La Apostolul din Duminica a 7-a după Paşti (a Sfinţilor Părinţi de la Sinodul 1 Ecumenic)
Traian Dorz - Hristos - Puterea Apostoliei
16. Pavel se hotărâse să treacă pe lângă Efes, fără să se oprească aici, ca să nu piardă vremea în Asia, căci se grăbea ca, dacă-i va fi cu putinţă, să fie în Ierusalim de ziua Cincizecimii.
17. Însă din Milet, Pavel a trimis la Efes, şi a chemat pe prezbiterii Bisericii.
18. Când au venit la el, le-a zis: “Ştiţi cum m-am purtat cu voi în toată vremea, din ziua dintâi, în care am pus piciorul pe pământul Asiei.
28. Luaţi seama dar, la voi înşivă şi la toată turma peste care v-a pus Duhul Sfânt episcopi, ca să păstoriţi Biserica Domnului, pe care a câştigat-o cu Însuşi Sângele Său.
29. Ştiu bine că, după plecarea mea se vor vârî între voi lupi răpitori, care nu vor cruţa turma;
30. şi se vor scula din mijlocul vostru oameni, care vor învăţa lucruri stricăcioase, ca să tragă pe ucenici de partea lor.
31. De aceea, vegheaţi, şi aduceţi-vă aminte că, timp de trei ani, zi şi noapte, n-am încetat să sfătuiesc cu lacrimi pe fiecare din voi.
32. Şi acum, fraţilor, vă încredinţez în mâna lui Dumnezeu şi a Cuvântului harului Său, care vă poate zidi sufleteşte, şi vă poate da moştenirea împreună cu toţi cei sfinţiţi.
33. N-am râvnit nici la argintul, nici la aurul, nici la hainele cuiva.
34. Singuri ştiţi că mâinile acestea au lucrat pentru trebuinţele mele şi ale celor ce erau cu mine.
35. În toate privinţele v-am dat o pildă, şi v-am arătat că, lucrând astfel, trebuie să ajutaţi pe cei slabi, şi să vă aduceţi aminte de cuvintele Domnului Isus, care Însuşi a zis: “Este mai ferice să dai decât să primeşti.”
36. După ce a vorbit astfel, a îngenuncheat, şi s-a rugat împreună cu ei toţi.
16 - La Ierusalim, de Ziua Cincizecimii...
O, ce fericite sunt aceste două înălţimi unice, aceste două mari cuvinte: Ierusalim şi Cincizecime... Ierusalim paşnic şi Cincizecime liberă. Ierusalim curat şi Cincizecime adevărată. Ierusalim slăvit şi Cincizecime veşnică...
Cât de împreunate pe veci trebuie să fi fost în inimile şi în amintirea tuturor ucenicilor Domnului, aceste două nume sfinte şi dragi, aceste două valori unice şi scumpe, aceste două înălţimi cereşti de pe pământ!
Ierusalimul era locul, iar Cincizecimea era momentul când Duhul Sfânt şi Cuvântul Sfânt al lui Dumnezeu se îmbrăţişau şi dădeau naştere fiicei cereşti a Ierusalimului de Sus, care va fi Mireasa Slăvită a Mirelui Slăvit, Biserica lui Hristos, Comoara şi Cununa Lui veşnică.
Către Ierusalim se îndreptau atunci în orice vreme toate inimile tuturor fraţilor împrăştiaţi pretutindeni, ca înspre o înălţime pe care a pogorât văzut toată dragostea necuprinsă a lui Dumnezeu, pentru a îmbrăţişa un popor cât o omenire şi o patrie cât o lume.
Dar în vremea Cincizecimii nu numai gândurile tuturor se îndreptau înspre Ierusalim, ci şi inimile şi picioarele lor. Din cele mai îndepărtate colţuri ale lumii, toţi cei care neîncetat se rugau pentru pacea Ierusalimului iubit, la apropierea Cincizecimii lui, se pregăteau de drum şi se grăbeau, ca dacă va fi cu putinţă, în dimineaţa minunată a sărbătorii Duhului Sfânt, ei să fie acolo împreună cu cei dintâi care avuseseră parte de harul acestei îmbrăţişări cereşti.
O, ce trebuie să fi fost atunci în Ierusalim! Ce îmbrăţişări, ce lacrimi, ce cuvântări înflăcărate, ce cântări fericite, ce sărutări sfinte! Cât de minunat vor fi răsunat pe scările templului cântările treptelor, psalmii bucuriilor frăţeşti, când miile de cântăreţi de sus mai coborau o treaptă şi mai cântau un psalm, către miile de cântăreţi de jos, care mai cântând un psalm, mai urcau o treaptă către fraţii lor.
Iar când pe treapta din mijloc se întâlneau cântând psalmul 133: Iată ce plăcut şi dulce e să locuiască fraţii pururea împreună să se veselească... cu cântări şi psalmi în Domnul să se veselească... atunci cântările de bucurie trebuie să fi fost înecate de plâns şi sărutările trebuie să fi fost numai pe lacrimi.
Cine poate uita astfel de clipe şi astfel de stări? Şi cine n-ar fi dat totul ca să le poată trăi măcar odată pe an acolo unde ca nicăieri altundeva pe lume le era locul şi momentul unic.
De aceea se grăbea Sfântul Pavel să fie în Ierusalim de zilele Cincizecimii.
O, fraţii şi surorile scumpei noastre Cincizecimi! Ce şiroaie de lacrimi scaldă faţa mea acum evocând aceste amintiri sfinte şi făcând fireasca legătură între Cincizecimea Ierusalimului lor şi Cincizecimea Ierusalimului nostru neuitat de atunci!...
Ce praznice neuitate a avut Frăţietatea noastră scumpă de ziua Cincizecimii, în cetatea naşterii noastre şi în vremea Oastei de la început!
Când părintele Iosif ne-a spus: Să nu uitaţi că Praznicul Rusaliilor este praznicul Oastei, fiindcă această Lucrare duhovnicească s-a născut şi trăieşte din puterea şi revărsarea Duhului Sfânt. La acest praznic veniţi din toate părţile aici, la acest Ierusalim, de unde prima dată s-a auzit vuietul Duhului Sfânt, unde s-a aprins Focul Lui şi de unde a început să sufle peste toată ţara noastră Vântul Ceresc care a împrăştiat sămânţa Cuvântului lui Hristos, care a trezit la o viaţă nouă mulţimile celor peste care S-a pogorât această Putere de Sus...
Veniţi, ne-a poruncit el, în fiecare an aici ca să sărbătorim împreună acest mare Praznic, să-L lăudăm pe Dumnezeu cu cântări sfinte, să-L vestim cu cuvintele înflăcărate şi să ne unim inimile şi lacrimile noastre în rugăciuni de mulţumire şi recunoştinţă către cer pentru tot ce ne-a făcut nouă Domnul! Şi aceasta să fie o poruncă şi o chemare către toţi fraţii şi pe totdeauna, pentru ca niciodată să nu înceteze nici dragostea, nici aducerea aminte dintre noi către Domnul pentru tot ce ne-a dat El...
Iar când eu, trupeşte, nu voi mai fi printre voi, ca azi, la acest Praznic neuitat, veniţi şi la mormântul meu cu o lacrimă, cu o floare, cu un cuvânt înflăcărat pentru Domnul, pentru ca şi Acolo să simt că Lucrarea Domnului creşte şi biruieşte...
O, ce praznice neuitate am trăit noi în aceste prime Rusalii ale Oastei! Cât de asemănătoare cu cele din Ierusalim erau bucuriile acelor petreceri frăţeşti! Ce adunări pline de revărsarea Duhului Sfânt, cu bisericile pline de cântări, cu toate străzile oraşului iubit pline de fraţi, cu toate feţele fraţilor iubiţi pline de lumină şi de lacrimi!... Cine a trăit vreuna din acele zile măreţe, nu le va mai putea uita niciodată...
Dar cum a venit curând pustiirea păgânilor peste bucuriile Ierusalimului, aşa a venit şi pustiirea duhurilor lui Satana peste Ierusalimul Oastei dintâi...
Precum în Ierusalim a făcut prima pustiire duhul cărturarilor şi al fariseilor care au lovit şi au împrăştiat pe fraţi, tot aşa s-a petrecut şi aici.
Iar ce a mai rămas după prima pustiire, a nimicit a doua. Aşa că frumosul Ierusalim a rămas pustiu şi pustiit de tot. Sfântul Templu a rămas dărâmat. Iar fericitele sărbători ale îmbrăţişărilor înlăcrimate au încetat poate pe totdeauna de acolo... Să plătească Dumnezeul Cel Drept, după faptele lor, tuturor acelora care au dărâmat tot ce a fost atât de frumos şi de sfânt acolo...
