Să-L mărturisim și să-L urmăm pe Isus

Noi nu suntem chemați să urmăm un cult sau o organizație, ci suntem chemați să-L mărturisim și să-L urmăm pe Isus.

Un Mântuitor Viu: iată nevoia de azi pentru toți oamenii, indiferent dacă poartă sau nu numele de creștin.

Pot spune cu încredere ca psalmistul: „Cuvântul Tău este o candelă pentru picioarele mele și o lumină pe cărarea mea” (Ps. 119, 105).

Scripturile sunt insuflate de Dumnezeu. Domnul Isus spune: „Cercetați Scripturile” (Ioan 5, 39), „dar tocmai ele mărturisesc despre Mine” . Deci cei care cercetează Scripturile și nu-L mărturisesc pe Domnul Isus Hristos, nu vorbesc de la Duhul Sfânt. Isus spune: „El va mărturisi despre Mine. Și voi de asemenea veți mărturisi” (Ioan 15, 26). Deci orice duh care nu mărturisește pe Isus, nu este de la Dumnezeu (1 Ioan 4, 3).

Fratele meu, Scripturile sunt insuflate de Dumnezeu și ele mărturisesc despre Isus. Cât despre cuvântul care spune: „nu treceți peste ce este scris”, trebuie să-l păzim întocmai. Este scris, și peste acest cuvânt nu trebuie să trecem. „în sulul cărții este scris despre Mine” (Ps. 40, 7). În sulul cărții este scris despre Isus și nu să treci peste El, ca să mărturisești altceva în locul Lui. Rătăcirea mea începe din clipa când eu cred că pe lângă Isus îmi mai trebuie ceva.

Toate Scripturile mărturisesc despre Isus. Și în lege, și în prooroci, și în psalmi este scris despre Isus (Luca 24, 44). Ce să mai zicem atunci de Noul Testament.

Ajung câteva dovezi. „Pe El propovăduim noi” , adică pe Isus (Col. 1, 28). „Noi propovăduim pe Hristos cel răstignit” (1 Cor. 1, 23). „Noi propovăduim înțelepciunea lui Dumnezeu” (1 Cor. 2, 7). „Și El a fost făcut de Dumnezeu, pentru noi, Înțelepciune” (1 Cor. 1, 30). De însemnat este cuvântul „noi” adică toți mărturisitorii Domnului Isus. Și dacă cineva nu-L mărturisește pe Domnul, înseamnă că nu face parte din ceata lui Isus. Într-un cuvânt: „Toți proorocii mărturisesc despre El” (Fapte 10, 43). Cei ce mărturisesc altceva înseamnă că nu știu și ei predică din slavă deșartă sau duh de ceartă (Fil. 1, 15). Ei au ca țintă, nu pe Hristos cel răstignit, ci interesele lor personale, dorința de câștig, sau să tragă pe ucenici de partea lor, în cultul lor, pe care îl socotesc cel mai bun, disprețuind lucrul altuia.

Noi nu trebuie să urmărim organizație, cult sau altceva, ci pe Hristos. Un Mântuitor Viu, iată care este nevoia timpurilor de azi, pentru toți oamenii, indiferent dacă poartă firma de pocăit sau nu. Sunt atâtea culte, sisteme, organizații, rânduieli, dogme și atâtea altele. Dar în multe din acestea se vede că Hristos lipsește. S-au legat cu trup și suflet de aceste lucruri, dar El, Isus, care poate umple orice gol, orice lipsă, singurul care poate mângâia cu adevărat, este străin, călător, neînțeles și astăzi de gloata care Îl înconjoară, ca și altădată.

Frate, L-ai privit tu pe El? Spune-mi, aș dori să știu lucrul acesta. Dacă tu L-ai privit, Îl privești și azi? Eu nu te întreb ce vei face mâine. Eu te întreb dacă privești azi. Dacă tu Îl privești, apoi îți spun că suntem fericiți. Privind la El, Îl vom dori, viața ne va fi legată de El, și nu vom fi „independenți” ci vom depinde de El, așa cum depinde mlădița de viță. Privește-L, privește-L și Îl vei dori! Te-ai uitat vreodată, înainte, la vreun lucru frumos, sau bun, cât de mult doreai să-l ai?

