Cap. 23 - La zece ani de Oaste

Ce greu lucru este totuşi să te apuci să scrii istorie! Trebuie să vezi o mie de lucruri în acelaşi timp şi să mergi cu toată urzeala acestor o mie de fire în aşa fel încât în pânza istorisirii să nu laşi goluri şi spărturi pe care să fie nevoie a te întoarce pe urmă să le umpli şi să le cârpeşti.

Despre vremea când n-ai ce spune, e mai uşor să vorbeşti.

Dar despre vremile când se întâmplă fapte neobişnuit de mari şi necrezut de multe în acelaşi timp, - cum să vorbeşti ca să nu pierzi nimic? Cum să le însemnezi ca nu numai să nu se uite, dar cei care vin în urmă, să-şi poată da bine seama cât de grele de conţinut au fost acele zile... Şi cât de strălucit era mesajul lor!

Despre oamenii care nu fac nimic, este uşor să scrii. Vorbele cele mai late acopăr de cele mai multe ori vieţile cele mai înguste. Şi laudele cele mai mari, fiinţele cele mai mici.

Dar despre oamenii rari, despre vieţile neobişnuite, despre purtătorii unei solii unice într-o generaţie, într-o epocă, într-o lume, - cum să poţi să spui totul? Când orice clipă a lor este plină de realizări una mai mare ca alta, când orice cuvânt al lor este o aşchie de aur, când ei nu merg ca ceilalţi oameni prin iarba cenuşie a nimicurilor, ci păşesc uriaş din munţi în munţi mai aproape de cer decât de pământ, - cum să poţi să nu pierzi nimic? Ar trebui să fii tu însuţi un uriaş ca să poţi urmări pe un astfel de om!

Noi suntem obişnuiţi cu oameni care când sufăr chiar şi numai o durere de cap sau de un dinte, - umplu lumea cu văicăreli şi nu mai sunt în stare să lucreze chiar nimic!... Atunci cum să poţi înţelege în de-ajuns şi cum să poţi spune cât de mare trebuie să fi fost puterea sau credinţa sau răbdarea - aceluia care - în mijlocul celor mai grele suferinţe fizice şi morale, - a lucrat totuşi cât n-au fost în stare să facă o mie de uriaşi sănătoşi?

Noi suntem obişnuiţi cu oameni care sesizează doar lucrurile care se văd, desprind doar înţelesuri care izbesc, trăiesc doar într-un prezent mărginit şi se mişcă doar într-un orizont al lor... Pe aceştia îi poţi cuprinde oricât ar fi ei de sus puşi... Dar cum să poţi cuprinde pe cei ce văd înăuntrul lucrurilor până în substratul lor cel mai profund?

Cum să urmăreşti pe cei ai căror ochi pătrund până în cel mai ascuns adevăr, care trăiesc în prezentul şi în viitorul întregii lor generaţii şi se mişcă pe orizontul întregului Univers?

Un astfel de om era părintele Trifa. O astfel de istorie este istoria lui. El a trecut prin faţa ochilor noştri uimiţi ca un fulger ceresc despicând în două întunericul gros al păcatului dinainte şi de după el. Până să ne dumirim, până să ne minunăm de apariţia lui, - a şi dispărut. I-a rămas în urmă numai umbra luminoasă, în zarea căreia mai bâjbâim încercând ca să ne potrivim şi noi paşii pe urmele lui Hristos pe care ni le-a descoperit abia el - şi de care eram complet străini înainte.

Cu cât privim mai mult chipul acestui mare sfânt al lui Hristos care a trăit într-unul din veacurile cele mai netrebnice şi în anturajul unora dintre oamenii cei mai înguşti şi mai mici, - cu atâta făptura lui creşte tot mai uriaşă în faţa noastră. Şi mesajul adus de el, apare tot mai divin şi mai etern!

O, dacă un astfel de om ar fi apărut într-un popor mai treaz! Şi dacă un astfel de glas s-ar fi ridicat într-un timp mai prietenos. Şi dacă o astfel de lumină ar fi apărut într-un orizont mai larg... Cu cât mai mulţi oameni s-ar fi împărtăşit din harul Dumnezeiesc venit prin el! Cu cât mai limpede şi mai binevoitor ar fi fost înţeles mesajul său! Şi cu cât mai binefăcătoare s-ar întinde peste viitorime lumina mântuitoare şi apropiată care ni se adusese prin el!

De aceea condeiul meu atât de nepriceput şi de nepregătit cere din nou şi din nou iertare pentru toate greşelile şi scăpările lui. Deşi am trăit o vreme în această lumină, ochii mei erau atât de puţin pregătiţi s-o vadă încât atunci când erau în faţa lor n-au putut desluşi din ea aproape nimic.

Era printre noi... Lucram cu el, mergeam cu el, vorbeam cu el - şi totuşi părea atât de ireal încât după ce nu l-am mai văzut, aproape că ne îndoiam până şi de mărturia simţurilor noastre cu care ne atinsesem de lumina încă nedesluşită a existenţei lui!

