Cap. 23 - La zece ani de Oaste

Ce greu lucru este totuși să te apuci să scrii istorie! Trebuie să vezi o mie de lucruri în același timp și să mergi cu toată urzeala acestor o mie de fire în așa fel încât în pânza istorisirii să nu lași goluri și spărturi pe care să fie nevoie a te întoarce pe urmă să le umpli și să le cârpești.

Despre vremea când n-ai ce spune, e mai ușor să vorbești.

Dar despre vremile când se întâmplă fapte neobișnuit de mari și necrezut de multe în același timp, - cum să vorbești ca să nu pierzi nimic? Cum să le însemnezi ca nu numai să nu se uite, dar cei care vin în urmă, să-și poată da bine seama cât de grele de conținut au fost acele zile... Și cât de strălucit era mesajul lor!

Despre oamenii care nu fac nimic, este ușor să scrii. Vorbele cele mai late acopăr de cele mai multe ori viețile cele mai înguste. Și laudele cele mai mari, ființele cele mai mici.

Dar despre oamenii rari, despre viețile neobișnuite, despre purtătorii unei solii unice într-o generație, într-o epocă, într-o lume, - cum să poți să spui totul? Când orice clipă a lor este plină de realizări una mai mare ca alta, când orice cuvânt al lor este o așchie de aur, când ei nu merg ca ceilalți oameni prin iarba cenușie a nimicurilor, ci pășesc uriaș din munți în munți mai aproape de cer decât de pământ, - cum să poți să nu pierzi nimic? Ar trebui să fii tu însuți un uriaș ca să poți urmări pe un astfel de om!

Noi suntem obișnuiți cu oameni care când sufăr chiar și numai o durere de cap sau de un dinte, - umplu lumea cu văicăreli și nu mai sunt în stare să lucreze chiar nimic!... Atunci cum să poți înțelege în de-ajuns și cum să poți spune cât de mare trebuie să fi fost puterea sau credința sau răbdarea - aceluia care - în mijlocul celor mai grele suferințe fizice și morale, - a lucrat totuși cât n-au fost în stare să facă o mie de uriași sănătoși?

Noi suntem obișnuiți cu oameni care sesizează doar lucrurile care se văd, desprind doar înțelesuri care izbesc, trăiesc doar într-un prezent mărginit și se mișcă doar într-un orizont al lor... Pe aceștia îi poți cuprinde oricât ar fi ei de sus puși... Dar cum să poți cuprinde pe cei ce văd înăuntrul lucrurilor până în substratul lor cel mai profund?

Cum să urmărești pe cei ai căror ochi pătrund până în cel mai ascuns adevăr, care trăiesc în prezentul și în viitorul întregii lor generații și se mișcă pe orizontul întregului Univers?

Un astfel de om era părintele Trifa. O astfel de istorie este istoria lui. El a trecut prin fața ochilor noștri uimiți ca un fulger ceresc despicând în două întunericul gros al păcatului dinainte și de după el. Până să ne dumirim, până să ne minunăm de apariția lui, - a și dispărut. I-a rămas în urmă numai umbra luminoasă, în zarea căreia mai bâjbâim încercând ca să ne potrivim și noi pașii pe urmele lui Hristos pe care ni le-a descoperit abia el - și de care eram complet străini înainte.

Cu cât privim mai mult chipul acestui mare sfânt al lui Hristos care a trăit într-unul din veacurile cele mai netrebnice și în anturajul unora dintre oamenii cei mai înguști și mai mici, - cu atâta făptura lui crește tot mai uriașă în fața noastră. Și mesajul adus de el, apare tot mai divin și mai etern!

O, dacă un astfel de om ar fi apărut într-un popor mai treaz! Și dacă un astfel de glas s-ar fi ridicat într-un timp mai prietenos. Și dacă o astfel de lumină ar fi apărut într-un orizont mai larg... Cu cât mai mulți oameni s-ar fi împărtășit din harul Dumnezeiesc venit prin el! Cu cât mai limpede și mai binevoitor ar fi fost înțeles mesajul său! Și cu cât mai binefăcătoare s-ar întinde peste viitorime lumina mântuitoare și apropiată care ni se adusese prin el!

De aceea condeiul meu atât de nepriceput și de nepregătit cere din nou și din nou iertare pentru toate greșelile și scăpările lui. Deși am trăit o vreme în această lumină, ochii mei erau atât de puțin pregătiți s-o vadă încât atunci când erau în fața lor n-au putut desluși din ea aproape nimic.

Era printre noi... Lucram cu el, mergeam cu el, vorbeam cu el - și totuși părea atât de ireal încât după ce nu l-am mai văzut, aproape că ne îndoiam până și de mărturia simțurilor noastre cu care ne atinsesem de lumina încă nedeslușită a existenței lui!

O, cât de cutremurător de mult s-a asemănat istoria și ființa omului acestuia, cu istoria și cu Ființa pământească a Mântuitorului său Isus despre care a vorbit atât de fascinant - și cu care s-a identificat atât de total și în viața și în moartea lui!

Popasul scurt de 10 ani într-o astfel de istorie a cărei întindere în viitor nimeni n-o poate întrevedea, - nu poate însemna cine știe ce mare lucru. Dar într-o viață al cărei capăt era atât de ușor de întrevăzut și într-o lume atât de neobișnuită cu așa ceva, - însemna foarte mult. Însemna mult, mai ales pentru că erau primii zece ani. Primii și cei mai din greu răzbiți.

Lupta cu durerile nașterii. Apoi lupta cu inerția sufletelor. Apoi lupta cu împotrivirile diavolului. Apoi lupta cu țepușul cumplit al suferințelor fizice, - toate acestea erau atât de mari încât nu fiecare an ci fiecare clipă chiar, - era o răscruce și o întrebare de viață sau de moarte. Iată de ce la acest prim jubileu din viața Oastei și a începătorului ei ne vom apleca ceva mai adânc și mai mult asupra semnificației acestora. Și fiind primul Eben-Ezer - primul stâlp de aducere aminte, - prima piatră mai mare așezată pe drumul Oastei spre Canaanul ceresc, ne vom așeza și noi lângă ea și descoperindu-ne frunțile și inima, ne vom opri cu luare aminte și rugăciune împreună cu părintele Iosif și cu cei de atunci, la acest hotar.

Frații mei și surorile mele - de astăzi, de mâine și de totdeauna - eu vă rog să ne oprim o clipă cu toții și să ne ascultați acum ce vreau să vă spun și eu de la Domnul, despre drumul acesta pe care îl facem și pe care primii pași ai noștri i-am făcut împreună cu ultimii ai lor, ai înaintașilor noștri minunați...

Noi nu suntem începătorii acestei Lucrări, - noi suntem continuatorii ei.

Noi nu am croit acest drum; - el era croit când noi am venit la el.

Noi nu am fixat felul cum trebuie să umble, să lupte, să învețe și să creadă mulțimea de suflete care erau rânduite să-și afle mântuirea lor și să-L mărturisească pe Hristos Domnul - în această Lucrare cu acest nume frumos. - Acest fel l-a fixat Duhul Domnului care i-a grăit numai lui întâi.

Nu noi am dus greul luptelor începutului!

Nu noi i-am primit fulgerul din cer al Duhului Sfânt!

Nu noi, nici unul din noi n-am primit însărcinarea începutului - ci el a primit scânteia din cer, el, acela despre care și timpul și faptele mărturisesc cutremurător că era un trimes Dumnezeiesc!

El le-a primit. Și prin el ni s-au dat și nouă apoi toate acestea. El a fost acela care, știind de unde a venit și Cine este Acela care l-a chemat și l-a trimes zicându-i: Du-te și spune! - a venit și ne-a spus!...

Întâi l-au ascultat alții, părinții și frații noștri... Și ce minunată a fost ascultarea lor! Ei au venit cu dragă inimă în jurul trimesului ceresc. Ei au fost martorii patimilor și ai bucuriilor din primii ani. Ei au trăit zguduitor toate luptele și jertfele primilor pași. Au pus umărul la primele sarcini. Au sângerat pentru primele izbânzi. Au cântat pentru primele bucurii.