Frații noștri bătrâni se vor duce, își vor termina călătoria prin această vale a plângerii. Golul rămas în urma lor Domnul îl va umplea cu alții. De câte ori nu i-am vorbit de rău pe ei? Spuneam de atâtea ori că ei nu cunosc. Știe inima ta de câte ori ai vorbit și tu de rău pe alții (Ecles. 7, 22). Dar așa slabi cum au fost, după părerea ta, pe mulți au îndreptat spre Domnul Isus. Lucrul acesta trebuie să-l recunoști. Dacă ai un har mare de la Domnul, nu căuta să disprețuiești pe alții mai slabi, ci teme-te de Domnul. Cui i s-a dat mult, mult i se va cere. Mult ai primit, mult ți se va cere. Nu căuta ca tu să ceri mult de la alții, care au primit puțin. Nici nu este treaba ta să faci acest lucru. Scriptura zice: „Primiți bine pe cel slab în credință”; și iarăși spune: „Noi, care suntem tari, suntem datori să răbdăm slăbiciunile celor slabi, și să nu ne plăcem nouă înșine” (Rom. 15, 1).

De mai multe ori tu ai fost tulburat în credință. Din ce cauză? Cauzele au fost mai multe. Noi am vorbit mai sus despre unele. Acum vorbim despre altele. Te-ai îndoit de multe ori, și poate și astăzi te mai îndoiești dacă nu-i păcat a merge împreună cu cei necredincioși la Biserică, și chiar să iei „cina” împreună cu ei.

Ai înțeles de multe ori literal cuvântul Scripturii: „Ieșiți din mijlocul lor, și despărțiți-vă de ei, zice Domnul” (2 Cor. 6, 17). În adevăr, dacă înțelegem literal această poruncă, atunci ar trebui să ieșim din lume (1 Cor. 5, 10). Ar trebui să ieșim atunci cu totul dintre oamenii lumești să ne despărțim de ei, să formăm o țară deosebită, și nici să nu mai vedem oameni care fac răul împrejurul nostru. Ar trebui să trăim în peșteri, departe de orice așezare omenească. Și aceasta, dacă luăm literal. În sensul duhovnicesc, nu ajungem acolo. Domnul Isus spune în rugăciunea către Tatăl: „Nu Te rog să-i iei din lume, ci să-i păzești de cel rău” (Ioan 17, 15).

Când Domnul Isus a trimis apostolii, le-a zis: „Duceți-vă în toată lumea, și propovăduiți Evanghelia la orice făptură”. Deci la orice făptură. Ar fi fost foarte greu, sau chiar peste putință ca ei să meargă la orice făptură de pe fața pământului, ca să-i vestească Evanghelia individual. Ei s-au folosit de orice prilej pe care îl aveau, și pentru aceasta nu se aveau în vedere rânduielile, ceremoniile sau obiceiurile pe care le găseau, ei se foloseau de prilejul că se adunaseră mai mulți la un loc. De aceea îi vedem pe apostoli și în Templu, prin sinagogi și oriunde erau adunați sau se adunau oameni.

Sfântul Pavel, care amintește cuvintele: „Ieșiți din mijlocul lor?”, îl găsim prin sinagogile iudeilor și chiar în temple păgâne, după cum îl vedem la Atena, dus de filozofii epicurieni și stoici la Areopag, un templu păgân (Fapte 17, 15). El nu se teme nici de idoli, nici de străini, ci, din mijlocul Areopagului, le face cunoscut pe Dumnezeul cel viu și dragostea Lui. Dacă el ar fi luat înțelesul literal, nu s-ar fi dus, dar el a înțeles duhovnicește.

Când Sfântul Ilie a plecat să-și scape viața din pricina împăratului Ahab și a Izabelei, care omorâse pe proorocii Domnului și căuta să-l omoare și pe Ilie, el s-a dus în pustie, adică s-a izolat de oameni. A stat sub un ienupăr și dorea să moară. S-a culcat și a adormit sub ienupăr. Câți nu sunt și astăzi așa. Nu cu mult timp înainte, Ilie, la muntele Carmel, mărturisește pe Dumnezeul cel viu el singur, în timp ce erau cei 450 de prooroci ai lui Baal și cei 400 de prooroci ai Astarteei, care mâncau la masa Izabelei. El își bate joc de ei. Acum el se duce în pustie și se culcă și doarme la umbră.

Câți credincioși L-au mărturisit pe Domnul în fața poporului necredincios, făcând de rușine pe unii care se dau drept slujitori ai lui Dumnezeu. Și azi unde sunt? Dorm nepăsători, s-au izolat în secte, s-au despărțit de gloata căreia trebuiau să-i vestească Evanghelia și stau la umbră, uitând că nu este timpul să stai. Domnul zice: „Lucrați cât este ziuă”. Fie că este cald, fie că este frig, trebuie să lucrezi câtă vreme este ziuă.