O, cât de cutremurător de mult s-a asemănat istoria şi fiinţa omului acestuia, cu istoria şi cu Fiinţa pământească a Mântuitorului său Isus despre care a vorbit atât de fascinant - şi cu care s-a identificat atât de total şi în viaţa şi în moartea lui!

Popasul scurt de 10 ani într-o astfel de istorie a cărei întindere în viitor nimeni n-o poate întrevedea, - nu poate însemna cine ştie ce mare lucru. Dar într-o viaţă al cărei capăt era atât de uşor de întrevăzut şi într-o lume atât de neobişnuită cu aşa ceva, - însemna foarte mult. Însemna mult, mai ales pentru că erau primii zece ani. Primii şi cei mai din greu răzbiţi.

Lupta cu durerile naşterii. Apoi lupta cu inerţia sufletelor. Apoi lupta cu împotrivirile diavolului. Apoi lupta cu ţepuşul cumplit al suferinţelor fizice, - toate acestea erau atât de mari încât nu fiecare an ci fiecare clipă chiar, - era o răscruce şi o întrebare de viaţă sau de moarte. Iată de ce la acest prim jubileu din viaţa Oastei şi a începătorului ei ne vom apleca ceva mai adânc şi mai mult asupra semnificaţiei acestora. Şi fiind primul Eben-Ezer - primul stâlp de aducere aminte, - prima piatră mai mare aşezată pe drumul Oastei spre Canaanul ceresc, ne vom aşeza şi noi lângă ea şi descoperindu-ne frunţile şi inima, ne vom opri cu luare aminte şi rugăciune împreună cu părintele Iosif şi cu cei de atunci, la acest hotar.

Fraţii mei şi surorile mele - de astăzi, de mâine şi de totdeauna - eu vă rog să ne oprim o clipă cu toţii şi să ne ascultaţi acum ce vreau să vă spun şi eu de la Domnul, despre drumul acesta pe care îl facem şi pe care primii paşi ai noştri i-am făcut împreună cu ultimii ai lor, ai înaintaşilor noştri minunaţi...

Noi nu suntem începătorii acestei Lucrări, - noi suntem continuatorii ei.

Noi nu am croit acest drum; - el era croit când noi am venit la el.

Noi nu am fixat felul cum trebuie să umble, să lupte, să înveţe şi să creadă mulţimea de suflete care erau rânduite să-şi afle mântuirea lor şi să-L mărturisească pe Hristos Domnul - în această Lucrare cu acest nume frumos. - Acest fel l-a fixat Duhul Domnului care i-a grăit numai lui întâi.

Nu noi am dus greul luptelor începutului!

Nu noi i-am primit fulgerul din cer al Duhului Sfânt!

Nu noi, nici unul din noi n-am primit însărcinarea începutului - ci el a primit scânteia din cer, el, acela despre care şi timpul şi faptele mărturisesc cutremurător că era un trimes Dumnezeiesc!

El le-a primit. Şi prin el ni s-au dat şi nouă apoi toate acestea. El a fost acela care, ştiind de unde a venit şi Cine este Acela care l-a chemat şi l-a trimes zicându-i: Du-te şi spune! - a venit şi ne-a spus!...

Întâi l-au ascultat alţii, părinţii şi fraţii noştri... Şi ce minunată a fost ascultarea lor! Ei au venit cu dragă inimă în jurul trimesului ceresc. Ei au fost martorii patimilor şi ai bucuriilor din primii ani. Ei au trăit zguduitor toate luptele şi jertfele primilor paşi. Au pus umărul la primele sarcini. Au sângerat pentru primele izbânzi. Au cântat pentru primele bucurii.

Dintre ei s-au ales marii viteji care l-au ajutat, care l-au mângâiat, care şi-au adus cu tot sufletul şi fiinţa lor sudoarea, lacrimile şi sângele la aceste biruinţe.

Ce limpede vedeau ei Ţinta! - Şi ce frumos, ce uniţi şi ce statornici păşeau ei spre Ea!

În cele de până aici ne-am străduit să dăm o imagine cât mai clară asupra acestui lucru. Pentru ca cei de azi să aibă la ce privi. Şi să încerce a-şi regăsi în conştiinţa lor înşişi starea în care sunt, faţă de cei de atunci.

De atunci până astăzi s-au scurs patruzeci de ani... O perioadă cât o viaţă şi cât un drum prin pustiu...

Noi cei care am pornit pe drumul lor sau pe urmele lor... Noi cei care ne-am ataşat pe parcurs la această ceată călătoare spre Cer... Noi cei care de bunăvoie am luat acest nume, am îmbrăcat această uniformă şi am pus legământul de supunere şi credinţă faţă de Dumnezeu pe acest steag şi pe aceste rânduieli ale acestei Sfinte Oştiri - noi toţi, să luăm aminte acum, cu tot sufletul şi cu toată teama, la ceea ce vedem şi auzim la acest popas de 10 ani...