Dintre ei s-au ales marii viteji care l-au ajutat, care l-au mângâiat, care și-au adus cu tot sufletul și ființa lor sudoarea, lacrimile și sângele la aceste biruințe.

Ce limpede vedeau ei Ținta! - Și ce frumos, ce uniți și ce statornici pășeau ei spre Ea!

În cele de până aici ne-am străduit să dăm o imagine cât mai clară asupra acestui lucru. Pentru ca cei de azi să aibă la ce privi. Și să încerce a-și regăsi în conștiința lor înșiși starea în care sunt, față de cei de atunci.

De atunci până astăzi s-au scurs patruzeci de ani... O perioadă cât o viață și cât un drum prin pustiu...

Noi cei care am pornit pe drumul lor sau pe urmele lor... Noi cei care ne-am atașat pe parcurs la această ceată călătoare spre Cer... Noi cei care de bunăvoie am luat acest nume, am îmbrăcat această uniformă și am pus legământul de supunere și credință față de Dumnezeu pe acest steag și pe aceste rânduieli ale acestei Sfinte Oștiri - noi toți, să luăm aminte acum, cu tot sufletul și cu toată teama, la ceea ce vedem și auzim la acest popas de 10 ani...

Suntem noi oare acum niște urmași, niște continuatori vrednici care ne regăsim conștiincioși pe drumul lor, - sau suntem niște fii nevrednici care am părăsit acest drum și luptăm să-i abatem pe alte căi și pe alți frați ai noștri care încă mai sunt pe el?

De la popasul celor cincizeci de ani de acum - să privim înapoi spre popasul primilor 10 ani. Și în lumina lui, să ne vedem starea noastră de azi. Și în cutremurul lui să luăm hotărârile care ni se impun...

Vom reda, pe cât se poate, momentul jubiliarului de atunci.

Despre el ni s-au păstrat câteva dovezi luminoase în foaia Oastea Domnului nr. 1 din 1 Ianuarie 1933 - număr festiv, la aniversarea de 10 ani.

Le spicuim la rând. Citiți-le pe îndelete și luați bine aminte la ele ca să vedeți fiecare unde sunteți acum față de atunci. La urmă, îmi voi spune și eu mărturia mea și cuvântul meu!...

Să-l ascultăm acum numai pe trimesul lui Dumnezeu cel care a primit solia Oastei direct din Mâinile lui Dumnezeu. Ce spune el despre aceasta după trecerea celor 10 ani?

„La 10 ani de Oaste: - o rugăciune.

Isuse, Preadulcele meu Mântuitor! Un suflet umil și păcătos se apleacă în fața Crucii Tale... un vas mic și slab pe care l-ai folosit într-o Lucrare atât de mare.

Sunt 10 ani, Isuse Doamne, de când folosești acest vas netrebnic. Ce aș putea spune la acest hotar decât să mă aplec plângând la picioarele Crucii Tale. Ce-aș putea spune decât să-mi plâng cu lacrimi păcatele mele și nevrednicia mea. Ce-aș putea face decât să mă rog cu lacrimi fierbinți, pentru păcatele mele să nu părăsești Lucrarea Ta.

Plângând mă aplec în fața Crucii Tale și cu lacrimi fierbinți Îți mulțumesc că m-ai ajutat să Te aflu pe Tine. Tot ce s-a făcut în acești 10 ani, aceasta este: că m-ai ajutat să Te aflu pe Tine... m-ai învrednicit să gust din dragostea și viața Crucii Tale și m-ai trimes prin lume să chem și pe alții la ospățul acesta.

La 10 ani de Oaste, toți ostașii Tăi din țara aceasta stăm strânși în jurul Crucii Tale. Stăm aplecați la picioarele Crucii Tale în rugăciune de mulțumire că nu ne-ai lăsat să intrăm în pământ mai înainte de a Te afla și a Te cunoaște cu adevărat pe Tine, Mântuitorul nostru. Ne aplecăm la picioarele Crucii Tale cu rugăciunea fierbinte și stăruitoare să ne ții până la sfârșit în acest loc sfânt... să picure peste noi neîncetat Sângele Iertării... ca să murim cu totul față de lume și să trăim cu totul numai pentru Tine.

Ne aplecăm în fața Crucii cu rugăciune de mulțumire pentru toate câte ne-a făcut nouă Domnul.

„Așa să zicem toți cei răscumpărați de Domnul... cei pe care ne-a adunat de la răsărit și de la apus, de la miazănoapte și de la miazăzi. Prin pustie fără apă rătăceam, flămânzi și setoși eram... sufletul nostru lâncezea și nu găseam nici o cetate unde să putem locui... Sufletul nostru se dezgustase de orice hrană, și eram lângă porțile morții... Atunci în strâmtorarea noastră strigarăm către Domnul și El a auzit strigarea noastră și ne conduse pe calea dreaptă ca să ajungem la cetate de locuit... Scosu-ne-a din întuneric și din umbra morții și rupt-a lanțurile noastre... El a prefăcut pustiul nostru în iaz și pământul uscat în izvoare de apă... Să mulțumim Domnului pentru bunătatea Lui, pentru minunile ce le-a făcut cu noi” (Psalm 107).

Îți mulțumim, Preabunule Doamne, pentru toate câte ne-ai făcut nouă, păcătoșilor. Noi în lume eram și Tu din lume ne-ai scos. Morți eram și prin Jertfa Ta cea Sfântă ne-ai înviat. Pierduți eram și ne-ai aflat. Muți eram și azi grăim. Orbi eram și azi vedem. Ologi eram și azi umblăm. Surzi eram și azi auzim. Slăbănogi eram și azi facem armată în Oastea Ta.

Îți mulțumim Preascumpul nostru Mântuitor, că prin noi, nevrednicii și păcătoșii, se arată în lume puterea Evangheliei Tale și minunile pe care le face și azi credința în Fiul lui Dumnezeu. Fă din noi Isuse Doamne niște nebuni pentru Tine. Fă-ne niște mărturisitori ai Tăi și ajută-ne să Te vestim și altora prin vorbele noastre, prin faptele noastre, prin purtările noastre, prin toată viața noastră.

Îți mulțumim Isuse Doamne că prin noi, niște vase slabe și netrebnice, ai pornit în lume războiul cel sfânt. În mâna noastră cea slabă ai pus steag, în gura noastră cea păcătoasă ai pus trâmbiță și mijlocul nostru cel șubred cu sabia l-ai încins, învrednicindu-ne să luptăm pentru Împărăția lui Dumnezeu.

A Ta este Doamne Oștirea aceasta - du-ne la biruință. Tu ești Regele nostru și noi suntem ostașii Tăi. Ai Tăi suntem, nu ne părăsi, căci fără de Tine nu putem face nimic. Fă Tu Doamne să simțim clipă de clipă Prezența Ta în fronturile cele dinăuntrul nostru și în cele dinafară de noi.

Isuse Doamne, suntem în drum spre Canaan... prin pustie... prin țara luptelor. Dă-ne neîncetat apă din stâncă, mană din cer și biruință asupra lui Amalec (firea cea veche). Condu-ne cu stâlp de foc și nor luminos ca să pășim înainte cântând, luptând și biruind - până vom trece Iordanul și vom intra în Canaanul ce ni l-ai pregătit ca să trăim cu Tine în vecii vecilor. Amin.

Duhule Sfinte, de viață Făcătorule! Tu ne-ai strâns de prin văile acestei lumi într-o Oaste foarte mare. Din niște oase goale Tu ai făcut niște ființe vii. (Ezechiel 37).

Din suflarea Ta, prea binecuvântat Vânt Ceresc, a ieșit Oastea aceasta. Din suflarea Ta trăiește și prin suflarea Ta biruiește.

Duhule Sfinte! Suflă din cele patru vânturi peste noi că să fim cu adevărat o Oaste de biruitori!”

„La 10 ani de Oaste” - o mărturisire.

„Căci n-am avut de gând să știu între voi altceva,

decât pe Isus Cel Răstignit” (1 Cor. 2, 2).