Acum poporul lui Dumnezeu cel împrăştiat a rămas şi fără Ierusalim şi fără Cincizecime...
Cei care mai au amintirile, mai trăiesc din ele. Dar cei care n-au apucat să aibă amintiri, din ce să mai trăiască?
Primejdia pierderii continuităţii, primejdia ruperii lanţului de aur, primejdia dezrădăcinării noastre duhovniceşti mortală. Să luptăm cu toate lacrimile noastre, cu toate rugăciunile noastre, cu toate sfâşierile noastre, să mai salvăm ceea ce încă n-am pierdut, ceea ce încă n-a murit din noi, spre a nu ne prăbuşi în vârtejul fără fund, din care nu mai este revenire niciodată la viaţă.
Bătrânilor, povestiţi celor tineri!... Părinţilor, spuneţi copiilor voştri!... Voi, cei care ştiţi, învăţaţi pe cei care nu ştiu, şi voi care vă duceţi, împrăştiaţi celor care vin ceea ce nu trebuie să se uite, spre a păstra ceea ce nu trebuie să pierdem, fiindcă istoria noastră suntem noi. Iar dacă ne rupem noi de istoria noastră, ne rupem de înaintaşii noştri, de rădăcinile noastre, de numele nostru, ne rupem de noi înşine... Şi cine se rupe de sine însuşi, este pierdut.
Până când un străin te rupe de casa ta, de fraţii tăi, de locul tău, dar nu te poate rupe de tine însuţi, trăieşti oriunde şi birui orice. Dar când tu însuţi te-ai rupt de tine însuţi, atunci eşti pierdut pe vecii vecilor.
Nu uitaţi Ierusalimul iubit şi rugaţi-vă tot mai fierbinte pentru el! Din pricina sfântului mormânt care este acolo, nu vă rupeţi de Ierusalim! Din pricina frumoaselor lui Cincizecimi de la început, nu vă despărţiţi inima de Ierusalimul neuitat! Şi din pricina revărsărilor Duhului Sfânt din care ne-am născut şi trăim, aduceţi neîncetat aminte lui Dumnezeu de Ierusalimul iubit!
Dumnezeul Oştirilor Cereşti poate să Se îndure iarăşi să înlăture pe dărâmătorii lui de astăzi, cum i-a înlăturat şi pe cei de ieri, să-i cureţe tot molozul şi gunoaiele şi să-i ridice noi şi tineri lucrători, care să-i refacă iarăşi zidurile dărâmate.
Şi Dumnezeul Îndurărilor poate să-i aducă iarăşi zile fericite şi sărbători înălţătoare, cum i-a dat în trecut.
Dar să nu uităm să ne rugăm cu toţii pentru el, oricât de departe am fi împrăştiaţi şi oricât de mult ar fi de când n-am mai avut sărbători - să nu uităm!
Şi Dumnezeul nostru va începe să Se îndure iarăşi de noi, din pricina Numelui Său Sfânt şi a amintirilor sfinte, care sunt nu numai ale noastre, ci sunt şi ale Lui.
17 - Bătrânii Bisericii
Mulţi sunt chemaţi, dar puţini sunt aleşi... mulţi sunt cei care vin la început în Lucrarea lui Dumnezeu, dar puţini sunt cei care rămân până la sfârşit statornici în ea. Mulţi sunt tinerii bisericii, dar ce puţini ajung bătrânii ei!
De aceea, dacă este mare valoarea unor tineri credincioşi în Lucrarea lui Dumnezeu, este nespus mai mare valoarea acelora care au ajuns credincioşi până la bătrâneţea lor şi statornici până la anii cărunţiei lor.
Biserica Domnului din Efes era una dintre acele care trecuse prin cele mai mari încercări şi lupte, care îndurase unele dintre cele mai grele prigoniri şi care trecuse cu bine prin mari suferinţe îndurate pentru Numele Domnului Isus.
Mai târziu, când scrie fraţilor corinteni, Sfântul Pavel îşi aduce cu durere aminte ce luptă grea a dus el cu fiarele din Efes (1 Cor. 15, 32).
Despre necazul avut acolo, el le scrie că am fost apăsaţi nespus de mult, mai presus de puterile noastre, aşa că nici nu mai trăgeam nădejde de viaţă, ba încă ne spunea gândul că trebuie să murim, pentru ca să ne punem nădejdea nu în noi înşine, ci în Dumnezeu care înviază morţii... (2 Cor. 1, 8-9).
Acolo a avut poate şi cea mai dureroasă experienţă, când Alexandru Căldărarul reuşise să ridice împotriva lui pe foarte mulţi (2 Timotei 4, 14).
Dar Dumnezeu, de multe ori îţi dă şi cele mai mari bucurii tocmai acolo unde ai avut cele mai mari necazuri şi face să ai prietenii cei mai buni, acolo unde ai avut cei mai mari vrăjmaşi.
Pentru că după ce trec prin astfel de cerneri grele, cei care totuşi rămân lângă Dumnezeu, sunt cu adevărat numai cei aleşi. Cei cernuţi. Cei biruitori.
În Efes erau încă mari primejdii pentru Sfântul Pavel, iar el a căutat să le ocolească, pentru a nu da un nou prilej diavolului.
Fraţii lucrători ai Bisericii Domnului însă erau uniţi acolo, erau o inimă şi un gând şi de aceea vrăjmaşii dinafară n-au putut nimici adunarea Domnului.
O, ce mare răspundere au bătrânii bisericii, stâlpii adunării Domnului, fraţii lucrători care duc greul şi au răspunderea în bunul mers al lucrului Evangheliei!
Ei trebuie să aibă nu numai grija ca adunarea Domnului să nu se despartă, să nu se risipească şi să nu se certe sufletele din adunarea lor, ci mai ales să nu se dezbine şi să nu se certe ei între ei. Şi partidele între fraţii mai mici le fac gelozia, invidia şi neînţelepciunea unora dintre fraţii mai mari.
Iată ce minunaţi sunt bătrânii bisericii din Efes! Ei au înţeles cea mai mare poruncă a Mântuitorului lăsată ucenicilor Săi, de a fi una.
De a nu se ridica cu mândrie şi pretenţii nici unul mai presus ca fraţii lui, dispreţuind pe ceilalţi.
De a nu pretinde nici unul întâietatea faţă de ei şi de a nu lupta cu gelozie şi ambiţie împotriva fraţilor lucrători din aceiaşi adunare, de aceiaşi învăţătură, din aceiaşi frăţietate.
De a nu se amesteca nici unul în câmpul de lucru al altuia, pentru a nu stârni nemulţumiri şi gelozie,
şi de a nu-şi atrage asupra sa o mai mare preţuire a oilor altuia decât cea pentru păstorul rânduit lor.
Cea mai mare nefericire pentru Biserica lui Hristos este dezbinarea dintre lucrătorii ei, dintre bătrânii ei, dintre păstorii ei. Nici un rău mai mare nu poate diavolul face Lucrării lui Dumnezeu decât atunci când reuşeşte să-i dezbine pe fraţii lucrători, punându-i unul contra altuia, unii împotriva altora.
Pentru aceasta Satana inspiră unora învăţături deosebite şi credinţe noi, le dă alte încredinţări asupra învăţăturii şi alte explicaţii asupra Cuvântului şi astfel reuşeşte să-i dezbine pe unii într-un fel, pe alţii în altul, făcându-i să creadă că acela este adevărul, iar nu cel apărat de fraţii dinainte. Diavolul îi face pe cei dezbinaţi să creadă că luptă pentru adevăr şi că suferă pentru credinţă. Căci această falsă încredinţare nimeni n-o mai poate scoate din sufletele lor. Ci sunt în stare să moară pentru ea, fără să se poată gândi măcar că asta este de la Satana!
O, fraţi sfinţiţi pentru iubire şi smerenie, nu vă îngâmfaţi, nu vă socotiţi mai presus ca fraţii voştri, ca învăţătorii şi părinţii voştri care v-au chemat şi v-au aşezat în Lucrarea Domnului, ca să nu cădeţi în cursa dezbinătorului Satana, care apoi prin voi să facă numai ruină şi prăpăd în Lucrarea lui Dumnezeu. Fiţi treji şi vegheaţi!
Rămâneţi smeriţi şi ascultători de fraţii voştri!
Bătrânii adunării din Efes erau iarăşi toţi ca unul. Nu unul dintre toţi era conducătorul adunării, ci toţi erau la fel între ei, în adunarea Domnului şi în faţa fraţilor. De aceea toată adunarea era unită şi de aceea ei au trecut biruitori prin toate încercările şi cernerile.
Fraţii mei, iată o pildă că acolo unde fraţii lucrători urmează voia Domnului şi metoda cea bună, Duhul Sfânt le dă numai roade, biruinţe şi bucurii. Să facem şi noi, totdeauna şi peste tot, numai aşa: nu unul - ci toţi!
