi. Până vor opri şi foaia asta. Spuneţi fraţilor de la librărie sfinte salutări frăţeşti. Aştept răspunsul sf. voastre cu dragostea frăţească de totdeauna.

Niculiţă.

Pentru înţelegerea deplină a acestei scrisori, amintim faptul că fr. Nicolae Vonica s-a căsătorit în comuna Petroşani din jud. Vlaşca. Fiind bolnav şi lipsit de mijloace, noi i-am făcut un rost de trai, lui şi soţiei lui, la administraţia foii Isus Biruitorul. Dar izbiţi cu suspendarea foii, nu l-am mai putut ajuta. Şi astfel fr. Vonica ajutat de un călău al conştiinţelor a trecut acolo unde poate fi ajutat. Pentru sincera mărturisire din scrisoarea de mai sus, noi îl avem şi mai departe în dragostea noastră.”

Ca şi cum abia ar fi aşteptat acest prilej de revanşă, Nicolae Vonica, proaspătul licenţiat în teologie şi sincerul ucenic al părintelui şi binefăcătorului său neuitat pe veşnicie - el, cel care judecase atât de aspru pe trădătorii dinaintea lui, - deveni el însuşi unul care îi întrecu pe toţi înaintaşii săi în trădare.

În numărul din Lumina Satelor următor acestei precizări, toată prefăcătoria lui Nicolae Vonica se sparse ca un hârdău cu murdării. Ceea ce n-am mai putut nici auzi nici vedea niciodată, mi-a fost dat să citesc atunci în foaia Mitropoliei, scris de Nicolae Vonica. Ceea ce n-a îndrăznit să spună şi să scrie nici un Secaş şi nici un Oprişan înainte de el, a fost în stare să scrie acest nefericit. Părintele Iosif era numit prin foaie de către el: diavol, balaur, apocaliptic, şarpe veninos, lucifer îngâmfat...etc.

M-am înspăimântat ca de criza unui epileptic. Şi m-am gândit atunci cu cutremur: ce fel de moarte va avea oare acest nefericit care poate vorbi astfel în auzul unei lumi întregi despre acela pe care bine îl cunoştea cine este şi pentru ce sufere.

Dar stăpânii lui au fost fericiţi... Găsiseră pe unul şi mai potrivit decât primul lor Secaş. Pe lângă vocabularul lui Vonica, cel al înaintaşului său nu era nimic. De atâta ură şi revoltă împotriva părintelui Iosif, Secaş nu fusese în stare pentru că lui, părintele nu-i făcuse chiar atâta bine cât lui Vonica.

În curând după aceasta Vonica a primit cu mult mai mult decât ceruse: a fost preoţit, a fost numit de catedrală, apoi a fost înălţat în locul lui Secaş, ca redactor al foilor Mitropoliei. Pentru că şi el dase cu mult mai mult decât i se ceruse.

Una pentru alta.

Secaş fu înlăturat. Se storsese tot ce fusese în el şi acum nu mai folosea la nimic.

Nu voi mai vorbi despre Vonica decât o singură dată peste câţiva ani. Fiindcă Dumnezeu nu m-a mai lăsat să-l întâlnesc decât cu ceva înainte de moartea lui... Mă înspăimântam de acest om şi îl ocoleam ca pe un monstru...

Pentru toţi duşmanii m-am putut ruga, dar pentru acesta nu ştiu de ce nu m-a lăsat cugetul să mă mai pot ruga niciodată... După treizeci de ani mi se va mai întâmpla acest lucru, cu încă unul ca şi el.

Mi se cutremură şi acum, toată fiinţa.

Dar nu cu mult mai prejos decât Vonica, apăru în foile Mitropoliei cam tot în acelaşi timp un alt cinstit preot: Gh. Paschia de la Bucureşti. În nenumărate rânduri făcuse şi acesta legăminte de preţuire, de recunoştinţă şi de dragoste veşnică părintelui Iosif. Iar când s-a schimbat vântul interesului şi-a întors şi acesta cojocul convingerilor.

Despre celelalte nume trădătoare nici nu merită să mai vorbim.

Aşa se împlinea încă odată Cuvântul lui Dumnezeu despre ridicarea şi prăbuşirea multora, în momentul răscrucii: ISUS.

Slăvit să fie Domnul!

Meditaţii:

Păcatul este călcarea cu deplină ştiinţă

şi cu voia liberă,

- prin gând,

prin cuvânt

sau prin faptă,

a voii lui Dumnezeu.

Învăţătura de Credinţă Creştină Ort.

E mai uşor să te păzeşti a nu cădea,

decât după ce ai căzut să te mai poţi ridica.

Sf. Ioan Gură de Aur