Multe ar fi de spus la împlinirea celor 10 ani de Oaste. Fără îndoială, binefacerile acestei binecuvântate mișcări sunt multe. Eu însă le rezum pe toate într-una singură: Oastea L-a făcut și Îl face cunoscut pe Isus Cel Răstignit. Oastea L-a adâncit în sufletul poporului nostru pe Isus Cel Răstignit și Jertfa Lui cea Sfântă. Toate roadele Oastei răsar din acest izvor. Și toate roadele de viitor ale Oastei vor răsări din adâncirea acestui izvor.

Isus Cel Răstignit! Acesta a fost programul meu în cei 10 ani de Oaste și acesta e programul Oastei. Nu e un program nou acesta. L-am aflat gata și l-am luat gata de la Dumnezeiescul apostol Pavel.

Nimenea dintre muritorii pământului nu L-a înțeles și nu L-a adâncit atât de mult pe Isus Cel Răstignit ca apostolul Pavel. Și nimeni nu L-a vestit cu atâta putere ca el. L-a vestit în prigoane, în strâmtorări, în bătăi; L-a vestit din temniță, legat în lanțuri (Filip. 1, 7).

Și nimeni dintre muritorii pământului nu L-a apărat pe Isus Cel Răstignit cu atâta îndărătnicie și vitejie ca ap. Pavel. De când e pământul acesta și până va fi - n-a avut Golgota un paznic atât de vigilent și atât de viteaz ca ap. Pavel.

De câte ori era vorba de tăierea împrejur, de carne, de litera legii, ap. Pavel era de o îndărătnicie extraordinară. Îl înfruntă pe ap. Chifa, pune sub anatemă pe cei ce predică o altă Evanghelie (pe cea cu litera legii)... nu cruță nimic și pe nimeni (Gal.1, 8).

Se dădea pe atunci o aprigă luptă între lege și har, între literă și duh, între Vechiul și Noul Testament. În această luptă, ap. Pavel îi apără pe cei născuți din nou. Își apără pe copilașii lui pe care îi născuse din nou (Gal. 4, 19). Îi apără față de primejdia cu tăierea împrejur, cu litera legii, cu întoarcerea la acele învățături începătoare, slabe și sărăcăcioase (Gal. 4, 9-10).

Această luptă se dă și azi. Căci ispititorul își bate neîncetat capul cu un singur lucru: să-L scoată pe Isus Cel Răstignit din viața creștinilor și din frământările mântuirii noastre. El umblă neîncetat să fure mierea și să lase fagurii; să fure duhul și să lase litera; să fure miezul și să lase găocile.

În școala ap. Pavel am învățat și eu să fiu un îndărătnic vestitor și apărător al lui Isus Cel Răstignit și până voi pleca din această lume nu vreau să știu despre altceva decât să-L vestesc pe Isus Cel Răstignit și Jertfa Lui cea Sfântă.

Puterea Oastei este Isus Cel Răstignit. Până Îl avem pe El între noi și în noi - avem totul. Când L-am pierdut pe El - am pierdut totul.

Toate silințele noastre să fie strânse mereu în acest punct: să nu-L pierdem pe Isus Cel Răstignit. Să nu pierdem miezul ca să rămânem cu găocile; să nu pierdem duhul ca să rămânem cu litera.

Sunt 10 ani de Oaste. Sunt zece ani de când mă topesc în această Lucrare. Știe Bunul Dumnezeu. Poate nu e departe vremea când Domnul mă va chema acasă. Dacă e vorba să las vreun cuvânt pentru Oaste și frații ostași... dacă e vorba să las vreun testament pentru Oaste și frații ostași, apoi acela este cel de la 1 Cor. 2, 2: Căci n-am avut de gând să știu între voi altceva decât pe Isus Cel Răstignit.

„Jubileul meu de 30 de ani de boli și suferințe”.

Odată cu 10 ani de Oaste, eu îmi serbez și jubileul meu de 30 de ani de boli și suferințe. Sunt 30 de ani de când am trecut și trec mereu prin spitale, sanatorii, operații, prin nesfârșite încercări, frământări și suferințe. Dacă poate zice cineva că nimica bun nu este în carnea mea (Rom. 7, 18) - apoi acela sunt eu...

...30 de ani de boli și suferințe! Mă uit îndărăt peste viața mea și văd acest jubileu frânt în două. În mai bine din jumătatea lui, vedeam în suferință un diavol negru, un blestem, o soartă vitregă de care umblam să scap. Abia după 15 ani am aflat că diavolul era un înger și blestemul o binecuvântare.

Suferința este cea mai scumpă și cea mai dulce binecuvântare de care Domnul m-a învrednicit. Este îngerul ceresc care m-a trimis în brațele Domnului și mă ține în brațele Lui. Prin suferință trăiesc, prin ea muncesc. Prin ea a vorbit cerul cu mine și prin ea vorbesc și eu cu cititorii mei. Dacă este ceva ce place în cărțile Oastei, apoi acel ceva Duhul Sfânt l-a pus acolo prin suferință. Suferința a fost mierea care a uns cărțile Oastei...

...O, sfântă suferință, însoțește-mă până la marginea mormântului. Ține-mă neîncetat mai lângă Domnul meu până în clipa când mă voi preda cu totul și pentru totdeauna în brațele Lui”.

„De ce ne urăște Saul”?

O viață întreagă l-a urât Saul pe David și l-a prigonit. De ce?

Ne spune Biblia! Pentru că după înfrângerea lui Goliat, la reîntoarcere, lui David i s-a făcut o manifestație de simpatie. A fost primit cu sunete de timpane și alăute și cântau femeile și ziceau:

Bătut-a Saul cu miile și David cu zecile de mii.

„Și s-a mâniat Saul foarte - spune Biblia - și n-a plăcut în ochii lui cuvântul acesta... și s-a uitat rău Saul la David din ziua aceea” (1 Samuel 18, 7-8).

Despre Saul ne spune Biblia că era muncit de un duh rău. Îl chinuia duhul cel rău și drăcesc al zavistiei și invidiei. O viață întreagă l-a chinuit pe Saul acest duh rău și aproape o viață întreagă a suferit David atacurile acestui duh...

Oastea Domnului este și ea un mic David care a dat cu praștia o puternică izbitură diavolului Goliat. Dar duhul cel rău al zavistiei nu se poate bucura de acest lucru. Oriunde se ridică și azi câte un viteaz al Domnului și se măsoară cu Goliat - acolo îndată răsuflă și azi duhul cel rău al zavistiei. De 10 ani e prigonită mereu și Oastea de acest duh rău. Ba că suntem farisei, ba că nu trebuie să purtăm numele de ostași, ba că nu trebuie să cântăm. Sunt și azi Sauli care nu pot suferi cântecele de bucurie și biruință a celor ce se măsoară cu Goliat.

Pe cei munciți de acest duh rău al zavistiei, să-i domolim cu cântecele iubirii noastre, așa cum David îl domolea pe Saul cu cântecele harfei sale (1 Samuel 16, 23).

Iubiților frați ostași! Sunați din harfa sufletului vostru cântecul cel dulce al dragostei creștine. Faceți să se audă pe tot locul cântecul cel dulce al dragostei noastre. Cu vraja acestui cântec veți putea domoli ura celor mai mulți «Sauli».

„Până aici ne-a ajutat nouă Domnul” (1 Samuel 7, 12).

Iată, un loc din Biblie foarte potrivit la plinirea celor 10 ani de Oaste.

În luptele contra filistenilor pentru cucerirea completă a Canaanului, israelienii ajunseseră până la Bethor, unde i-au bătut pe filisteni.

„Și a luat Samuel o piatră - spune Biblia - a pus-o între Mițpa și Șen, și i-a pus numele Eben-Ezer, adică piatră de ajutor, zicând: până aici ne-a ajutat nouă Domnul” (1 Samuel 7, 12).

Până aici ne-a ajutat și nouă Domnul în cei 10 ani de Oaste. În lupta pentru Împărăția lui Dumnezeu și mântuirea sufletelor noastre - până aici am ajuns.

Lângă o piatră de ajutor poposim și noi - iar piatra (stânca) noastră este Hristos (1 Cor. 10, 4). Domnul este Stânca noastră, cetatea noastră, izbăvirea noastră, biruința noastră (2 Sam. 22, 2).