Mai târziu însă, vrăjmaşul a reuşit să strecoare în frumosul Efes un Diotref al său, care urmărind întâietatea, a reuşit să dezbine Biserica Domnului şi chiar să-l clevetească în tot felul pe Sfântul Apostol Ioan, care mai târziu s-a stabilit aici, şi a fost episcopul Bisericii.
Ce amărât se plânge Sfântul Ioan împotriva acestui fiu al lui Satana, când scrie preaiubitului Gaiu: ... Diotref, căruia îi place să aibă întâietatea între ei, nu vrea să ştie de noi... de aceea, când voi veni, îi voi aduce aminte de faptele pe care le face, căci ne cleveteşte cu vorbe rele... (3 Ioan 9, 10).
Prin anii 1950-1955, în urma unor mari săpături arheologice pe locul vechiului Efes, care se găseşte acum pe teritoriul Turciei, au descoperit biserica şi mormântul Sf. ap. Ioan, care şi-a sfârşit zilele sale pământeşti acolo. Dumnezeu a avut grijă să biruiască tot dreptatea dragostei şi nu dezbinarea minciunii.
Numele Sfinţilor Părinţi smeriţi şi iubitori vor trăi veşnic, dar numele diotrefilor îngâmfaţi vor fi blestemate veşnic.
Să ne slujească şi nouă tuturor de pildă şi avertisment!
18 - Ştiţi cum m-am purtat
Evanghelia Domnului Isus aruncă toată lumina sfântă asupra vieţii şi faptelor Domnului Isus, spre a arăta că nu numai adevărul vorbit de El, ci şi viaţa trăită de El erau de un mare şi cutremurător exemplu şi preţ.
Urmând pilda Domnului Isus, ucenicii care au preluat mărturisirea învăţăturii Domnului, au înţeles că un tot atât de mare preţ ca adevărul Evangheliei este şi trăirea ei cu fapta în faţa celor cărora le este dusă vestirea aceasta.
În acelaşi timp şi în acelaşi pas cu vestirea Cuvântului, mergea la Apostoli exemplul cutremurător al trăirii acestui Cuvânt Sfânt unit cu fapta sfântă.
Urmaţi-mă pe mine, fraţilor, - spune Sf. Pavel fraţilor filipeni - şi uitaţi-vă bine la cei ce se poartă după pilda, pe care o aveţi în noi (Filipeni 3, 17). Iar corintenilor le spune: Călcaţi pe urmele mele, întrucât şi eu calc pe urmele lui Hristos (1 Cor. 11, 1).
De aceea faptele Apostolilor sunt de aceeaşi esenţă divină cu ale lui Hristos.
Noi înşine, când am auzit întâiul cuvânt al propovăduirii Evangheliei, l-am auzit de la un sfânt, de la nişte sfinţi care ne-au putut spune cu vrednicie şi ei nouă la fel cum au spus sfinţii lor înaintaşi, fiindcă nici viaţa lor n-a fost cu nimic mai prejos ca a acelora, nici sfârşitul nu le-a fost într-alt fel decât al lor.
De aceea şi Duhul Sfânt a binecuvântat vremea lor şi mărturisirea lor cu acelaşi fel de roade şi biruinţe, de unitate şi putere, de bucurii şi binecuvântări.
Degradarea Evangheliei între noi a venit începând de atunci de când Satana a reuşit să-l introducă în Biserica Domnului pe primul Diotref, pe primul Alexandru, pe primul Dima, pe primul Imeneu şi pe primul Filet... uneltele pe care apoi le-a ascuţit tot mai tare şi le-a sporit tot mai mult, până când acum parcă nici nu mai ştii unde nu sunt şi cum să mai lupţi contra lor.
Viaţa acestora este ca mărturisirea lor: uşuratică şi amestecată, murdară şi prefăcută, vicleană şi lacomă, îngâmfată şi ambiţioasă. Cei care îi primesc pe aceştia devin la fel cu ei, iar cei care se nasc din duhul lor, măresc mereu răul, băgând tot mai mult minciuna în adevăr, păcatul în Evanghelie şi pe Satana în biserică.
Astfel s-a degradat atât de mult sfinţenia vieţii în Hristos, până la schimonosirea şi mâzgălirea ei şi s-a ajuns până acolo că oameni dintre cei mai decăzuţi, mai vânduţi lui Satana şi mai murdari îndrăznesc - fără nici un fel de ruşine şi în total dispreţ faţă de Sfinţenia lui Hristos şi de viaţa cutremurătoare a înaintaşilor - să se ridice şi să înveţe ei “evanghelia“ pe alţii. Iar cei care îi ascultă, fiind ca ei, îi laudă şi îi imită, mergând nebuneşte spre mâinile înfricoşate ale pedepsei lui Dumnezeu (Evrei 10, 26-31).
O, fraţi lucrători şi fraţi ascultători ai cutremurătoarei Evanghelii aduse cu Sângele Fiului lui Dumnezeu şi cu sângele celor mai sfinţi fii ai Lui, până astăzi, - nu vă înşelaţi!
Nu vă permiteţi vouă să trăiţi în vreun păcat osândit de Cuvântul lui Dumnezeu, iar dacă v-aţi permis - măcar nu vă mai numiţi vestitori ai Evangheliei. Iar dacă nu vă permiteţi vouă, nu permiteţi nici altora să degradeze, călcând în picioare şi batjocorind Cuvântul acestui cutremurător har, atât de scump plătit.
Dumnezeu nu Se lasă batjocorit. Ce seamănă omul, aceea va şi secera. Dar când va fi blestemat, va fi aruncat în acelaşi foc şi secerişul lui şi toţi cei care l-au ajutat sau l-au îngăduit să semene pentru acest seceriş (Galateni 6, 7).
Voi cei cărora Domnul v-a încredinţat un ogor, rămâneţi şi vegheaţi, lucrând ogorul vostru, şi nu vă duceţi să lucraţi în ogorul altora. Aceasta nu numai că va trezi acolo gelozie, partide, suspiciuni, certuri şi dezbinări, - dar lipsa voastră din ogorul vostru va fi folosită de Satana să-şi strecoare lucrătorii lui străini şi potrivnici.
Dacă veţi face aşa, vă veţi trezi în două necazuri: întâi, cu vrăjmăşia celor pe care îi tulburaţi în lucrul lor; al doilea, cu lucrătorii răului în propriul vostru ogor.
Voi poate că sunteţi cu gând bun mergând la alţii, dar nu puteţi fii cu gând bun părăsindu-i pe ai voştri.
Şi dacă voi sunteţi plini de amărăciune din pricina celor care fac dezbinare în lucrul vostru de acasă, gândiţi-vă că aceasta este o pedeapsă pentru că şi voi aţi făcut să fie tulburat lucrul fraţilor voştri unde v-aţi dus mai des decât era nevoie. Şi aţi stat mai mult decât era îngăduit.
Să ne fie şi asta o învăţătură neuitată!
20 - Ştiţi că n-am ascuns nimic
Binecuvântat să fie veşnic slujitorul lui Dumnezeu şi binecuvântat va fi acela care poate spune, după oricâţi ani petrecuţi în mijlocul sufletelor cărora le-a vestit pe Hristos, astfel de cuvinte, cum sunt cele pe care le spune acum şi aici Sf. Pavel...
Slujitorul lui Dumnezeu şi al bisericii, care poate sta astfel în faţa celor care i-au auzit cuvântul, i-au văzut faţa, i-au simţit puterea, i-au cunoscut lacrimile, nevinovat de ascunderea nici unui adevăr, de tăinuirea nici unui păcat, de pierzarea nici unui suflet, - acela poate sta senin şi în faţa propriei conştiinţe. Şi va putea sta fericit şi în faţa Judecăţii şi a răsplătirii lui Hristos.
Fraţii ştiau că sfântul slujitor nu le ascunsese nimic.
Oamenii ştiu dacă tu ai sufletul deschis faţă de ei şi dacă inima ta este fără ascunzişuri sau nu.
O, cât de atenţi ar trebui să fim noi la cel care ne pretinde să ascultăm învăţăturile lui - spre a vedea dacă el are sufletul curat sau nu, gândurile deschise sau nu, umblările arătate sau nu.
Oricine este curat, acela nu ascunde nimic de fraţi. Nu-şi ascunde faptele, ci vine cu ele totdeauna la lumină, pentru că ele sunt făcute în Dumnezeu (Ioan 3, 21).
Nu-şi ascunde gândurile, fiindcă tot ce ascunzi de fraţi este o nelegiuire înaintea lui Dumnezeu.