Un înger l-a atins pe Ilie și i-a zis: „Scoală-te și mănâncă”. Adică prinde putere și aruncă-te în luptă. El se scoală și mănâncă, apoi s-a culcat din nou. A doua oară vine îngerul, îl atinge și zice: „Scoală-te și mănâncă, fiindcă drumul pe care-l ai de făcut este prea lung pentru tine”. De remarcat cuvântul: „pe care-l ai de făcut”. Deci drumul îl avea de făcut pentru propriile lui interese și nu pentru Dumnezeu. Ilie se scoală, mănâncă, bea, și cu puterea pe care i-a dat-o mâncarea, a mers patruzeci de zile și patruzeci de nopți. Timp lung, distanță mare era acum între el și popor, și mai mult, el într-o peșteră și rămâne în ea peste noapte. Dar Dumnezeu vrea să se slujească de Ilie, care era acolo fără voia Domnului, și Domnul îl întreabă: „Ce faci tu aici, Ilie?” Dacă l-ar fi trimis Domnul, nu l-ar fi întrebat „ce faci?” așa cum nu l-a întrebat altă dată, când era trimis de Dumnezeu. Ce spune el? „Am fost plin de râvnă”. El nu spune: sunt plin de râvnă, ci „am fost plin de râvnă”. Mai departe el se plânge de popor: „... căci copiii lui Israel au părăsit legământul Tău, au sfărâmat altarele Tale și au ucis cu sabia pe proorocii Tăi; am rămas numai eu singur, și caută să-mi ia viața!”.

Lucrul acesta se întâlnește des și astăzi printre credincioși. În loc să ceară îndurare pentru poporul păcătos, așa cum a făcut Moise, Daniel, ei se depărtează de popor, se ascund și când Dumnezeu îi întreabă „ce faci tu acolo?”, ei aruncă vina pe popor, și în loc să ceară îndurare, ei învinovățesc poporul în fața lui Dumnezeu.

Cercetează-te să vezi, nu ești și tu așa? Poate vei spune că nu, dar prin faptul că fugi de El, te dai de gol.

Domnul îi spune lui Ilie: „Ieși, și stai pe munte înaintea Domnului”. El trebuia să-și ia locul de mai înainte, înaintea Domnului (1 Împ. 17, 1). Ilie trebuia să învețe înaintea Domnului că adevărata cauză a deznădejdii lui nu este neizbânda lui, nici starea rea a poporului, și nici că el este urmărit să i se ia viața, ci aceea că el nu mai stătea înaintea Domnului. Înaintea ochilor lui stăteau numai greutățile și nu Domnul. Dacă privirea lui ar fi fost îndreptată numai spre Domnul, atunci el n-ar mai fi văzut nici un fel de greutăți. Aceasta era adevărata cauză a descurajării lui Ilie.

Ilie nu iese îndată din peșteră. Un vânt puternic, un cutremur de pământ și un foc au ieșit de la Domnul, apoi a mai văzut cerul înnegrit de nori și vântul și abia după aceea a ieșit. Va fi zis că aceștia sunt trimișii Dumnezeului celui viu. Va interveni oare Dumnezeu? S-ar fi potrivit în totul inimii lui Ilie, dacă acești soli ai lui Dumnezeu ar fi nimicit poporul și pe nelegiuita Izabela. Însă nimic din ce gândea el nu s-a întâmplat, și din această cauză el credea că are motive să fie descurajat și nemulțumit. Aici vedem cum este inima noastră din fire. Poate am gândit și noi adesea că atunci, sau acum, ar fi fost timpul să vină Domnul cu judecățile Sale.

Ilie a văzut grozăvia acestei puteri, însă a observat că Dumnezeu nu era în vânt, nici în cutremur, nici în foc. Pentru că Dumnezeu voia să Își arate harul față de popor. Acest lucru l-a mai arătat lui Ilie când a spus: „am să dau ploaie pe fața pământului” (1 Împ. 18, 1). Vântul, cutremurul și focul nu ne arată inima lui Dumnezeu, ele pot fi numai martori ai puterii și judecății Lui, însă ele nu ne arată ceea ce este El în adevărata Lui ființă.

Apoi, îndată, Ilie a auzit un susur blând și subțire, vocea dragostei și a harului. Aceasta corespunde ființei Aceluia care Se descoperă păcătosului în dragoste și har.