În lupta pentru Împărăția lui Dumnezeu, multe izbeliști am avut. Și vom mai avea, căci nu este oaste fără război și nici biruință fără luptă. Noi însă vom păși cu bărbăție înainte.

Scumpii mei frați ostași! Să luptăm înainte cu vitejie căci cu noi este Dumnezeu. Orice împotriviri s-ar ridica împotriva noastră, să luptăm înainte căci cu noi este Dumnezeu. Oastea Domnului luptă cu îndârjire pentru drepturile lui Dumnezeu în lume - și ea trebuie să învingă.

În fruntea noastră stă Isus Biruitorul. Și dacă El este cu noi - cine poate fi contra noastră?

„Isus Regele Cel Mare

Și-a pus Oastea în mișcare”.

Dacă Oastea e a Lui și El a pus-o în mișcare - cine poate sta contra noastră?

La plinirea celor 10 ani de Oaste, să ne închinăm steagurile și sufletele în fața Marelui nostru Rege și Împărat.

În fața Ta cădem și Ție Doamne ne rugăm. Rămâi neîncetat cu noi și în noi. A Ta este oștirea aceasta - du-ne la biruință! Ai Tăi suntem, nu ne părăsi căci fără de Tine nu putem face nimic. Fă Tu Doamne ca să Te simțim clipă de clipă în fronturile noastre și să auzim mereu prea dulcile Tale cuvinte: Îndrăzniți, căci Eu am biruit lumea!... Îndrăzniți! Nu vă temeți, căci iată Eu cu voi sunt până la sfârșitul veacurilor! (Matei 28, 20).

Fii cu noi Preabunule Doamne până în clipa când lupta noastră se va sfârși... până în clipa când vom trece prin apele Iordanului (apele morții) și vom intra în Canaanul cel ceresc ca să trăim cu Tine în vecii vecilor. Amin.”

„Moara și piticul, - sau rostul meu în Oastea Domnului”.

(...Acest tâlc minunat l-am redat pe larg în altă parte. Dar el își are locul său cel mai potrivit aici, fiindcă el cu acest prilej a fost scris. Cei care l-ați citit acolo, mai recitiți-l încă odată și aici. Spre a înțelege cu totul limpede întâmplările care se vor petrece abia peste doi ani. Întâmplări, a căror profeție se cuprindea atât de cutremurător în cele descrise aici. Imaginile care însoțeau textul, sunt pline de pătrundere și de limpezime. Atâta putere de revărsare a Duhului Sfânt era peste acest apostol și rob al lui Hristos).

„Un mic David în luptă cu Goliat”.

Oastea Domnului în luptă cu Goliatul cel uriaș al stricăciunilor sufletești din vremile noastre.

Un mic David s-a măsurat odinioară cu uriașul Goliat - și l-a răpus.

Un mic David - o mică Oaste - s-a ridicat acum 10 ani și a pășit la lupta cu Goliatul cel uriaș al stricăciunilor sufletești de azi. E adevărat că nu l-a putut răpune, dar i-a tras și îi trage crâncene lovituri.

Taina biruinței lui David nu era puterea lui. N-avea decât o praștie și o traistă cu pietre... „Și a zis David filisteanului: tu vii împotriva mea cu sabie și suliță, iar eu vin împotriva ta în Numele Domnului... El te va da în mâinile mele și tot poporul va ști că biruința este a Lui” (1 Samuel 17, 45-47).

Aici este cheia biruinței lui David. El se lupta în Numele Domnului. Duhul Domnului Se pogora peste el și biruia (1 Samuel 16, 13). Iar biruința aceasta nu era a lui, ci era a Domnului.

Aceasta este și taina biruinței noastre, iubiți frați ostași. Să avem traista plină cu pietrele credinței. Să slobozim praștia în Numele Domnului. Să luptăm în Numele Domnului. Să cerem și să așteptăm darul și puterea Duhului Sfânt. Și pe urmă, să spunem la toți că biruința nu este a noastră, ci a Domnului.

Goliat își bătea joc de israelieni strigând: ocară arunc astăzi asupra oștirii lui Israel... ocară vouă israelienilor... dați-mi un om care să se lupte cu mine (1 Samuel 17, 10).

Așa își bătea joc și Goliatul diavol de creștinii de azi: ocară vouă creștinilor... îmi bat joc de voi și de numele vostru... cine-i viteaz să pășească în luptă cu mine...

Și a pășit un mic David - Oastea - și i-a tras lui Goliat câteva zdravene lovituri. Și cu ajutorul Domnului îi va mai trage.

Un mic David ești și tu scumpul meu frate ostaș în lupta contra păcatelor și răutăților. Nu te speria de Goliat, ci izbește-l în Numele Domnului”.

„Care este lupta și biruința noastră și a tuturor creștinilor vii și luptători”...

10 ani de Oaste! Ce de locuri sunt prin Biblie de unde putem scoate învățătură pentru războiul nostru cel sfânt! Prin foile noastre am amintit multe. Iată încă unul de la 2 Cronici cap. 20.

E vorba acolo de lupta și biruința lui Iosafat. Un vrăjmaș puternic se ridicase contra Ierusalimului. „În spaima sa, Iosafat și-a îndreptat fața către Domnul și s-a rugat cu întregul popor. Iar Dumnezeu - prin prorocul Ezechiel - le-a răspuns: nu vă temeți și nu vă înspăimântați căci nu voi veți lupta, ci Dumnezeu va lupta pentru voi”.

Vrăjmașii au fost biruiți și Iosafat cu luptătorii „s-au întors veseli la Ierusalim căci Domnul îi umpluse de bucurie și au intrat în Ierusalim în sunete de alăute, de harfe și trâmbițe”.

Ce istorie plină de învățătură și pentru războiul nostru. Oastea lui Iosafat a biruit, dar nu prin puterea ei, ci prin puterea Domnului, care S-a luptat pentru ei.

În 3 locuri din Biblie se spune că Dumnezeu S-a luptat în locul poporului Său:

Exod 14, 13-14;

Deuteronom 1, 26-30 și

2 Cronici 20, 15.

O contrazicere s-ar părea aici: de-o parte, Cuvântul lui Dumnezeu zice: stați liniștiți! Dumnezeu Se va lupta pentru voi (Exod 14, 14). Iar de altă parte, Biblia e plină de chemări și îndemnuri la luptă.

Lucrurile stau așa: Pentru mântuirea noastră se dau două feluri de lupte. Întâi, e lupta pe care o dă Dumnezeu. E lupta cea mare pe care a purtat-o Isus Mântuitorul cu vrăjmașul diavol. E lupta ce s-a gătat cu biruința de pe Golgota. În lupta aceasta noi nu luăm parte. E o luptă a lui Dumnezeu pentru noi. Participarea noastră la lupta aceasta e numai atât: să primim biruința ce ne-a câștigat-o Domnul. Aceasta a fost și lupta lui Iosafat.

Frați ostași! Să nu uităm nici o clipă: lupta noastră este întâi și întâi, lupta lui Dumnezeu pentru noi. Noi trebuie să avem clipă de clipă conștiința că Dumnezeu luptă pentru noi... că El este lupta noastră... că El stă în fruntea noastră... că El este biruința noastră.

După asta vine apoi lupta noastră, partea noastră de luptă. Știți care este aceasta? Este lupta ce se dă în noi înșine; este lupta ce se dă între omul nostru cel vechi și cel nou. Aceasta este lupta pe care trebuie să o poarte orice creștin născut din nou. În drum spre Canaan, Dumnezeu le-a zis israelienilor numai până la un loc: Mă voi lupta pentru voi, stați liniștiți! - dar după ce au gustat din apă și din mană i-a trimis la luptă contra lui Amalec (Exod 17, 8-9).

Din clipa în care te-ai hotărât la o viață nouă; din clipa în care te-ai hotărât să ieși din lume; din clipa în care ai gustat din pâinea și apa nașterii din nou - ai intrat în război cu Amalec, cu firea cea veche și în acest război vei sta până la sfârșitul vieții. Oamenii cei lumești n-au acest război. Ei petrec liniștiți în păcate.

Să luăm aminte! Toată lupta noastră se reduce la lupta cu omul cel vechi. Toate atacurile externe ne vin prin omul nostru cel vechi. Căci trebuie să știm că omul nostru cel vechi are o mulțime de prieteni care îl ajută. Aliatul și prietenul lui cel mai bun e diavolul. Prin omul nostru cel vechi ne vin atacurile vrăjmașului diavol. Vin apoi ceilalți prieteni, oamenii cei lumești din lume, care așijderea îl ajută pe omul cel lumesc din noi.

Aici se dă lupta cea mare. Aici cade sau biruie creștinul. Aici cade sau biruie ostașul Domnului. Cade sau biruie după cum s-a răstignit împreună cu Hristos sau ba... a murit față de lume sau ba.

La 10 ani de Oaste să nu uităm iubiții mei frați: cu această luptă vom birui și vom intra plini de veselie în Ierusalimul cel ceresc unde ne așteaptă Scumpul nostru Mântuitor ca să trăim cu El în vecii vecilor. Amin.”

La acest jubileu, la această sărbătoare când în Cartea Oastei se umpluseră atâtea pagini cu nume multe și mari, se cuvenea o întoarcere de privire înapoi, la cea dintâi filă, la cele dintâi pagini.

În mijlocul bucuriei ca și în mijlocul durerii, totdeauna ai o mare mângâiere când îți revezi prietenii tinereții tale. Fie că vin ei la tine, fie că mergi tu la ei, întâlnirea cu prietenii copilăriei și tinereții tale, cu tovarășii primelor tale lupte, cu soții primelor tale încercări - este un prilej de unice și duioase bucurii.

Gândindu-se la toate greutățile începutului, la tot avântul și speranțele de atunci, părintele își aducea acum aminte și de bucuriile simțite la primele intrări în Oaste.

După publicarea în foaia de Anul Nou 1923 a Chemării și a Hotărârii de intrare în Oastea Domnului - cu câtă înfrigurare se așteptase el să vadă ce răsunet a trezit în țară chemarea lui... Ce lupte între nădejde și între deznădejde s-au dat atunci în sufletul său...

Iar când a venit primul chemat... când a sosit prima hotărâre... când i s-a născut primul copil, - ce fior fericit i-a venit în inimă, ce strigăt fericit i-a izbucnit din lacrimi...

Acum dragostea lui îi caută cu duioșie pe primii născuți duhovnicești... Unii din ei au crescut mari în roade sfinte și tari în umblarea cu Domnul. Dar sunt unii care n-au mai dat nici un semn de viață de atunci.

Iosif cel iubitor se duce să-și caute frații săi, tovarășii săi, copiii săi duhovnicești din primul an, ca să vadă dacă mai trăiesc sau nu.

Iată amintirea, căutarea și chemarea lui către ei la sărbătoarea celor 10 ani trecuți:

„Veteranii Oastei”.

Cei care împlinesc anul acesta 10 ani de Oaste. - Un apel către cei ce sunt în viață și în luptă.

Începutul Oastei este foarte modest. Publicasem Apelul de luptă în numărul de Anul Nou 1923 și până la jumătatea anului abia se înștiințaseră vreo 10 luptători. În prima adunare generală a Oastei ținută în praznicul sfinților apostoli Petru și Pavel din anul 1923 abia am fost 10 inși, cu oratori și ascultători cu tot. Abia spre sfârșitul anului, au început a spori înscrierile. Dăm mai jos numele acestor veterani:

Ioan Buzaș, Jucul Românesc - jud. Teremia Mare; e cel dintâi care și-a cerut înscrierea în Oaste, - publicat în nr. 5 din foaia Lumina Satelor 1923.

Gheorghe Greavu, cantor, Lisa, jud. Făgăraș, e al doilea, publicat cu o frumoasă scrisoare în nr. 7 din Lumina Satelor 1923.

Augustin Toma din Vecerd, jud. Teremia Mare, scapă prin Oaste de patima beției și își recâștigă moșia pierdută cu băuturile. Scrie minunata poezie O, ce dulce-I Domnul Sfânt.

Urmează apoi Zaharie Ieronim din Crihalma, Achim Boholț din Seleușul Mare, Iacob Simion, sergent jandarmi, Oarda de Jos, Flore Alexa, epitrop, Cermei, jud. Arad.

Aceștia erau înscriși până la jumătatea anului 1923, când s-a ținut adunarea Oastei (mai erau câțiva care însă n-au mai dat nici un semn de viață; au dezertat).

Au mai venit apoi: Vasile Secheli, din Gârbou - Cluj cu încă 9 luptători; jandarm sergent Marcu Ioan din Timișul Săsesc, jud. Teremia Mare; Petre Raica, din Cetea, cantor; Hanta Ioan din Booz, Hunedoara; Pavel Pupu, Cacova; George Andreica, Mândruloc, jud. Arad; Iulius Igna, preaiubitul nostru luptător din Câmpuri-Surduc cu încă doi frați; Iacob Simion și Gh. Pumnea din Dăișoara; Petru Pascu din Șeulia; Ilie Crișovan din Chelmac jud. Timiș; Ioan Brazovanu din Margini; Nicolae Urs din Poșaga de Jos, jud. Turda; Simion Paul, din Aiud și încă câțiva.

Un lucru însă am avea lipsă să-l știm: câți dintre cei înscriși în Oaste acum 10 ani, în anul 1923, sunt în viață și câți sunt în fronturile Oastei.

Pentru toți aceștia vrem să tipărim un fel de diplomă ca unora ce au 10 ani de luptă pentru Domnul.

Spre acest scop îi rugăm să scrie printr-o carte poștală.

Preaiubiții mei frați veterani care împlinim 10 ani de Oaste! Să mulțumim Domnului pentru darul și cinstea de care ne-a învrednicit și să luptăm mai departe cu credință și stăruință până la sfârșit.

Domnul să fie cu noi și cu toți cei care au venit după noi și au intrat în războiul cel sfânt!

Bucurându-te de prieteni însă, nu trebuie să uiți de vrăjmași... Și slăvind pe Dumnezeu pentru izbânzi, nu trebuie a uita de primejdii.

Nici chiar pe vrăjmașul cel mai mic nu trebuie să-l disprețuiești. Nici chiar de ispita și primejdia cea mai mică nu trebuie să nu-ți pese. Pe nebăgate de seamă, ispita crește și primejdia devine mare. De cele mai multe ori, vulpile mici au făcut cele mai mari stricăciuni viei noastre scumpe.

Pentru a trezi și mai mult vegherea asupra primejdiei care venea, solul Domnului înștiințează, pentru cei care au urechi de auzit:

„O istorioară la 10 ani de Oaste”.

Câinele latră degeaba la lună - dar diavolul, nu.

Câinele latră la lună. Urlă degeaba la lună. Nici o pricină n-are de lătrat și totuși latră.

Diavolul însă nu face așa. El nu latră la lună. El nu latră niciodată degeaba. El nu latră niciodată dacă n-are pentru ce. El este un câine care știe de ce latră.

Oriunde îl veți auzi pe Satana lătrând - să știți că pe acolo e atare om al lui Dumnezeu și atare lucru al lui Dumnezeu. De câte ori îl veți auzi pe Satana lătrând, să știți că iadul e în primejdie. Din ce va urla diavolul mai tare - să știți că e semn mai bun.

Suflete dragă! Te-ai întors la Dumnezeu? ai intrat în Oastea Domnului - și Satan latră? Nu te teme de el, ci te bucură. Ar fi mai rău dacă n-ar lătra.

Când Satan nu latră după un om întors la Dumnezeu sau după o mișcare religioasă - să știți că ăsta e semn rău.

Slăvit să fie Domnul! Oastea Domnului are vădit semnul cel bun: de 10 ani de zile lătratul Satanei ne urmărește necurmat.

Nici după o altă mișcare religioasă n-a lătrat diavolul atât de mult ca după Oastea Domnului. Și ăsta-i un semn bun: e semnul cel mai bun că suntem pe calea cea bună. Când va tăcea câinele - atunci să știți că nu e bine”.

Acum să privim în grabă la un scurt bilanț al celor 10 ani trecuți...

Despre ceea ce s-a făcut în țară și peste hotare în acești 10 ani, am scris destule date și mărturii până acum. Dar toate acestea sunt rodul unor lupte și osteneli al căror rezultat îl dăm mai jos prin numărul uriaș de foi și de cărți revărsat peste satele și orașele țării de vadul morii piticului de la Sibiu.

Ca om al cifrelor și al prețurilor, preotul Secaș care pe atunci începea să le cunoască și să le învârtă pe toate, - publică în foaie și el cele de mai jos:

„O statistică mult grăitoare!...”

Părintele Trifa a tipărit și răspândit în decurs de 10 ani peste 415.000 de cărți religioase. - Ce au făcut societățile culturale pentru cultura poporului și ce a făcut Oastea.

Avem în țară atâtea societăți care lucrează pentru ridicarea și luminarea poporului. În Ardeal, vechea societate Astra, care a făcut mult bine mai ales înainte de război; apoi la București Direcțiunea Cultura Poporului, unde se cheltuiesc milioane fără ca să se vadă vreun folos real și fără ca să avem la îndemână anumite broșuri pe care să le putem pune în mâna poporului nostru setos de lumina cărții. Se vorbește mult despre aceste societăți și de multe ori oameni pricepuți și de inimă stau în fruntea lor; cu toate acestea, lucrarea lor nu prinde în popor.

Mult mai norocoasă a fost inițiativa particulară a unui umil preot, începută acum zece ani. Cunoscător al sufletului poporului, meșter în mânuirea graiului său, părintele Trifa, a dat poporului lucrul de care avea lipsă reală acest popor: o literatură religioasă plină de vigoare, care s-a și răspândit cu o repeziciune uimitoare, bătând orice record al cărții cunoscut până acum la noi. Subsemnatul ocupându-mă de activitatea păr. I. Trifa, am fost de-a dreptul uimit de datele ce le-am cules de pe la diferitele edituri și tipografii, căci m-am văzut în fața unei munci uriașe.

Datele de mai jos sunt cu desăvârșire autentice și ele se întemeiază pe registrele și colecțiile diferitelor edituri și tipografii, unde au apărut cărțile părintelui I. Trifa. E vorba de 21 de broșuri și 7 calendare-cărți tipărite în 415.000 de exemplare și toate cărți mari, lucrate sistematic (afară de două, care sunt mici tratate).

1. Intrați în Oastea Domnului: 25000 exemplare

2. Însemnările călătoriei la Ierusalim: 13500 exemplare

3. Oglinda inimii omului: 30000 exemplare

4. Mai lângă Domnul meu, mai lângă El: 12000 exemplare

5. Corabia lui Noe: 20000 exemplare

6. Sodoma și Gomora: 10000 exemplare

7. Trăim vremuri biblice: 10000 exemplare

8. La picioarele Stăpânului meu: 15000 exemplare

9. Fiul cel pierdut: 10000 exemplare

10. Duhul Sfânt: 3000 exemplare

11. Vântul cel ceresc: 3000 exemplare

12. Întâia sută de istorioare religioase: 10000 exemplare

13. A doua sută de istorioare religioase: 3000 exemplare

14. Cântați Domnului: 8000 exemplare

15. Să creștem în Domnul: 5000 exemplare

16. Zacheu: 5000 exemplare

17. Adânciri în Evanghelia Mântuitorului: 3000 exemplare

18. Din pildele Mântuitorului: 18000 exemplare

19. Citiri și tâlcuiri din Biblie: 10500 exemplare

20. Tâlcuirea Evangheliilor: 7000 exemplare

21. 25 de povestiri religioase: 12500 exemplare

22. Calendarul pe anul 1927: 15000 exemplare

23. Calendarul pe anul 1928: 25000 exemplare

24. Calendarul pe anul 1929: 30000 exemplare

25. Calendarul pe anul 1930: 30000 exemplare

26. Calendarul pe anul 1931: 30000 exemplare

27. Calendarul pe anul 1932: 22000 exemplare

28. Calendarul pe anul 1933: 30000 exemplare

Numărul total al cărților este de 233.500 exemplare iar numărul total al calendarelor de 182.000. Total general = 415.000 de exemplare.

Iată ce poate face râvna și stăruința, sau pe limba Evangheliei grăind, iată ce poate face darul Domnului însoțit de râvna și jertfa omului...”

Preot Gh. Secaș

„Alături de datele de mai sus, urmează apoi datele despre alte sute de mii de cărți și Biblii care s-au desfăcut prin foaia Lumina Satelor și pe urmă prin librăria Oastei...

Pe lângă aceste multe sute de mii de cărți s-au mai trimis în popor și peste 6 milioane de foi religioase.

Slăvit să fie Domnul pentru aceste izbânzi...”

Acești misionari minunați - cărțile Oastei - au adus în staulul Domnului atâtea oi pierdute... Și în întunericul veacului acestuia, atâta lumină cerească.

Asta doar în primii ani când, după cum am văzut, au trebuit învinse atâtea greutăți uriașe! Ceea ce a urmat însă în alți câțiva ani după aceasta, cu toate cele altfel de greutăți întâmpinate, - a fost și mai minunat!

Dar oare ce ar fi putut realiza până astăzi această Lucrare a Domnului, dacă n-ar fi fost împiedicată! Cât bine, câtă lumină cerească, câte realizări fericite, câte suflete aduse la Dumnezeu!

Pentru toate pierderile acestea însă vor trebui să răspundă odată în fața Judecății lui Hristos, Marele Răsplătitor, - toți acei care au împiedicat și mai împiedică încă, această Lucrare a lui Dumnezeu - de la îndeplinirea misiunii pentru care a fost trimisă de El (Efes. 2, 10).

Urmează apoi mărturia unora din cei asupra cărora s-au revărsat marile binecuvântări cerești prin Lucrarea Oastei. Acest număr de foaie nu cuprinde decât mărturia unui prea mic număr dintre cei care au aflat mântuirea sufletească și trupească prin Oastea Domnului. Dar foaia anunță că „mărturiile multora n-au putut fi cuprinse acum. Că jubilierea Oastei se va întinde peste toți ceilalți numeri viitori ai foii. Întreg anul 1933 va fi un an jubiliar pentru Oastea Domnului... cu rugăciuni de slavă, pentru câte ne-a făcut nouă Domnul...”

Totuși din cele mai puternice mărturii redăm câteva.

Cea dintâi este a lui I. Gr. Oprișan, care printre altele spunea următoarele:

„Un jubileu în Via Domnului”.

„Acei dintre noi care venim cu rândul de oameni dinaintea războiului, ne putem mai bine da seama, despre trezirea ce s-a înfăptuit în suflete după baia cea mare a sfintelor pliniri ale Domnului.

Este de-ajuns să mărturisesc, în ce privește Vechiul Regat, că n-am cunoscut, în umblările mele, până în 1919 nici o singură biserică în care să văd o adunare de suflete care să ardă pentru Domnul. Erau suflete căldicele, suflete părtașe teoriei, care mai dăinuiește încă și azi, așa am apucat!

Nu existau convingeri religioase ci numai obiceiul. Vorbesc, îndeobște. Pentru că, desigur, individual trebuie să fi fost și oameni pe care se sprijinea cerul marilor îndurări, ca pe niște pilaștri ai rugăciunii. Altfel s-ar fi prăbușit țara, - sunt încredințat.

După război a venit un potop de nelegiuiri, stricăciunea a fost la culme, necredința umbla fără rușine pretutindeni. Dar ca să se plinească Scripturile unde s-a înmulțit păcatul, acolo harul a prisosit (Rom. 5, 20). Și astfel istoria noastră duhovnicească înregistrează o trezire puternică - Oastea Domnului. Sufletele însetate după Adevăr caută să coboare în conștiință ceea ce era numai obicei până atunci. Bisericile în care amvonul era mut și luminile policandrelor stinse încep să se aprindă de Duh Sfânt.

Credincioșii freamătă după vremea cea dintâi a creștinătății în care bisericile erau de lut dar sufletele de aur. E o râvnă sfântă, cum n-a fost niciodată la noi, după Cuvântul Domnului, pentru lucrul Lui. Credincioșii vor să fie cărămizi vii în trupul bisericii lui Hristos, nu pietre moarte, nepăsătoare.