Nu-şi ascunde planurile, fiindcă ceea ce este curat şi frumos n-ai nici nevoie şi n-ai nici voie să ascunzi. Fiindcă dacă ceva e rău, n-ai voie să-l ascunzi. Dacă este bun, atunci n-ai nevoie.
Oricine ascunde ceva este un suspect, un vinovat, un necinstit, atât faţă de Dumnezeu, cât şi de fraţi.
Numai credinţele necurate au adevăruri ascunse faţă de unii şi cunoscute numai altora.
Numai oamenii necuraţi sufleteşte caută să-şi ascundă răspunsurile adevărate după întrebări prefăcute.
Pe un astfel de om dacă îl întrebi:
- Frate, ai făcut lucrul acesta, sau nu?
El, în loc să-ţi spună adevărul, îţi răspunde la întrebarea ta deschisă cu o întrebare iscoditoare:
- Dar de ce mă întrebi?
- Bine, dar spune-mi, l-ai făcut sau nu?
- De unde ai auzit?
- Toţi fraţii spun că l-ai făcut!...
- Care fraţi ţi-au spus?...
Şi uite-aşa, poţi să-l tot întrebi pe un astfel de vrăjitor, căruia îi vorbesc tot felul de duhuri mincinoase, tot felul de lucruri magice şi întortocheate, tot felul de descoperiri care de care mai îndoielnice, tot felul de adevăruri pierzătoare pentru el şi pentru acei care îl ascultă, că el nu-şi va destăinui ascunzişurile, pentru că nu-i cinstit şi nu-i curat. E necinstit şi necurat şi în ce spune şi în ce ascunde.
Numai diavolul face aşa - şi oamenii lui.
Omul lui Dumnezeu spune: ştiţi că n-am ascuns nimic... Şi sufletele fraţilor văd şi ştiu totdeauna adevărul acesta curat.
Mai departe, Sf. Apostol le spune fraţilor: Şi nu m-am temut să vă propovăduiesc şi să vă învăţ pocăinţa faţă de Dumnezeu şi credinţa faţă de Hristos.
Frică are numai omul acela care umblă cu lucruri ascunse, care n-ar vrea să-i fie cunoscute faptele lui şi planurile lui.
Dar cel care n-are nimic ascuns sau n-are nimic de ascuns, acela nu se teme să propovăduiască fie la mai mulţi, fie la mai puţini, oriunde. Fiindcă el nu are un adevăr pentru mulţime şi un alt adevăr pentru doi-trei. Un adevăr pentru pieţe şi un alt adevăr pentru odăiţe. Un adevăr ieri şi un alt adevăr azi.
Ci are acelaşi adevăr totdeauna şi în faţa oricui, de care este gata să dea răspuns înaintea tuturora.
Cu un astfel de adevăr nici nu te poţi ascunde. De el eşti fericit să răspunzi oricui, chiar dacă trebuie să suferi pentru el.
Atunci suferi numai pentru limpezime, şi nu pentru amestecătură. Pentru sinceritate, şi nu pentru prefăcătorie. Pentru Adevăratul Hristos, şi nu pentru hristoşii mincinoşi ai celor necinstiţi.
O, suflete lesne crezătoare, nu vă lăsaţi amăgite de gura largă şi de aerele misterioase ale acestor vrăjitoare care se învăluie anume în astfel de ascunzişuri, pentru a vă impresiona!
Toate descoperirile lor sunt rodul unor duhuri înşelătoare şi prefăcute care se ascund pentru a vă orbi. Se prefac în îngeri de lumină, ca să vă amăgească. Şi vă vorbesc cu aere profetice, ca să vă atragă în pierzarea în care se duc ele.
Uitaţi-vă bine unde i-au dus pe cei care i-au urmat şi întrebaţi pe cei de lângă ei cu ce roade s-au ales!
Şi dacă nu vreţi să vă treziţi în iad cu ei cu tot, deschideţi-vă ochii acum, cât încă mai aveţi o uşă deschisă înapoi!
Nu vă temeţi de nimic, voi care n-aveţi nici un ascunziş în sufletul vostru! Mărturisiţi deschis şi oriunde adevărul curat al lui Hristos din toată inima voastră curată!
Staţi totdeauna cu tot sufletul deschis în faţa lui Dumnezeu şi a oamenilor, căci dacă nu-i nici un păcat ascuns în viaţa voastră, nici un duh ascuns în inima voastră şi nici un interes ascuns în lucrarea voastră, voi nu trebuie să vă temeţi de nimeni şi de nimic.
Dacă în inima voastră este numai Duhul lui Hristos, în vorbirea voastră numai Cuvântul lui Hristos şi în viaţa voastră numai curăţia lui Hristos - să îndrăzniţi totdeauna şi să mergeţi oriunde. Oricine v-ar cerceta, nu va afla în voi decât pe Hristos.
Ce strălucite vor fi atunci şi viaţa şi moartea voastră, spre mântuirea semenilor şi spre slava lui Dumnezeu!
23 - Numai Duhul Sfânt mă înştiinţează
Mântuitorul nostru Iubit a spus: Nu este sluga mai mare ca stăpânul său; dacă pe Mine M-au prigonit şi pe voi vă vor prigoni...
Era aceasta o înştiinţare încă de la început pentru oricine alege calea lui Hristos, ca să nu se aştepte pe pământ la nici o altă soartă decât soarta Domnului Isus. Aceasta este şi crucea dar şi slava unui ucenic credincios.
Garibaldi, marele luptător pentru eliberarea Italiei, obişnuia să-i înştiinţeze pe cei pe care îi chema la marea luptă patriotică, zicând: Veniţi după mine! Veţi dobândi necazuri, foame, mizerie, primejdii, lupte, şi poate moartea, dar la urmă libertatea Italiei...
La fel noi, toţi cei care-L urmăm pe Hristos suntem înştiinţaţi de Duhul Sfânt: Vă aşteaptă lanţuri şi necazuri, dar la capătul lor - viaţa veşnică!
Ferice de cel care poate spune în orice vreme: Dar eu nu ţin la viaţa mea ca şi cum mi-ar fi scumpă, ci vreau numai să-mi sfârşesc cu bucurie calea şi slujba pe care le-am primit de la Domnul Isus, ca să vestesc Evanghelia harului lui Dumnezeu.
Pe lângă înştiinţările Duhului Sfânt care sunt cuprinse în Cuvântul Sfintei Scripturi uneori Duhul Domnului trimite înştiinţări deosebite aleşilor Săi, după cum este scris: El vorbeşte prin visuri, prin vedenii de noapte, când oamenii sunt cufundaţi într-un somn adânc, când dorm în patul lor. Atunci El le dă înştiinţări, şi le întipăreşte învăţăturile Lui (Iov 33, 15-16).
Astfel de înştiinţări din partea Domnului ne sunt trimise cu trei scopuri:
Întâi, pentru a ne încredinţa pe noi că tot ce va veni asupra noastră este cunoscut mai dinainte lui Dumnezeu, iar El trimite anume să ni se arate aceasta, pentru ca noi să ştim că El ştie de noi şi se ocupă îndeaproape de izbăvirea noastră.
În al doilea rând, ca noi să fim bine încredinţaţi că atât vremea necazului nostru, cât şi mărimea şi durata lui, au fost rânduite cu ştirea şi voia lui Dumnezeu, iar acestea nu vor fi nici mai grele şi nici mai mari decât puterea noastră (1 Cor. 10, 13).
Aceste înştiinţări deosebite ale Duhului Sfânt sunt însă totdeauna potrivite cu Cuvântul Cel scris al Domnului din Biblie. Duhul Sfânt lucrează totdeauna cu Cuvântul Sfânt şi El nu ne spune niciodată ceva care ar fi împotriva Cuvântului, ci numai ceva limpede, cu privire la starea personală mai grea în care ne găsim acum, sau ne vom găsi mai târziu. Pentru aceasta, Domnul ştiind că vom avea nevoie de o mai mare tărie şi îndrăzneală, ne face harul acesta spre a ne încredinţa că El este cu noi.
Dar să băgăm bine de seamă asupra a tot ce ne vine părând ca şi cum ar fi o deosebire, ca o înştiinţare de la Duhul Sfânt, dar care este în afara Cuvântului Bibliei. Căci mai ales în această privinţă diavolul, marele viclean şi prefăcut, lucrează cu mare putere la pierzarea multora. Dându-se drept Dumnezeu, diavolul le vorbeşte unora la început lucruri nevinovate, ba chiar potrivite cu vreun verset biblic, dar lucruri care gâdilă plăcut urechea lor mereu mai dornică după descoperiri uimitoare şi inima lor îngâmfată, pentru că nu se mulţumesc numai cu ce este scris, ci mai vor mereu alte descoperiri noi, spre a se lăuda pe ei înşişi că sunt mai presus de ceilalţi fraţi, căci lor le vorbeşte direct Dumnezeu mai mult şi mai altceva decât în Sfintele Scripturi.