Când Ilie aude susurul blând și subțire, recunoaște vocea lui Dumnezeu, a Dumnezeului care atunci când mustră și mâhnește pe cineva, Se îndură iar de el după îndurarea Lui cea mare (Plâng. 3, 22-23). Vântul puternic, cutremurul și focul trebuie să-și facă adesea lucrarea între noi, pentru a ne coborî de pe înălțimile mândriei și pentru a deschide inima noastră acestui glas blând al harului.

Noi nu înțelegem adesea mustrările Domnului, pentru că inima noastră nu stă în adevărata poziție față de El. Numai în prezența Lui învățăm să ne cunoaștem pe noi înșine. Numai acolo suntem dezlegați de noi și de însemnătatea noastră închipuită.

Ilie a trebuit să învețe acest lucru. Ilie iese și stă la gura peșterii, acoperindu-și fața cu mantaua. Pentru a doua oară Domnul îi pune întrebarea: „Ce faci tu aici, Ilie?”. El trebuia să se fi cercetat în lumina feței Domnului și să fi răspuns. El a avut destul timp de gândire, ca să fi recunoscut starea lui și să fi putut spune acest cuvânt: „Doamne, iartă-mă!”. El nu era încă eliberat de descurajarea lui și de aceea repetă răspunsul pe care l-a dat Domnului pe când era încă în peșteră. Ceea ce a spus Ilie corespunde în totul faptelor, însă nu Duhului în care Dumnezeu trebuia înfățișat poporului.

După ce Ilie se ridică din nou împotriva poporului, față de care Dumnezeu voia să-și arate harul, a primit sentința: „Du-te, întoarce-te pe drumul tău, prin pustie”. Domnul spune „drumul tău”. Acela nu era drumul lui Dumnezeu. Ilie trebuia să se întoarcă înapoi, de unde a plecat. Dumnezeu nu trece cu vederea răul; Hazael, împăratul Siriei trebuia să fie nuiaua de pedeapsă pentru Israel și Iehu pentru păcatele Izabelei. Apoi Elisei trebuia să ia locul lui Ilie.

Dumnezeu nu lasă nimic din planul Său neîmplinit. El vrea să întrebuințeze din nou pe Ilie, însă pentru slujba harului în care Dumnezeu vrea acum să Se descopere poporului Său. Aici, la Horeb, Ilie a trebuit să mai învețe că Dumnezeu nu duce lipsă de unelte pentru a-și duce planul Său la îndeplinire. Erau șapte mii care stăteau la dispoziție.

Să rămânem statornici în chemarea pe care am primit-o și să ne îndeplinim cu scumpătate slujba ce ni s-a încredințat (Col. 4, 17). Pilda celor poftiți la cină (Luca 14, 15-24), ne arată slujba pe care o avem de la Domnul.

Rămân până aici. Mă gândesc la tine, de câte ori ai fost tulburat înainte și mă întreb oare ți-ai găsit pacea în Isus? Dacă nu ai găsit-o în El, apoi nu vei găsi-o niciodată în altceva. Lucra-vom noi amândoi în Numele Domnului, uniți, sau vor trebui să fie și între noi certuri, așa cum au fost de atâtea ori în adunare, între frați? Ținta vieții mele este Isus cel răstignit. El, numai El: Să-L cunosc pe El și puterea învierii Lui și părtășia suferințelor Lui și să mă fac asemenea cu moartea Lui, să-L cunosc pe El, să ajung la starea de om mare, la înălțimea staturii plinătății lui Hristos.

Iar în ceea cea privește aproapele, vreau să-l iubesc ca pe mine însumi, și nu aș vrea să trec pe lângă cel căzut în drum și să-l ocolesc, ci să mă fac tuturor totul, ca oricum să-i mântuiesc pe unii din ei. În ceea ce privește ceremonii, forme sau altceva, nici nu aș vrea să vorbesc despre ele. Alerg spre Țintă, pentru premiul chemării cerești a lui Dumnezeu, în Hristos Isus. În felul acesta mă pot uni cu orișicine, pentru o luptă împreună spre mântuirea sufletelor pierdute.

Tu ce zici, frate? Ești dispus să mergi spre miazăzi, pe drumul care coboară din Ierusalim spre Gaza și care este pustiu? Sau mai degrabă vei merge pe drumul pe care a mers Ilie și pe care a trebuit să se întoarcă, pentru că nu era drumul Domnului. Amin.

Scrie-mi, frate!

Același Arcadie

Trimisă lui Gh. Antonovici, dar nu am primit răspuns.

Falcău, 3 martie 1952