Răsar trâmbițași duhovnicești ai bisericii: preoți și laici. Ei strigă pretutindeni, la răspântii și-n piețe. Ei văd primejdia nepăsării lucrătorilor, pun goarna la gură, din ceas în ceas, cheamă la mobilizare pe toți: Ce stați toată ziua fără lucru? (Matei 20, 6). Surzii capătă auz duhovnicesc, muții încep a grăi (Luca 11, 14), orbii a umbla după Isus (Marcu 10, 52). Patrule duhovnicești cercetează suferința. Cercetași ai bisericii umblă prin spitale și închisori. Se abat prin piețe, prin cârciumi, să smulgă sufletele din gura iadului. Desființează cârciumi și le transformă în capele de rugăciune. Cârciumari - odinioară vrednici ostași ai lui Satan, trec acum în ostășia lui Isus. Bețivi îndrăciți, ca și cei din latura gadarenilor, mărturisesc minunea ce-a făcut Domnul cu ei. Magdalene, cu șapte duhuri necurate, devin ambasadoarele lui Isus. Întocmai ca și odinioară.

Iată Via cea mare a Domnului fremătând de lucrători! Iată ce a făcut Oastea Domnului!

Oastea Domnului este o armată de suflete care stăteau toată ziua fără de lucru, care au auzit chemarea deslușită (în ceasul al 11-lea) și lucrează acum Domnului de zece ani în Via pe care a sădit-o El: întâi prin întoarcerea lor la pocăință și apoi a altora (Marcu 1, 15; Iacov 5, 20).

Dăm slavă lui Dumnezeu că auzim o trâmbiță deslușită ca aceea de la Sibiu (1 Cor. 14, 8) au căzut în noi zidurile Ierihonului și acum luptăm luptele Domnului și înscriem în Cartea biruințelor pagini care vor rămâne mărturie.”

I. Gr. Oprișan

Urmează mărturia frumoasă a fratelui Ioan Marini:

„A cui e sărbătoarea aceasta?”

„Câteva cuvinte la o aniversare scumpă.

Se împlinesc 10 ani, de când prin mila lui Dumnezeu, un vânt de primăvară duhovnicească suflă cu putere mereu crescândă peste hotarele acestei țări.

Vântul Domnului a suflat cu putere prin Oastea Domnului și a pus pe picioare o Oaste foarte mare (Ezechiel 37, 10).

Astăzi, avem în biserică o mișcare de trezire la viață nouă, de putere și de înfăptuire evanghelică.

Cum înverzește câmpul când suflă vântul cald al primăverii, așa au înverzit mii de suflete, în bătaia Vântului cald al Duhului Sfânt. Și cum înfloresc viorelele, răspânditoare de mireasmă pură, tot așa au înflorit și înfloresc mii de suflete, care izbăvite din miasma morții și păcatului, răspândesc mirosul de bună mireasmă duhovnicească al vieții celei noi...

A acestora e serbarea Oastei. Se bucură cei care „pribegeau prin pustie, sufereau de foame și de sete, le tânjea sufletul în ei și nu găseau nici o cetate unde să poată locui”, dar avură parte de îndurarea Domnului care-i puse pe calea păcii (Luca 1, 79), pe drumul cel drept ce duce la cetatea mântuirii...

Astăzi se bucură cei ce ședeau în întuneric și în umbra morții și trăiau legați în ticăloșie, pe care Domnul i-a scos prin Oastea Lui - din întuneric și umbra morții, rupând lanțurile lor.

Astăzi sărbătoresc cei ce ajunseseră până lângă porțile morții, dar Cuvântul Domnului i-a tămăduit și i-a scăpat de groapă (Psalm 107, 18-20).

Sărbătoresc cei ce morți erau și-au înviat, pierduți au fost și s-au aflat (Luca 15). Sărbătoresc miile de bețivi, pătimași și alți pierduți în hățișurile lui Satan care au fost treziți și aduși în brațele iubitoare ale Tatălui Ceresc prin umilul glas al gornistului Său de la Sibiu.

Se bucură aceia care n-au avut altă mângâiere decât să plângă în umbra Crucii așteptând să țâșnească și pentru ei și pentru biserica pe care o iubesc izvoarele apelor vii.

Se bucură orbii ce văd, șchiopii ce saltă ca cerbul, limba muților cântă de bucurie căci în pustie au țâșnit ape și în pustietate pâraie (Isaia 35, 6).

Nenorociților, sărmanilor, orbilor, șchiopilor și toți cei care ați gustat și ați văzut că bun este Domnul, bucurați-vă și cântați Domnului cu mulțumire (Psalm 147, 7)!

A voastră este serbarea aceasta! Bucurați-vă și lăudați pe Cel ce Și-a adus aminte de noi când eram căzuți (în robia celui rău) și ne-a izbăvit de asupritorii noștri (Psalm 135 și 136).

Bucurați-vă, a noastră este sărbătoarea aceasta!”

Ioan Marini, înv., ostaș al Domnului

Urmează apoi scurtele mărturii prin prezența lor a fr. Tudusciuc, Goran, Ilie Marini și mulți alții. Iar, după promisiunea părintelui, - se întind în urmă peste toate numerele foilor din întreg anul, mărturiile miilor și miilor dintre cei care s-au trezit la o viață nouă prin trâmbița de aur a acestui ceresc gornist.

Printre ale celorlalți ceva mai târziu, mi-am unit și eu mărturia recunoștinței mele cu a lor, așezând-o în cununa fericită pe care dragostea fraților a așezat-o duios, pe fruntea însângerată a părintelui nostru drag, - la jubileul lui cel de 30 de ani de suferință.

De atunci am mai sărbătorit încă de patru ori până astăzi câte un astfel de jubileu, pe drumul nostru prin umbra și lumina Crucii spre Canaanul cel Ceresc.

Dar la fiecare alți 10 ani, pe stâlpii noștri de hotar s-au înmulțit semnele lui Hristos...

Și în istoria Oastei s-au înscris nemuritoare pagini scrijelate cu cuie și cu spini.

În tăieturile acestora însă Duhul Sfânt a turnat aurul unor strălucite și unice binecuvântări și roade, spre cea mai mare slavă a Numelui Său Sfânt. Și spre cea mai înaltă mărturie despre Harul lui Dumnezeu rămas peste această călcată în picioare dar nebiruită Lucrare evanghelică a lui Hristos din țara noastră.

La cel de al 5-lea jubileu mărturia aducerilor aminte însemnate în aceste cărți, să fie un prilej de mai profundă și cutremurătoare meditare.

La aniversarea tăcută și subterană a acestei jumătăți de veac de la plecarea acestui sol ceresc, din țara noastră spre pretutindeni, - să ne aplecăm genunchii și conștiințele lângă vatra caldă a începutului minunat și să ascultăm atenți la testamentul lăsat de părintele nostru în Hristos Isus prin Evanghelie (1 Cor. 4, 15).

„Testamentul meu”...

Când eram greu bolnav în Davos m-am gândit să fac și un fel de testament pentru Oastea Domnului. Dar pe urmă m-am lăsat de acest gând zicându-mi: acest lucru nu încape în cadrul unei singure coli de hârtie. Mișcarea Oastei s-a înfiripat într-o școală duhovnicească, într-o lungă școală duhovnicească în care Duhul Domnului a ținut lecții cu un școlar mic și slab. Oastea este rodul acestor lecții.

Oastea este un ogor ce a stat sub o revărsare duhovnicească. Oastea s-a înfiripat prin revărsări duhovnicești, iar aceste revărsări se află împrăștiate prin cărțile și foile Oastei.

Mi-am zis deci: Testamentul Oastei sunt cărțile și foile ei... Acolo s-a spus ceea ce Duhul Domnului ne-a arătat să spunem.

Și totuși, - mi-am zis eu, - înainte de a intra în mormânt ar trebui să mai las ceva rânduieli pentru Oaste. Am cumpărat 5 coli de hârtie și am început să înșir la rânduieli pentru viitorul Oastei.

Dar un glas lăuntric mă opri și mă întrebă aspru: ce faci omule? Te-ai apucat să-I poruncești lui Dumnezeu? Te-ai apucat să-L înveți pe Domnul ce să facă cu mișcarea Lui, cum să-Și conducă Lucrarea Sa?

Rușinat, am lăsat penița jos și am început să plâng: O Doamne, iartă-l pe slăbănogul Tău - și pentru această nebunie.

Pe urmă îmi zisei: Voi lăsa numai câteva vorbe. Mă oprii asupra cuvintelor de mai jos pe care le scrisei cu litere mari:

„Las totul în grija Domnului”.

Dar glasul cel lăuntric îl auzii iarăși răspicat: ce ai scris nesocotitule? Ca să poți lăsa ceva, trebuie să ai ceva. Averea ta este Oastea de te apuci să o testezi? A ta este Oastea de o lași în grija Domnului?

Aruncai penița jos și începui a plânge din nou. Căzui în genunchi plângând cu lacrimi amare...

Când mă ridicai, mâna mea tremurândă scrise pe hârtie doar aceste trei cuvinte:

„Fie voia Ta”.

Atâta a rămas din testamentul meu, pentru care pregătisem 5 coli de hârtie...”

„O. D.” nr. 40 din 1 octombrie 1933

Iată un prilej de adânci meditații asupra multor hotărâri luate - până atunci - și până astăzi - dar care n-au mai ajuns la realizare niciodată. Dovadă că unele din ele nu erau după voia lui Dumnezeu. Iar altele nu-și mai aveau nici un rost, de vreme ce evenimentele care aveau să urmeze curând, vor lua un cu totul alt curs decât cel omenește întrezărit.

Una din acele hotărâri care nu-și mai avea rostul era ca din prilejul întâlnirii a 10 ani de Oaste să se aleagă un comitet de frați (mai ales din cei de la București) pe numele cărora să fie testate pentru Oaste tipografia, librăria și toate celelalte bunuri procurate de părintele Iosif și puse în slujba Domnului.

Acest testament n-a mai avut loc... Evenimentele l-au împiedicat, fiindcă peste câțiva ani Domnul va îngădui ca acestea să fie răpite printr-o judecată nedreaptă de către o lăcomie hrăpăreață pe care n-o va sătura decât focul veșnic. Azi frumoasa „Mireasă a Vântului” care împrăștiase atât de minunat mireasma lui Hristos câțiva ani - ruginește și putrezește îngropată în pivnițele mitropoliei. Satana poate jubila mulțumit de slujba făcută de cei prin care lucra spre sugrumarea Cuvântului lui Dumnezeu și a celui care înălțase muntele acesta din nimic.

O altă hotărâre care nu s-a mai realizat niciodată, deși s-au depus pentru ea multe osteneli și s-au făcut multe planuri nu numai dinafară, dar chiar și dinăuntrul Oastei - a fost problema statutelor. A unor rânduieli și a unei legalizări.

Rând pe rând s-au făcut măsurători și s-au așezat temelii pentru construirea unor astfel de ziduri pentru Oaste... Dar de fiecare dată a venit Domnul și le-a măturat. Au fost și încercări sincere, au fost și încercări mincinoase, - dar nici unele n-au reușit.

Astfel că până astăzi s-a dovedit că Domnul vrea ca această Lucrare a Lui să n-aibă alt Dreptar decât Învățătura Evangheliei Sale. Să n-aibă alt statut decât Cuvântul și Duhul Sfânt. Și să n-aibă altă organizare decât cea a dragostei dintâi și a voluntariatului duhovnicesc de la început.

În această Lucrare să vină oricine vrea... căci tot nu va rămâne decât acela care poate trăi în dragoste și poate umbla în adevăr. Care primește cu smerenie și urmează cu credincioșie cuvintele singurului testament fericit:

„Fie voia Ta”!

O, Preadulce Isuse, Marele nostru Dumnezeu și Mântuitor, slavă veșnică Ție.

La acest popas ne plecăm și noi genunchii în fața Ta, în fața Trecutului și în fața Viitorului Oastei Tale și iscălim și noi cu lacrimi împreună cu primul dintre noi, acest binecuvântat testament.

Îți mulțumim din tot sufletul nostru pentru toate biruințele pe care noi le-am avut din pricina Ta până acum. Și Te rugăm din tot sufletul să ne ierți pentru toate înfrângerile pe care Tu le-ai avut din pricina noastră...

Îți mulțumim pentru toți acei minunați eroi și sfinți ai credinței, care au trecut biruitori prin luptele grele și prin moarte, până au intrat în lumina Ierusalimului Ceresc. Și Te rugăm cu durere pentru cei care s-au lepădat sau au căzut pierind pe totdeauna, - ei, cei care erau cândva atât de aproape de cunună...

Îți mulțumim pentru slăvitele Tale minuni și pentru marile Tale izbăviri prin care ne-ai trecut și ne-ai adus până aici. Și Te rugăm fii și mai departe în fruntea noastră Căpetenia și Desăvârșirea care să ne duci până la biruința finală.

Îți mulțumim pentru sufletele și adunările rămase credincioase pe calea dintâi, în ascultarea și învățătura dintâi. Acestea sunt mereu fericite, roditoare și unite. Și Te rugăm să ai milă de sufletele și adunările care deși poartă numele Oastei Tale nu mai au demult nici învățătura, nici umblarea pe care s-au legat cu juruință mare, s-o urmeze până la sfârșit. Aceste suflete și adunări fac slujba dezbinării și a tulburărilor pricinuind atâta rău și ruinând atâtea binecuvântări. Știm însă că Lucrarea Oastei este a Ta și binecuvântând Numele Tău pentru această fericită încredințare, rămânem liniștiți la picioarele Tale, deplin încredințați că Tu ai și puterea și voința s-o duci la biruință.

Binecuvântează Dumnezeul nostru, Duhul acestei Sfinte Lucrări, Îngerul ei, Solia ei... Dă-i putere în lupta cu toate duhurile vrăjmașe dinăuntru și dinafară. Dă-i biruință în toate încercările prin care ai s-o mai treci pentru curățirea ei și slava Ta. Și dă-i roade tot mai minunate prin revărsarea Duhului Tău sfințitor și inspirat.

Binecuvântează-i Doamne lucrătorii și mijloacele prin care duci mărturia Ta. Înmulțește numărul și roadele lor spre grăbirea venirii Împărăției Tale fericite pentru care ne rugăm.

Binecuvântează-i Doamne mamele, soțiile, surorile și fiicele ei, sufletele de dragoste, de rugăciune, de jertfă și de binefaceri, - pentru ca slujba lor fericită să întregească armonios pe cea a fraților, spre desăvârșirea Bisericii Tale vii.

Binecuvântează Doamne tineretul scump al Sfintei Tale Lucrări, înzestrându-l cu toate darurile Duhului Sfânt pentru a crește viteaz, curat și rodnic, pentru ca steagul credinței, plugul Evangheliei și focul dragostei Tale - să aibă din ei vrednici purtători în toate generațiile și în toate părțile pământului.

Binecuvântează Doamne vremile pe care le trăim, făcându-le pașnice și rodnice pentru toate creaturile Tale și pentru toată creațiunea Ta.

Binecuvântează Doamne biserica noastră, țara noastră și neamul nostru, în care ne-ai rânduit să ne naștem trupește din părinții noștri, iar sufletește din Duhul și Cuvântul Tău. Revarsă-le o veșnică pace și bucurie din belșug și unește toate inimile noastre într-un puternic avânt de recunoștință și dragoste la picioarele Tale, pentru ca Venirea Ta să ne afle ca pe o Biserică vie, curată și sfântă, - fără pată, fără zbârcituri și fără orice alt cusur de felul acesta.

Pentru ca Tu să ne poți primi pe toți în fericirea și lumina Ta veșnică, în care i-ai dus pe marii și sfinții noștri înaintași.

Fă-ne și nouă parte de reunirea cu ei în Împărăția Ta cea Cerească și de petrecerea cu Tine în Canaanul Ceresc către care am pornit însuflețiți de aceeași credință - și ne-am luptat înflăcărați de aceeași dragoste în Oastea Ta. Slavă veșnică Ție Marele nostru Dumnezeu și Mântuitor Isus Hristos. Amin.

Slăvit să fie Domnul.