O, ce ispită ascunsă este aceasta şi la ce mari căderi şi nenorociri a dus ea pe mulţi îngâmfaţi şi neascultători care s-au lăsat atraşi în această cursă a diavolului!
Când Domnul Dumnezeu a găsit potrivit ca El să vorbească oamenilor ceva cu totul deosebit, atunci totdeauna a vorbit, la răscruci de întâmplări mari, unor mari aleşi ai Lui şi într-un fel mare... Cum a vorbit lui Moise, lui Ilie, lui Daniel, lui Zaharia, Sfintei Fecioare Maria, Sfântului Pavel, Sfântului Ioan...
Dar când o stârpitură îngâmfată pretinde că i-a vorbit Dumnezeu şi i-a poruncit să-şi dea jos de pe perete un tablou, o icoană, şi să-l pună sub pat, iar în locul acestuia să pună pe perete nişte năluciri, ori alte asemenea descoperiri neobişnuite, numai nebunia aceluia nu vede că asta este lucrarea unui duh satanic care îşi bate joc şi de Dumnezeu şi de sufletul orbit de îngâmfare căzut cu totul în stăpânirea lui şi de ideea minunii...
Toţi cei care aleargă şi ascultă la aceşti profeţi nespus de aleşi, urmând sfaturile lor, vor ajunge ca ei. Şi Dumnezeu să le facă tuturor celor care îi sprijinesc parte de aceeaşi soartă cu a profeţilor lor, acum şi în vecii vecilor. Fiindcă prin sprijinul pe care li-l dau ei, îi ajută pe aceştia să facă atâta rău, cât n-ar putea să facă niciodată numai ei singuri.
25 - Ştiu că nu-mi veţi mai vedea faţa
O, cât de sfâşietoare şi de grele sunt aceste cuvinte care le auzi din gura unui sfânt al lui Dumnezeu, care a fost o lumină pentru lumea aceasta şi o sare pentru pământul acesta! Câtă nevoie are lumea aceasta de lumină şi pământul acesta de sare, dar cât de puţini sunt în ea sau pe el, cei care sunt aşa!
Câtă vreme eşti într-un loc unde este lumină, nici nu simţi binefacerea luminii, ţi se pare că este cu totul normal ca ea să fie acolo şi nu te simţi obligat să-i fii recunoscător în chip deosebit. Numai când lumina s-a dus, iar în locul ei s-a aşezat întunericul cu golul lui plin de spaime şi cu promisiunea lui plină de chinuri, abia atunci afli ce a însemnat lumina.
Sunt uneori zile când n-am timp să stau nici o dată în faţa soarelui care a mers peste tot cerul în ziua aceea, de la răsărit până la apus, fără ca eu să-mi fi făcut timp să mă opresc o clipă să-mi ridic ochii spre el cu dragoste şi recunoştinţă, mulţumind lui Dumnezeu că mi l-a dat.
Numai după ce soarele a apus, când vine noaptea, îmi aduc aminte că eu nu mi-am ridicat nici o privire spre faţa soarelui, câtă vreme o aveam lângă mine. Nu m-am oprit nici o clipă să mă gândesc la el.
Şi nu ştiu cum, dar un simţământ de ruşine şi de teamă îmi umple inima mea nerecunoscătoare. Cum am putut eu să nu fac nici atâta pentru marea lui binefacere faţă de mine? Dar dacă mâine n-o să mai răsară, căci nu merit, - ce mă voi face eu atunci?
O, ce bine este că Dumnezeu e încă bun şi cu cei nerecunoscători şi cu cei răi, după cum este scris! (Luca 6, 35).
Dar va veni o seară din care peste cei nemulţumitori şi răi, soarele binefăcător nu va mai răsări şi ploaia binefăcătoare nu va mai cădea. Pentru aceştia va veni atunci nu lumina, ci întunericul şi va cădea peste ei nu ploaia de apă, ci aceea de foc.
Tot aşa vine o zi când bunul părinte, iubitorul frate, dragul prieten, pleacă... La ţărmul unei mări îl aşteaptă o corabie pregătită să-l ia de la noi şi în curând n-o să-i mai vedem niciodată faţa.
Anii lui petrecuţi printre noi au trecut. Pentru el zilele şi nopţile au fost nu zile şi nopţi de somn sau de petrecere, ci zile de jertfe şi osteneli, cu lacrimi lângă fiecare şi pentru fiecare dintre noi. Pentru el niciodată n-au fost zile de sărbători şi de odihnă, ci toate au fost numai zile lucrătoare, ostenitoare, chinuitoare, în care a umblat propovăduind Împărăţia lui Dumnezeu... bunul cel mai rar şi cel mai scump, dar despre care sunt tot mai puţini cei care ne mai vorbesc acum.
O, sfântă faţă scăldată în lacrimi, uscată de vânturi, lovită de palme, scuipată de netrebnici, urâtă de cei pe care i-ai miluit, sărutată de iude, îmbrăţişată de prefăcătorie - cât de puţini sunt cei care te cuprind cu recunoştinţă! Cât de puţine sunt buzele curate ce îţi sărută lacrimile; mâinile ce îţi şterg sudoarea; buzele ce îţi răcoresc ascunsa ta arşiţă şi-ţi alină ascunsele tale usturimi! Cât de puţine sunt acestea, câtă vreme tu eşti lângă ele şi eşti lângă ei!
Şi cât de mulţi ochi se uită după soare numai când el a apus. După părinţi, numai când ei au murit. După binefăcătorul lor, numai după ce s-a dus. După faţa sfântă, numai după ce ea pleacă pentru totdeauna!...
O, suflet drag, tu nu face răul, ci binele! Tu nu uita, ci adu-ţi aminte! Tu nu-ţi lăsa, ci fă-ţi datoria, de fiecare dată, faţă de cel care îţi dă lumina pentru trupul tău şi pentru sufletul tău.
Caută faţa soarelui tău, câtă vreme ea este pe cer şi ochii tăi o pot vedea. Caută faţa binefăcătorului tău, câtă vreme ea este pe pământ şi ochii tăi o mai pot privi, mâinile tale o mai pot îmbrăţişa şi buzele tale o mai pot săruta cu recunoştinţă şi cu dragoste.
Căci în curând vine vremea când te vei uita în sus şi în jos să mai vină, şi binefăcătorul nu va mai veni. Te vei duce aici şi acolo să-l mai afli. Vei întreba pe unii şi pe alţii să-ţi mai spună. Dar nu va mai veni de nicăieri, nu-l vei mai afla niciunde. Şi nu-ţi va mai spune nimeni...
Atunci poţi să tot plângi că n-ai ştiut preţui la timp harul care l-ai avut şi nu-l mai ai.
Dar ce fericit vei fi dacă dragostea ta a ştiut folosi la vreme harul de care Dumnezeu ţi-a făcut parte, dacă n-ai rămas dator cu nimic nici unui binefăcător prin care Dumnezeu te-a binecuvântat cu daruri unice pe pământ.
Fericit este Efesul care a avut un astfel de părinte. Acolo după plecarea Sf. Pavel, a venit Sf. Ioan. După plecarea unui soare, a venit un altul, după plecarea unui binefăcător, a venit un altul şi mai mare. Aceasta este răsplata lui Dumnezeu pentru sufletele curate, smerite, ascultătoare şi sincere, care nu uită niciodată ce datorează şi nici nu plătesc mai puţin.
Scumpi fraţi şi surori care tânjiţi după câte un Pavel, după câte un frate şi părinte sufletesc pentru adunarea voastră, cereţi-l lui Dumnezeu cu lacrimi, cu post şi cu rugăciune fierbinte şi stăruitoare, până ce îl veţi primi, fiindcă El Însuşi a zis: Rugaţi pe Domnul secerişului să scoată lucrători la secerişul Său (Luca 10, 2).
Dar după ce l-aţi primit şi câtă vreme îl aveţi în mijlocul vostru, ascultaţi sfaturile lui, primiţi mustrările lui, însuşiţi-vă credinţa lui, călcaţi pe urmele lui, încălziţi inima lui şi bucuraţi faţa lui.
Ca să plece din mijlocul vostru mângâiat şi fericit la Domnul, care vă va răsplăti dragostea voastră faţă de trimesul Său, cu o bucurie negrăită şi strălucită.
26 - Curat de sângele tuturor
Un om trimes de Dumnezeu într-un loc, într-o cetate, într-o adunare, într-o biserică, într-o familie, - vine acolo încărcat de o mare răspundere pentru mântuirea fiecărui suflet din locul acela, din adunarea, din biserica şi din familia aceea.