Suntem noi oare acum nişte urmaşi, nişte continuatori vrednici care ne regăsim conştiincioşi pe drumul lor, - sau suntem nişte fii nevrednici care am părăsit acest drum şi luptăm să-i abatem pe alte căi şi pe alţi fraţi ai noştri care încă mai sunt pe el?

De la popasul celor cincizeci de ani de acum - să privim înapoi spre popasul primilor 10 ani. Şi în lumina lui, să ne vedem starea noastră de azi. Şi în cutremurul lui să luăm hotărârile care ni se impun...

Vom reda, pe cât se poate, momentul jubiliarului de atunci.

Despre el ni s-au păstrat câteva dovezi luminoase în foaia Oastea Domnului nr. 1 din 1 Ianuarie 1933 - număr festiv, la aniversarea de 10 ani.

Le spicuim la rând. Citiţi-le pe îndelete şi luaţi bine aminte la ele ca să vedeţi fiecare unde sunteţi acum faţă de atunci. La urmă, îmi voi spune şi eu mărturia mea şi cuvântul meu!...

Să-l ascultăm acum numai pe trimesul lui Dumnezeu cel care a primit solia Oastei direct din Mâinile lui Dumnezeu. Ce spune el despre aceasta după trecerea celor 10 ani?

„La 10 ani de Oaste: - o rugăciune.

Isuse, Preadulcele meu Mântuitor! Un suflet umil şi păcătos se apleacă în faţa Crucii Tale... un vas mic şi slab pe care l-ai folosit într-o Lucrare atât de mare.

Sunt 10 ani, Isuse Doamne, de când foloseşti acest vas netrebnic. Ce aş putea spune la acest hotar decât să mă aplec plângând la picioarele Crucii Tale. Ce-aş putea spune decât să-mi plâng cu lacrimi păcatele mele şi nevrednicia mea. Ce-aş putea face decât să mă rog cu lacrimi fierbinţi, pentru păcatele mele să nu părăseşti Lucrarea Ta.

Plângând mă aplec în faţa Crucii Tale şi cu lacrimi fierbinţi Îţi mulţumesc că m-ai ajutat să Te aflu pe Tine. Tot ce s-a făcut în aceşti 10 ani, aceasta este: că m-ai ajutat să Te aflu pe Tine... m-ai învrednicit să gust din dragostea şi viaţa Crucii Tale şi m-ai trimes prin lume să chem şi pe alţii la ospăţul acesta.

La 10 ani de Oaste, toţi ostaşii Tăi din ţara aceasta stăm strânşi în jurul Crucii Tale. Stăm aplecaţi la picioarele Crucii Tale în rugăciune de mulţumire că nu ne-ai lăsat să intrăm în pământ mai înainte de a Te afla şi a Te cunoaşte cu adevărat pe Tine, Mântuitorul nostru. Ne aplecăm la picioarele Crucii Tale cu rugăciunea fierbinte şi stăruitoare să ne ţii până la sfârşit în acest loc sfânt... să picure peste noi neîncetat Sângele Iertării... ca să murim cu totul faţă de lume şi să trăim cu totul numai pentru Tine.

Ne aplecăm în faţa Crucii cu rugăciune de mulţumire pentru toate câte ne-a făcut nouă Domnul.

„Aşa să zicem toţi cei răscumpăraţi de Domnul... cei pe care ne-a adunat de la răsărit şi de la apus, de la miazănoapte şi de la miazăzi. Prin pustie fără apă rătăceam, flămânzi şi setoşi eram... sufletul nostru lâncezea şi nu găseam nici o cetate unde să putem locui... Sufletul nostru se dezgustase de orice hrană, şi eram lângă porţile morţii... Atunci în strâmtorarea noastră strigarăm către Domnul şi El a auzit strigarea noastră şi ne conduse pe calea dreaptă ca să ajungem la cetate de locuit... Scosu-ne-a din întuneric şi din umbra morţii şi rupt-a lanţurile noastre... El a prefăcut pustiul nostru în iaz şi pământul uscat în izvoare de apă... Să mulţumim Domnului pentru bunătatea Lui, pentru minunile ce le-a făcut cu noi” (Psalm 107).

Îţi mulţumim, Preabunule Doamne, pentru toate câte ne-ai făcut nouă, păcătoşilor. Noi în lume eram şi Tu din lume ne-ai scos. Morţi eram şi prin Jertfa Ta cea Sfântă ne-ai înviat. Pierduţi eram şi ne-ai aflat. Muţi eram şi azi grăim. Orbi eram şi azi vedem. Ologi eram şi azi umblăm. Surzi eram şi azi auzim. Slăbănogi eram şi azi facem armată în Oastea Ta.

Îţi mulţumim Preascumpul nostru Mântuitor, că prin noi, nevrednicii şi păcătoşii, se arată în lume puterea Evangheliei Tale şi minunile pe care le face şi azi credinţa în Fiul lui Dumnezeu. Fă din noi Isuse Doamne nişte nebuni pentru Tine. Fă-ne nişte mărturisitori ai Tăi şi ajută-ne să Te vestim şi altora prin vorbele noastre, prin faptele noastre, prin purtările noastre, prin toată viaţa noastră.

Îţi mulţumim Isuse Doamne că prin noi, nişte vase slabe şi netrebnice, ai pornit în lume războiul cel sfânt. În mâna noastră cea slabă ai pus steag, în gura noastră cea păcătoasă ai pus trâmbiţă şi mijlocul nostru cel şubred cu sabia l-ai încins, învrednicindu-ne să luptăm pentru Împărăţia lui Dumnezeu.

A Ta este Doamne Oştirea aceasta - du-ne la biruinţă. Tu eşti Regele nostru şi noi suntem ostaşii Tăi. Ai Tăi suntem, nu ne părăsi, căci fără de Tine nu putem face nimic. Fă Tu Doamne să simţim clipă de clipă Prezenţa Ta în fronturile cele dinăuntrul nostru şi în cele dinafară de noi.

Isuse Doamne, suntem în drum spre Canaan... prin pustie... prin ţara luptelor. Dă-ne neîncetat apă din stâncă, mană din cer şi biruinţă asupra lui Amalec (firea cea veche). Condu-ne cu stâlp de foc şi nor luminos ca să păşim înainte cântând, luptând şi biruind - până vom trece Iordanul şi vom intra în Canaanul ce ni l-ai pregătit ca să trăim cu Tine în vecii vecilor. Amin.

Duhule Sfinte, de viaţă Făcătorule! Tu ne-ai strâns de prin văile acestei lumi într-o Oaste foarte mare. Din nişte oase goale Tu ai făcut nişte fiinţe vii. (Ezechiel 37).

Din suflarea Ta, prea binecuvântat Vânt Ceresc, a ieşit Oastea aceasta. Din suflarea Ta trăieşte şi prin suflarea Ta biruieşte.

Duhule Sfinte! Suflă din cele patru vânturi peste noi că să fim cu adevărat o Oaste de biruitori!”

„La 10 ani de Oaste” - o mărturisire.

„Căci n-am avut de gând să ştiu între voi altceva,

decât pe Isus Cel Răstignit” (1 Cor. 2, 2).

Multe ar fi de spus la împlinirea celor 10 ani de Oaste. Fără îndoială, binefacerile acestei binecuvântate mişcări sunt multe. Eu însă le rezum pe toate într-una singură: Oastea L-a făcut şi Îl face cunoscut pe Isus Cel Răstignit. Oastea L-a adâncit în sufletul poporului nostru pe Isus Cel Răstignit şi Jertfa Lui cea Sfântă. Toate roadele Oastei răsar din acest izvor. Şi toate roadele de viitor ale Oastei vor răsări din adâncirea acestui izvor.

Isus Cel Răstignit! Acesta a fost programul meu în cei 10 ani de Oaste şi acesta e programul Oastei. Nu e un program nou acesta. L-am aflat gata şi l-am luat gata de la Dumnezeiescul apostol Pavel.

Nimenea dintre muritorii pământului nu L-a înţeles şi nu L-a adâncit atât de mult pe Isus Cel Răstignit ca apostolul Pavel. Şi nimeni nu L-a vestit cu atâta putere ca el. L-a vestit în prigoane, în strâmtorări, în bătăi; L-a vestit din temniţă, legat în lanţuri (Filip. 1, 7).

Şi nimeni dintre muritorii pământului nu L-a apărat pe Isus Cel Răstignit cu atâta îndărătnicie şi vitejie ca ap. Pavel. De când e pământul acesta şi până va fi - n-a avut Golgota un paznic atât de vigilent şi atât de viteaz ca ap. Pavel.

De câte ori era vorba de tăierea împrejur, de carne, de litera legii, ap. Pavel era de o îndărătnicie extraordinară. Îl înfruntă pe ap. Chifa, pune sub anatemă pe cei ce predică o altă Evanghelie (pe cea cu litera legii)... nu cruţă nimic şi pe nimeni (Gal.1, 8).

Se dădea pe atunci o aprigă luptă între lege şi har, între literă şi duh, între Vechiul şi Noul Testament. În această luptă, ap. Pavel îi apără pe cei născuţi din nou. Îşi apără pe copilaşii lui pe care îi născuse din nou (Gal. 4, 19). Îi apără faţă de primejdia cu tăierea împrejur, cu litera legii, cu întoarcerea la acele învăţături începătoare, slabe şi sărăcăcioase (Gal. 4, 9-10).

Această luptă se dă şi azi. Căci ispititorul îşi bate neîncetat capul cu un singur lucru: să-L scoată pe Isus Cel Răstignit din viaţa creştinilor şi din frământările mântuirii noastre. El umblă neîncetat să fure mierea şi să lase fagurii; să fure duhul şi să lase litera; să fure miezul şi să lase găocile.

În şcoala ap. Pavel am învăţat şi eu să fiu un îndărătnic vestitor şi apărător al lui Isus Cel Răstignit şi până voi pleca din această lume nu vreau să ştiu despre altceva decât să-L vestesc pe Isus Cel Răstignit şi Jertfa Lui cea Sfântă.

Puterea Oastei este Isus Cel Răstignit. Până Îl avem pe El între noi şi în noi - avem totul. Când L-am pierdut pe El - am pierdut totul.

Toate silinţele noastre să fie strânse mereu în acest punct: să nu-L pierdem pe Isus Cel Răstignit. Să nu pierdem miezul ca să rămânem cu găocile; să nu pierdem duhul ca să rămânem cu litera.

Sunt 10 ani de Oaste. Sunt zece ani de când mă topesc în această Lucrare. Ştie Bunul Dumnezeu. Poate nu e departe vremea când Domnul mă va chema acasă. Dacă e vorba să las vreun cuvânt pentru Oaste şi fraţii ostaşi... dacă e vorba să las vreun testament pentru Oaste şi fraţii ostaşi, apoi acela este cel de la 1 Cor. 2, 2: Căci n-am avut de gând să ştiu între voi altceva decât pe Isus Cel Răstignit.

„Jubileul meu de 30 de ani de boli şi suferinţe”.

Odată cu 10 ani de Oaste, eu îmi serbez şi jubileul meu de 30 de ani de boli şi suferinţe. Sunt 30 de ani de când am trecut şi trec mereu prin spitale, sanatorii, operaţii, prin nesfârşite încercări, frământări şi suferinţe. Dacă poate zice cineva că nimica bun nu este în carnea mea (Rom. 7, 18) - apoi acela sunt eu...

...30 de ani de boli şi suferinţe! Mă uit îndărăt peste viaţa mea şi văd acest jubileu frânt în două. În mai bine din jumătatea lui, vedeam în suferinţă un diavol negru, un blestem, o soartă vitregă de care umblam să scap. Abia după 15 ani am aflat că diavolul era un înger şi blestemul o binecuvântare.

Suferinţa este cea mai scumpă şi cea mai dulce binecuvântare de care Domnul m-a învrednicit. Este îngerul ceresc care m-a trimis în braţele Domnului şi mă ţine în braţele Lui. Prin suferinţă trăiesc, prin ea muncesc. Prin ea a vorbit cerul cu mine şi prin ea vorbesc şi eu cu cititorii mei. Dacă este ceva ce place în cărţile Oastei, apoi acel ceva Duhul Sfânt l-a pus acolo prin suferinţă. Suferinţa a fost mierea care a uns cărţile Oastei...

...O, sfântă suferinţă, însoţeşte-mă până la marginea mormântului. Ţine-mă neîncetat mai lângă Domnul meu până în clipa când mă voi preda cu totul şi pentru totdeauna în braţele Lui”.

„De ce ne urăşte Saul”?

O viaţă întreagă l-a urât Saul pe David şi l-a prigonit. De ce?

Ne spune Biblia! Pentru că după înfrângerea lui Goliat, la reîntoarcere, lui David i s-a făcut o manifestaţie de simpatie. A fost primit cu sunete de timpane şi alăute şi cântau femeile şi ziceau:

Bătut-a Saul cu miile şi David cu zecile de mii.

„Şi s-a mâniat Saul foarte - spune Biblia - şi n-a plăcut în ochii lui cuvântul acesta... şi s-a uitat rău Saul la David din ziua aceea” (1 Samuel 18, 7-8).

Despre Saul ne spune Biblia că era muncit de un duh rău. Îl chinuia duhul cel rău şi drăcesc al zavistiei şi invidiei. O viaţă întreagă l-a chinuit pe Saul acest duh rău şi aproape o viaţă întreagă a suferit David atacurile acestui duh...

Oastea Domnului este şi ea un mic David care a dat cu praştia o puternică izbitură diavolului Goliat. Dar duhul cel rău al zavistiei nu se poate bucura de acest lucru. Oriunde se ridică şi azi câte un viteaz al Domnului şi se măsoară cu Goliat - acolo îndată răsuflă şi azi duhul cel rău al zavistiei. De 10 ani e prigonită mereu şi Oastea de acest duh rău. Ba că suntem farisei, ba că nu trebuie să purtăm numele de ostaşi, ba că nu trebuie să cântăm. Sunt şi azi Sauli care nu pot suferi cântecele de bucurie şi biruinţă a celor ce se măsoară cu Goliat.

Pe cei munciţi de acest duh rău al zavistiei, să-i domolim cu cântecele iubirii noastre, aşa cum David îl domolea pe Saul cu cântecele harfei sale (1 Samuel 16, 23).

Iubiţilor fraţi ostaşi! Sunaţi din harfa sufletului vostru cântecul cel dulce al dragostei creştine. Faceţi să se audă pe tot locul cântecul cel dulce al dragostei noastre. Cu vraja acestui cântec veţi putea domoli ura celor mai mulţi «Sauli».

„Până aici ne-a ajutat nouă Domnul” (1 Samuel 7, 12).

Iată, un loc din Biblie foarte potrivit la plinirea celor 10 ani de Oaste.

În luptele contra filistenilor pentru cucerirea completă a Canaanului, israelienii ajunseseră până la Bethor, unde i-au bătut pe filisteni.

„Şi a luat Samuel o piatră - spune Biblia - a pus-o între Miţpa şi Şen, şi i-a pus numele Eben-Ezer, adică piatră de ajutor, zicând: până aici ne-a ajutat nouă Domnul” (1 Samuel 7, 12).

Până aici ne-a ajutat şi nouă Domnul în cei 10 ani de Oaste. În lupta pentru Împărăţia lui Dumnezeu şi mântuirea sufletelor noastre - până aici am ajuns.

Lângă o piatră de ajutor poposim şi noi - iar piatra (stânca) noastră este Hristos (1 Cor. 10, 4). Domnul este Stânca noastră, cetatea noastră, izbăvirea noastră, biruinţa noastră (2 Sam. 22, 2).

În lupta pentru Împărăţia lui Dumnezeu, multe izbelişti am avut. Şi vom mai avea, căci nu este oaste fără război şi nici biruinţă fără luptă. Noi însă vom păşi cu bărbăţie înainte.

Scumpii mei fraţi ostaşi! Să luptăm înainte cu vitejie căci cu noi este Dumnezeu. Orice împotriviri s-ar ridica împotriva noastră, să luptăm înainte căci cu noi este Dumnezeu. Oastea Domnului luptă cu îndârjire pentru drepturile lui Dumnezeu în lume - şi ea trebuie să învingă.

În fruntea noastră stă Isus Biruitorul. Şi dacă El este cu noi - cine poate fi contra noastră?

„Isus Regele Cel Mare

Şi-a pus Oastea în mişcare”.

Dacă Oastea e a Lui şi El a pus-o în mişcare - cine poate sta contra noastră?

La plinirea celor 10 ani de Oaste, să ne închinăm steagurile şi sufletele în faţa Marelui nostru Rege şi Împărat.

În faţa Ta cădem şi Ţie Doamne ne rugăm. Rămâi neîncetat cu noi şi în noi. A Ta este oştirea aceasta - du-ne la biruinţă! Ai Tăi suntem, nu ne părăsi căci fără de Tine nu putem face nimic. Fă Tu Doamne ca să Te simţim clipă de clipă în fronturile noastre şi să auzim mereu prea dulcile Tale cuvinte: Îndrăzniţi, căci Eu am biruit lumea!... Îndrăzniţi! Nu vă temeţi, căci iată Eu cu voi sunt până la sfârşitul veacurilor! (Matei 28, 20).

Fii cu noi Preabunule Doamne până în clipa când lupta noastră se va sfârşi... până în clipa când vom trece prin apele Iordanului (apele morţii) şi vom intra în Canaanul cel ceresc ca să trăim cu Tine în vecii vecilor. Amin.”

„Moara şi piticul, - sau rostul meu în Oastea Domnului”.

(...Acest tâlc minunat l-am redat pe larg în altă parte. Dar el îşi are locul său cel mai potrivit aici, fiindcă el cu acest prilej a fost scris. Cei care l-aţi citit acolo, mai recitiţi-l încă odată şi aici. Spre a înţelege cu totul limpede întâmplările care se vor petrece abia peste doi ani. Întâmplări, a căror profeţie se cuprindea atât de cutremurător în cele descrise aici. Imaginile care însoţeau textul, sunt pline de pătrundere şi de limpezime. Atâta putere de revărsare a Duhului Sfânt era peste acest apostol şi rob al lui Hristos).

„Un mic David în luptă cu Goliat”.

Oastea Domnului în luptă cu Goliatul cel uriaş al stricăciunilor sufleteşti din vremile noastre.

Un mic David s-a măsurat odinioară cu uriaşul Goliat - şi l-a răpus.

Un mic David - o mică Oaste - s-a ridicat acum 10 ani şi a păşit la lupta cu Goliatul cel uriaş al stricăciunilor sufleteşti de azi. E adevărat că nu l-a putut răpune, dar i-a tras şi îi trage crâncene lovituri.

Taina biruinţei lui David nu era puterea lui. N-avea decât o praştie şi o traistă cu pietre... „Şi a zis David filisteanului: tu vii împotriva mea cu sabie şi suliţă, iar eu vin împotriva ta în Numele Domnului... El te va da în mâinile mele şi tot poporul va şti că biruinţa este a Lui” (1 Samuel 17, 45-47).

Aici este cheia biruinţei lui David. El se lupta în Numele Domnului. Duhul Domnului Se pogora peste el şi biruia (1 Samuel 16, 13). Iar biruinţa aceasta nu era a lui, ci era a Domnului.

Aceasta este şi taina biruinţei noastre, iubiţi fraţi ostaşi. Să avem traista plină cu pietrele credinţei. Să slobozim praştia în Numele Domnului. Să luptăm în Numele Domnului. Să cerem şi să aşteptăm darul şi puterea Duhului Sfânt. Şi pe urmă, să spunem la toţi că biruinţa nu este a noastră, ci a Domnului.

Goliat îşi bătea joc de israelieni strigând: ocară arunc astăzi asupra oştirii lui Israel... ocară vouă israelienilor... daţi-mi un om care să se lupte cu mine (1 Samuel 17, 10).

Aşa îşi bătea joc şi Goliatul diavol de creştinii de azi: ocară vouă creştinilor... îmi bat joc de voi şi de numele vostru... cine-i viteaz să păşească în luptă cu mine...

Şi a păşit un mic David - Oastea - şi i-a tras lui Goliat câteva zdravene lovituri. Şi cu ajutorul Domnului îi va mai trage.

Un mic David eşti şi tu scumpul meu frate ostaş în lupta contra păcatelor şi răutăţilor. Nu te speria de Goliat, ci izbeşte-l în Numele Domnului”.

„Care este lupta şi biruinţa noastră şi a tuturor creştinilor vii şi luptători”...

10 ani de Oaste! Ce de locuri sunt prin Biblie de unde putem scoate învăţătură pentru războiul nostru cel sfânt! Prin foile noastre am amintit multe. Iată încă unul de la 2 Cronici cap. 20.

E vorba acolo de lupta şi biruinţa lui Iosafat. Un vrăjmaş puternic se ridicase contra Ierusalimului. „În spaima sa, Iosafat şi-a îndreptat faţa către Domnul şi s-a rugat cu întregul popor. Iar Dumnezeu - prin prorocul Ezechiel - le-a răspuns: nu vă temeţi şi nu vă înspăimântaţi căci nu voi veţi lupta, ci Dumnezeu va lupta pentru voi”.

Vrăjmaşii au fost biruiţi şi Iosafat cu luptătorii „s-au întors veseli la Ierusalim căci Domnul îi umpluse de bucurie şi au intrat în Ierusalim în sunete de alăute, de harfe şi trâmbiţe”.

Ce istorie plină de învăţătură şi pentru războiul nostru. Oastea lui Iosafat a biruit, dar nu prin puterea ei, ci prin puterea Domnului, care S-a luptat pentru ei.

În 3 locuri din Biblie se spune că Dumnezeu S-a luptat în locul poporului Său:

Exod 14, 13-14;

Deuteronom 1, 26-30 şi

2 Cronici 20, 15.

O contrazicere s-ar părea aici: de-o parte, Cuvântul lui Dumnezeu zice: staţi liniştiţi! Dumnezeu Se va lupta pentru voi (Exod 14, 14). Iar de altă parte, Biblia e plină de chemări şi îndemnuri la luptă.

Lucrurile stau aşa: Pentru mântuirea noastră se dau două feluri de lupte. Întâi, e lupta pe care o dă Dumnezeu. E lupta cea mare pe care a purtat-o Isus Mântuitorul cu vrăjmaşul diavol. E lupta ce s-a gătat cu biruinţa de pe Golgota. În lupta aceasta noi nu luăm parte. E o luptă a lui Dumnezeu pentru noi. Participarea noastră la lupta aceasta e numai atât: să primim biruinţa ce ne-a câştigat-o Domnul. Aceasta a fost şi lupta lui Iosafat.

Fraţi ostaşi! Să nu uităm nici o clipă: lupta noastră este întâi şi întâi, lupta lui Dumnezeu pentru noi. Noi trebuie să avem clipă de clipă conştiinţa că Dumnezeu luptă pentru noi... că El este lupta noastră... că El stă în fruntea noastră... că El este biruinţa noastră.

După asta vine apoi lupta noastră, partea noastră de luptă. Ştiţi care este aceasta? Este lupta ce se dă în noi înşine; este lupta ce se dă între omul nostru cel vechi şi cel nou. Aceasta este lupta pe care trebuie să o poarte orice creştin născut din nou. În drum spre Canaan, Dumnezeu le-a zis israelienilor numai până la un loc: Mă voi lupta pentru voi, staţi liniştiţi! - dar după ce au gustat din apă şi din mană i-a trimis la luptă contra lui Amalec (Exod 17, 8-9).

Din clipa în care te-ai hotărât la o viaţă nouă; din clipa în care te-ai hotărât să ieşi din lume; din clipa în care ai gustat din pâinea şi apa naşterii din nou - ai intrat în război cu Amalec, cu firea cea veche şi în acest război vei sta până la sfârşitul vieţii. Oamenii cei lumeşti n-au acest război. Ei petrec liniştiţi în păcate.

Să luăm aminte! Toată lupta noastră se reduce la lupta cu omul cel vechi. Toate atacurile externe ne vin prin omul nostru cel vechi. Căci trebuie să ştim că omul nostru cel vechi are o mulţime de prieteni care îl ajută. Aliatul şi prietenul lui cel mai bun e diavolul. Prin omul nostru cel vechi ne vin atacurile vrăjmaşului diavol. Vin apoi ceilalţi prieteni, oamenii cei lumeşti din lume, care aşijderea îl ajută pe omul cel lumesc din noi.

Aici se dă lupta cea mare. Aici cade sau biruie creştinul. Aici cade sau biruie ostaşul Domnului. Cade sau biruie după cum s-a răstignit împreună cu Hristos sau ba... a murit faţă de lume sau ba.

La 10 ani de Oaste să nu uităm iubiţii mei fraţi: cu această luptă vom birui şi vom intra plini de veselie în Ierusalimul cel ceresc unde ne aşteaptă Scumpul nostru Mântuitor ca să trăim cu El în vecii vecilor. Amin.”

La acest jubileu, la această sărbătoare când în Cartea Oastei se umpluseră atâtea pagini cu nume multe şi mari, se cuvenea o întoarcere de privire înapoi, la cea dintâi filă, la cele dintâi pagini.

În mijlocul bucuriei ca şi în mijlocul durerii, totdeauna ai o mare mângâiere când îţi revezi prietenii tinereţii tale. Fie că vin ei la tine, fie că mergi tu la ei, întâlnirea cu prietenii copilăriei şi tinereţii tale, cu tovarăşii primelor tale lupte, cu soţii primelor tale încercări - este un prilej de unice şi duioase bucurii.

Gândindu-se la toate greutăţile începutului, la tot avântul şi speranţele de atunci, părintele îşi aducea acum aminte şi de bucuriile simţite la primele intrări în Oaste.

După publicarea în foaia de Anul Nou 1923 a Chemării şi a Hotărârii de intrare în Oastea Domnului - cu câtă înfrigurare se aşteptase el să vadă ce răsunet a trezit în ţară chemarea lui... Ce lupte între nădejde şi între deznădejde s-au dat atunci în sufletul său...

Iar când a venit primul chemat... când a sosit prima hotărâre... când i s-a născut primul copil, - ce fior fericit i-a venit în inimă, ce strigăt fericit i-a izbucnit din lacrimi...

Acum dragostea lui îi caută cu duioşie pe primii născuţi duhovniceşti... Unii din ei au crescut mari în roade sfinte şi tari în umblarea cu Domnul. Dar sunt unii care n-au mai dat nici un semn de viaţă de atunci.

Iosif cel iubitor se duce să-şi caute fraţii săi, tovarăşii săi, copiii săi duhovniceşti din primul an, ca să vadă dacă mai trăiesc sau nu.

Iată amintirea, căutarea şi chemarea lui către ei la sărbătoarea celor 10 ani trecuţi:

„Veteranii Oastei”.

Cei care împlinesc anul acesta 10 ani de Oaste. - Un apel către cei ce sunt în viaţă şi în luptă.

Începutul Oastei este foarte modest. Publicasem Apelul de luptă în numărul de Anul Nou 1923 şi până la jumătatea anului abia se înştiinţaseră vreo 10 luptători. În prima adunare generală a Oastei ţinută în praznicul sfinţilor apostoli Petru şi Pavel din anul 1923 abia am fost 10 inşi, cu oratori şi ascultători cu tot. Abia spre sfârşitul anului, au început a spori înscrierile. Dăm mai jos numele acestor veterani:

Ioan Buzaş, Jucul Românesc - jud. Teremia Mare; e cel dintâi care şi-a cerut înscrierea în Oaste, - publicat în nr. 5 din foaia Lumina Satelor 1923.

Gheorghe Greavu, cantor, Lisa, jud. Făgăraş, e al doilea, publicat cu o frumoasă scrisoare în nr. 7 din Lumina Satelor 1923.

Augustin Toma din Vecerd, jud. Teremia Mare, scapă prin Oaste de patima beţiei şi îşi recâştigă moşia pierdută cu băuturile. Scrie minunata poezie O, ce dulce-I Domnul Sfânt.

Urmează apoi Zaharie Ieronim din Crihalma, Achim Boholţ din Seleuşul Mare, Iacob Simion, sergent jandarmi, Oarda de Jos, Flore Alexa, epitrop, Cermei, jud. Arad.

Aceştia erau înscrişi până la jumătatea anului 1923, când s-a ţinut adunarea Oastei (mai erau câţiva care însă n-au mai dat nici un semn de viaţă; au dezertat).

Au mai venit apoi: Vasile Secheli, din Gârbou - Cluj cu încă 9 luptători; jandarm sergent Marcu Ioan din Timişul Săsesc, jud. Teremia Mare; Petre Raica, din Cetea, cantor; Hanta Ioan din Booz, Hunedoara; Pavel Pupu, