Cap. 11 - Răscrucea Isus

„Iată, Copilul Acesta este rânduit

spre prăbușirea și ridicarea multora

în Israel - și o să fie un semn care va

stârni împotrivire”

Până la urmă, este cutremurător și totodată minunat să vezi cum, din lupta cea mare care se dă în pământ după semănarea grâului, ceva se prăbușește și ceva se ridică. În sămânță este totodată ceva care moare și ceva care învie. Ceva care este rânduit să se descompună, să putrezească, să piară - pentru ca să iese la iveală ceva nespus de frumos, prin care se continuă viața și rodirea.

Cu sămânța Evangheliei este tot așa: Mântuitorul a spus în pilda Sa despre 4 feluri de ogor în care a căzut sămânța: Cel de lângă drum, adică cei ușuratici, lumești, nestatornici și ai tuturora, ca drumul... Cel pietros, - adică cei care ascund înăuntrul lor păcate, frică sau plăceri lumești, de care nu se leapădă... Cel cu spini, - adică cei care au în inima lor lăcomie, egoism, răutate, pizmă, neîngăduință pentru alții... Și abia în urmă ogorul cel bun, care și acesta! - a adus rod diferit. O sută, sau șaizeci, sau abia treizeci... (Matei 13, 3-8).

De ce așa? - Nu știm! De ce este totdeauna un ceva, rânduit la nimicire, la putrezire, la pierzare, - spre a apare apoi - prin contrast! - mai minunat și mai valoros celălalt ceva care nu se lasă să fie nimicit. Ci luptă să răzbată mai sus, să crească mai frumos, să se maturizeze mai rodnic spre a se integra în marele circuit nemuritor al vieții, izvorând din Dumnezeu și ducând în El...

Acest fenomen s-a petrecut și în Oaste.

Un singur ogor era la început totul. Plugul evangheliei nivelase la suprafață totul. Dar în adânc nu. În adânc unii rămăseseră pietre, alții rădăcini, - iar alții nu se despărțiseră de drum, de lume.

A venit încercarea - și atunci s-a ales... Căci încercarea trebuie să vină. Este cu neputință să nu vină prilejuri de păcătuire (Luca 17, 1). Dar aceasta este pentru ca să iese la iveală cei găsiți buni (1 Cor. 11, 19). Și faptul acesta se vede limpede atunci când Dumnezeu judecă, prin Isus Hristos, lucrurile ascunse ale oamenilor (Rom. 2, 16).

În ultimele capitole, vrând să ne ocupăm mai îndeaproape de lucrurile privitoare la judecarea părintelui Iosif, am vorbit prea puțin despre altele.

Dar lucrurile privitoare la judecată s-au petrecut pe parcursul unui timp în care au mai avut loc și alte evenimente în directă sau indirectă legătură cu acestea. Vom încerca pe scurt să le privim:

În lume, aveau loc mari frământări politice, economice, religioase... Din adâncul mereu zbuciumat al firii lumești și pământești a omului, acest ultim veac a făcut să crească cele două mari idei extremiste: Stânga și Dreapta. Comunismul și Fascismul. Sfârșitul primului mare război a făcut să se vorbească prima dată în lume despre aceste două coarne ale aceluiași cap, care creșteau unul împotriva celuilalt.

Prin legea păcatului și a firii pământești, tot ce trage prea într-o parte, face să se ivească altceva care să tragă prea în cealaltă parte. Așa se nasc extremele care apoi nu pot să trăiască împreună, ci caută întotdeauna să se nimicească una pe alta, fiindcă amândouă sunt egoiste, crude și intolerante.

Între aceste două extreme, la mijloc este mereu marea mulțime care nu aparține nici uneia din acestea, dar care are totdeauna de suferit din pricina confruntării dintre ele. Fiecare extremă spune că lucrează în numele mulțimii și spre binele ei. Iar în cealaltă mulțime se cuprind și cei nevinovați, copiii Domnului, oamenii Evangheliei, care au cel mai mult de suferit din pricina oricărui extremism. Pentru că fiecare dintre aceste coarne se ridică cu îngâmfare împotriva lui Dumnezeu și a Hristosului Său.

În țara noastră, frământările luptelor dintre aceste două extreme începeau să se simtă tot mai mult. Cornul din dreapta creștea mai puternic. Întâi în Italia, apoi în Germania, cornul fascist veni la putere prin foc și sânge, începând lupta forțată pentru cucerirea lumii pentru această idee. Cornul din stânga făcând la fel, în mai multe din popoarele lumii începură săbiile să facă ruini în cuprinsul aceluiași neam.

Începură sângeroasele războaie în Spania și în China. Italia atacă Abisinia, iar Germania da ajutor pentru fascism, oriunde se ivea - pregătind cu grabă marele foc în care în curând avea să arunce toată Europa și toată lumea aproape.

Țara noastră fiind așezată aici la răscrucea dintre aceste două coarne, a ajuns de la început ținta fiecăreia. Amândouă aceste duhuri găsiră ușor oameni prin care să lucreze. Duhul fascist, îmbrăcând la început o formă de credință, o spoială de evlavie, lucra mai viclean și cucerea mai ușor inimile superstițioase și fanatice. Își propovăduia violența, în Numele lui Dumnezeu. Ura, în numele credinței creștine. Și cruzimea în numele neamului.

În Biserica noastră, lucrarea duhului fascist începu a se infiltra puternic. Din cauza spaimei de amenințarea duhului comunist care din Rusia vecină se răspândea în toată lumea, - între preoții noștri - și până sus, între episcopii și chiar mitropoliții Bisericii, - naționalismul exagerat cuceri multe inimi. Mai pe față unii, mai pe ascuns alții, cea mai mare parte din preoți făceau politică.

Atrași puternic de cornul din dreapta, ațâțați de spiritul naționalist cu care Satana cucerea mai ușor inimile oamenilor doritori fie de putere și de slavă lumească, fie de aventură și răzbunare, fie de interesul de a-și păstra locul și avuțiile cucerite prin nedreptate - fascismul prindea puternic și se răspândea ca un pârjol pretutindeni. Convingerea că în curând această idee va cuceri puterea și în țara noastră, făcu pe toți fanaticii, interesații și profitorii să se înghesuie la intrarea partidelor fasciste, printre care cel mai extremist era „Garda de Fier”.

Acest partid care începuse în rândurile tineretului - și se lupta să atragă tot tineretul țării în robia și orbia lui, ațâța numai la ură și răzbunare împotriva oricui nu era de același neam, de aceeași confesiune sau de aceeași părere politică. Acest partid propovăduia folosirea oricăror mijloace violente împotriva oricui s-ar opune intereselor sale, pe care le numea ale neamului. Astfel folosi de la început uciderea, cel mai fioros păcat, pentru acest scop. Cei doi întemeietori ai acestui partid, au fost primii care și-au pătat sufletul cu omoruri... Mai târziu, - după cuvântul Mântuitorului că oricine scoate sabia, de sabie va pieri, - au avut și ei înșiși tot un astfel de sfârșit.

Între anii 1935-1937 însă, capetele erau înfierbântate. Acest corn creștea puternic și amenințător. În jurul Mitropolitului Bălan erau printre consilierii săi și profesorii Teologiei foarte mulți membri și simpatizanți ai partidelor fasciste. Mitropolitul însuși care era un oportunist prevăzând viitorul politic al partidului Garda de Fier, se dădu destul de mult de partea lui, păstrând doar în speranță unele rezerve. Tot cu un scop tactic. Spre a-și ținea echilibrul pentru orice eventualitate.

Aceasta se vedea bine din faptul că, în februarie 1937, când au fost aduși cei doi naționaliști români uciși în războiul din Spania: Moța (fiul bătrânului protopop Moța de la Orăștie) și altul Marin, - la înmormântarea lor care a avut loc la București în cadrul unei uriașe manifestări naționaliste - Mitropolitul Bălan s-a dus special acolo ca să slujească el însuși toată slujba înmormântării, împreună cu doi episcopi și în fruntea celor 200 de preoți, îmbrăcați în odăjdii. Și a altor sute de preoți fără odăjdii...

În redacția noastră, am avut și noi necaz cu acest duh.

Aici va trebui să amintim un lucru foarte dureros pentru mine, pentru noi toți, - și îndeosebi pentru părintele Iosif.

Am mai spus cândva că primul frate întâlnit de mine de la venirea mea în Sibiu - și cel de care mi-am legat întâia dragoste și întâile amintiri, - a fost fratele Viorel.

El era nepot al părintelui Iosif. Era fiul cel mai mare al lui Dionisie Trifa, fratele cel mai mic al părintelui, care rămăsese la Câmpeni, acolo unde locuise unchiul care îl înfiase de mic, după moartea mamei lor.

În vremea când eu m-am mutat la Sibiu și când l-am cunoscut mai îndeaproape, fr. Viorel trecea drept băiatul cel mai mare al familiei. Părintele Iosif îl luase de copil, la rugămintea fratelui său Dionisie, pentru a-l crește și a-l purta aici în oraș la școală.

Făcuse liceul în Sibiu, iar acum era prin ultimii ani la Teologia din Chișinău. De ce tocmai acolo - nu știu; nu l-am întrebat niciodată. Bănuisem însă că pentru felul lui de a fi care devenise acum prea slobod. Nu-i plăcea să asculte de părintele și se purta tot mai îndrăzneț față de binefăcătorul său...

Eu, dată fiind condițiunea mea modestă, stăteam totdeauna pe undeva retras, neîndrăznind să întreb nimic din cele ce mă nedumereau, ci doar deduceam - uneori destul de încet și de târziu - câte ceva din adevărul celor ce se petreceau în jurul meu.

Vedeam însă că Viorel începe a deveni tot mai slobod și mai străin de noi. De unde mai înainte fusese trup și suflet pentru Domnul, acum când venea în vacanțe și sta acasă, nu mai mergea cu noi la adunările frățești și nu se mai interesa de frați... Lipsea aproape tot timpul dintre noi, iar când venea aducea cu el diferiți tineri străini cu care se retrăgea, ferindu-se de noi.

Cum Viorel era cu doi ani mai mare decât Titus, fiul părintelui, crescând împreună, el a devenit un fel de mentor, un fel de șef pentru Tit. Prin felul lui de a-și impune totdeauna părerea și voința, îl subjugase pe Tit în totul. Astfel că după ce a început să crească, Titus îl urma orbește pe Viorel în tot felul lui de a fi... Până și în nesupunerea față de îndrumările părintelui Iosif.

Asistam tot mai des la mustrări pe care părintele i le făcea lui Viorel. Auzeam învinuindu-l că s-a depărtat de Domnul și că se unește cu lumea, cu politica Gărzii de Fier, cu duhul acesta străin de Dumnezeu, care n-are nimic a face cu Hristos și cu Evanghelia Sa. Nici cu Credința și cu Biserica cea adevărată. Și că în această rătăcire pierzătoare nu merge numai el singur ci îl trage și pe Titus. Aceste discuții dureroase se repetau tot mai des - mai ales în timpul meselor, singurele ocazii când părintele ne mai prindea acum împreună pe toți ca să le poată vorbi lor față cu noi. - Poate așa - zicea el - vor fi mai aplecați să asculte.

Dar Viorel devenea tot mai întunecat și mai închis. Până când am văzut că s-a rupt cu totul. Pe părintele îl ocolea - iar față de noi, când nu se putea ascunde, era nepăsător. Titus, sărmanul se chinuia la o răscruce. Nu putea să se rupă de tăticul lui, - dar era atras ca de o ispită nebiruită și de Viorel, verișorul său. Părintele Iosif vedea că datorită lui Viorel inima fiului Tit nu mai era întru totul alipită de el ca mai înainte. Și suferea nespus de mult. Titus era ca lumina ochilor pentru el.

Înspre sfârșitul anului 1936, când părintele căzu bolnav la Brașov și Sibiu, Marini era suferind, Vonica plecat iar eu la armată, - Viorel ajunse administratorul Lucrării. Datorită lui - în foaie se putură strecura atunci unele scrieri părtinitoare pentru ideea lor.

Această cursă a fost, în mare parte, pusă la cale în ascuns, tot din anturajul Mitropolitului Bălan. Prin oamenii lui cu care Viorel era de aceeași culoare politică, - vrăjmașul căuta să arunce asupra părintelui Iosif și a Lucrării Oastei vina și pata de a simpatiza cu politica violentă și vinovată a unor oameni pătați de crimă și ură, de care și părintele și Oastea fusese total străin.

Tot în acest timp, Viorel reușise să angajeze la librăria și la tipografia Oastei, în locul fraților plecați, - pe niște prieteni ai lui, politici, care prin prezența lor înlăturau cu totul de acolo duhul evanghelic - și aduceau un duh străin și urât.

Părintele Iosif se zbătea între moarte și viață la spital. Vrăjmașul folosindu-se de acest necaz - credea acum că a pus mâna pe tot lucrul Domnului. Venise în Lucrarea Oastei din nou acel demon politic care încercase s-o mai cucerească și în 1932. Atunci când cu venirea în redacție a păr. Moța de la Orăștie... (Am scris pe larg despre asta în cele privitoare la istoria de atunci).

Cu ultimele sale puteri, părintele Iosif luă atunci o puternică și hotărâtă atitudine împotriva lui Viorel. Chiar dacă va închide totul, nu va lăsa să se mai continue acel fel rău de lucru.

De pe patul spitalului scrisese cu mâna lui următoarea înștiințare pe care i-o trimise lui Viorel:

„D-lui Viorel Trifa - Loco

Având în vedere că faci parte din organizația Garda de Fier în care militezi activ, ți se aduce la cunoștință că ești concediat din postul de administrator al firmei Tipografia, Librăria și Editura Oastea Domnului începând cu data de 31 decembrie 1936.

La aceeași dată și pentru aceleași motive sunt concediați și domnii Gh. Branea, contabil al Firmei și Stelian Moldovanu, funcționar.

De asemenea se concediază la aceeași dată și angajatul Simion Butilă pentru purtarea necuviincioasă față de patronul firmei”.

Sibiu, la 15 dec. 1936.

Preot I. Trifa.

Fără nici cea mai mică ezitare și durere, Viorel mânios, trânti atunci ușa binefăcătorului său care îl crescuse, și plecă la București, fără nici un răspuns. Acolo se aruncă cu totul în focul politicii lui.

Întristat și amărât de pierderea acestui suflet pe care îl crescuse ca pe copilul său, părintele abia avu putere să-i scrie acolo o duioasă scrisoare în care îi aducea aminte de trecutul lui frumos, de numele ce îl poartă și de calea cea rea pe care apucase... nădăjduind că i se va trezi conștiința și părerea lui de rău, spre a se întoarce din pierzarea lui.

Dar primi de acolo doar următoarea scrisoare:

Iubite unchiule...

Am primit scrisoarea de la D-voastră și împiedicat să vă răspund imediat - ocupat fiind - vă răspund la amândouă.

Pentru toate câte mi le-ați scris, vă sunt foarte recunoscător. De altfel eu nu am avut și nici nu am nici o îndoială despre această permanentă dragoste pe care-o purtați familiei mele și mie personal.

Când am plecat de la Sibiu, am plecat cu o simplă constatare: că eu, personal, dată fiind firea mea și atitudinea D-voastră - nu vă mai pot fi de nici un folos. Asta nu exclude iubirea ce o am față de D-voastră, după cum nu presupune nici o neîncadrare în raporturile de iubire familiară, despre care îmi scrieți. Exclude o colaborare. Nimic mai mult.

Vă mulțumesc și pentru ajutorul personal ce mi l-ați dat. Desigur, vă datoresc mult din cât am putut face.

...Pe mine m-a umilit la Sibiu până și numele de Trifa, care pe altul nu putea decât să-l onoreze. Constat și pe la București - ca pretutindeni - că numele acesta este apreciat datorită faptelor D-voastră - și mă simt mândru în oricare loc, dar la Sibiu nu. Citeam în ochii tuturor cu care veneam în contact că își ziceau: un nepot ce s-a plecat pe lângă unchiul său. Un ostaș de familie - etc.

Asta n-o puteam suferi. Am infinită scârbă pentru omul nevrednic care nu-și poate crea ceva prin propriile puteri. Dacă nu mă chema Trifa, - v-am mai spus - situația mea la Sibiu era alta.

...Trecând și de la aceste scrutări de conștiință la partea concretă a chestiunii, vă mulțumesc pentru invitarea ce mi-o faceți de sărbători - și desigur nu pot să o refuz. Când voi veni și cât voi sta, asta însă nu pot s-o știu. Crăciunul - cele trei zile - țin foarte mult să le petrec acasă între frățiorii mei cu care n-am mai sărbătorit de 5 ani Crăciunul.

Voi trece și pe la Sibiu și atunci ne vom putea vedea și sta de vorbă...

...Altfel eu sunt relativ bine.

Vă doresc pace, bucurie, biruință și sănătate.

București, dec. 1936.

Viorel

A trecut la Crăciunul acela fulgerător prin Sibiu. Dar tot atât de rece, de neînduplecat și de străin, cum îl făcuse duhul care pusese stăpânire pe el.

Eu l-am mai întâlnit numai de două ori. Odată în 12 septembrie 1937 la marea și ultima Consfătuire pe țară a Oastei Domnului, când a venit - întâmplător - și el.

Iar a doua oară, la înmormântarea părintelui în 12 februarie 1938.

De atunci ne-am despărțit pentru totdeauna.

Voi mai avea poate o singură dată prilejul să mai vorbesc despre el în povestirea mea.

Până atunci însă, cam atât.

I-a fost dat și păr. Iosif, ca multor altor oameni ai lui Dumnezeu, amărăciunea cea mare de a constata că din familia sa nimeni nu s-a atașat total de Hristos.

Nimeni n-a mai fost în stare să-i urmeze marele exemplu de credință și dragoste față de Domnul și Mântuitorul său preaiubit Isus Hristos.

În anul 1935 mai trăiau din familia părintelui Iosif doar bătrânul său tată, Dumitru Trifa, care locuia pe vechea vatră bătrânească din Certege, unde se născuseră toți copiii săi. Erau pe lângă el niște nepoți rămași după cei doi fii ai săi mai mari, care erau înmormântați acolo în satul lor din Munții Apuseni.

În vara anului 1935 ne-am pomenit cu el în casă așa îmbrăcat în portul lui țărănesc frumos și îngrijit. Își presimțise apropierea sfârșitului pământean - și cuprins de un mare dor, a venit să-și mai vadă odată pe fiul său cel mai drag, Iosif. Din pricina căruia avusese cele mai mari bucurii în viață, - dar și cele mai amare dureri.

Revederea cu părintele la spital, a fost nespus de duioasă. A stat vreo săptămână la Sibiu apoi s-a dus pentru totdeauna. Curând după aceea s-a sfârșit din viața asta și a fost înmormântat acolo unde odihneau și oasele înaintașilor săi.

La înmormântarea lui n-a putut merge decât Titus.

În 1927 l-a adus la Sibiu și pe fratele său, învățătorul Constantin Trifa, într-un serviciu la administrația foii... Mai târziu îi găsi un post la una din școlile primare din oraș.

Părintele Iosif și-a iubit nespus pe frații săi și dorea să-i ajute cu tot ce putea.

Astfel l-a ajutat pe Constantin spre a-și face un rost mai bun, mai ales pentru cele două fete pe care le avea. Dar Constantin n-a fost recunoscător și vrednic.

L-am văzut de câteva ori venind la librărie și în redacție. Trecea totdeauna agitat și nervos.

După declararea conflictului cu Mitropolitul, învățătorul Constantin a avut în fața noastră, în câteva rânduri, violente ieșiri împotriva fratelui său, părintele Iosif, bruscându-l ca un om lumesc și ca un vrăjmaș necruțător.

Dorința lui de a intra în grațiile Mitropolitului și teama de a nu avea cumva de suferit ceva din pricina fratelui său, - l-au făcut pe Constantin Trifa să se ridice pe față împotriva părintelui Iosif și să-l învinuiască. A și scris împotriva lui de câteva ori prin foile Mitropoliei.

Ultima dată l-am văzut la înmormântarea marelui său frate, cu care nu s-a asemănat întru nimic. Pe urmă s-a dus și el în veșnicie unde vom merge și noi fiecare, să ne primim plata după faptele noastre.

Mai trăia, rămas în țară, pe vatra sa din Câmpeni, fratele cel mai mic al părintelui, Dionisie, cu soția sa Măcinica, având și ei șase copii dintre care cel mai mare era Viorel, care era născut în 1914. Dorind să-l facă preot, părinții au rugat pe fratele lor care era la Sibiu, ca să-l ia pe lângă fiul său Titus, spre a-l ajuta să ajungă și el om.

Așa a ajuns Viorel ca un fiu al părintelui, iubit și ajutat, în toate privințele. Aici în Sibiu și-a făcut el școala primară, apoi liceul, fiind unul din cei mai buni școlari. După liceu a urmat teologia pe care a sfârșit-o în 1935, fiind primul din Facultatea sa.

Mai departe știți.

Pe Dionisie (tatăl lui Viorel) l-am văzut prima dată prin anul 1936 când venise la Sibiu spre a-și aduce pe un alt fiu al lui, Constantin, ucenic la tipografie.

L-am mai văzut apoi cu puțin timp înainte de moartea părintelui. Auzise că este pe moarte și veniseră cu soția și doi copii, să-l mai vadă și ei. Au stat vreo două zile și pe urmă s-au dus.

L-am mai văzut pe Dionisie doar la mormântul părintelui în februarie 1938.

Și în sfârșit, printr-o adevărată minune - l-am întâlnit după 35 de ani. Venise cu treburi pe la Beiuș.

Atunci nu mai avea cu el pe nimeni. Trăia singur și bătrân tot pe vatra lui de la Câmpeni.

L-am îmbrățișat ca pe un tată al meu, și am povestit multe...

Și cam asta este istoria familiei pământești a părintelui Iosif. Dar acestei familii, el i-a aparținut atât de puțin.

În familia sa cea sufletească, marea cernere abia acum sosise.

Puterea politică și religioasă a Mitropolitului Bălan, era atunci în țară aproape nelimitată. După ce și-a văzut împlinit scopul caterisirii părintelui Iosif, urmau acum la rând toți cei care îl sprijineau, începând cu cei mai apropiați. Cu o ură neînduplecată și cu un plan foarte abil începu să întindă prin oamenii lui peste tot curse și lațuri pentru vânzarea celor ce fuseseră mai harnici și hotărâți lângă părintele Iosif în lupta lui sfântă.

Începu cu cei din București... Prin întâlniri personale, prin promisiuni, prin amenințări, prin laude - nu-i fu prea greu să-i cucerească rând pe rând pe toți. Întâi căzură preoții Toma Chiricuță, Paschia, Gafton... Rămăsese numai unul singur: părintele Vasile Ouatu, fratele nedespărțit până la moarte de păr. Iosif. Se prăbușiră dintr-odată toți ofițerii lăudați de la București.

Odată cu pierderea oricărei speranțe de moștenire - se prăbuși și viteazul Oprișan, ca o cârpă, în brațele Mitropolitului, trecând cu arma și bagajele, cu argumente și vocabular cu tot, - în tabăra cealaltă.

Dar despre toată istoria lui Oprișan vom vorbi mai târziu într-un întreg capitol. Fiindcă el a avut un rol la București, după cum a avut și Secaș un rol la Sibiu.

După atâtea prăbușiri, să vorbim acum despre o înălțare.

Cuvântul Domnului spune: Lăudați pe cel ce a biruit! - Adică pe cel care și-a sfârșit lupta vieții sale cu biruința din urmă. Care a trecut în veșnicie ca un biruitor. Toate biruințele de până la moarte nu valorează nimic, dacă mori ca un învins (Ezechiel 33, 13).

În mijlocul tuturor prăbușirilor din București și din alte părți ale țării, mai ales în rândurile preoțimii, asupra căreia se făceau cele mai mari presiuni prin toate mijloacele, - părintele Vasile de la București a rămas nebiruit.

Ce om minunat a fost acest preot al lui Dumnezeu care la venirea lui în București fusese plin de viață, iar acum era tot mai slăbit și bolnav. O puternică asemănare de destin a avut el cu părintele Iosif. Au fost cei doi frați sfinți, dăruiți lui Hristos pe același altar în aceeași jertfă.

În ceasul care părea al morții, pe patul de la Geoagiu din august 1934, părintele Iosif pe el l-a chemat ca să-l împărtășească pentru calea veșniciei.

Iată ce mișcător scria el în foaia sa Ostașul Domnului nr. 14 din 1 noiembrie 1934 despre momentul acela:

„Omul minune.

Oricine se apropie de Dumnezeu cu toată inima, oricine își predă inima și sufletul în mâinile Domnului, acela și astăzi vede și trăiește sub ochii aceleași minuni pe care le găsim istorisite în Biblie. Și astăzi se deschid ochii multor orbi, și astăzi surzii aud, și astăzi morții înviază. Ce sunt miile de suflete convertite de astăzi dacă nu atâtea și atâtea minuni? Dar iată una și mai mare, ce le întrece pe toate. Frații și iubiții noștri cititori își reamintesc în ce situație se află păr. Iosif de la 12 august a.c., când am mers să-l împărtășesc. Era jumătate mort. Când am intrat în camera sf. sale, un fior de groază m-a cuprins. Păr. Iosif era în agonie.

Bolnav, slăbit și istovit ca niciodată. Desfigurat la față, cu ochii și privirea schimbată, încât mi-am zis: Vai, ce durere! Păr. Iosif va trece acasă la Domnul! Durere mare, zic, pentru că noi avem nevoie de el. Oastea are încă multă trebuință de el. Condeiul său, cu scrisul atâta de ales, inima și sufletul său, râvna și dragostea sa pentru Domnul, nu pot fi prin nimeni altul înlocuite.

Darul ce Domnul l-a încredințat este un dar deosebit. Și Oastea va trece printr-o mare încercare. Am îngenuncheat la căpătâiul său, cu epitrafirul de gât și-o ispită mi-a șoptit: Pentru ce te mai rogi, nu vezi că e aproape mort! Și atunci mi-am zis: În ordinea firească și omenească nimic nu se mai poate îndrepta. Dar, Cel ce a ridicat pe Lazăr din mormânt, poate ridica și pe păr. Iosif și de aceea eu trebuie să mă rog cu o deplină și sigură încredințare că la Dumnezeu totul este cu putință. Și m-am rugat, apoi l-am spovedit și împărtășit.

Chiar în aceeași clipă am văzut sub ochii mei începutul minunii. Păr. Iosif s-a înviorat și înseninat. La 27 oct. a.c. ne-am văzut iarăși. Ah! câtă schimbare și câtă deosebire! Sufletul meu s-a umplut de-o nespusă bucurie. În comparație cu ce era în august, acum este foarte bine. Ceva de nerecunoscut. L-am găsit șezând pe un scaun și lucra de zor la unul din cele mai minunate calendare din câte a scos până acum. Nu este aceasta oare o minune și încă una din cele mai mari! Dumnezeu ni l-a dat iarăși și cred că ni-l va da pentru multă vreme, așa suferind cum este. De aceea l-am și numit, cu drept cuvânt Omul minune. La prima vedere m-am simțit nespus de fericit și m-am socotit ca în al nouălea cer că Domnul n-a făcut pe voia vrăjmașilor care necontenit i-au săpat groapa. Va fi și aceasta o grea lovitură pentru ei. Așa o pățesc cei ce luptă cu Dumnezeu.

De cum ne-am văzut față către față, păr. Iosif m-a întrebat: Păr. Vasile, spune drept, credeai să mă mai vezi? Credeai să mă mai vezi și să mai putem vorbi amândoi acuma? Credeai să ne mai întâlnim? Și i-am răspuns: Numai întemeiat pe minunea învierii, dar altfel nu. Părinte Vasile, - a adăugat păr. Iosif, - de patru ori am fost înviat ca din morți. De patru ori am trecut prin moarte și Domnul m-a ridicat. De aceea nu mă mai tem de moarte și nici nu vreau să mă mai gândesc la ea. Văd că Dumnezeu mă are în grija Sa necontenit. Și atunci, ce grijă mai pot eu avea? De acum, fie voia Domnului.

Eu nici nu mă mai gândesc la moarte... Iată prin urmare o minune a vremurilor noastre. Și astăzi se fac minuni, dar ele nu se văd decât de cei ce au ochii sufletului deschiși...”

Pr. V. I. O.

Acum acest devotat frate al păr. Iosif se chinuia în lupta cu tot noroiul sufletesc din marele său oraș... și cu durerea și mai mare a fățărniciei și împotrivirii „foștilor frați” care lucrau din răsputeri împotriva adevărului evanghelic al Oastei, făcând din spirit de slugărnicie mai mult decât le cerea stăpânul, spre a-și șterge păcatul că au fost cândva prea „slobozi”.

Luptele lui împotriva acestora, l-au îndurerat și l-au chinuit atât de mult încât curând l-au doborât. Au trebuit operații grele și zăceri îndelungi.

Istoria lui este ca un fulger luminos trecând printre niște nori întunecați și grei. Redăm mai jos câteva pasaje din unele scrisori ale lui din ultima vreme trimise păr. Iosif:

În 13 iunie 1935:

...fr. Oprișan, sub masca unei zise tactici, este lașul de totdeauna (-puțină prudență n-ar strica-). ...Din suflet vă rog să mă iertați că nu v-am scris de atâta vreme. Am așteptat să pot trimite o veste bună cu privire la sănătatea mea atât de șubredă, încât Domnul a întârziat-o... Încolo, toate bune. Sunt mâhnit că n-am fost în stare a scrie ceva la foaie după cum sufletul meu simte, mai ales acum în chestiunea de la Sibiu înăsprită. În curând voi scrie părerile mele personale cu privire la fr. Oprișan, deși accentuez, nu vreau să vă supăr și să vă mâhnesc câtuși de puțin. Sub masca unei zise tactici, el este lașul de totdeauna și de aceea părerea mea subiectivă este - puțină prudență n-ar strica. Dar asupra acestei chestiuni voi reveni cât de curând. Nu pot suferi omul laș. Sufăr pe cel necredincios, cât de rău, dar pe cel laș cu multe fețe nu. El e socotit de mine ca periculos. Omul e în acest fel mai ales când are și perversitatea culturii.

Eu m-am lăsat în voia Domnului. Din suflet vă rog a nu vă tulbura de cele ce am scris. Necontenit eu vă port în sufletul meu la orice pas și în orice loc, la rugăciuni nelipsit, ca în totul să fie numai voia Domnului. El să vă apere, păzească și călăuzească.

12 decembrie 1935:

...Mă bucur că sunteți bine. Frații „ortodocși”, frații, „fiii Bisericii” - m-au părăsit. S-au ales „oile de capre”. Fapt este că sunt acum două tabere la București. Una care „vă voiește răul și este lipsită de tact”- (cum zic ei despre noi!), deoarece nu-i „mai indulgentă” și nu merge pe 2-3 căi. Iar alta care - de mult ce „vă iubește”- nici nu mai poate dormi, - și în entuziasmul cel mare, în înflăcărarea cea mare și plină de iubire se mai rătăcesc (ca bețivul pe la cârciumă) și pe la Sibiu, la Lumina Satelor, etc. și prin alte locuri unde suntem tot atât de iubiți ca și cei de la Lumina Satelor. Așa este, ce să-i faci! Când dragostea se aprinde prea tare aruncă scântei în prea multe părți...

17 septembrie 1936:

...E multă vreme de când ne-am despărțit. De atunci și până în prezent nu știu ce mai este pe la Sibiu. Fapt este că trăim într-o situație care nu știu unde ne va duce. Chiar de la început eu v-am mărturisit că pentru mine, politica este ceva oribil în Oaste. Nici într-un chip nu m-am putut și nu mă pot împăca cu ea. În ultimii ani - și mai ales anul acesta, (vorbea de ceea ce făcea Viorel) văd că în special prin foaie, s-a adoptat o politică, care pentru mine, nu este deloc potrivită cu spiritul Oastei. Dacă este o tendință de a-i învăța pe ostași să fie cu două fețe, fie! Eu nu pot împărtăși așa ceva. Am spus-o și o spun. Când la Sibiu mi-ați spus cuvinte de acuză relativ la felul meu dârz și fără prefăcătorie, eram foarte hotărât să vă las cu Oprișan și Lascarov, spre a vă convinge de adevăr. M-am gândit însă că aș face voia lui Satan și am revenit să duc mai departe lupta, așa cum

Domnul mă va învrednici. Dar iată, astăzi sunt boicotat chiar de foaia Isus Biruitorul. Noi Oastea Domnului de aici ne-am luptat cu mari jertfe spre a ține pe frați pe calea cea dreaptă, ferindu-i de amăgitori. Ne-am expus continuu și în special eu ca preot. Am fost prigonit și sunt mereu. N. Bălan se ține și de capul meu. M-a reclamat Patriarhului pentru adunarea de la Rusalii, etc., că lucrez cu preotul caterisit Iosif Trifa, etc.

Nu m-am temut și nu mă tem de amenințări, prigoane, etc., lucrez totul dintr-o deplină sinceritate și statornică convingere evanghelică, dar a fi boicotat de însuși organul oficial al lucrării mi se pare ceva de nemaipomenit. Cei ce lucrează împotriva lucrării duhovnicești sunt încurajați. Li se publică anunțurile ca să vină ostașii să audă... minciunăriile celor ce lucrează - pe sub pământ, ca cârtițele... Acești oameni sunt sprijiniți de Sibiu, care se scaldă în multe ape. De e bine așa ceva și de place Domnului, fie. Eu zic că nu. Dacă însăși ciobanul vâră lupul în staul, înțeleagă bine oricine, ce va fi de oile acelea... Trebuie să fim sinceri cu noi înșine. Cine merge, să meargă pe un singur drum. Cine merge pe mai multe, nu va ajunge niciodată la țintă... Sibiul n-are o țintă. Astfel nu-mi explic atitudinea aceasta. Poate m-am amestecat prea mult, dar eu știu ce știu. Nu pot scrie mai mult. Ne săpăm singuri terenul de sub picioare. Eu m-am opus mârșăviilor de culise și mă voi opune cât voi trăi, dar regret că sunt greu bolnav și neînțeles. Timpul va arăta câtă dreptate am avut și am în toate atitudinile mele. Cu oameni corupți nu se poate lucra... Mai încercați, dar mâine va fi prea târziu. Frații din popor sunt sinceri, dar cărturarii sunt veninoși și perverși. Vremea va adeveri totul. Să se limpezească lucrurile și cârtițele vor ieși ca mușuroaiele la suprafață.

Cer iertare de supărare, dar în fugă ar trebui să spun ce simt eu în prezent față de cele ce se petrec între noi. Domnul va arăta lumina. Eu însă duc mai departe crucea grea a necazurilor și a suferinței trupești, care mă apasă greu...

... Și iată scrisoarea testamentară a păr. Vasile Ouatu, care îl dovedesc și în fața morții ca un suflet de statornică credincioșie...

...Scump și iubite părinte Iosif... Nu v-am scris până acum. Sunt istovit complet. M-am simțit de mai mult timp bolnav, dar n-am voit să cedez. Am luptat înainte cu credință în Dumnezeu. Acum sufăr din greu pentru că lupta de zi și noapte m-a istovit și a stricat toate mădularele trupului meu. Nu mai am nimic bun în mine. Dar tot nu disperez. Am conștiința pe deplin împăcată că mi-am făcut numai datoria. Pot muri liniștit în orice clipă. Socot că mi-am împlinit misiunea pe acest pământ. Un singur lucru mă mai reține și adesea mă tulbură: soția și copiii, care, omenește vorbind, au nevoie de cele ale pământului. Dar iarăși îmi zic: Cel ce dă hrană tuturor, ploaie la vreme, podoabă florilor câmpului, etc., va avea El grijă și de scumpii mei... Sunt în aceste clipe soldatul care cade zdrobit de gloanțe, dar steagul îl ține sus, în semn că nu s-a predat inamicului...

Eu nu m-am predat. Am luptat, am suferit, dar nu m-am predat, de la țintă nu m-am abătut. Acum când nu mai am nici o putere, știu sigur că Domnul Însuși, va desăvârși totul. În mâinile Lui le-am încredințat toate - și stau așteptând plinirea voii Lui.

În tot momentul mă rog pentru sf. voastră și scumpă ostășia Domnului. Domnul a voit ca să înțeleg toate frământările sf. voastre și să mă identific deplin cu această Lucrare divină. Poate și de aceea am suferit mult, ca să înțeleg mult.

Acum am timp mult de rugăciune. Altceva nu pot face. De citit nu pot, de vorbit deloc, de scris foarte, foarte greu. Așa că doar mă rog...

Nemaiputând scrie vă salut și vă îmbrățișez trimițând și tuturor celorlalți dragostea mea în Domnul Isus...

22 noiembrie 1936

Preot Vasile Ouatu.

În 14 februarie 1937 Isus Biruitorul publica anunțul următor:

„O zi de rugăciune pentru părintele Vasile. Dragul nostru părinte Vasile Ouatu de la București se află într-o stare foarte grozavă. De luni de zile se chinuie în dureri mari cu călduri de 39̊. I s-a topit trupușorul, dar credința îl ține în brațele Domnului. Frați iubiți, la rugăciune fierbinte pentru iubitul nostru care și-a pus în cumpănă și viața sa pentru cauza și luptele Domnului. Acum, duminică, vom ținea pe toată țara o zi specială de rugăciune pentru el... Să ne rugăm Domnului, dacă este voia Lui, să ni-l mai țină în viață pe acest scump și iubit luptător...”

Dar cu o săptămână mai târziu Isus Biruitorul din 21 februarie 1937 în ediție specială, publica scris de mâna părintelui Iosif, următoarele:

„A trecut la Domnul preaiubitul nostru luptător, părintele Vasile Ouatu de la București...

O veste de durere împărtășim fraților de la fronturi. Dragul și scumpul nostru

Vasile Ouatu de la București a adormit în Domnul în seara zilei de vineri,

19 februarie 1937.

S-a stins cel ce s-a adus pe sine-și ca o jertfă vie, sfântă și plăcută lui Dumnezeu (Rom. 12, 1) - pentru Cauza Lui.

S-a stins cel ce nu s-a cruțat și n-a cruțat nimic ci totul a pus în lupta cea sfântă a Domnului.

S-a stins cel ce a stat pe front până i s-a stins graiul și a căzut sub greutatea bolii.

S-a stins cel ce L-a iubit pe Domnul și lupta Lui în lume mai mult decât pe soția lui, pe copiii lui, sănătatea lui și viața lui (Mat. 10, 37).

S-a stins cel ce și-a cheltuit bucuros și viața lui pentru turma și frații lui (2 Cor. 12, 15).

S-a stins cel ce n-a știut decât un singur lucru: să lupte - și a luptat. Să sufere - și a suferit. Să se jertfească, - și s-a jertfit. Să sufle din trâmbiță, - și a trâmbițat! A fost prigonit, bârfit, batjocorit, hulit, - dar le-a suferit pe toate privind țintă la Căpetenia și Desăvârșirea Credinței noastre (Evrei 12, 2).

S-a stins un viteaz al Domnului pe care solia morții, solia chemării la Domnul, l-a aflat pe front, ținând sus steagul Domnului Isus...

...În temelia războiului nostru cel sfânt, alături de Jertfa cea Mare și Scumpă a Scumpului nostru Mântuitor Isus Hristos, avem de acum și jertfele copiilor Lui. Avem și jertfele luptătorilor Lui. Iată acum și jertfa scumpului nostru părinte Vasile. Iar jertfele acestea sunt și ele o chezășie a biruinței noastre, pentru că prin Jertfă a biruit Evanghelia - și numai prin jertfă biruie și azi. Orice biruință vine numai prin jertfă.

Scumpii noștri frați din toată țara!

A plecat la Domnul dragul nostru părinte Vasile. Iar noi cei rămași trebuie să arătăm că știm prețui dragostea și jertfa scumpului nostru luptător. De aceea, în Numele Domnului vă rugăm:

1. În înțelegere cu preoții, să se facă rugăciuni și parastase în toate sfintele biserici, iar în ziua înmormântării, marți la amiază, să se tragă clopotele.

2. În toate adunările și întrunirile noastre frățești să cinstim amintirea scumpului nostru, rugându-ne pentru veșnica lui odihnă.

3. Scumpul nostru va fi înmormântat marți, 23 februarie. Pentru această zi toți frații din apropierea capitalei și până la cele mai mari depărtări se vor aduna cu toții la București... Cei din depărtări vor trimite câte un delegat pentru ca întreagă Oastea Domnului să-l petrecem la locul de odihnă...

4. Steagurile Oastei vor veni îndoliate.

5. Ziua înmormântării va fi zi de post și rugăciune pentru toți frații.

6. În fiecare an, la Praznicul Cincizecimii îi vom prăznui amintirea printr-un pelerinaj la mormântul său.

7. Pentru ziua înmormântării sunt chemați la București toți preoții ostași și binevoitori. După putință, de va fi cu voia Domnului va merge și părintele Iosif de la Sibiu...”

„Cum s-a stins părintele Vasile.

S-a stins la vârsta de 33 de ani.

A căzut pe front prima dată în anul 1930, când a zăcut în Sanatoriul de la Geoagiu, împreună cu părintele Iosif.

După ce s-a întremat puțin s-a reîntors din nou la front... până când cu prilejul unei adunări, a stropit masa cu sângele pieptului său...

Așa a mers din căderi și ridicări, din luptă în luptă, din spital în spital, până când... boala i-a topit cu totul trupușorul. În timpul din urmă avea doar o greutate de 32 de kg. Întors la București era numai o umbră. A chinuit mult, dar credința l-a ținut până la sfârșit în lupta și în brațele Domnului.

S-a stins în seara zilei de 19 februarie...

Pe urma lui rămân trei copilași - și o îndurerată soție.

Ca rod al ostenelilor sale rămâne o monumentală biserică în cartierul Ghencea (una dintre cele mai mari din București), o Oaste puternică și alte multe înfăptuiri despre care vom mai vorbi...”

În nr. următor (din 28 feb. 1937) se publică pe larg o dare de seamă despre:

„Înmormântarea părintelui Vasile...

O durere înălțătoare și sfințitoare.

72 de frați și surori au depus legământul în fața sicriului și jertfei sale. Frați din toată țara s-au strâns la București, având între ei și pe păr. Iosif de la Sibiu și Vladimir din Basarabia. O mulțime de 10.000 de oameni l-au petrecut la mormânt. Slujba înmormântării a fost oficiată de vicarul patriarhiei, arhiereul Irineu Mihălcescu cu un sobor de 15 preoți. Au vorbit o mulțime de preoți și frați.

Momentul cel mai impresionant a fost vorbirea părintelui Iosif. La chemarea sa, din mijlocul mulțimii s-au apropiat pentru legământ 72 de suflete. Momentul legământului depus în fața părintelui Iosif și lângă sicriul părintelui Vasile, a fost cutremurător. Cuvântarea părintelui Iosif de atunci este plină de o unică putere. Ne pare rău că nu o putem publica, din pricina spațiului de aici. Vorbirile celorlalți au fost pline de putere și de lacrimi... Printre ei au fost păr. Vladimir, Coman, Lazăr și Stoica, generalul Rudinschi, fr. Ioan Marini, fr. Pavel Malița, I. Dragomir, Gh. M. Enică, V. Constantinescu, C. Pârvu - și alții”.

În fața amintirii vii a acestui mare și curajos biruitor al luptei Domnului, ne gândim la cântările noastre:

Hristos nu are morți! - câți poartă

în ei Sămânța lui Hristos,

trăiesc măreț și ard și luptă

cu suflet nalt și curajos

cu viața lor și moartea lor

vestesc pe-un Viu Mântuitor

ce veșnic e Biruitor...

Hristos nu are-nvinși! câți luptă

pentru-Adevăr cu El încinși,

prin orice-nfrângeri - se înalță

din orice foc, - ies mai aprinși

din jertfa lor, cu slava lor

cinstesc pe-un Scump Biruitor...

Și la adevărul că:

Cei ce-odihnesc în Domnul, nici unii n-au murit

ci dorm frumos ca după o muncă fericită

- pe chipul lor cel veșnic e-un zâmbet strălucit

lăsat de datoria cu dragoste-mplinită.

...Priviți, acum când drumul la capăt le-a ajuns

cât de măreț e cerul în care ei intrară,

în sfintele lor umbre ce soare-a fost ascuns

și cât de sfinte umbre prin lume ei lăsară.

...Nu-ți pese de viață ostaș al lui Hristos,

o clipă nu sta-n cumpăt a ți-o jertfi iubirii

nu-i mausoleu pe lume slăvit și glorios

cât cel care-și înalță Isus Hristos martirii.

Nu-ți pară rău de moarte, viteaz al lui Isus

căci moartea-i o clipită, dar slava-i nemurire

nu înaintea morții - ci după ea, ți-a spus

Hristos că te așteaptă a slavei răsplătire.

Cei care mor în Domnul - și pentru El, - sunt vii

mai vii ca toți eroii oricăror alte sfere

ei strălucesc pe-ntinsul întregii veșnicii

cu slava care-i nalță Întâia Înviere...

Între timp - și marea Lucrare a Domnului mergea cu biruință înainte! Dădea vrăjmașul loviturile cele mai mari, dar și Domnul dădea biruințele cele mai mari. În fiecare număr, foaia Isus Biruitorul publica vești nemaiauzite despre întâmplări ca pe vremea primilor creștini. Iată de exemplu una:

„Din biruințele Oastei Domnului Isus Biruitorul

Într-o adunare a Oastei din Avrig, un Zacheu împarte plângând 960 de lei la 14 oameni pe care îi păgubise. Mărturisirea lui răscolește toate sufletele și tot satul. Din mulțime se ridică încă un Zacheu...”

Însă cu păcatul trebuie luptat pe viață și pe moarte... Taina fărădelegii pătrunsese până în locul sfânt iar cu păcatul trebuie luptat nu numai până la biserică ci și în ea. Duhul necurat caută să întineze tot ce este sfânt și să-și bage spurcăciunile sale până la altar.

Încă un exemplu despre cum se ducea lupta aceasta:

„Și pentru asta voi fi pedepsit!

Idolul Baal n-are ce căuta în biserică. Afară cu el! Noi luptăm pentru o biserică a lui Hristos...

Și pe o pagină întreagă se arăta că balurile și dansurile sunt lucrul diavolului, iar o mulțime de biserici din țară organizează în numele și în folosul Bisericii astfel de lucruri satanice. Iar noi pentru că ne-am ridicat cu Evanghelia împotriva acestor lucruri, suntem osândiți și pedepsiți...”

Învinuitorii bisericești săreau din toate părțile scornind tot felul de acuze, care de care mai răuvoitoare. Iată de pildă una, publicată de Isus Biruitorul din 26 ianuarie 1937:

„Suntem mustrați că ne pierdem ziua și noaptea în nesfârșite rugăciuni... Iar aceasta o face în revista Glasul Monahilor preotul dr. Marin Ionescu, profesor de teologie, doctor în teologie și parcă la biserica Cuibul cu barză din București... Acesta denunță Oastea Domnului numind-o cuib de anarhie socială, care îngroașă numărul șomerilor care își pierd ziua și noaptea în rugăciuni nesfârșite... apoi o denunță Ministerului de Interne pentru a stârni ca pe o propagandă de anarhie socială și de dezechilibru moral, ca pe o organizație bizară, străină de spiritul religios și național al neamului...

I se răspunde potrivit Sfintei Scripturi: Grozavă acuză! Teribilă! Auziți, un preot doctor în teologie ne acuză că ne pierdem ziua și noaptea în nesfârșite rugăciuni... Dar ce zice Cuvântul lui Dumnezeu în atâtea și atâtea locuri? - Nu să priveghem și să ne rugăm?...”

Nedreptul bârfitor e pus la punct printr-un articol puternic scris și dovedit de Sf. Scriptură. Dar răutatea acestor martori mincinoși scornea mereu alte învinuiri. Și cine avea timp să le răspundă tuturor?

Însă Domnul era cu noi și Lucrarea mergea din biruință în biruință.

Mașina Oastei...

Se ivise marea nevoie de a se trimite grabnic prin țară diferite cărți în centre și frați la diferite adunări. Trimiterea cu poșta era greoaie, formalități multe, întârzieri mari. La fel și cererile de misionari în diferitele părți ale țării erau stăruitoare și multe.

O mașină a Oastei care să acopere toate aceste trebuințe ar fi atât de binevenită.

Ideea a venit tot dintr-o scânteie a Duhului Sfânt - și pentru că era adevărată, a prins.

S-a făcut un apel, frații au răspuns și în nr. 7 din 21 februarie 1937, Isus Biruitorul publica următoarea veste de bucurie:

Slăvit să fie Domnul! - Avem o nouă izbândă în Lucrarea Lui.

După ce am pus în slujba Domnului o tipografie, o librărie, o foaie, o editură, o compactorie, - avem acum și o mașină pusă în slujba Domnului. Rămâne să mai avem și casa Isus Biruitorul care să le adăpostească pe toate. Fraților, încă un hop-rup ca să avem și casa Isus Biruitorul ...

Timp de 14 ani am muncit la zidirea sufletească a poporului nostru. S-a muncit - așa cum muncea odinioară Neemia - și cu mistria și cu trâmbița; și cu plugul și cu jertfa. Iar Domnul de Sus a binecuvântat munca și jertfa aceasta...

Cu greutăți și jertfe care ajunseseră până la patul de moarte de la Davos și Geoagiu, s-a pus în slujba Domnului o tipografie, apoi o librărie, o foaie, o editură de cărți religioase, o compactorie - după care s-a anunțat acum și o camionetă, un crainic de foc care să alerge prin țară cu Biblii și misionari de la Oastea Domnului...

Slăvit să fie Domnul, în sfârșit iată avem și o mașină pusă în slujba Lui...

...Înfăptuit acum și acest lucru, ne mai rămâne înfăptuirea din urmă: O măreață casă care să adăpostească și să cuprindă sub aripile unui acoperiș toate aceste înfăptuiri... Avem toată nădejdea că Domnul ne va ajuta și în înfăptuirea acestui lucru măreț.

...Fraților, încă un hop-rup. Ajută-ne Doamne, ca să avem și casa Isus Biruitorul.

21 februarie 1937.

Casa „Isus Biruitorul” Îndată după propunerea de cumpărare a unei mașini - veni tot din rândurile fraților din țară propunerea pentru o casă Isus Biruitorul, care să le adăpostească pe toate, spre a nu fi siliți să stăm împrăștiați prin tot orașul, cu una aici, cu alta colo. Căci într-adevăr după cum am mai spus, eram numai pe drumuri. Tipografia era într-o parte, librăria în alta, locuința noastră în alta, părintele în alta...

După scurtă vreme proprietarii măreau chiria sau desfăceau contractul - și iarăși mutări și iarăși muncă și iarăși pierderi. Numai cine a trăit în astfel de condiții știe ce greu se poate lucra stând mereu tot sub grija și groaza mutărilor. Multe lucruri ni s-au pierdut și ni s-au distrus cu necazurile acestea... Cărți și manuscrise căzute prin ape și noroaie, rupte de lăzi, zdrobite de mobilă, pierdute pe drum, călcate în picioare de căruțași sau de roțile mașinilor...

...Acum, în sfârșit, se lumina o salvare... Mulți frați răspundeau cu însuflețire și dădeau cu dragă inimă pentru lucrul Domnului. Foaia Isus Biruitorul publica număr de număr anunțuri ca acestea:

Din toate părțile vin daruri și scrisori pentru casa Isus Biruitorul... Daruri de 1.000 de lei... Alte daruri... Până acum s-au adunat lei... va urma...

Cum se poate ca în fața acestor mari și entuziaste înfăptuiri, Satana să stea nepăsător?

Nu stătea: lucra și el!

În vremea aceasta fu dată marea lovitură cu Oprișan – „Secașul” de la București. Atunci ieși pe față tot ce ținuse el în ascuns. Prin foile Mitropoliei și la porunca Mitropolitului dădu și el lovitura de moarte, drept în inimă părintelui Iosif. Tot ce știa, din tot ce-i împărtășise cu tot sufletul său părintele Iosif, în anii săi cei mai zbuciumați - și în momente când prefăcătoria lui Oprișan era cea mai desăvârșită - el arunca acum în noroi, călca în picioare - și se întorcea să rupă pe cel ce îi încredințase aceste mărgăritare ca unui prieten.

În Isus Biruitorul din 14 feb. 1937, părintele Iosif fu silit să publice cu durere:

„Un răspuns pentru fr. I. Gr. Oprișan... (Desprindem acum din acest răspuns doar câteva rânduri, urmând ca mai târziu să dăm, în cartea asta, un întreg capitol referitor la rolul lui I. Gr. Oprișan în viața Oastei Domnului și în viața părintelui Iosif Trifa - în cei cinci ani de la venirea lui în Oaste și până la plecarea din ea):

...Referitor la cele spuse de I. Gr. Oprișan - scrise părintele Iosif acolo - voi spune pe scurt numai atât:

Fr. I. Gr. Oprișan mi-a fost prietenul căruia i-am încredințat tot aurul inimii și încrederii mele. L-am iubit și m-am încrezut în el ca în nimeni altul din această lume. Toate frământările mele și tot zbuciumul meu în legătură cu creația Oastei i le-am împărtășit lui. De pe patul de moarte de la Davos și Geoagiu, lui i-am trimis ultimele mele scrisori testamentare.

Din corespondența anilor din urmă fr. Oprișan știe despre zbuciumul și frământările mele de a putea asigura voluntariatul Oastei și ferirea ei de o oficializare rău înțeleasă care să-i ia Duhul și viața. Prin toată legătura mea cu fr. Oprișan trece ca un fir roșu această frământare.

Iar acum, desigur că mă doare, îmi vine să strig de durere, văzând cum fr. Oprișan aruncă aceste mărgăritare în noroi.

Văd cum își bate joc de dragostea și încrederea ce i-am păstrat-o, rupând tendențios crâmpeie din legăturile noastre cu scopul de a mă discredita. Cel ce mânca din pâinea dragostei mele își ridică și el călcâiul acum împotriva mea. Precum se vede, mi-a fost dat să trăiesc și durerea aceasta.

De altcum, toată purtarea fr. Oprișan, de când a început conflictul, este plină de șovăieli și îndoieli. Când a izbucnit mai întâi conflictul, fr. Oprișan s-a retras într-o lungă tăcere încât toate fronturile se întrebau mirate: unde este ofițerul Oprișan? După câteva luni, la o întâlnire în București, rugându-ne în camera hotelului Bulevard (era de față și sora Goran) fr. Oprișan a izbucnit în plâns mărturisindu-și părerea de rău că n-a fost de la început cu frații care nu s-au intimidat. Ne-am sărutat - și mi-a strecurat în mână primul articol cu care revenea pe frontul și în foaia Isus Biruitorul.

După caterisirea a doua de la Sibiu (a Consistoriului Mitropolitan) - fr. Oprișan a stăruit pentru recurs la București unde va interveni și el ca să fiu judecat după dreptate... Văzând că înaintarea caterisirii la București întârzie, fr. I. Gr. Oprișan îmi scria: ...Diavolul voiește ca Oastea să fie o lucrare regională. Un ierarh să se împăneze cu ea, punând-o ca pe o floare la butonieră. De aceea a și evitat să o lămurească vreodată la Sinod. Dar Domnul a voit ca înșiși ierarhii, în for de judecată, să-și audă mărturisirea. Ei vor trebui să judece. Pentru a avea prilejul unic să le arați însărcinarea. Vor trebui zguduite șandramalele. Ostașii vor trebui să dea un examen de solidaritate supremă. Dar precum vezi, Mitropolitul cel puțin pentru moment evită așa ceva. El crede că voi muri de amărăciune sub pedeapsa lui și numele îți va rămâne pătat. De aceea trebuie bravat acest tact diavolesc...

După caterisirea de la Sf. Sinod fr. Oprișan, cuprins de o mare frică, m-a sfătuit și mi-a scris că nu mai e nimic de făcut decât să intru în tăcere spunându-mi că el nu mă mai poate urma decât în tăcere. Dar printr-o scrisoare a lui Paschia, mi-a dat să înțeleg că-și teme serviciul. Și astfel fr. Oprișan m-a lăsat iar singur în drum și a intrat iarăși în tăcere.

Între timp am căzut greu bolnav la Brașov. Aici vine apoi un lucru urât, o săgeată pe care biata-mi inimioară o simte și azi. După ce aflase din foaie că sunt greu bolnav, fr. Oprișan fără să fi avut noi nimic rău laolaltă, a ieșit cu atitudine contra mea prin Lumina Satelor. Celui ce îi dăruisem tot aurul dragostei și încrederii mele m-a lovit tocmai când mă chinuiam în dureri de moarte și nu mă puteam apăra. Se împlinise ceea ce scria Iov: „Cel ce sufere are drept la mila prietenului...” frații mei s-au arătat înșelători ca un pârâu, un sloi le tulbură cursul apei... vine arșița și se uscă (Iov 6, 14-17). Și după toate acestea tot fr. Oprișan este indignat că l-am refuzat să mă „sărute” din nou cu o nouă scrisoare de „dragoste”. (I s-a refuzat o scrisoare!). Dar și Mântuitorul a socotit că e destul o sărutare...”

După un an de la aceasta părintele Iosif era în sicriu. Fratele Oprișan ca toți ceilalți lăudați din București n-au venit nici măcar pentru o clipă lângă sicriul său. Așa oameni au fost.

O frumoasă atitudine a avut până la moartea păr. Iosif și fr. Tudusciuc.

În același I. B. nr. 15 din 11 aprilie 1937 care avea să fie ultimul din foaia Isus Biruitorul scris de păr. Iosif, - scrie și Tudusciuc următoarele:

„Și apostolii au fost dați afară din Templu...

Și anul acesta și anul trecut tocmai de Săptămâna Patimilor ni s-a dat și nouă să auzim vești triste de la Sibiu. Anul trecut am simțit mare durere și chiar revoltă sufletească. Anul acesta veștile triste le-am primit cu liniște deplină... Ne-am dat seama că e normal să fie așa... Cu Mântuitorul și cu apostolii Săi același lucru s-a petrecut. Astăzi noi vedem cu ochii cum se împlinește Scriptura... Părintele Trifa a declarat solemn adevărul că nu se desparte de Biserică cu nici un chip... Pentru noi fie că va mai purta sau nu titlul de preot - nu mai interesează. El rămâne părintele nostru și noi îi cerem hrana duhovnicească de care avem nevoie să ne potolim foamea și setea sufletului, așa cum am făcut până acum...

Noi cunoaștem pe mulți preoți care se folosesc de scrierile părintelui Trifa, dar pe el îl bârfesc din dos... Noi rămânem pe totdeauna hotărâți alături de cauza Domnului, lângă părintele Iosif.

Iar dacă pentru asta și noi vom fi dați afară din Biserică, vom face și noi ca apostolii Domnului, vom merge din nou și nu vom părăsi Biserica ci vom mărturisi acolo Adevărul Evangheliei. Dorim și noi pacea, dar dacă pentru asta ni se cere să-l ucidem cu pietre pe părintele nostru, apoi ne lipsim de așa pace”.

Ioan Tudusciuc.

Ce frumos legământ lua atunci fratele Tudusciuc! O, dacă ar fi rămas în el așa până la sfârșit...

În același număr, Nicolae Vonica scria și el:

„Pentru ceasul de acum...

Iubiții mei frați ostași ai Domnului, n-am mai scris demult la foaia noastră scumpă... Am stat puțin pe o parte și am așteptat să se limpezească lucrurile... De aproape un an n-am mai sunat din trâmbița lui Isus Biruitorul. Că am făcut bine sau rău, las pe Domnul să mă judece... El știe că dacă până acum n-am putut înăbuși glasul sfânt al inimii mele, de acum încolo nu mai pot tăcea... de acum încolo știu că ar fi rău să mai tac. Căci iată glasurile încep să se amestece. Unii zic la luptă înainte, alții zic stați pe loc, iar alții întoarceți-vă înapoi! Ce vom face? - își zic cei slabi. Mulți sunt în încurcătură, iar vrăjmașul cel neadormit, diavolul, lucrează cu putere ca să se folosească de această tulburare.

Deci cum voi tăcea eu acum? Cum nu voi ține eu sus Cuvântul Vieții? (Filip. 2, 16). Căci va fi vai de mine dacă nu voi vesti Evanghelia (1 Cor. 9, 16).

Și acum scumpii mei frați, - e o vreme când Cuvântul Adevărului trebuie ținut sus, să-l vadă toți și să se ia după El și nu după amăgiri... să nu ne întoarcem înapoi la vărsătura de care ne-am despărțit (2 Petru 2, 22)... E o vreme când fiecare trebuie să sară cu hotărâre la luptă... Noi nu ne luptăm cu sf. noastră Biserică ori cu învățăturile ei mântuitoare. Noi ne luptăm cu păcatul...

Să nu ne amăgim fraților, părintele Iosif nu e contra Bisericii... ci vrea o Biserică vie, luptătoare contra păcatului... E o amestecătură de glasuri acum - dar nădăjduim că glasul răspicat al părintelui Iosif va fi înțeles și mai marii Bisericii vor înțelege.

...Dar dacă totuși părintele Iosif va fi aruncat cu sila de la sânul Bisericii noastre, noi vom striga împreună cu el - și câini de ne-ați socoti, tot de la masa stăpânului ne hrănim... așa ne scrie fr. Popa Petru și frații de la Valea Jiului... și așa spunem și noi toți frații de pretutindeni că rămânem pe totdeauna lângă el, în Biserica noastră.

Deci parola ceasului de față este: la luptă, înainte. Nici un pas înapoi spre vărsătura lumii. Așa să ne ajute Dumnezeu...”

Nicolae Vonica - licențiat în teologie.

Iată-l și pe fr. Vonica cu un alt legământ... veșnic, care și acesta a ținut doar câteva luni. Încă puțin și se va vedea ce a făcut calfa aceasta.

Și tot așa s-au mai legat mulți, mulți atunci.

Foaia în care apăreau acestea - după cum am mai spus avea să fie ultimul număr al foii Isus Biruitorul apărut în timpul vieții părintelui Iosif.

În aprilie 1937, puterile întunericului izbutiră din nou să oprească foaia cea atât de dragă fraților. Se rupse astfel legătura atât de necesară dintre ei și părintele lor sufletesc... Făclia luminată care luminase atâtea suflete și înălțase atâtea adevăruri, fusese smulsă din mâna trimisului ceresc, tocmai într-o vreme când era cea mai multă nevoie de ea. Trâmbița încetase, tocmai în ceasul când în lupta Domnului era cea mai mare trebuință de un suflet deslușit și hotărâtor...

Lovitura vrăjmașului veni pe neașteptate și fu neînduplecată.

Prigonitorul jubila.

Îi reușise din plin și această lovitură.

Era iarăși în preajma Săptămânii Patimilor.

Peste noul Iov al lui Hristos în vremea aceea veni și o altă lovitură:

Boala i se agravă din nou și trebui să fie internat de urgență pentru altă operație, a 6-a.

Din toate părțile curgeau asupra Oastei, asupra părintelui bolnav, asupra fraților, loviturile, presiunile, amenințările, mărturiile mincinoase, acuzele nedrepte...

Foile Mitropoliei trăgeau ca niște mitraliere din plin... iar Lucrarea Domnului stătea ca într-un câmp descoperit, fără nici o apărare și fără nici un grai, în bătaia tuturor armelor vrăjmașe.

Părintele Iosif zăcea afară din cetate și suferea grindina și pietrele din afară, - ca și arsurile ranelor dinăuntru, întocmai ca un martir...

Durerea lui cea mai mare era însă cea pentru frații de la fronturi... Nume tot mai lăudate de preoți și cărturari, care fuseseră înainte frați treceau acum cu grabă în tabăra Mitropoliei. Iar ca să se pună bine cu stăpânul, aruncau care mai de care, cu cele mai grele pietre și murdării în binefăcătorul lor de ieri, care se chinuia între moarte și viață pe crucea patului său...

Omul lui Dumnezeu se găsea în mijlocul celei mai grele singurătăți.

Viorel trântise ușa furios și plecă după cum am văzut fără a vrea să mai știe nimic nici de Domnul, nici de Lucrare, nici de unchiul, - binefăcătorul său. Era robit și orbit de tot de politica și neascultarea lui pe la București.

Titus - era și el absorbit de școală, de nevoile tipografiei, - și într-o măsură de influența lui Viorel.

Vonica își sfâșiase inima între nevastă cu dorința slujbei de preot - și între dragostea de Lucrarea Domnului. Se vede bine că nevasta și slujba îi vor cuceri în curând toată inima. El se clătina ca un om amețit. Și în curând a și căzut.

Eu eram departe, ținut de obligațiile stagiului militar. Mi se frigea inima și stăteam ca pe jar, așteptând să vină toamna eliberării ca să mă întorc iarăși lângă părintele... Dar până atunci mai era mult...

Numai fr. Marini mai era în vremea aceea lângă părintele. El era martorul și părtașul acelei arderi și frământări în căutarea unei ieșiri din această stare înăbușitoare.

„Ecoul” și „Alarma”.

Dar Dumnezeu care auzi strigătul lucrătorului Său și al Lucrării Sale - aduse o lumină.

De aici parcă începe iarăși un capitol de evanghelie care ar suna cam așa:

...În vremea aceea trăia în orașul Făgăraș un om al lui Dumnezeu. El se numea Octavian Metea și era de meserie avocat și ziarist. Corespondent al ziarului Universul de la București (cel mai mare și mai vechi ziar de pe atunci din țară). Octavian Metea avea el însuși un ziar pe numele lui, Ecoul care apărea local și în tiraj mic.

Ca ziarist, acest om cunoștea toată istoria Oastei și toată tragedia petrecută la Sibiu. Ca om al lui Dumnezeu el a devenit atunci un al doilea Cirinean - după păr. Vasile Ouatu cu foaia sa Ostașul Domnului, - care ajuta la purtarea crucii, pe acest calvar al Oastei și al părintelui Iosif.

Prin mijlocirea fr. I. V. Lazăr din Făgăraș, s-a ajuns la acest om. A fost rugat să împrumute gazeta lui ca un înlocuitor al foii Isus Biruitorul - până când acesta va putea să apară din nou.

Văzând situația grea în care se afla dreptatea părintelui și adevărul Oastei - Dl. Metea și-a oferit îndată și cu largă inimă, ziarul său pentru graiul părintelui către frați.

Astfel fr. Marini plecă la Făgăraș și după 3 luni de la oprirea foii I. B., la data de 1 august 1937, apăru Ecoul cu fr. Ioan Marini, ca redactor.

Directorul, Octavian Metea scria pe prima pagină:

„Cuvânt către frații cititori

- Pornim din nou la drum cu alte forțe pentru o nouă luptă.

Azi, când satele sunt lipsite de un informator cinstit, când agitatori și iresponsabili otrăvesc viața spirituală a poporului nostru numai cu vorbe, făcând din minciună o armă iar din calomnie o dogmă, - pornim la drum... Azi când în numele Crucii se comit crime, când viitori preoți cu securea și revolverul își ciopârțesc fratele în loc să-i aline durerile sufletești și trupești, - poporul trebuie îndrumat să cunoască adevărul și calea cea dreaptă.

Noi vom sluji adevărul și îl vom trâmbița prin aceste coloane, fie el oricât de dureros, numai servind adevărul o gazetă își justifică viața. Țelurile noastre sunt lupta cinstită în Numele Domnului pentru Adevăr, Credință și Lumină.

Iată un întreg program, o întreagă operă de înfăptuit... Pornim la drum cu ajutorul lui Dumnezeu, pentru înfăptuirea voii Lui...”

Fr. Marini striga și el îndemnul „Hotărâți și statornici”, tot în pag. 1.

Pe celelalte pagini rapoarte și descrieri ale marilor adunări frățești din țară, iar în pag. 3 un dureros comunicat despre starea părintelui Iosif:

„A șaptea operație

Durerea ne încearcă iarăși din greu. Sunt abia 2 luni de zile de când scumpul nostru părinte a avut să sufere pentru a șasea oară o operație care l-a slăbit nespus de mult. A rămas numai pielea și oasele. În fiecare zi este mutat de 2-3 ori de pe un pat pe altul. Suferințele îi sunt nespus de grele... Cu febră până la peste 39°, acest om al durerilor se topește ca o lumânare pe altar. Și în această stare fiind, a trebuit să fie dus din nou la operație. Un os este atacat de boală și trebuie să fie tăiat. Și astfel marți, în 27 iulie, cuțitul și ferăstrăul doctorului au tăiat din nou, deschizând o nouă rană în corpul acesta plin de rane și de dureri.

Iar pe lângă aceste suferințe nespuse, mai e și alungat, batjocorit și pedepsit de oameni, luându-i-se și mijlocul de trai prin oprirea foii, amenințat cu oprirea cărților, cu închiderea tipografiei și librăriei și târât prin judecăți și procese ca un răufăcător. El însă le rabdă pe toate liniștit și împăcat sufletește știind că merge pe urmele Stăpânului său Isus Hristos, care ne-a dat nouă o pildă să călcăm pe urmele Lui (1 Petru 2, 21).

Ostașii Domnului, purtând o veșnică recunoștință celui ce i-a adus la lumina Evangheliei, stau îngenuncheați la picioarele Crucii Domnului Isus și se roagă pentru sănătatea și izbăvirea părintelui lor iubit și pentru un nou grai spre vestirea Evangheliei lui Hristos și îndrumarea noastră pe căile Lui...”

În chiar zilele acestor încercări acest martir al lui Hristos, de pe rugul și altarul de jertfă pe care se afla, a trebuit să scrie răspunsul de mai jos, dat nelegiuiților și grașilor săi batjocoritori:

„O declarație

În seara zilei prime din Rusaliile anului acestuia, cu prilejul Congresului Oastei Domnului, m-au cercetat preoții Gh. Paschia din București și Aurel Nanu din Sibiu.

Păr. Paschia mi-a spus că mergând pe la patriarhie, I.P.S. Sa Patriarhul a dat o declarație preoților Oastei din București să-i spună aceluia din pricina căruia se petrec toate tulburările acestea: Să înceteze nebunia aceasta; nu-l vreau să-l știu spunând în rătăcire. Să intre îndată în ascultare și să-și ceară iertarea Bisericii (eu cunoscând spiritul plin de dragoste în care vorbește I.P.S. Sa Patriarhul, contestez veracitatea acestor cuvinte). Păr. Paschia n-a spus nimic că are delegația preoților din București.

La această invitație eu am arătat pe larg că toată chestiunea e un lucru de conștiință. S-au făcut pentru Oaste niște statute și regulamente pe care conștiința mea și răspunderea sufletească ce o am în Oaste nu le poate primi. Le-am spus lămurit că toate aceste lucruri sunt precizate pe larg în articolul Pe calea Crucii Domnului Isus: din foaia Isus Biruitorul nr. 5 din 1937.

S-a început apoi o discuție mai largă, tot timpul fiind vorba mai mult despre statutele Oastei.

Am spus că intrând acum statutele în aplicare, încercarea unei înțelegeri e cam târzie.

A fost timp destul pentru înțelegere pașnică și binecuvântată când am propus de 5 ori un mare sfat al Oastei în care să se pună la punct toate chestiunile Oastei care privesc bunul mers al mișcării. Eu până voi intra în mormânt nu pot înțelege de ce I.P.S. Sa Mitropolitul Nicolae a refuzat totdeauna categoric aceste sfaturi.

L-am întrebat pe păr. Paschia ce aduce anume, concret, pentru înțelegere. Mi-a răspuns să merg mâine (în lunea de Rusalii) în adunarea de la Thalia și acolo în fața ierarhului și a adunării să-mi cer iertare și să intru în ascultare.

Adică mi se cerea să merg în sala Thalia, să intru în statutele și regulamentele Oastei, să calc solemn peste graiul conștiinței mele și peste mărturisirile mele din articolul Pe calea Crucii Domnului Isus, să trădez cauza Domnului făcându-mă complice la asasinarea Oastei și să-mi închei viața pierzându-mi sufletul.

Firește, așa ceva era imposibil (păr. Paschia m-a îmbiat să mă duc la Thalia pe brațele dragostei numai ca să pot intra în statutele Oastei).

Între altele păr. Paschia mi-a spus că statutele nu mai pot fi o piedică după ce s-au îndreptat (unele) din greșelile arătate de mine prin foaia Isus Biruitorul. I-am spus că statutele sunt greșite prin însăși concepția și esența lor. Cârpirea lor nu poate ajuta nimic. (Un lucru caracteristic s-a petrecut de altfel aci. Când eu am arătat prin foaia Isus Biruitorul unele din greșelile mai mari ale acestor statute, Lumina Satelor a sărit la mine ca la un câine, documentând punct cu punct că greșelile arătate de mine n-au nici un temei. Și pe urmă tot le-a îndreptat, chiar după aprobarea Sf. Sinod. Prin urmare înșiși făcătorii statutelor au recunoscut că au greșit și pot greși).

Cu acestea ne-am despărțit. Și după asta ce se întâmplă? Lumina Satelor, folosindu-se de prilejul că mi-a pus călușul în gură ca să nu mai pot grăi și să nu mă mai pot apăra, a dat această discuție într-un chip revoltător de mistificat (mincinos). A scris un fulgerător articol iscălit de patru preoți și laici din București și trei din Sibiu, făcând prin aceste iscălituri încurcătura printre cititori că o delegație de 7 preoți și laici au fost la mine, când de fapt fuseseră numai doi. Această mistificare s-a făcut ca să facă impresia în popor: Vedeți măi, 7 inși au fost la el în numele Patriarhului și răzvrătitul tot nu vrea să cedeze.

Dar mistificarea nu se oprește numai aici, ci pășește înainte.

Din conversația pe care am avut-o cu păr. Paschia se dau numai frânturi eronate și tendențioase. Se repetă mereu vorbele că eu am spus... Am o conștiință. Și aceasta nu mă lasă. Eu nu mă mai pot întoarce, etc., etc. - dar nu se amintește nici măcar un cuvânt despre statutele Oastei, despre care tot timpul fusese vorba și din cauza cărora spuneam că nu mă pot întoarce. Această revoltătoare mistificare s-a făcut anumit ca să ducă în eroare pe frații de la fronturi. Lumina Satelor o și dă pe față încheind articolul cu vorbe ca acestea: Vedeți fraților, Capul răzvrătiților a respins până la sfârșit iubirea și îndrumarea Bisericii.

Astfel de acuzări urâte și necreștinești noi le respingem cu toată durerea. Bunul Dumnezeu să vadă și să judece.

Și cu acest prilej eu declar ceea ce am declarat de atâtea ori: Eu nu sunt și n-am fost nicicând contra Bisericii. Eu n-am greșit cu nimic contra învățăturilor și dogmelor Bisericii. Eu am luptat ca să avem Biserica cea vie, cea luptătoare, cea curată și fără pată. Să avem Biserica primilor creștini. Eu sunt numai contra statutelor făcute printr-o neînțelegere care ucide voluntariatul și ființa Oastei și stinge marea înviorare duhovnicească ce s-a pornit în țara noastră. Eu n-am fost și nu sunt contra unei înțelegeri. Să se revină la Oastea cea dintâi, să se pună la punct toate chestiunile care privesc bunul mers al mișcării și atunci liniștea Oastei poate veni.

De încheiere îi rog pe frați să nu dea crezare mistificărilor ce se fac la adresa mea și a lor.

Toate învățăturile și declarațiile mele se află în cărțile Oastei și-n foaia Oastei. Toate cele ce se spun înafară de aceste documente scrise sunt minciuni și mistificări tendențioase.

Domnul să ne aibă în grija îndurării și a Adevărului Său. Slăvit să fie Numele Lui.

Sibiu, la 22 iulie 1937 Iosif Trifa.

Presiunile care se făceau asupra tuturor sprijinitorilor Oastei nu mai cunoșteau nici lege nici rușine. Rând pe rând căzură aproape toți preoții cunoscuți și toți cărturarii în mâinile vrăjmașului de moarte al părintelui Iosif, care se folosea de toate armele nelegiuite ale puterii, politicii și șantajului în acest scop. Unii căzură prizonieri, alții deveniră dezertori apoi colaboratori ai celor care urmăreau asasinarea morală și fizică a Oastei și a întemeietorului ei.

Astfel de presiuni începură imediat și asupra lui Octavian Metea, noul Cirinean, care sărise în ajutorul Oastei.

În nr. 2 (6) al foii Ecoul el scria:

„Cazul părintelui Trifa...

Sunt dator o lămurire, atât celor ce mi-au pus întrebarea cât și celor ce doresc să mi-o pună. Am fost întrebat pentru ce sprijinesc pe părintele Trifa în ziarul meu. Atât acestora cât și tuturor oamenilor de bună credință răspund următoarele:

Personal încă n-am avut fericirea să-l cunosc pe păr. Trifa. Aș fi căutat să-l vizitez, dar sf. sa este încă pe patul de suferință. Dar deși încă nu-l cunosc pe sf. sa - cunosc mișcarea sa, - pot zice revoluția sa spirituală, și o cunosc demult... Am urmărit cu interes această mișcare de redresare sufletească... și știu cât de însemnată este în această criză spirituală... Ridicarea sa a fost o revoluție... Este parcă ceva de neînchipuit ceea ce a reușit să facă acest om prin Oastea Domnului pentru Biserica Ortodoxă și pentru poporul nostru... Dar odată cu dezvoltarea acestei lucrări au apărut și dușmanii ei. Aceștia atacă pe promotorul ei, păr. Trifa, care începe un adevărat calvar... I-a fost suspendată gazeta, amenințată tipografia, caterisit și amenințat cu excomunicarea... dar mișcarea sa merge înainte... continuând să facă binele...

Iată de ce în lupta noastră ne găsim alături de părintele Trifa. Și noi, ca el, slujim adevărul cinstea și căutăm ridicarea morală și materială a poporului nostru, din mijlocul căruia ne-am ridicat. Iată ce aveam de spus”.

„Ecoul” din 8 august 1937 Octavian Metea, avocat.

Nr. 3 (7) din 22 august 1937 al Ecoului aducea:

„O veste îmbucurătoare

În urma operației pe care a avut-o în ultimul timp, părintele Iosif se află mai bine. Temperatura mare a început să-i scadă și noi puteri de muncă încep să-i revină. Domnul lucrează vădit. Să ne rugăm mai departe cu stăruință Scumpului nostru Mântuitor ca să-Și reverse continuu harul Său peste el. Să ni-l țină pe mai departe pe drumul însănătoșirii pe scumpul nostru gornist.

Pentru toată această binecuvântare, slăvit să fie Domnul...”

Fiecare număr al Ecoului apărut în astfel de condiții era o biruință. Dar loviturile organizate împotriva lui continuară cu o furie crescândă. În al patrulea număr, (8), bietul Metea trebui să se apere din nou scriind pe prima pagină:

„Răutatea omenească... Știam - scrie el - că odată ce această gazetă va deveni legătura Oastei cu fronturile, vor apare și dușmanii ei... Cu toate acestea eram mai hotărât ca oricând să nu mă abat de la ideea de a sprijini Oastea, înlocuind cu modeste puteri trâmbița de aur, mântuitoare de suflete: Isus Biruitorul. Ceea ce prevăzusem - s-a întâmplat. Dacă totuși îndemn aceste lucruri n-o fac din interes sau pentru a-mi arăta merite - pe care nu le am! - fiind doar un modest lucrător în via Domnului, ci doar ca frații cititori și opinia publică cinstită să vadă lupta ce se duce pentru nimicirea acestei mișcări vii și pentru înmormântarea ei în niște tipare reci: statutele... Sunt dureros de surprins totuși de nedreptele atacuri care se năpustesc asupra mea, din pricina acelora care se pretind mai marii creștini. Sunt numit eretic, trifiat, baptist, etc.

...Dar fericirea mea este să mă apropii de Dumnezeu (Psalm 73, 28)

Și cât ne va ajuta Dumnezeu vom continua...”

Cu toate acestea foaia continuă să apară, păzită de puterea lui Dumnezeu. Eu, din armată, urmăream cu inima arzând de bucurie fiecare izbândă - și sângerând de durere, fiecare veste rea...

De acolo țineam strâns legătura cu părintele care îmi scria aproape săptămânal, uneori trimițându-mi anumite subiecte pe care să le verific, pentru lucrările sale, cum au fost cele cu crucile Oastei și alte multe poezii care au apărut atunci prin Isus Biruitorul sau prin calendare.

În Oradea urmăream toată Lucrarea Oastei și participam la ea după puterile și libertatea pe care o aveam... Vizitam mai ales două familii: cea a fr. Malița care continua să fie un mare binefăcător pentru mine și pentru mulți frați care treceau prin mari strâmtorări. Și cea a fr. Eftimiu Florea, un suflet mai nou venit în Oaste, dar care s-a predat cu totul Domnului și-I devenise un înflăcărat luptător, întrecând pe mulți dinaintea lui. În casa aceasta de militar modest și suferind, cu soția și șase copii, am fost găzduit atunci și hrănit de multe ori cu o dragoste de adevărat om al lui Dumnezeu. Pe vremea aceea lipsurile erau mai multe, dar și dragostea Domnului în inimi era mai mare.

Fr. Eftimiu Florea era din jud. Alba, de prin părțile Zlatnei, o regiune săracă cu sate de mineri și lemnari. Dintr-un sat de pe acolo - Meteș - a adus el într-o vară pe un tinerel cu opinci și cioareci de suman, ca să învețe liceul la Oradea. Îl găsise pe la una din adunările Oastei și părându-i-se a fi ceva de acest tinerel, l-a luat cu el ca să-l ajute. Părinții băiatului n-aveau nici dorința și nici puterea de a-l face altceva decât un biet cioban sau miner.

Acolo l-am cunoscut în familia numeroasă și înghesuită, pe acest tinerel venit de la munte să învețe carte la oraș. Locuia la ei și făcea liceul în particular. Tinerelul acesta silitor care sărea câte două clase pe an, era Silviu Hărăguș.

Pe atunci era atât de sfios, respectuos și de plin de bun simț, cu adevărat țărănel credincios.

Pe atunci...

Dar să ne întoarcem la Sibiu...

Chiria cea mare care trebuia plătită pentru încăperile ocupate în strada Turnului nr. 33 - nu mai putea fi suportată. Trebui deci o altă mutare. Se căută și se găsi în sfârșit o casă liberă pe Aleea Filozofilor nr. 18 - și totul fu cărat acolo. Noua locuință era o casă familiară obișnuită, a unui neamț. Era construită după obiceiul nemților din Sibiu: cu un subsol, cu un parter și cu un mic etaj.

În subsol fu înghesuită librăria (depozitul de cărți) cu administrația și cu compactoria. La parter o cameră mare în care fu așezată redacția și bucătăria. Iar la etaj un mic hol și două cămăruțe. În hol își așeză Titus patul său. În prima cămăruță cu fereastra spre soare, patul părintelui. Iar în a doua cămăruță spre nord, alte două paturi, din care unul pentru fr. Marini...

O scară interioară cu 18 trepte ducea de jos din redacție până sus la dormitorul părintelui.

Casa era așezată într-o curte largă și încăpătoare...

În casa asta, în sala redacției, apoi în curte, - avu loc adunarea de Rusaliile anului 1937, când frați veniți din toată țara participară la ultimele Rusalii din viața pământească a părintelui Iosif. Ecoul publică printre altele încă în primul său număr acest mișcător eveniment.

Desprindem pe scurt un moment din acest praznic...

...Sunt prezenți frați delegați din 21 de județe și peste 70 de comune.

Pomenim printre cei prezenți pe frații Latiș Gheorghe, Viorel Bujoreanu, Silvestru Barbă din Bucovina... Ion Morariu din Tr. Mare, Popa Petru din Hunedoara, I. V. Lazăr din Făgăraș, Șerdean din Alba Iulia, Preda Lavrinte din Buzău, Pârvu Ioan din Arad, Adam Borza din Vinerea, Leon Andronic din Bacău... La glasul fr. Leon - adunarea din sală era numai plânset.

Spusele și chemarea lui către părintele Iosif care zăcând pe pat era despărțit numai de câteva trepte de copilașii săi - au zguduit pe toți.

Purtat pe brațele a doi frați, părintele Iosif a fost coborât în mijlocul fraților. Au urmat apoi clipele cele mai de neuitat... Vorbirea părintelui Iosif:

Fraților, - spuse păr. Iosif, cu glasul stins și tremurat - m-a chemat aici fr. Leon în numele vostru și al fraților din țara întreagă. Și iată v-am ascultat. Dar nu m-a adus aici numai chemarea aceasta, ci am venit să mă vadă toți și să se convingă încă odată toți, că nu aceste oase goale au făcut Oastea Domnului (aici păr. Iosif își întinde spre arătare două mânuțe goale, ca două surcele; toată adunarea plânge cu hohot), - ci Oastea Domnului a făcut-o Domnul, prin revărsarea Duhului Sfânt. Eu am fost numai un vas umil și slab de care Domnul S-a folosit în sfânta Sa Lucrare. Iar dacă Oastea este Lucrarea lui Dumnezeu, ea va trăi.

Fraților, mă vedeți atât de slab și plângeți. Dar nu plângeți. Oastea Domnului nu trăiește și nu moare cu omul. Ci ea trăiește și biruiește cu Domnul. Eu voi muri, dar Oastea va trăi și va birui pentru că ea este a Domnului Isus Biruitorul.

Fraților, poate ziua plecării mele nu este departe. Dar în fața plecării eu stau complet liniștit. Mulțumesc lui Dumnezeu că mi-a ajutat să-mi împlinesc, după putințele omenești, însărcinarea ce mi-a dat-o în Oastea Lui. Mulțumesc lui Dumnezeu că mi-a ajutat să țin sus Cuvântul Vieții (Filip. 2, 16), Cuvântul Adevărului. Mulțumesc lui Dumnezeu că mi-a ajutat să suflu din trâmbiță de câte ori s-a apropiat vreo primejdie de mișcarea Oastei. De la început am arătat primejdia cea mai mare ce poate veni asupra Oastei: Litera legii, pentru că de la început Oastea a fost mereu pândită de această primejdie. De aceea eu v-am vestit mereu la Oaste pe Isus Cel Răstignit și Lucrarea Duhului Sfânt. Eu mulțumesc lui Dumnezeu că și acum pe urmă mi-a ajutat să arăt lămurit prin foaia Isus Biruitorul primejdia ce a venit asupra Oastei Domnului.

Fraților, eu nu sunt și n-am fost niciodată contra Bisericii. Și n-am greșit cu nimic contra învățăturilor și dogmelor Bisericii. Eu am luptat ca să avem Biserica cea vie, cea luptătoare, cea biruitoare, cea curată și fără pată. Să avem Biserica primilor creștini. Eu sunt numai contra statutelor făcute printr-o neînțelegere care ucide voluntariatul și ființa Oastei și stinge marea înviorare duhovnicească ce s-a pornit în țara noastră.

Eu nu sunt și n-am fost nici contra unei înțelegeri. Să se revină la Oastea cea dintâi, să se pună la punct toate chestiunile care privesc bunul mers al mișcării și atunci liniștea Oastei poate veni.

Fraților, știu că sunteți întristați pentru oprirea foii Isus Biruitorul. Ne doare pe toți ruperea acestui telefon sufletesc, dar să ne resemnăm la voia Domnului. Noi am făcut intervenție la București, dar pe tot locul am aflat ușile încuiate. Domnul parcă spune: așteptați intervenția Mea, lăsați-Mă să lucrez Eu. Să ne rugăm neîncetat ca Domnul să ne-o redea cât și cum va voi El. Să facem rugăciuni speciale, zile de rugăciuni, pentru draga noastră foaie Isus Biruitorul.

Fraților, acesta este examenul cel mare al Oastei. Domnul să ne ajute pe toți să-l trecem cu bine și pe acesta.

Frații mei iubiți, mă simt foarte slăbit și istovit. Stau la hotar între a mai rămâne sau a pleca...

Vă mulțumesc din tot sufletul meu pentru dragostea care v-a strâns din toate părțile țării aici lângă patul meu de suferință. Domnul Isus să ne ajute la toți să ne putem câștiga mântuirea scump sufletului nostru, pentru ca să ne întâlnim pe urmă cu toții în Ierusalimul cel ceresc unde să trăim și să ne bucurăm cu Domnul în vecii vecilor. Amin.

Gornistul nostru scump, istovit, este dus iarăși la patul lui de suferință, însoțit de plânsul fraților și de glasul îngeresc al surorii Maria Dan din Mada, care cânta:

Pasăre măiastră, scumpă păsărea

bucură-te soro, nu mai suspina

căci ziua și noaptea tot cântând mereu,

ai trezit pe alții pentru Dumnezeu...

Adunarea freamătă de plânset.

Vorbește mișcător fr. Stancu Petru din Sâmbăteni, jud. Arad, urmând apoi glasul dulce din versetele Evangheliei a fr. Severin din Avrig, Sibiu.

Avântat și minunat zvâcnește inima și graiul fratelui Morariu din Saroș, Tr. Mare, urmând la cuvânt fr. Iulius Igna și fr. Ioan Buzaș din Codreni, Jucul, doi din scumpii veterani ai Oastei.

Se ia legământul fr. Hurban Ioan din Turda, a surorilor Alexandra Opriș și Maria Băncilă din Sibiu.

Prin legământul acesta desfășurat în lacrimi, a luat sfârșit adunarea zilei întâi a Pogorârii Duhului Sfânt. Au vorbit 20 de frați, după fiecare vorbire înălțându-se Domnului o cântare acompaniată de fanfară. Până noaptea târziu, frații își continuă bucuriile prin cântările fanfarei și minunatele cântări nou create de furtună.

Ziua a II-a, luni dimineața. Frații ostași iau parte la sf. Liturghie oficiată în biserica din Str. Lungă. De acolo încolonați cu fanfara în frunte s-au îndreptat spre locul de adunare.

Începe adunarea zilei a II-a de bucurii...

La sfârșitul adunării, se citește hotărârea frățească a adunării:

1. Ostașii Domnului Isus Biruitorul rămân credincioși Bisericii și Oastei de la început până la sfârșit.

2. Dorința lor vie este de a se elibera foaia Isus Biruitorul.

3. Dragostea îi face să urmeze pe părintele Iosif și nimeni nu-i poate despărți de el. Îi datorăm prea multă recunoștință pentru binele mare ce ni l-a făcut.

În genunchi se termină printr-o rugăciune a doua adunare plină de Duh și lacrimi.

La fereastra odăii unde părintele Iosif zăcea pe patul de suferință, copilașii lui își depun ultimul prinos al inimii lor calde, pline de iubire, recunoștință și hotărâre:

Țelul nostru și tot dorul

e Isus Biruitorul

înainte cu Isus!

Slăvit să fie Domnul!

Un martor.

O altă zi istorică din Istoria Oastei, a fost duminică, 12 septembrie 1937. La adunarea din Scorțeni - Bacău, se pusese la cale o mare consfătuire pe țară, pentru o ultimă încercare de înțelegere și pace cu Mitropolitul. De data asta din partea întregii Frățietăți, prin delegați ai Oastei din întreagă țara. Această consfătuire era pusă la cale mai ales de preoții și cărturarii Oastei din care pr. Muntmarg și fr. Oprișan - erau cei dintâi. (Ei aveau un plan, dar Dumnezeu a lucrat altfel).

Domnul a vrut ca foaia Ecoul să nu poată fi oprită până când va avea loc și această încercare de pace și înțelegere în care păr. Iosif și toți frații puneam multe speranțe. - Oricum, - ne ziceam noi toți - când o adunare pe țară se înfățișează cu o cerere - nu se poate să fie nesocotită chiar atât de ușor ca pe un singur om.

Iată pe scurt cum s-au petrecut lucrurile.

În ultimul număr care îi mai era dat să apară, Ecoul, publică o largă dare de seamă din care desprindem:

„O zi istorică în Istoria Oastei... 12 septembrie 1937.

Câteva sute din cei mai buni luptători ostași s-au strâns la Sibiu într-un mare sfat al Oastei. - Cum a decurs acest sfat al Oastei?

După cum se știe, în adunarea Oastei de la Scorțeni, Bacău, s-a hotărât o nouă încercare pentru refacerea unității Oastei printr-o înțelegere binecuvântată.

În acest scop păr. Munteanu Muntmarg din Scorțeni - în înțelegere cu Sibiul - a trimis la peste o sută din cei mai buni luptători ai Oastei o invitare pentru un sfat restrâns al Oastei în care să se chibzuiască asupra chestiunilor de la Oaste.

La această chemare s-au strâns aici la Sibiu o mulțime din cei mai buni luptători ai Oastei. Au venit nu o sută ci câteva sute de frați ca o nouă mult grăitoare mărturie despre puterea acestei mișcări.

În vederea unei sfătuiri introducătoare, părinții Munteanu de la Scorțeni, Bogoride de la Lăloaia și Vladimir din Basarabia, sosesc încă de vineri seara.

Întâlnirea părinților cu păr. Iosif este plină de duioșie și lacrimi. O bucurie a zilei este și faptul că păr. Iosif este mai bine, s-a ridicat din patul suferinței, putând să ia parte la consfătuire.

Părinții discută despre cele ce vor urma. E o notă de vioiciune dar și de îngândurare. Pe toți îi frământă gândul și grija de ce rezultat va avea acest sfat.

Cele două visuri

Părintele Munteanu cu o notă de vioiciune spune că a avut un vis de care nu se prea bucură. Visase că păr. Iosif îmbrăcat într-o haină lungă își primea frații care curgeau din toate părțile. Dar păr. Iosif suspina zicând:

Vin mereu frații,

vin, vin, vin

și pe mine mă lasă tot în chin.

La rându-i, păr. Iosif spune că și el a avut tot un așa fel de vis. Visase că murise pe patul de suferință. Iar în clipa aceea sosește o delegație de preoți și cărturari de sus de la Mitropolie aducând cu ei un sac mare și gol pe care era scris cu litere negre și mari: Statutele și Regulamentele. Delegația desface sacul, ridică cadavrul de pe pat și-l sloboade în sac în vreme ce unul din ei strigă voios: Pace și bucurie pe toate fronturile: în sfârșit A INTRAT și păr. Iosif în statutele și regulamentele Oastei. După asta, corpul a fost scos din sac și pus iar pe pat.

Ne amuzează puțin aceste visuri, dar oarecum simțim că ne pun și pe gânduri, căci de multe ori Domnul vorbește și prin visuri.

Seara ținem o consfătuire restrânsă în care discutăm frământările Oastei și stabilim programul pentru a 2-a zi. Părinții sosiți își vor cere pentru mâine audiență la I.P.S. Sa Mitropolitul Nicolae.

Începând de vineri seara au început să curgă mereu frații de pretutindeni. Fiecare tren ne aduce frați noi și bucurii noi.

O mare bucurie: a sosit și fr. Tudusciuc, învățătorul, pe care cei mai mulți acum îl văd pentru întâia dată. Sosește fr. avocat Malița de la Oradea, fr. Romanenco din Basarabia și alții.

De la Sighișoara sosesc frații iarăși într-un grup de peste 40 cu un vagon special.

Sosește și păr. Viorel Bujoreanu din Bucovina. Păr. Damian Malcoci din Saba, jud. Cetatea Albă, păr. Gâlea din Bârlad, jud. Tutova.

O nouă bucurie: sosește și fr. Traian Dorz de la Oradea cu fr. plut. major Florea. Apoi fr. Ilie Popovici din Picleu și nebunul pentru Hristos, Isaia Pele.

Pe rând sosesc luptătorii de pe toate meleagurile țării: Silvestru Barbă din Bosanci, jud. Suceava, Gheorghe Gloguș din Horodnic, Rădăuți. Din jud. Hunedoara: Adam Borza din Vinerea, Ioan Diniș din Gurasada și Viorel Cătănici din Romoșel. Din Banat: fr. învățător Pavel Râmneanțu din Bercuța, Timiș, Bihoi Nicolae din Ezeriș, jud. Caraș-Severin, Traian Ciurescu din Belinț, Ioan Stoica din Cireșul, mult prețuitul frate Victor Ungur din Lugoj și fr. Trandafir Munteanu din Lugoj, etc.

Din jud. Arad: fr. Stancu Petru din Sâmbăteni, Simion Achim din Arad.

Din Oltenia: Grigore Manțoc și Florea Pârvan din Vlădila, Romanați, fr. Guicin din Studina și D. Gălan din Brestovăț, Ioan Șerbănescu și Nicolae Dumitrescu din Craiova.

Din Teleorman: fr. Florea Călin, Dâmbovița, fr. Tănase Șerban, Prahova, Costică Duțu din Teleaga și Simion Sandu din Ploiești, etc.

Din jud. Someș: fr. Ioan Mureșan din Chiuiești, fr. Farcaș Gh. din Turda, fr. Eleunță din Dumitrești, Ismail.

Din jud. Buzău: fr. Lemnaru Cravcenco și Preda Lavrinte, etc.

Din jud. Ialomița: fr. Tănăsescu și un grup mai mare de frați din Călărași cu iubita soră Ana Munteanu, etc., etc.

Din jud. Cluj: fr. Urdea Nicolae și fr. Simion Gordan din Bologa.

Din jud. Satu Mare: fr. Miron Dănuț, etc., etc.

Frații sosiți au adus și multe cântări noi. Pe tot timpul adunării a stăpânit îndeosebi noua cântare: „A sunat mobilizarea”.

Păr. Munteanu Muntmarg ne-a adus cântarea semnificativă a poeziei fr. Dorz: „Te-am mințit Isuse”.

Sâmbătă seara, casa și curtea unde locuiește părintele Iosif, e plină de frați sosiți din toate părțile. Se hotărăște a se ține un sfat premergător și-n seara aceasta și pentru faptul ca să-și poată spune cât mai mulți cuvântul, după ce mâine nu vor putea încăpea toți la cuvânt.

În decurs, sosește și păr. Gâlea de la Bârlad, având o emoționantă întâlnire cu păr. Iosif.

Sfatul se deschide cu cântarea Împărate Ceresc... și o mișcătoare rugăciune rostită de păr. Bujoreanu.

Cel dintâi vorbește păr. Munteanu, care deschide cuvântările cu o mișcătoare vorbire pentru scopul binecuvântatei înțelegeri pentru care ne-am strâns în acest sfat.

Vorbește apoi foarte duios și mișcător fr. înv. Tudusciuc.

Iar apoi cuvântul păr. Iosif arătând pe scurt marea răspundere sufletească pe care o avem cu toții în Oastea Domnului și îndeosebi în această frământare. Toate frământările noastre să le depunem la picioarele Crucii, rugându-ne neîncetat să se plinească în toate voia Domnului.

Rând pe rând au luat apoi cuvântul: fr. Trandafir Munteanu din Lugoj, fr. Cirescu din Belinț, Banat, fr. Lemnaru Cravcenco din Buzău, fr. Diță de la București, păr. Bogoride de la Lăloaia, fr. Silvestru Barbă din Bosanci, Bucovina, fr. plut. major Constantin Pârvu din București, păr. Bujoreanu din Cernăuți, fr. Diniș din Gurasada, Hunedoara, păr. Gâlea din Bârlad, fr. Ionel Tudose din Turnu Severin, fr. nazireu Eftimie din Corod, Tecuci și fr. Scânteie din Sibiu.

Fiecare și-a spus părerea lui referitor la frământările Oastei și soluționarea lor.

Duminică dimineața în curtea unde locuiește păr. Iosif, un popor de frați ostași și surori. Toată noaptea au sosit frații. S-a discutat în toate părțile cu aprindere ceea ce ar fi de făcut. Ne strânsesem din nou la sfat și stabilim punctele principale care credem noi că ar putea aduce refacerea unității Oastei. Rămâne ca aceste puncte să fie precizate și puse pe hârtie de câțiva frați așa ca ele după biserică să poată fi prezentate întregului sfat.

Totodată se hotărăște ca o delegație de laici să se prezinte I.P.S. Mitropolit Nicolae cu hotărârile sfatului, apoi plecăm cu toții la sf. biserică. Avem o mare bucurie. Duhul îndurărilor i-a redat păr. Iosif - printr-o adevărată minune - atât din sănătatea-i zdruncinată, încât ne poate însoți la biserică, urcat într-un automobil.

În catedrală, predica zilei o spune părintele Munteanu, vorbind îndeosebi despre sectari și puterea Bisericii Ortodoxe.

De la biserică, frații se reîntorc încolonați, cântând.

În măsura înțelesului de dimineață, îndată după sosirea de la biserică, ne strângem într-o adunare de sfat. Acum sunt de față toți frații împreună cu toți preoții.

Vorbirea părintelui Iosif

După ce se cântă Împărate Ceresc, părintele Iosif rostește următoarea cuvântare:

Fraților, o mare bucurie avem astăzi. Ne vedem strânși aici în Numele Domnului atâția frați din toate părțile țării. Dar pe lângă bucurie, avem și o mare datorie și o grea răspundere. Căci, frații mei, sfatul acesta, adunarea aceasta, nu este un sfat ca orice alt sfat și nici o adunare ca orice altă adunare. Oastea Domnului este Lucrarea Domnului, iar noi trebuie să ne apropiem cu frică și cutremur, când e vorba să ne amestecăm cu nepriceperea noastră în mersul acestei mișcări. Noi suntem niște copii nepricepuți ai Domnului și trebuie să tremurăm de frică, când e vorba să ne amestecăm cu sfatul nostru în Lucrarea Lui, în planurile Lui, în voia Lui.

O, iubiții mei, mare este răspunderea noastră a tuturora față de Lucrarea Oastei ca să nu o smintim cu nepriceperea noastră. Iar dacă răspunderea aceasta o aveți cu toții, apoi să mă credeți că pe mine mă apasă de o mie de ori mai mult această răspundere. Stăpânit de această răspundere, astă noapte eu n-am dormit decât două ceasuri și tot gândul meu stăruie clipă de clipă la cuvintele Scripturii: arată-mi Doamne ce să fac (Ps. 25, 4)...

Nu mă lăsa Doamne să fac nimic din ceea ce nu este voia Ta!

Fraților, suntem la o grea răspântie cu Oastea. Iar această răspântie a făcut-o în special statutele ce s-au făcut pentru Oaste. Mi-am spus cuvântul pe larg asupra acestor statute, arătând cum ele sting tocmai ceea ce este ființa, viața și biruința acestei mișcări: voluntariatul ei, duhul ei, spiritualitatea ei.

Amintesc o singură pildă. La congresul de la Rusalii, în sala Thalia, s-a ales primul comitet central al Oastei. Acest comitet suprem este ceea ce s-ar numi statul major, comandamentul suprem al Oastei.

Ei bine, luați lista celor 30 de membrii și veți afla că cel puțin 3/4 din acești ofițeri de stat major ai Oastei n-au nimic cu regulile și rânduielile Oastei. Unii fac politică militantă - alții au scăderi văzute care izbesc regulile Oastei. Ori iubiții mei, dacă ofițerii din statul major al Oastei nu sunt ostași, apoi ce să așteptăm de la soldații cei de rând de pe fronturile Oastei? Și iată astfel, prima alegere după statute a arătat cum vine amestecătura și stingerea voluntariatului.

Astfel stând lucrurile, la o răspântie atât de grea, noi ce am putea face decât să ne aplecăm genunchii și să ne rugăm fierbinte ca Domnul să ne arate El ce este de făcut... ca El să fie azi și totdeauna în gândul nostru, în inima noastră, în cuvintele noastre, în sfaturile și în hotărârile noastre. Noi trebuie să ne rugăm și să avem credință și încrederea sfântă că Domnul Isus Se află azi prezent în mijlocul nostru. El ne va arăta ce este de făcut.

Adunarea îngenunchează și părintele Iosif rostește următoarea

Rugăciune

Doamne Isuse, Preadulcele meu Mântuitor, Îți mulțumim că ne-ai învrednicit să ne strângem din nou în dragostea Ta. Îți mulțumim că pe noi, acești pierduți și păcătoși, ne-ai strâns de prin văile pierzării ne-ai adus la picioarele Crucii. Avem o singură dorință: să ne ții până la sfârșit lângă Crucea și Jertfa Ta.

Doamne Isuse, Te rugăm îndeosebi pentru ceasul acesta și ziua aceasta, să vii și să fii aici în mijlocul nostru. Să Te simțim cu toții în gândul nostru, în inimile noastre, în vorbele noastre, în sfaturile și hotărârile noastre. Să simțim cu toții Prezența Ta cea sfântă și călăuzitoare. Te rugăm fierbinte Doamne Isuse, să se facă întru totul voia Ta cea sfântă. Te rugăm cu lacrimi Isuse Doamne, să nu se împlinească nimic din ceea ce este voia și sfatul omenesc, ci în totul să se împlinească deplin numai voia Ta și planurile ce le ai Tu cu această mișcare și cu noi, nevrednicii robii Tăi, pe care ne-ai folosit în Lucrarea Ta. Amin.

Părintele Iosif spune apoi că s-a făcut ceea ce s-a hotărât în sfatul de dimineață. S-au precizat în scris punctele pe lângă care înțelegem noi restabilirea unității Oastei. Era și de lipsă această precizare că noi trebuie să știm lămurit ce vrem și pentru ce luptăm. Strânși și aici cu atâtea cheltuieli, acum e prilejul să precizăm toate lucrurile care ar ajunge la rezultatul mult dorit. Acum ascultați cu atenție citirea celor scrise (moțiunea) pentru ca la sfârșit să vă puteți spune cuvântul dacă primiți aceste puncte: dacă sunt bune sau mai trebuiesc schimbate, întregite, etc. Fiecare își poate spune cuvântul.

Se citește apoi cu glas tare Moțiunea de mai jos:

Moțiunea

care s-a luat în primul sfat restrâns al Oastei Domnului, ținut în Sibiu la 12 septembrie 1937.

Înalt Prea Sfințite Stăpâne!

Adunându-ne la Sibiu, astăzi duminică 12 septembrie a.c. frați de pe toate meleagurile țării, ne-am rugat Domnului ca să ne deschidă calea spre viața cea dintâi a Oastei Domnului. În ziua aceasta, mărturisind credința noastră, repetăm ceea ce toată viața am spus-o: că ostășia Domnului o trăim - și vrem să o trăim - sub binecuvântarea Bisericii noastre strămoșești.

Oastea Domnului s-a născut prin munca și truda părintelui Iosif Trifa, în Biserică, și noi vrem să rămânem așa cum am fost chemați, după cum zice și ap. Pavel. Biserica are dreptul să se sprijinească de sufletul credincioșilor ei, și noi ne socotim fii credincioși ai Bisericii. Pentru că am fost însă chemați la o viață de luptă duhovnicească împotriva păcatului, înrolându-ne de bună voie în mișcarea Oastei Domnului, credem că viitorul acestei mișcări depinde de voluntariatul ei.

Rugămintea noastră sinceră și dorința noastră caldă este ca să se asigure voluntariatul Oastei Domnului. Fără voluntariat, Oastea Domnului nu poate trăi. Oastea Domnului are anumite cerințe pentru cei ce se înrolează sub steagurile ei. Numai acei care vor și care pot trăi în această viață duhovnicească se pot numi înrolați în această mișcare.

Oastea Domnului s-a născut, a crescut, a trăit, a luptat și a biruit până aici prin ceea ce se cheamă voluntariatul mișcării. Acest voluntariat a fost cu adevărat revărsarea Duhului, a fost și este ființa și puterea acestei oștiri de voluntari. Ori statutele care s-au făcut pentru această oștire sfântă, nimicesc și sting tocmai acest voluntariat.

De aceea, cu supunere și devotament, rugăm pe I.P.S. Sa Mitropolit Nicolae, sprijinitorul și păstorul nostru, ca să intervină pentru anularea statutelor făcute acestei mișcări.

Oastea Domnului are un statut: este legea Bisericii noastre strămoșești. Noi vrem să trăim sub această lege, sub orânduirile canonice ale Bisericii. A crea un nou statut, numai pentru noi, înseamnă că ne vom deosebi prin aceasta de Biserică. Ori noi vrem să fim strânși pentru toată viața noastră de Biserică.

Nu credem potrivit, ca în fruntea noastră să fie socotiți de drept conducători, decât aceia care, fie preoți, fie laici, trăiesc viața ostășiei Domnului.

Prin aceasta nu vrem să excludem păstorirea noastră de către preoți. Preotul este păstorul sufletesc al nostru, ca și al tuturor celorlalți credincioși din parohie. Dar conducător al Oastei Domnului ca mișcare religioasă, credem că este numai acela care se conformează vieții duhovnicești de la Oaste.

Oastea Domnului este un copil al Bisericii. S-a născut și trăiește sub aripa Bisericii. Oastea Domnului nu e ceva mai mult decât ortodoxia, ci e o familie restrânsă, o comuniune de frățietate evanghelică, cu gândul precis de a trăi mai intens învățăturile Bibliei și ale Bisericii.

Ne trudim să ieșim din comunul vieții, să creștem în Domnul, pentru mântuirea sufletelor noastre. Oastea Domnului nu are nici o pretenție dogmatică sau canonică. N-avem nimic de adăugat canoanelor. Oastea nici nu a vrut, și nici nu vrea să facă reguli, peste sau în contra Bisericii. Dar Oastea Domnului vrea să trăiască, cu toată ființa, regulile existente ale Bisericii.

Cum credem noi că se poate asigura voluntariatul Oastei?

Canonic și dogmatic, Oastea să nu aibă alte învățături decât cele ale Bisericii.

Dar conducerea administrativă să fie de sine stătătoare. Să se creeze pentru acestea un statut - tip, juridic, care să nu se ocupe de mișcarea spirituală a Oastei; să nu facă haină Duhului, ci să reglementeze juridicește Oastea. Ca persoană juridică Oastea Domnului va putea poseda proprietăți. În felul acesta credem că se poate rezolva și chestiunea cu tipografia Oastei. Părintele Iosif Trifa declară că donează tipografia ce o are Oastea Domnului, constituită juridic, iar noi am socotit că pentru marele sacrificiu ce l-a făcut cu această tipografie, vânzându-și averea pentru a o cumpăra, să i se dea dreptul de a o administra singur până trăiește.

Statutul acesta juridic va prevede și un sfat de conducere, compus din cei mai activi ostași din țară. În fruntea acestui sfat să fie trecut, prin actul constitutiv, scaunul de onoare, I.P.S. Sale Mitropolitul Nicolae ca unul care a ajutat și binecuvântat Oastea Domnului (în stilizarea corectă: președinția acestui sfat o are I.P.S. Sa Mitropolitul Nicolae).

În felul acesta se va lega Oastea Domnului și mai strâns de Biserică. Iar până trăiește părintele Iosif să i se mențină conducerea efectivă a Oastei Domnului, ca unuia ce are meritul înființării ei. În felul acesta Oastea e a Bisericii, dar scutită de oficializare. Pe țară vor fi conducători ai Oastei, aceia care vor lucra cu mai multă râvnă pentru Oaste și vor trăi cu mai multă pasiune Evanghelia.

În privința scrisului, părintele Iosif Trifa declară că va supune cenzurii personale a I.P.S. Sale Mitropolitului Nicolae tot ceea ce se va scrie pentru ca astfel să se facă controlul învățăturilor de la Oaste. Dar fără amestecul intermediarilor.

În momentul în care conflictul este astfel aplanat și clarificat în fața credincioșilor din mișcarea Oastea Domnului și se dă părintelui Trifa posibilitatea ca printr-un alt organ nou de presă, pus ca și tipografia, în serviciul, sub conducerea și administrarea Oastei Domnului constituită juridic, sub patronajul și auspiciile Arhiepiscopiei din Sibiu, părintele Trifa declară că este gata să renunțe la apariția foii Isus Biruitorul, cu condiția ca pentru buna înțelegere a lucrurilor să se creeze o foaie nouă ca organ oficial al Oastei Domnului. Redactarea acestei foi să fie încredințată, cu depline puteri de lucru, părintelui Iosif Trifa, având și aici controlul dogmatic și spiritual al I.P.S. Sale Mitropolitului Nicolae al Ardealului. Noi nu putem pretinde părintelui Trifa ca să se reîntoarcă la gazeta în care a fost grav lovit, după cum nici nu îndrăznim a cere ca Lumina Satelor să se transforme în gazeta Isus Biruitorul.

Pentru administrarea foii și a tipografiei, părintele Trifa se obligă pentru a prezenta anual - la Rusalii - socotelile, sfatului celui mare, care va avea de aprobat sau de dezaprobat.

Pentru a putea rezolva cele de mai sus, gândurile noastre toate, se îndreaptă către I.P.S. voastre, cu rugămintea de a interveni și înlesni la Sf. Sinod să se ridice pedeapsa caterisirii aplicată părintelui Iosif. În felul acesta își va putea relua postul de slujitor al altarului sf. noastre Biserici.

Ai Înalt Prea Sfinției Voastre supuși fii duhovnicești

Sibiu, la 12 septembrie 1937.

Urmează semnăturile, în original, a tuturor celor prezenți.

Păr. Iosif întreabă apoi dacă adunarea primește această moțiune așa după cum s-a citit sau mai schimbă sau mai întregește ceva în ea. Adunarea răspunde cu unanimitate aplăudătoare a tuturor celor prezenți, fără nici un glas contrar, că primește această moțiune așa cum s-a citit. Nimeni nu a avut nimic de obiectat.

Se alege apoi o delegație de 15 laici care să prezinte această moțiune I.P.S. Sale Mitropolitului Nicolae mergând cu ea în audiență. Se aleg următorii delegați: avocat Pavel Malița, Victor Ungur, Leon Andronic, Silvestru Barbă, D. Romanenco, Simion Achim, Ioan Tudusciuc, Ioan Marini, Constantin Pârvu, Diță Ioan, Ilie Marini, Stancu Petru, Ioan Diniș, Grigore Manțoc, Adam Borza.

Solicitând audiență la I.P.S. Sa ni s-a trimis răspuns că se pot primi în audiență numai 5 delegați la orele 5 d. m.

După masă adunarea se deschide cu Împărate Ceresc. Încep apoi vorbirile, după fiecare vorbire pe rând corul Oastei de la București și fanfara Oastei de la Săsciori cântă.

Părintele Munteanu deschide adunarea printr-un cuvânt scurt și cald. Părintele Vladimir și păr. Bogoride rostesc două duioase cântări, după care a urmat fr. Ioan Tudusciuc, apoi

A doua vorbire a părintelui Iosif

Iubiți părinți și scumpi frați! - a spus el - în duminica de azi a fost la rând Evanghelia care ne-a amintit de șarpele ridicat de Moise în pustie, pentru ca toți cei mușcați de șerpi să se uite la acest semn și să nu moară (Numeri 21, 9). Aceasta a fost o icoană ce închipuia și vestea Crucea și Jertfa lui Isus Cel Răstignit.

Eu m-am gândit astăzi în biserică cât de mult se potrivește această evanghelie și pentru Oastea Domnului. După războiul cel mare, o înfricoșată pustie duhovnicească se făcuse în țara noastră.

Șerpii păcatelor și fărădelegilor se înmulțiseră grozav, era plină țara de moarte sufletească. Și atunci Domnul S-a îndurat și a ridicat în pustia duhovnicească a acestei țări semnul cel de viață făcător. Prin Oastea Domnului s-a ridicat în țara aceasta cunoașterea și cunoștința cea adevărată a lui Isus Cel Răstignit. Slăvit să fie Domnul că s-a ridicat și în țara aceasta semnul cel mare și biruitor: Crucea și Jertfa lui Isus Cel Răstignit. Căci țara și poporul meu nu cunoștea și nu cunoaște cu adevărat pe Isus Cel Răstignit...

...Eu mulțumesc lui Dumnezeu că m-a învrednicit și pe mine să primesc acest semn.

Și mulțumesc lui Dumnezeu că pe mine, un vas umil și slab m-a învrednicit să strig și pe alții să se uite la acest semn, să se uite la Isus Cel Răstignit ca să trăiască și să nu moară.

Fraților, știe Bunul Dumnezeu cât va fi să mai rămân între voi. Eu însă sunt gata să plec oricând, liniștit și mulțumit că m-a ajutat Domnul să arăt lămurit semnul biruinței și mântuirii noastre, pe Isus Cel Răstignit.

Ca odinioară Moise în pustie, poate voi cădea și eu în pustia acestor necazuri, lupte și prigoane. Dar voi mergeți înainte spre Canaan, uitați-vă țintă la Căpetenia Desăvârșirii și biruinței noastre. Pentru ca să ne întâlnim cu toții la Ierusalimul cel ceresc.

Fraților, să n-așteptați să vă spun acum prea multe, căci mă vedeți cât sunt de slăbit.

Voi spune numai ceva privitor la frământările din Oastea Domnului. S-a scris mult și s-a vorbit mult despre aceste frământări. Unii spun că sunt de la diavolul, alții de la Dumnezeu. Eu însă zic că aceste frământări trebuiau să vină...

...Oastea Domnului, fiind răsadul și Lucrarea Duhului Sfânt, era și este o mișcare pronunțat duhovnicească. Dar această spiritualitate a ei s-a ciocnit de la început cu neînțelegerea cea lumească. Din ce a crescut spiritualitatea Oastei, au sporit și cei neînțelegători. Conflictul de la Oaste este conflictul celor două lumi ce nu se pot înțelege.

Iar acest conflict a fost alimentat mereu cu insinuări și asmuțări, până ce s-a ajuns la așa numitele statute ale Oastei Domnului.

Prin felul cum sunt făcute aceste statute, ele sting tocmai spiritualitatea acestei mișcări. V-aș putea dovedi pe larg acest lucru. Statutele stingând voluntariatul, apleacă spiritualitatea mișcării spre cele lumești. Alungă pe Maria și cheamă pe Marta. Alungă Duhul și cheamă litera.

„Duhul să nu-L stingeți” (1 Tes. 5, 19). Să nu-L întristați pe Duhul Sfânt, - ne sfătuiește ap. Pavel. Eu, iubiții mei, de la începutul Oastei am stat de veghe lângă aceste Dumnezeiești porunci. Am privegheat neîncetat să nu se stingă Duhul Oastei și să nu fie stins prin ceea ce se cheamă litera legii. Și spuneți fraților de la fronturi că voi sta santinelă neadormită la acest post. Orice ar fi să mi se mai întâmple. Spuneți fraților că am făcut tot ce este în putință și pentru refacerea unității Oastei. Rămâne să ne rugăm să se facă mai departe voia Domnului.

Multe aș avea să vă mai spun fraților. Aș putea să mă și plâng, căci după 27 de ani de preoție, uite ce răsplată căpătai: mi se luă haina și numele de preot. Mă mângâi însă gândindu-mă la plata și răsplata cea dulce din cer.

Fraților, rugați-vă pentru mine ca ori de câte ori îmi deschid gura - sau condeiul pe hârtie - să fac cunoscută cu îndrăzneală taina Evangheliei, să vorbesc cu îndrăzneală așa cum trebuie să vorbesc (Efes. 6, 19).

Și acum să vă întoarceți iubiții mei cu Domnul Isus pe la casele voastre și să-I slujiți cu toată viața voastră și cu toată inima voastră.

Alte cuvântări au urmat.

Părintele Vasile Gâlea de la Bârlad, rostește o mișcătoare vorbire.

Fiind orele 5, păr. Munteanu se gată de plecare, pentru a nu întârzia trenul. La plecare ne spune câteva vorbe duioase din care ne dă să înțelegem că chiar dacă el n-ar fi reușit să facă ceea ce dorea, să nu disperăm, ci să ne rugăm Domnului.

Adunarea lăcrimează, iar fr. Andronic din Bucovina îi adresează câteva cuvinte calde de mulțumire.

Fr. Simion Achim de la Arad, vorbește cu daru-i cunoscut de a aprinde adunarea.

Fr. Romanenco din Basarabia, spune câteva calde cuvinte.

Părintele Iosif îi adresează câteva cuvinte calde, aninându-i pe pieptul lui și al soției lui medalia Oastei.

Dl. Victor Ungur, subdirector la prefectura din Lugoj ne-a rostit o caldă cuvântare spunând cum se coboară cu ajutorul său în mijlocul ostașilor de acolo, îmbărbătându-i la luptă. O pildă înălțătoare pentru cărturarii noștri și o mare bucurie pentru ostași. Domnul să ni-l țină în mijlocul nostru!

Vorbesc nazireii Oastei: Paraschiv Sârghie și Eftimiu Costică. Costică Duțu din Teleaga aduce salutul fraților de pe Valea Prahovei.

Fratele Miron Dănuț aduce salutul ostașilor greco-catolici din jud. Satu Mare și Maramureș. Iar fr. Simion Gordan din Bologa, Cluj a adus salutul fraților greco-catolici din părțile Clujului.

Părintele Iosif le răspunde printr-o duioasă solie de dragoste adresată tuturor fraților gr. catolici. Toată adunarea lăcrimează.

Au mai vorbit: fr. Florea Călin din Teleorman, fr. plut. major Constantin Pârvu din București, fr. Dumitru Gălan din Brestovăț - Romanați, fr. Mihai Sârbu din Sighișoara, fr. plut. major Eftimiu Florea din Oradea, fr. Nichifor Eluța din Dumitrești - Ismail, fr. Ioan Mureșan din Chiuiești - Someș, fr. Simion din Ploiești, fr. Nicolae Dumitrescu din Craiova, fr. Ilie Marini din Săsciori, fr. Davidescu din Călărași, părintele Malcoci din Saba-Târg, - Basarabia, păr. Viorel Bujoreanu, fr. Ștefan Șandru din Mediaș în numele tineretului, fr. Morariu din Saroș - Tr. Mare și fr. Isaia Pele, misionarul călător din Bihor.

Cuvântul de încheiere al părintelui Iosif

Și acum fraților, sosit-a vremea despărțirii. Să dăm slavă lui Dumnezeu pentru sfintele bucurii de azi. Azi a fost o zi binecuvântată în care am simțit din nou că Focul cel Ceresc arde cu putere prin această mișcare. Un frate spunea că se întoarce cam întristat neputând duce un rezultat gata. Firește acest rezultat nu se poate aștepta într-o zi. Noi am pus aluatul în făină. Să ne rugăm acum Domnului să dospească ce va voi El.

Eu însă zic să ne ducem de aici voioși și plini de bucurie pentru că Duhul Sfânt ne-a dovedit din nou că a Lui e această Lucrare.

Fraților! Nu vă spun altceva: să vă întristați și să plângeți când veți veni aici la Sibiu și în loc de foc, veți afla gheață. Să plângeți când veți simți că în adunările Oastei s-a stins focul și a rămas cenușa.

Fraților, eu vă zic ceva și mai mult: nici atunci să nu vă întristați și să nu plângeți când veți veni la mormântul meu, dacă veți simți că și pe mormântul meu arde Focul cel Ceresc.

Noi plecăm de aici cu pacea lui Isus, pe care nimeni nu o poate tulbura și lua de la noi.

Slăvit să fie Domnul!”.

După masă, cei cinci frați au plecat cu moțiunea la Mitropolitul Bălan, care i-a întâmpinat din vârful scărilor cu cuvântul: „Răzvrătiților!”

Dar până la urmă a primit moțiunea adusă și le-a promis că o va prezenta în fața „Comitetului Central al Oastei”, care le va răspunde...

Iar „răspunsul” a fost că prin Lumina Satelor s-au năpustit cele mai furibunde atacuri împotriva foii Ecoul și împotriva directorului său care era numit „răzvrătit” și era batjocorit în fel și chip, cum nici cei mai decăzuți oameni nu-și permit să vorbească...

Cinste acestui om demn și superior, care a primit să sufere ocările alături de trimisul lui Dumnezeu pe care îl ajuta dezinteresat, numai din dragostea de adevăr și de dreptate.

În „Răspunsul unui răzvrătit” cu care el încerca să se apere de calomniile lui Secaș din foaia Mitropolitului, - este atâta superioritate morală și limpezime cinstită, cât n-au avut niciodată toți „cucernicii adversari ai adevărului” - cum îi numea el pe acei care „mânuiesc minciuna și calomnia mai abitir decât agenții electorați...”

Un alt răspuns era că Ecoul fu oprit imediat prin ordin de la București.

În 20 septembrie 1937 a fost suspendat și „Ecoul” Dl. Octavian Metea, care bănuise că până la urmă Mitropolitul va reuși să-și atingă și acest urât scop, - făcuse din vreme cerere pentru a primi autorizația să scoată încă o gazetă: Alarma. Căci - își zicea el - până când se vor face iar alte demersuri pe la Minister pentru oprirea noii gazete - va mai trece un timp. Iar în acest timp Cauza Oastei va avea la îndemână acest alt mijloc de legătură.

Se și puse la tipografie în lucru primul număr din noua foaie „Alarma”. Dar înainte chiar de a fi expediată la abonați, ordinul cenzurii a oprit-o. Poliția a confiscat toate foile tipărite din „Alarma”.

Așa s-a încheiat viața frumoasă a celor două gazete vrednice Ecoul și Alarma - și a încetat ajutorul pe care l-a putut da atunci omului și Lucrării lui Dumnezeu, acel Cirinean demn și curajos, Dl. Octavian Metea, care a luat asupra sa într-o scurtă dar însemnată bucată de drum - o mare parte din povara și ocara Domnului.

Cinste veșnică acestui nume vrednic! În Ziua Cea Mare a Răsplătirii, Mântuitorul Însuși îi va răsplăti și lui și altora tot ce au făcut la timpul lor, pentru Cauza și Numele Său.

În Evangheliile Patimilor Domnului Isus apar câteva nume care nu mai sunt pomenite nici înainte nici după aceea în alte pagini ale Evangheliei... Astfel de nume, printre care Maria cu mirul de nard, Simon Cirineanul, Iosif din Arimatea, Mironosițele, - alții, au devenit cunoscuți și vor fi pomeniți veșnic numai pentru ceea ce au făcut atunci pentru Isus, când Domnul avea cea mai mare nevoie de ei.

Tatăl Însuși a îngrijit astfel ca Fiul Său Preaiubit să găsească în ceasul celor mai mari lipsuri - ajutorul necesar prin aceste suflete smerite și minunate care atunci când a fost nevoie de ele - au fost gata să-L ajute pe Domnul cu tot ce au putut. Iar când n-a mai fost nevoie - s-au retras iarăși în smerenie și în taină.

Așa a avut Domnul grijă și de omul Său și de Lucrarea Oastei Sale. În toată Istoria acestei Jertfe s-au repetat minunile acestor apariții binecuvântate de Simeoni, de Iosifi, de Marii, de Veronice...

Din nou Ostașul Domnului...

După suspendarea foilor Ecoul și Alarma de la Făgăraș, Lucrarea Oastei ajunsese iarăși la un popas greu. Ce era de făcut?

Domnul i-a îndreptat gândul părintelui spre foaia Ostașul Domnului din București care încetase a îndeplini rolul său mare de la începutul lui 1935 - prin apariția foii Isus Biruitorul.

Autorizația de apariție nu-i fusese anulată și dreptul de tipărire rămăsese urmașilor părintelui Vasile, văduvei și copiilor lui.

- Vom alerga iarăși la Ostașul Domnului - zise părintele. Frate Marinel, gată-te de drum!

Astfel apăru după o lună, în 17 octombrie 1937, nr. 1, anul III din foaia Ostașul Domnului - noul curier frățesc pentru Oastea Domnului...

Pe prima pagină păr. Iosif scria ca și la numărul cu Istoria unei Jertfe:

Cu ochii țintă la Căpetenia luptei noastre: Isus Cel Răstignit... Redăm câteva fragmente din cele scrise acolo:

...Acum e anul de când se topea părintele Vasile pe patul de suferință de la Geoagiu și Cluj. Și pe urmă s-a stins ca o făclie ce luminase cu putere în întunericul duhovnicesc al acestui neam. Dar jertfa lui nu s-a stins. Ea trăiește, luminează și cheamă la luptă pe cei rămași după el.

O mărturie despre jertfa părintelui Vasile este și foaia aceasta. Ea a ieșit într-o vreme de grea cumpănă pentru ostășia Domnului. Frații își aduc aminte: ni se dase o grea lovitură: ni se rupsese pentru întâia dată legătura. Minciunile și hulele curgeau potop. Iar frații stăteau nedumeriți.

Atunci s-a ridicat - deodată, pe neașteptate, ca un dar ceresc - făclia acestei foi, care a făcut lumină. Istoria unei Jertfe publicată în această foaie a fost stropită cu lacrimile fraților. În fruntea acestei foi, păr. Vasile pusese atunci titlul de mai sus și chipul de alături. În dibuiala ce se lăsase peste ostășia Domnului, păr. Vasile a întors din nou privirile luptătorilor spre Căpetenia și Ținta luptei noastre: spre Isus Cel Răstignit. Iar Oștirea a plecat înainte cu Isus Biruitorul și a biruit.

Acum ostășia Domnului trăiește iar o vreme de grea cumpănă. I s-a rupt din nou telefonul și s-a pornit din nou potopul hulelor și minciunilor. De aceea ridicăm din nou făclia acestei foi. Și strigăm din nou ceea ce a strigat și păr. Vasile în toată scurta lui viață: cu ochii țintă la Căpetenia Desăvârșirii noastre... Cu ochii țintă la Isus Cel Răstignit... cu ochii țintă la Jertfa Golgotei...

...Fraților! A sosit iar o vreme de grea încercare pentru Ostășia Domnului. A sosit o încercare ce caută să ne întoarcă privirile de la ținta luptei noastre, spre lucruri trecătoare: statute, regulamente, alegeri, fonduri, clădiri de ziduri, etc. Deci, fraților, mai mult ca oricând! - cu ochii țintă la Ținta luptei noastre: la Isus Cel Răstignit. Cu ochii țintă la Jertfa Golgotei. Cu ochii țintă la Cel ce ne poate duce la izbândă și mântuire. Cu ochii țintă la Isus Biruitorul!

În pag. a 2-a se publică:

„O scrisoare către părintele Vladimir”.

Dintr-o scrisoare sosită de la dragul nostru părinte Vladimir dăm rândurile de mai jos:

Am aflat cu cea mai mare scârbă că și Ecoul nostru cel frumos, este suspendat. Este înlănțuit și închis ca să tacă.

Dar noi credem în vechea noastră nădejde și răbdare. Și credem în biruința Domnului.

Cum se simte scumpul nostru comandant? Sf. sa să știe că noi îi sprijinim mâinile în sus. Noi disprețuim pe trădători. Noi vom lupta pentru cauza dreptății Domnului nu numai până la caterisire și afurisire, ci până la moarte. Spuneți părintelui Iosif că noi luptăm în genunchi.

Părintele Vladimir Popovici.

Apoi o precizare însemnată a părintelui Iosif ca titlu:

„O punere la punct!

...Prin foaia Lumina Satelor, fr. Oprișan iar a început cu polemicile și scrisorile. Din niște scrisori ale mele ce i le-am trimis când eram bolnav la Davos în Elveția, vrea să dovedească că eu însumi, părintele Iosif, am stăruit odată pentru statute, dar pe urmă mi-a venit o scârbă față de ele. Mă bucur că această cauză îmi dă prilej să dau unele amănunte și mărturisiri.

Când Oastea Domnului luase proporții, I.P.S. Sa Mitropolitul Nicolae mi-a spus: părinte Iosife, de un singur lucru te fac băgător de seamă: să nu faci reguli speciale pentru Oastea Domnului ca să nu ni se poată zice că suntem stat în stat, Biserică în Biserică.

M-am ținut pe linia aceasta, dar după primul Congres ni s-a părut nouă (nu însă și Duhului Sfânt), mie și fraților Oprișan și Lascarov că tot ar fi bine să avem niște statute, ca o carte de recomandație a Oastei. Și l-am câștigat pentru ideea aceasta și pe I.P.S. Sa. Frații Oprișan și Lascarov au și întocmit niște statute, dar nici I.P.S. Sa, nici mie, nu mi-au plăcut destul aceste statute. Prea erau seci și reci pentru o mișcare atât de caldă și vie. Mi-am luat angajamentul să le prelucrez eu din nou, frumos, în spirit duhovnicesc.

Pregătit pentru acest lucru, m-am suit în iarna anului 1932 sus la Păltiniș anume să pot face bine statutele în liniștea pădurilor de brad. Dar cât m-am apucat de facerea statutelor, am început pe neașteptate să tușesc, să am febră, și a treia zi m-am coborât la Sibiu cu sângele în gură. Boala reizbucnise.

Sfătuit de doctori și îndemnat și de I.P.S. Sa, am plecat în Elveția luând cu mine și statutele, să le refac acolo în liniștea Alpilor. La început mi-a mers acolo bine cu sănătatea. Se mirau și doctorii ce bine-mi mergea. Dar când m-am apucat să fac statutele, deodată, pe neașteptate, a reizbucnit boala, care m-a făcut un schelet. Atunci numai am început să înțeleg că această sabie de foc îmi venise pentru nesocotita mea încercare de a face reguli pentru Lucrarea și suflarea Duhului Sfânt: de a face haină Duhului Sfânt. Și de atunci Domnul m-a stors mereu ca pe o lămâie până ce am rupt-o definitiv cu gândul și nebunia de a mai face reguli pentru Lucrarea și suflarea Duhului Sfânt.

Pentru mine chestiunea cu statutele e astfel definitiv rezolvată. Voi fi contra statutelor până la mormânt și voi striga și dincolo de mormânt că Oastea cea vie nu poate avea reguli omenești pentru Lucrarea Duhului Sfânt care suflă unde vrea (Ioan 3, 8)...”

Într-un alt articol, „Apucături urâte”, se spune printre altele: ...Lumina Satelor (recte, stăpânii ei) țin parcă să lovească Biserica în tot chipul, folosind fel de fel de apucături lumești urâte!

1. Mitropolia umblă mereu cu puterea lumească să-i închidă graiul părintelui Iosif, pentru ca neputându-se apăra, să-l acuze cum le place. Ori, nici cea mai păgână justiție nu făcea acest lucru: să-i ia celui acuzat putința de a se apăra.

2. Pe dragul nostru părinte Vladimir l-a amenințat cu caterisirea dacă nu se leapădă de părintele Iosif. Iar pe părintele Bujoreanu l-a scos de două ori cu poliția din Sibiu.

3. Mai nou, o altă urâtă apucătură: abonații foii Isus Biruitorul se vor fi mirat desigur că, în locul foii noastre dragi, au primit Lumina Satelor la care nu fuseseră abonați niciodată. Adresele abonaților noștri, cei de la Lumina Satelor le-au câștigat printr-o apucătură hoțească și anume: s-au dus la gară unde numărul din urmă din foaia Isus Biruitorul stă confiscat și înmagazinat. De acolo - printr-o procedură ce se va cerceta de justiție - au copiat adresele abonaților noștri, folosindu-le apoi să trimită cu ele minciunile de la Lumina Satelor. Dar frații și abonații nu s-au lăsat înșelați. Au refuzat acest dar nedorit. Un frate din Banat le-a scris pe foaia returnată: de aș trăi o mie de ani tot nu voi putea uita pe acela care m-a născut la o viață nouă!

De încheiere vom spune numai atât: cei ce grăiesc în numele Bisericii, ar trebui să știe adevărul că prin Biserică lucrează Duhul Sfânt. Și ar trebui prin viața și faptele lor să dovedească și ei acest adevăr. Ori apucăturile de care se folosește Lumina Satelor numai Lucrarea Duhului Sfânt nu se poate spune că este.”

Iar apoi ca un amănunt amar, se arăta fapta nedemnă a unuia care de ani de zile făcuse mare zgomot despre atitudinea sa curajoasă pentru adevărul Oastei, - iar acum se dovedește a fi un alt Secaș sau Oprișan. E vorba despre preotul Munteanu Muntmarg, care fusese unul din cei care la adunarea din Scorțeni, puseseră la cale consfătuirea din 12 sept. 1937 de la Sibiu. Gândul lui s-a dovedit cum am spus, o cursă. Dar numai în urmă s-a văzut acest lucru, după ce Domnul le-a zădărnicit planul.

Iată cele scrise sub titlul:

„Te-am mințit Isuse...

Părintele Muntmarg de la Scorțeni - Bacău, luase inițiativa unei încercări de aplanare a frământărilor de la Oaste. În vederea acestui scop dorit de toți, l-am așteptat cu drag la Sibiu. Dar nu mult timp după sosire, ceva ne spunea, Duhul ne spunea că păr. a venit cu ceva gând ascuns în inimă. Iar când ne-a vestit că ne-a adus o cântare nouă și ne-a cântat poezia fr. Dorz: Te-am mințit Isuse - pe mine m-a fulgerat îndată la inimă ceva care îmi spunea că această cântare are legătură cu misiunea celui care o cântase. Și nu m-am înșelat. Păr. Muntmarg L-a mințit pe Domnul și ne-a mințit și pe noi fiindcă:

Toate semnele arată și mărturisesc că păr. Muntmarg venise la Sibiu anume pregătit să facă ceea ce a făcut.

2. La masa Mitropoliei și-a vândut curajul ce-l avea în articole pentru un blid de linte și pentru frica și teama caterisirii.

3. Cu toate că sus la masă ne vânduse, n-a avut curaj să spună acest lucru nici păr. Iosif, nici fraților. N-a raportat nimic fraților despre ce a putut rezolva sus la Mitropolie. Și n-a avut curajul nici să ne spună de ce ne-a trădat.

4. Iar culmea a făcut-o la despărțire, cum vom scrie mai pe larg în altă parte. Ne-a părăsit în plinul adunării spunând în auzul tuturor că trebuie să plece la gară să nu întârzie trenul. Și a plâns la plecare și ne-a îmbrățișat. Dar când colo, aflat-am că totul fusese neadevăr. În loc de gară, păr. Plecase direct la L. S., unde a stat patru ceasuri făcând comunicatul ce s-a publicat în L. S. prin care spune că se leapădă de păr. Iosif și de ceilalți răzvrătiți. Venise la Sibiu cu cântarea Te-am mințit Isuse (trădase cauza Domnului) și tot cu această cântare s-a întors acasă.

De încheiere vom spune numai atât: în lucruri de credință nu se poate forța conștiința nimănui. Părintelui Muntmarg îi stătea în voie să ne părăsească oricând. Dar aceasta trebuia să o facă în chip sincer, deschis și cinstit. Căci altcum se duce pe gârlă prestigiul preotului. Ce valoare mai poate avea, spre pildă, scrisul preotului Muntmarg după sfatul din 12 septembrie 1937?

Iarăși Vonica...

Nicolae Vonica nu mai luase parte cu frații de la oprirea foii Isus Biruitorul când scrisese cele despre care am spus.

Nevastă-sa îl forța mereu să ceară sfințirea de preot. Nu mai avea răbdare. Cum lucrurile se complicaseră atât de mult, acum nimeni nu mai putea fi neutru. Ca să obțină cineva preoția, se cerea neapărat să se afurisească în public pe „răzvrătitul” de Trifa.

Lui Vonica nu i se putea uita că el a fost un puternic militant de partea părintelui Iosif. De aceea i se cerea un preț și mai mare... El știa asta foarte bine. Dar fiind un caracter slab a cedat nevestei cicălitoare și a făcut primele demersuri la Mitropolie cerând preoția.

Când i s-a spus prețul, - ca unul căruia îi părea nespus de rău că a fost înșelat de Isus Biruitorul, iar acuma se întoarce ca un fiu pierdut...”

În vremea asta eu abia eliberat din armată sosisem la Sibiu.

I-am scris atunci lui Vonica, în versuri, o Scrisoare pe care înainte de a i-o trimite i-am citit-o și păr. Iosif. Iată textul ei:

Dragă frate Niculiță, de-acolo din cătănie

eu la ultima-ți scrisoare n-avui vreme a-ți mai scrie

astăzi însă-ntors la luptă, îți spun, orișicât mă doare

că-mi primești de data asta, poate ultima scrisoare.

Mai ții minte despărțirea când mă smulseră străinii,

bun rămas când ți-am spus ție și lui fratele Marini,

când ți-am spus că jale multă și durere mă doboară

că vă-mbrățișez atuncea poate cea din urmă oară?

- Am spus asta Niculiță într-o clipă slabă poate

de-au putut să se-mplinească cum le presimțisem toate...

Din belșug mi-a fost cu spinii semănată-a mea cărare,

din belșug vărsat-am lacrimi singur prin dureri amare,

- dar oricât mi-au fost de crunte lacrimile și urgia,

mi-au rămas mereu la suflet calfele și Neemia.

Oricât îmi era pustia de amară și sihastră

m-am rugat adânc de-oriunde pentru biruința voastră

s-aveți voi putere-n luptă și nădejde și credință

și să rămâneți statornici pân-la marea biruință.

Cât de plină de lumină inima creștea în mine

când primeam din partea voastră vești de biruință pline!

...Dar când azi mă-ntorc la luptă să-mi iau sabie și daltă

te-aflu frate Niculiță în oștirea cealaltă,

ți-aflu spada și mistria părăsite și-aruncate

iar bătrânul Neemia luptând singur pe cetate.

Șapte răni primite-n luptă cu durere îl sfâșie

când tu-l lași să lupte singur și fugi - laș - de datorie.

Ți-ai călcat pe conștiință și pe inima-ți slăbită

și-au luat această cale dureroasă și greșită,

fapta asta Niculiță orișicui ar fi iertată

ție însă nu se poate să se ierte niciodată.

- Tu știai prea bine unde-s adevărurile sfinte

dar dreptatea și iubirea le-ai vândut pe-un blid de linte

și cum ai făcut-o asta nu convins, ci dus de silă

bietul fostul meu tovarăș, lasă-mă să-ți plâng de milă.

Orișicare zici că-i cauza care-aici ți-a fost povață

iată azi în câmpul luptei hotărâți stăm față-n față

și desigur că stăpânii, cu săgeți înveninate,

te-or sili să tragi în inimi de părinte și de frate

tu vei face-o Niculiță tot mai mult și tot mai tare

ca să le-mplinești dorința că nu ieși din ascultare.

Când ți-or porunci a trage eu voi fi pe turn de pază

tu cu grijă-atunci săgeata otrăvită-n arc ți-așează

eu îmi voi desface pieptul să-mi vezi inima mai bine,

inima ce bate încă și se roagă pentru tine,

iar tu trage... fă-ți stăpânii de plăcere să tresalte

- o poți face și pe asta, după toate celelalte.

Când stăpânii îți vor cere, și de inima te lasă,

poți să tragi în fiecare dintre cei ce-au stat la masă

lângă tine-n vremuri grele însă binecuvântate

când puteai gusta dulceața luptei dezinteresate,

însă nu-ncerca a trage în bătrânul Neemie, -

n-ar putea să-ți ierte Domnul - și prea mult mi-ar cere mie.

Ți-aș mai scrie, nu pot însă, inima cumplit mă doare

- asta, frate Niculiță, cred că-i ultima scrisoare!

...Șiroaie de lacrimi îmi curgeau din ochi citind-o. Și la fel plângea și părintele ascultând-o. Când am terminat, zise: Dacă nici aceasta nu-l va mișca pe Niculiță, atunci inima lui s-a împietrit cu totul.

Frații de la fronturi, la fel, când au văzut că până și el, unul din cele trei calfe ale lui Neemia este un trădător al părintelui, au început să se întrebe nedumeriți: ce s-a întâmplat? Ostașul Domnului trebui să publice lămurirea:

„ Ascultați și vă minunați, cum a ajuns fr. Nicolae Vonica la Lumina Satelor.

În Lumina Satelor, numărul trecut, și-a făcut apariția și fr. Nicolae Vonica. Desigur, pentru mulți această trecere este o surprindere și o nedumerire. Dar scrisoarea pe care o dăm mai jos spune totul. E o scrisoare istorică ce va rămânea în istoria Oastei:

Petroșani, Vlașca, 13-X-1937

Scumpe părinte Iosif,

Am primit circularele cu comunicările triste și dureroase. Vă trimit aici adresele câte unui frate ostaș de prin părțile acestea. Circularele le-am dat fraților adunați din mai multe comune la nunta ostășească a unui frate de aici. I-a impresionat mult. Am avut încă o ocazie să văd dragostea sfântă ce v-o poartă ei.

Lupta e deci în toi, mai aprigă ca oricând. Loviturile ce primiți sunt tot mai numeroase. Trădări peste trădări, mai mult sau mai puțin zgomotoase și dureroase.

Așadar au plecat unul câte unul: pr. Muntmarg, Bogoride, colonel Coman Ionescu, I. Miron - Orhei, etc. Și încă nu s-a sfârșit. Alții vor pleca mâine, poimâine, cu trădări sau fără trădări. Alte lovituri, alte dureri, alte sângerări, pentru bietul nostru părinte Iosif.

Dar toate acestea trebuiau să vină, cum spuneați și sf. voastră. Trebuiau să vină de vreme ce ați mărturisit pe Isus Cel Răstignit atâta vreme cu atâta putere neînfricată și cu atâta jertfă sfântă. Lumea și stăpânitorul ei, diavolul, nu putea să v-o ierte. Și iată cei ce vă strigau ieri Osana! azi zbiară turbați: răstigniți-l. Acum drumul Golgotei e în plin urcuș. Ocările se înmulțesc, loviturile sunt mai aspre. Dar crucea înalță pe om sus lângă Domnul, mai presus de orice ocări și lovituri.

Sub ochii noștri se consumă cea mai grozavă trădare a lui Isus din istoria neamului nostru. Cel mai mare apostol al lui Hristos pe care l-au avut românii și poate cel mai mare al creștinismului de azi din Europa, e scos în drum și lovit cu pietre de ură, de chiar ucenicii lui. Dar cum spuneam, nici nu se putea altfel ca atât jertfa cât și trădarea ei să fie mai deplină.

Mă doare mult de sf. voastră și de frații urgisiți pentru numele sf. voastre. Sunt adânc lovit de toate cele ce se întâmplă. Ah, dar nu pot nici măcar să vă mângâi. Căci dacă scrisoarea aceasta vă aduce toată dragostea și stima ce vă port, ea vă aduce și o veste dureroasă din partea mea. Anume pentru ca să-mi fac un rost, și mai ales pentru ca să-mi împlinesc dorința mea sfântă, ca a îngerilor, de-a ajunge preot, cu orice sacrificii, eu mă văd silit să mă împac cu oficialitatea Bisericii și să mă pun sub ordinele ei. Dar adaug imediat că asta o voi face numai întrucât nu mi se va cere să-mi calc pe conștiință și să trădez pe Scumpul meu Mântuitor și pe sf. voastră.

Și totuși mă cutremur și mă doare nespus că va trebui să-mi impun, oficial, o rezervă față de sf. voastră și lupta sfântă ce o duceți. Deși faptul acesta nu poate fi socotit, ținând seamă de situația mea, o trădare, simt totuși cu o nespusă jale, că e un fel de despărțire și un fel de îngrădire a firii mele obișnuită cu lupta deschisă contra fariseilor. Să-mi pun eu călușul în gură? Dacă mă cunoașteți, vă închipuiți cât mă doare asta.

Dar sunt hotărât să sufăr totul ca să pot cât mai curând să slujesc lui Isus în chipul cel mai înalt cu putință, ca preot. Vreau să zic preot așa cum îmi spune inima mea și cum înțeleg eu misiunea asta îngerească. Știu sacrificiul ce trebuie să-l fac, dar îl nesocotesc gândindu-mă la binele ce pot face fraților mei, spre mântuirea lor, a mea și slava Domnului Isus. Deci dacă trebuie să părăsesc un front al Domnului, n-o fac spre a-L trăda, ci spre a mă arunca pe alt front al Lui.

Ah, scumpe părinte Iosife, cred că înțelegeți bine situația mea de acum, durerea mea sufletească, precum și sinceritatea și buna mea credință, greutățile ce-mi stau în cale și sacrificiile ce trebuie să le fac. Sunt convins că nu veți interpreta greșit lucrurile și nici nu mă veți socoti ca pe un trădător. Domnul știe cât m-am frământat în 3 luni ca să-mi ajung scopul fără să fiu observat de oficialitatea Bisericii, care mă are pus la index. Dar n-am putut. Nu poți fi numit preot, azi, dacă n-ai oameni sau bani ca să-ți câștigi oameni. Ori să știți că eu n-am nici una nici alta. În schimb mai sunt și deochiat ca trifiat.

În cele din urmă trebuia să mă adresez cuiva. Dar cui? Oameni politici nu cunosc.

Nu cunosc la București decât pe fr. Oprișan care m-ar putea ajuta.

Dar cum să mă adresez lui când el e atât de înverșunat împotriva sf. voastre? Totuși n-aveam încotro. Trebuia să încerc. Mai întâi am pipăit terenul într-o scrisoare. Știam că joc o carte mare. Sau îl câștig de partea mea în condiții acceptabile și pentru mine - și atunci reușesc, sau mi-l fac dușman și atunci pierd orice speranță. Mi-a răspuns cu multă bunăvoință. Va face ce va putea pentru mine, dar e greu că sunt rău văzut ca trifiat. N-ar avea Patriarhul încredere în mine - căci e sătul de preoți răzvrătiți.

I-am scris din nou că n-am nimic contra statutelor și că-mi voi sluji Biserica cu credință și jertfă, că sunt gata să mă prezint Patriarhului să-mi mărturisesc cinstit gândurile. Acum aștept să văd ce mai zice. Mi-e teamă de un singur lucru: să nu mi se dea să înțeleg că trebuie să colaborez la L. S. Știu că numai în felul acesta, colaborând la L. S. i-aș mulțumi și i-aș câștiga deplin. Asta încă mi-ar sângera inima și parcă n-aș putea-o face. Dar dacă va trebui totuși s-o fac, fiecare articol l-aș scrie cu lacrimi, cum scriu și acum, aici, când numai mă gândesc la asta.

Ah, părinte Iosife, îmi trec pe dinaintea ochilor cei 3 ani de luptă sfântă la Isus Biruitorul între calfele lui Neemia. O jale amară mă cuprinde și nu-mi găsesc mângâiere decât la Domnul meu Isus în lacrimi...

Scumpe părinte Iosif, până aici v-am scris acum o săptămână. Azi e 20 octombrie 1937. Am întrerupt scrisoarea doborât de fel de fel de gânduri amare și dureroase. Mă durea nespus să vă trimit scrisoarea asta tocmai acum când sunteți lovit din toate părțile. Deși știu că mă înțelegeți și nu mă condamnați pentru pasul ce trebuia să-l fac pentru a ajunge preot, totuși nădăjduiam că voi găsi o soluție mai dulce, o cale mai ușoară, fără să fiu silit să colaborez la L. S. Am așteptat să văd ce-mi scrie fr. Oprișan. Însă el nu se grăbește să-mi răspundă. Mă are în mână și așteaptă să mă predau deplin fără condiții. Adică să mă întorc la L. S. Știu ce vrea iscălitura mea în L. S.

Și asta mă doare. Mă sângeră în inimă căci după o săptămână de frământări, îmi dau tot mai bine seama că nu este altă cale de a-i câștiga decât colaborând cu L. S. Mă simt încercuit, încolțit din toate părțile. Ce să fac, scumpe părinte? Mă au în mână. N-am încotro. Va trebui poate să trimit articole la L. S. ca pocăința să-mi fie deplină.

Dar odată cu articolele voi trimite redacției și câteva rânduri în care să se vadă că nu colaborez de drag la L. S. ci ca unul care vreau să mă preoțesc.

Totuși mai întâi scriu sf. voastre ca să știți și ca să-mi dați un sfat. Și vă rog mult ca îndată ce primiți scrisoarea asta să-mi scrieți 2-3 rânduri ca să știu ce să fac. N-aș vrea să fac nici un pas către L. S. până nu primesc de la sf. voastră o dezlegare și un sfat părintesc. Totuși mă grăbesc, căci mi-e să nu se aplice noul regulament pentru numirea preoților cu examenul de capacitate.

Închei plângând ca un copil părăsit și amărât care trebuie să se despartă de părintele său din pricina lumii acesteia fără Dumnezeu. Dragostea din inimă însă nu mi-o poate lua nimeni. Iertați-mă părinte Iosife, că iată a venit vremea să vă îndurerez și eu. Asta e soarta părinților să-și plângă copiii.

Am primit Ostașul Domnului. M-am bucurat mult că trâmbița Oastei sună iar deslușit. M-am bucurat că puteți iar să vă apărați. Până vor opri și foaia asta. Spuneți fraților de la librărie sfinte salutări frățești. Aștept răspunsul sf. voastre cu dragostea frățească de totdeauna.

Niculiță.

Pentru înțelegerea deplină a acestei scrisori, amintim faptul că fr. Nicolae Vonica s-a căsătorit în comuna Petroșani din jud. Vlașca. Fiind bolnav și lipsit de mijloace, noi i-am făcut un rost de trai, lui și soției lui, la administrația foii Isus Biruitorul. Dar izbiți cu suspendarea foii, nu l-am mai putut ajuta. Și astfel fr. Vonica ajutat de un călău al conștiințelor a trecut acolo unde poate fi ajutat. Pentru sincera mărturisire din scrisoarea de mai sus, noi îl avem și mai departe în dragostea noastră.”

Ca și cum abia ar fi așteptat acest prilej de revanșă, Nicolae Vonica, proaspătul licențiat în teologie și sincerul ucenic al părintelui și binefăcătorului său neuitat pe veșnicie - el, cel care judecase atât de aspru pe trădătorii dinaintea lui, - deveni el însuși unul care îi întrecu pe toți înaintașii săi în trădare.

În numărul din Lumina Satelor următor acestei precizări, toată prefăcătoria lui Nicolae Vonica se sparse ca un hârdău cu murdării. Ceea ce n-am mai putut nici auzi nici vedea niciodată, mi-a fost dat să citesc atunci în foaia Mitropoliei, scris de Nicolae Vonica. Ceea ce n-a îndrăznit să spună și să scrie nici un Secaș și nici un Oprișan înainte de el, a fost în stare să scrie acest nefericit. Părintele Iosif era numit prin foaie de către el: diavol, balaur, apocaliptic, șarpe veninos, lucifer îngâmfat...etc.

M-am înspăimântat ca de criza unui epileptic. Și m-am gândit atunci cu cutremur: ce fel de moarte va avea oare acest nefericit care poate vorbi astfel în auzul unei lumi întregi despre acela pe care bine îl cunoștea cine este și pentru ce sufere.

Dar stăpânii lui au fost fericiți... Găsiseră pe unul și mai potrivit decât primul lor Secaș. Pe lângă vocabularul lui Vonica, cel al înaintașului său nu era nimic. De atâta ură și revoltă împotriva părintelui Iosif, Secaș nu fusese în stare pentru că lui, părintele nu-i făcuse chiar atâta bine cât lui Vonica.

În curând după aceasta Vonica a primit cu mult mai mult decât ceruse: a fost preoțit, a fost numit la catedrală, apoi a fost înălțat în locul lui Secaș, ca redactor al foilor Mitropoliei. Pentru că și el dase cu mult mai mult decât i se ceruse.

Una pentru alta.

Secaș fu înlăturat. Se storsese tot ce fusese în el și acum nu mai folosea la nimic.

Nu voi mai vorbi despre Vonica decât o singură dată peste câțiva ani. Fiindcă Dumnezeu nu m-a mai lăsat să-l întâlnesc decât cu ceva înainte de moartea lui... Mă înspăimântam de acest om și îl ocoleam ca pe un monstru...

Pentru toți dușmanii m-am putut ruga, dar pentru acesta nu știu de ce nu m-a lăsat cugetul să mă mai pot ruga niciodată... După treizeci de ani mi se va mai întâmpla acest lucru, cu încă unul ca și el.

Mi se cutremură și acum, toată ființa.

Dar nu cu mult mai prejos decât Vonica, apăru în foile Mitropoliei cam tot în același timp un alt cinstit preot: Gh. Paschia de la București. În nenumărate rânduri făcuse și acesta legăminte de prețuire, de recunoștință și de dragoste veșnică părintelui Iosif. Iar când s-a schimbat vântul interesului și-a întors și acesta cojocul convingerilor.

Despre celelalte nume trădătoare nici nu merită să mai vorbim.

Așa se împlinea încă odată Cuvântul lui Dumnezeu despre ridicarea și prăbușirea multora, în momentul răscrucii: ISUS.

Slăvit să fie Domnul!

Meditații:

Păcatul este călcarea cu deplină știință

și cu voia liberă,

- prin gând,

prin cuvânt

sau prin faptă,

a voii lui Dumnezeu.

Învățătura de Credință Creștină Ort.

E mai ușor să te păzești a nu cădea,

decât după ce ai căzut să te mai poți ridica.

Sf. Ioan Gură de Aur