Sângele tuturor acelora la care el trebuia să le vestească mântuirea se găseşte asupra lui. Şi - câtă vreme el nu mărturiseşte fiecăruia tot adevărul, câtă vreme nu sfătuieşte zi şi noapte cu lacrimi pe fiecare dintre ei şi nu umblă în mijlocul tuturor propovăduindu-le Împărăţia lui Dumnezeu cu toată smerenia, cu multe lacrimi şi în mijlocul încercărilor şi uneltirilor - atâta vreme sângele lor este asupra lui.
Dar când trimesul lui Dumnezeu le-a făcut pe toate acestea, din toată inima lui, atunci el poate fi liniştit. Poate pleca liniştit, dacă trebuie să plece. Şi poate muri liniştit, dacă trebuie să moară. El este curat de sângele tuturor.
Sângele celor care l-au ascultat pe el a trecut asupra lui Hristos care i-a răscumpărat pe vecii vecilor. Iar sângele celor care n-au ascultat a trecut asupra lor înşişi, tot pe vecii vecilor.
Un vestitor al Domnului care nu-şi simte mereu pe conştiinţa lui teama şi răspunderea pentru sufletele şi mântuirea celor printre care umblă, propovăduind Cuvântul lui Dumnezeu, acela nu-şi va face slujba aceasta cinstit. Nici faţă de Domnul, nici faţă de ascultătorii săi.
Acela poate să se descarce de sărăcie strângând foloase materiale de la cei între care propovăduieşte, dar se va încărca pe vecii vecilor cu sângele celor pe care i-a lăsat în necunoştinţă despre Hristos, despre naşterea din nou din El, despre viaţa nouă în El şi despre aşteptarea Lui în curăţie.
Frate vestitor al Domnului, să luăm bine seama asupra marii noastre răspunderi pentru sângele tuturor alor noştri!
Vino să ne cercetăm bine dacă noi putem spune cu adevărat, ca Sf. Ap. Pavel, că suntem nevinovaţi de sângele tuturor celor a căror mântuire depinde şi de mărturisirea noastră!
Părinţii tăi au murit necredincioşi... Eşti oare tu nevinovat de sângele lor?
Copiii tăi, în loc să vină cu tine la Domnul, merg cu păcatul la Satana... Oare nu eşti tu vinovat de sângele lor?
Soţul tău, fraţii tăi, vecinii, rudele, cunoscuţii, colegii tăi merg la pierzare şi nu la mântuire... Oare tu poţi spune înaintea lui Dumnezeu că eşti chiar nevinovat de sângele lor?
Mâine va trebui dat seama de asta înaintea lui Hristos. Ce vei răspunde tu?
Luaţi seama dar la voi înşivă şi la toată turma peste care v-a pus Duhul Sfânt episcopi, ca să păstoriţi bine Biserica Domnului, pe care a câştigat-o cu Însuşi Sângele Său!
29 - După plecarea mea
Un părinte adevărat este numai acela care se gândeşte la copiii săi şi face tot ce poate ca şi după plecarea lui, ei să nu ducă lipsă nici de pâine, nici de lumină, nici de ajutor.
O, câte lupte trebuie să fi dus Sf. Pavel cu acele fiare din Efes, care au făcut atâta rău totdeauna Lucrării lui Dumnezeu, oriunde s-ar fi ivit! Acum, după o luptă de trei ani, zi şi noapte, cu lacrimi pentru fiecare suflet şi lângă fiecare mieluşel al turmei de acolo, când pleca el, se gândea cu inima sfâşiată de durere la acele fiare care acum se domoliseră, biruite şi izolate pentru o vreme, dar care abia aşteptau să plece păstorul veghetor şi treaz, pentru a se ridica iarăşi, pline de furie satanică, să sfâşie turma şi Biserica Domnului Isus câştigate cu un preţ atât de mare şi păstrate cu nişte osteneli şi nişte jertfe atât de grele!
Abia aştepta Diotref şi ai lui să poată sări şi rupe, neoprit de nimeni, mieluşeii, oiţele şi chiar oile Domnului rămase fără apărătorul conştiincios şi iubitor.
Lucrătorii aceia răi, câinii şi scrijelaţii aceia pândeau mereu momentul prielnic... O, ce trist este când oile Domnului nu ascultă glasul bunului păstor, ca să se ferească pe cât pot, ci ascultă glasul viclean al lupului prefăcut şi se duc în gura lui!
O, fraţi şi surori care aţi fost binecuvântaţi cu un păstor bun şi veghetor asupra voastră, aveţi grijă când el nu mai este printre voi! Aveţi grijă când el pleacă de la voi! Aveţi grijă că îndată ce lupii care stau la pândă vor vedea că el nu mai este, vor năvăli din toate părţile, căutând să rupă fiecare cât mai mult şi cât mai viclean!
Scumpi fraţi bătrâni ai adunării Domnului, scumpi lucrători ai Frăţietăţii, scumpi păzitori ai turmei scumpe răscumpărate de Hristos,
vă rugăm cu ochii scăldaţi în lacrimi, fiţi treji şi vegheaţi asupra marii şi sfintei voastre datorii şi în jurul scumpei moşteniri date în grija voastră!
Nu lăsaţi să intre în adunarea Domnului un lup cu altă învăţătură, un duh cu altă credinţă, un vestitor al unui alt isus (2 Cor. 11, 4).
Nu-l îngăduiţi să se ridice să ia cuvântul!
Nu-l lăsaţi să continue, dacă l-a luat prin furt!
Nu-l lăsaţi decât să asculte, dacă vrea! Iar dacă nu vrea să stea liniştit, luaţi-l de mână liniştit şi scoateţi-l frumos afară, să plece în drumul lui.
Sfătuiţi cu stăruinţă şi porunciţi în Numele Domnului fiecărui frate şi fiecărei surori, în casa cărora ar veni un astfel de om, să asculte porunca Domnului care zice: Nici să nu-l primiţi în casa voastră, nici să nu-i daţi Bun venit!...
Ci, încă din poartă, frumos, dar hotărât, să-i spuneţi: Domnul să aibă milă de tine, du-te în drumul tău! În casa mea nu ai loc. Pleacă, şi să nu mai vii!
Atât. Şi după aceea, închideţi uşa.
Să nu vă mai temeţi de nimic, căci porunca să facem aşa ne-o spune Sf. Ioan, cel care a stat cu capul pe inima lui Isus (2 Ioan 10).
30 - Se vor scula din mijlocul vostru
O Doamne Dumnezeule, ce grozăvie auzim şi vedem: din mijlocul nostru, tocmai din mijlocul nostru se vor scula oameni care vor învăţa lucruri stricăcioase, ca să atragă sufletele din partea Domnului spre partea lor. Să nu mai ţină învăţăturile Domnului, ci să le primească pe ale lor. Să nu mai meargă în Casa Domnului, ci să meargă în casa lor. Să nu mai urmeze Oastea Domnului, ci secta lor...
- Chiar din mijlocul nostru, Doamne Isuse?
- Da! Acela care se preface mai smerit şi mai ascultător, până îl înveţi, până îl ajuţi, până îi arăţi totul, ca să afle mai bine unde pui tu cheia, spre a şti apoi cum să-ţi vină şi să se aşeze el la masă...
Da, acela care se prefăcea că vrea să-şi vândă porţia lui de lapte, ca să-ţi cumpere cuvântul şi încrederea, pentru că ştia că ai să-i arăţi milă şi ai să-i dai tot ce-ţi va cere... Şi după ce îi vei da pâinea ta, inima ta, dragostea ta, atunci când îi va veni lui potrivit, va şti cum să-ţi înfigă cuţitul pe la spate, ca să pună el piciorul lui în altarul Domnului, mâna lui pe toiagul sfânt, şi steagul lui pe turnul cetăţii frăţeşti.
Da, acela pe care l-ai strâns de pe drumuri, l-ai spălat, l-ai hrănit şi l-ai îmbrăcat, apoi ia-i dat un rost, ca să fie şi el un ucenic, crezându-l om. Dar el a fost un demon...
Da, acela pe care l-a străpuns cuvântul: Ce-ai făcut din inima mea? - acela îţi va străpunge tocmai inima ta, în chipul cel mai mişelesc şi mai murdar. Ca să se împlinească profeţia: acela care întinde cu mine în blid mă va vinde... Şi acela care mănâncă din pâinea mea, ridică împotriva mea călcâiul său...
- Atunci ce să facem Doamne? Să nu mai primim pe nimeni, să nu mai miluim pe nimeni, să nu ne mai încredem în nimeni?
- Nu!... Să primiţi, să hrăniţi să miluiţi, dar să fiţi totdeauna cu cea mai mare grijă la cel care vă cere mai milog şi se preface mai prieten şi vrea să ştie mai multe de la voi!
Acela mai totdeauna este un drac.
Să-l îndepărtaţi, înainte de a vă îndepărta el pe voi de adunarea voastră. Şi adunarea voastră de Hristos.
După plecarea unui învăţător sfânt, de o mie de ori să fiţi mai cu grijă în ţinerea învăţăturilor pe care vi le-a spus el.
Până ce l-aţi avut între voi, dacă v-aţi ţinut de învăţătura lui cu două mâini, după plecarea lui ţineţi-vă cu zece.
Până ce era el cu voi, dacă aţi vegheat cu doi ochi, după plecarea lui să vegheaţi cu o sută.
Până ce era el cu voi, dacă toată răspunderea aţi lăsat-o întreagă asupra lui singur, după plecarea lui luaţi-v-o toţi asupra voastră, atât de mare, atât de întreagă, ca şi cum fiecare aţi fi o părticică din el, şi toţi împreună - el întreg.
Şi dacă până ce era el cu voi, ţineaţi învăţăturile cu o inimă slabă, după plecarea lui, ţineţi-le cu şapte inimi puternice.
Că numai atunci vânturile nu vă vor putea smulge,
şi lupii nu vă vor putea nimici,
şi iudele nu vă vor putea împrăştia.
31 - Zi şi noapte... cu lacrimi, pe fiecare
De aceea, vegheaţi...
Şi aduceţi-vă aminte că timp de trei ani,
zi şi noapte,
n-am încetat să vă sfătuiesc cu lacrimi
pe fiecare dintre voi...
Iată, aceasta este măsura exactă a împlinirii datoriei unui părinte duhovnicesc, a unui evanghelist conştient, a unui frate şi credincios adevărat.
Acest Sfânt Apostol a fost mare nu numai prin cultura sa, sau prin suferinţele sale pentru Hristos, sau prin minunile nemaipomenite care se făceau prin el, chiar şi când numai vreo haină a unui bolnav era atinsă de trupul lui (Fap. Ap. 19, 11-12). Ci el a fost mai mare, mai ales, prin conştiinciozitatea şi dragostea cu care a slujit lui Dumnezeu şi a căutat mântuirea şi fericirea fiecărui suflet de frate şi soră, căruia Dumnezeu îi rânduise ca el să vestească Evanghelia harului Său Sfânt şi să-l îndrume în ea.
Şi Părintele Pavel n-a făcut aceasta numai cu unii din Efes, ci cu toţi.
Şi n-a făcut-o numai o dată, ci în fiecare zi sau noapte, când era nevoie, toţi cei trei ani cât a stat acolo între ei.
Şi n-a făcut-o numai de formă, ci cu lacrimi, cu durere, cu toată inima lui.
Şi dacă până la moarte ar fi stat acolo, el până la moarte n-ar fi încetat să facă acest lucru, faţă de fiecare, ori de câte ori era nevoie.
Mulţi lucrători răi trebuie să fi fost în adunarea Efesului de atunci, că s-au cerut atâtea osteneli şi jertfe;
şi multe învăţături rele trebuie să fi fost răspândite acolo, că fiecare suflet era infectat de vreuna dintre ele;
dar, până la urmă, adevărul tot a biruit; iar după ce lucrurile au ajuns să meargă bine, el pleacă la alte însărcinări, lăsând grija vegherii asupra lucrului sfânt bătrânilor bisericii, tuturor împreună şi poruncindu-le să aibă ochii totdeauna deschişi şi duhul treaz.
Dar la Efes lucrurile se pare că n-au mers multă vreme aşa de bine cum le lăsa acum Sfântul Pavel.
Mai curând sau mai târziu, se vede că unii dintre bătrânii bisericii n-au vegheat îndeajuns, că s-a putut ridica acolo un Diotref, care pusese stăpânire pe adunarea Domnului şi făcea el ce voia acolo, plin de duhul viclean şi îngâmfat al lui Satana.
Lui nu-i mai păsa de ceilalţi fraţi, de nici unii.
Vorbea numai el, poruncea numai el, dispunea numai el.
Când se ridica cineva să vorbească, îl oprea.
Când spunea ceva, îl întrerupea - şi după fiecare, se ridica el să completeze, să explice, să îndrepteze.
Când veneau alţi fraţi, nu-i primea în adunare.
Când vedea pe cineva mai vrednic, îl clevetea cu vorbe rele, chiar dacă acesta era un apostol al Domnului, cu mult mai înainte de el (3 Ioan 9, 10).
E lesne de închipuit în ce stare ajunge o astfel de adunare a Domnului şi ce face din toată munca şi jertfa, din toate lacrimile şi ostenelile unui apostol sfânt - această secătură batjocoritoare, acest viclean pui de năpârcă, acest ucigaş al duhului, când pătrunde într-o moştenire scumpă a lui Dumnezeu!
Iată, Sibiul Oastei sau Oastea Sibiului este o dovadă... dar şi răsplata lui Diotref este un avertisment!
Cine va face aşa, aşa va păţi! Şi aşa să păţească!
Dar cine nu vrea să ajungă aşa, acela să înveţe la timp!
34 - Mâinile acestea au lucrat
Binecuvântate să fie mâinile bătătorite de munca cinstită şi de osteneala iubitoare, mâinile crăpate de sapă şi de ger, în slujba dragostei de familie, de semen şi de Dumnezeu.
Dacă picioarele celor care vestesc pacea sunt atât de frumoase, cum scrie Cuvântul Sfânt, cât de frumoase trebuie să fie mâinile care lucrează în slujba ei! Nimic nu poate dovedi mai bine cinstea unui apostol al lui Hristos ca mâinile lui bătătorite, lucrând pentru Domnul, pentru fraţi şi pentru trebuinţele alor săi.
Când un învinuitor mi-a zis odată aspru:
- Voi nu munciţi nimic; toată ziua staţi numai să vă rugaţi; mâncaţi pâinea de pomană!...
Atunci i-am arătat palmele bătucite şi crăpate şi i-am zis, privindu-l în ochi:
- Iată domnule mâinile acestea!... Spune d-ta, astea sunt mâini de om care numai stă şi se roagă?
Învinuitorul a privit şi oarecum încurcat, zise:
- Ei, poate d-ta nu! Dar pe ceilalţi îi înveţi aşa.
- Păi dacă eu muncesc, cum să-i învăţ pe alţii să facă altfel? Pe noi Hristos ne-a învăţat să ne câştigăm pâinea noastră cu sudoarea frunţii noastre, nu cu sudoarea frunţii altora! Şi să ştiţi că noi toţi avem astfel de mâini!
Ce bine este când bunul lucrător al Cuvântului este şi un bun lucrător al mâinilor, al lacrimilor, al genunchilor, al inimii. De fapt numai atunci el este cu adevărat lucrător bun al Evangheliei, când este mai întâi bunul lucrător al celorlalte.
Evanghelia adevărată nu se propovăduieşte mai întâi cu cuvântul, ci mai întâi se propovăduieşte cu tăcerea.
Şi nu mai întâi cu picioarele, ci mai întâi cu genunchii; şi nu mai întâi cu vorbele gurii, ci mai întâi cu lacrimile ochilor; şi nu mai întâi cu gesturile mâinilor, ci mai întâi cu bătăturile lor.
Evanghelia propovăduită în felul acesta este singura Evanghelie vie, adevărată, rodnică şi sfântă.
Şi propovăduitorii unei astfel de Evanghelii sunt adevăraţii trimeşi ai lui Hristos.
Toţi ceilalţi - care nu sunt şi nu fac aşa - sunt nişte meseriaşi odioşi, nişte diletanţi netrebnici, nişte profitori ai cucerniciei, care şi-au făcut din Evanghelie o meserie convenabilă şi din Hristos un motiv de câştig uşor şi necinstit.
Tu din care aceste două tagme faci parte?
Se vede după mâinile tale, după genunchii tăi, după viaţa ta!...
35 - În toate privinţele... o pildă
Cel mai uşor lucru este să dai pildă pe alţii.
Şi cel mai greu lucru este să te dai pildă pe tine - fie în bine, fie în rău...
Dacă eşti un rău, niciodată nu te vei mai da pildă de răutate pe tine însuţi, din două motive: fie din îngâmfare, fie din ruşine.
Dacă eşti un om bun, niciodată nu te vei da pildă de bunătate pe tine, din o mie de motive.
Dar pe alţii, ce uşor îi poţi da pildă!
Când eşti un fariseu, spui: Îţi mulţumesc Doamne că eu nu sunt atât de rău ca alţii, sau chiar ca acest vameş...
Când eşti un ticălos şi un desfrânat, totdeauna te vei compara cu alţii şi vei zice: Oricum, tot nu sunt ca ăla sau ca aia...
Dar şi când eşti smerit, te vei compara cu vameşul şi vei zice: O, de-aş ajunge să mă pocăiesc aşa, ca el!
Sau când eşti răbdător, vei arăta spre Iov sau spre Hristos, şi vei zice: O Doamne, ce este răbdarea mea pe lângă răbdarea lor?
Sau când eşti în suferinţă, vei zice: Ce este suferinţa mea pe lângă cele pe care le-a îndurat Domnul meu şi înaintaşii mei sfinţi?...
Ce greu este, într-adevăr, să te dai pildă pe tine însuţi!
Numai oamenii cu adevărat mari înaintea lui Dumnezeu au putut să se dea pe ei înşişi pildă vrednică de urmat.
Ce pildă, în toate privinţele, ne-a fost nouă, mai presus de toţi şi de toate, Marele nostru Dumnezeu şi Mântuitor Isus. El, Cel dintâi a spus: Învăţaţi de la Mine, că Eu sunt blând şi smerit cu inima (Matei 11, 29). Sau: Eu v-am dat o pildă, cum am făcut Eu, aşa să faceţi şi voi (Ioan 13, 15).
După Domnul Isus, câte au fost apoi mereu şi mereu acele vieţi sfinte şi inimi mari, care au putut spune: Urmaţi-mă pe mine fraţilor, şi uitaţi-vă cu băgare de seamă la cei care trăiesc după pilda pe care o aveţi în noi (Filipeni 3, 17).
O, cât de mult le datorăm noi acestor mari trimeşi sfinţi, care având şi ei o fire omenească tot ca şi noi, au putut totuşi să se înalţe atât de mult spre Hristos, încât să ne poată fi cu vrednicie, o pildă strălucită de realizare a vieţii Lui.
Ei ne-au arătat că este cu putinţă realizarea sfinţeniei încă de pe pământ, pornind de la cel mai de jos nivel şi ajungând la cel mai de sus.
Vorbirea Părintelui Pavel către păstoriţii lui din Efes este ca un testament ceresc... Numai Mântuitorul a mai spus astfel de cuvinte ucenicilor Săi, când S-a despărţit de ei la Cina cea de Taină.
Ce cutremurător este, într-adevăr, fiecare dintre aceste cuvinte testamentare! Încă odată, despre fiecare cuvânt s-ar putea spune şi scrie, ceasuri întregi...
- N-am râvnit nici la argintul, nici la aurul, nici la hainele cuiva...
O, de ar fi aceste cuvinte scrise cu foc pe inima fiecărui păstor duhovnicesc! Căci mai ales râvna asta după arginţii, după aurul şi după hainele de-acum, mănâncă mântuirea cea veşnică a multora, dacă nu a tuturor acestora. E într-adevăr ceva nespus de scârbos această blestemată foame după bani, lupta după haine şi alergarea după câştig...
O, unde sunteţi mâini ale lui Pavel, bătătorite de muncă, ochi ai lui Pavel, scăldaţi în lacrimi, genunchi ai lui Pavel, bătuciţi de rugăciune?
Vorbirea părintelui Iosif la zece ani de păstorire, în faţa păstoriţilor săi, este tot aşa, un testament sfânt:
- Casa mea n-a fost a mea - zicea el atunci - ci a voastră, a tuturor. Calul meu şi căruţa mea au fost ale celui care a avut nevoie de ele, în orice vreme. Timpul meu a fost al vostru; viaţa mea şi pâinea mea, la fel... Zece ani de zile v-am fost o pildă în toate privinţele.
Iar dacă eu am avut o datorie să fiu aşa pentru Dumnezeu faţă de voi, atunci şi voi aveţi datoria să călcaţi pe urmele mele, pentru a fi vrednici de mântuirea pe care v-am propovăduit-o...
O, sfinţi părinţi adevăraţi, unde sunteţi voi astăzi? Şi unde este viaţa noastră, faţă de pilda pe care ne-aţi dat-o voi?
36 - După ce a vorbit, a îngenuncheat
O, vestitor al lui Hristos şi propovăduitor al Sfintei Lui Evanghelii, fă şi tu aşa, de fiecare dată!
După ce ai terminat ce ai avut de spus oamenilor despre Dumnezeu, întoarce-te şi aşezându-te pe genunchi, începe să spui lui Dumnezeu despre ei!
De la biserică, unde ai predicat pe Hristos, nu te duce întâi la masă, ci la rugăciune, pentru cei cărora le-ai vorbit.
De la adunare, unde ai mărturisit Cuvântul, nu te duce întâi să te culci, ci du-te mai întâi să te rogi fierbinte pentru cei care au auzit Evanghelia.
După ce ai închis Biblia, nu deschide gluma, nu deschide râsul, nu deschide flecăreala!
Şi după ce te-ai despărţit de fraţi, nu te duce la păcat, nu te uni cu lumea, nu te alipi de Satana!
După fiecare vorbă bună, îngenunchează cu dorinţa să o împlineşti.
După fiecare vorbă slabă, îngenunchează cu pocăinţă să te îndrepţi.
După fiecare despărţire de fraţi, îngenunchează pentru statornicia lor.
După fiecare despărţire de vrăjmaşi, îngenunchează pentru mântuirea acestora.
Când umbli înaintea lui Dumnezeu în genunchi, poţi umbla înaintea oamenilor în picioare.
Şi când vorbeşti cu Dumnezeu smerit, poţi vorbi mândru cu Satana.
Nu uita rugăciunea, la orice despărţire de cei iubiţi!
Cât de grăbită ar fi plecarea ta, cât de aproape ar fi drumul tău, cât de mulţi ar fi ochii care se uită la tine - nu uita, nu neglija şi nu te ruşina să te rogi.
Un vechi proverb spune aşa: Când mergi la război, fă o rugăciune. Când mergi într-o călătorie, fă două rugăciuni. Când mergi să-ţi cauţi soţie, fă trei rugăciuni. Fiindcă oriunde mergi, - există primejdii.
Cuvântul Sfânt al lui Dumnezeu ne porunceşte tuturor: Rugaţi-vă neîncetat! Fiindcă în orice vreme poate să vină un cutremur, în orice loc poţi fi primejduit şi în orice stare ai nevoie de ocrotirea lui Dumnezeu.
Deci nu uitaţi de rugăciune, în orice vreme, în orice loc şi în orice stare aţi fi!
O, Mântuitorul şi Dumnezeul nostru Isus Hristos, Taina Evangheliei Tale şi Puterea Apostolilor Tăi - Slavă veşnică Ţie!
Tu care ai fost trimes de Tatăl ceresc, în al cărui Nume ai venit, al cărui Cuvânt L-ai spus şi a cărui Putere Te-a însoţit... Slavă veşnică Ţie!
Tu Cel care ai venit în lume să aduci răscumpărarea lumii din osânda veşnică a păcatului şi ai lăsat cuvântul acestei răscumpărări să se vestească tuturor, pentru ca oricine îl va crede şi îl va primi să aibă, prin credinţa în Tine, viaţa veşnică... Slavă veşnică Ţie!
Te rugăm îmbracă-i puternic pe toţi trimeşii Tăi cu toată armătura Duhului Sfânt şi cu toată plinătatea revărsării Lui, pentru toată munca şi lupta pe care trebuie să le ducă pe pământ, pentru Tine şi contra lui Satana.
Te rugăm în toţi aleşii Tăi pune puternic şi păstrează aprins focul unei conştiinţe a răspunderii şi a datoriei faţă de Tine, faţă de adevărul Tău şi faţă de Biserica Ta.
Dă-le genunchi pentru rugăciune şi dă-le neîncetat un aprins îndemn să se roage în orice vreme.
Dă-le ochi pentru lacrimi şi dă-le neîncetat puterea lacrimilor, uşurarea lacrimilor, rodul lacrimilor.
Dă-le mâini harnice, pricepute, iubitoare pentru lucrul sfânt, pentru binefacerile ascunse, pentru pâinea cinstită.
Şi apoi dă-le Doamne o gură înţeleaptă la vorbire, blândă la mustrări, caldă la chemare, curată la sărutări, înfrânată la râs, cumpătată la mâncare şi sfântă la rugăciune.
Atunci mărturia lor despre Tine va fi binecuvântată şi vrednică, slujba lor va fi strălucită şi pilda lor va fi urmată de mulţi şi mulţi, în veac şi în veac.
Atunci Numele Tău va fi înălţat prin ei. Evanghelia Ta va fi strălucit propovăduită, ascultătorii lor vor creşte în număr, în frumuseţe şi în roade iar lumina lor va merge mereu crescând ca strălucirea soarelui spre amiază (Matei 13, 43; Daniel 12, 3).
Şi toată slava pentru toate acestea să Ţi se aducă numai Ţie. Amin.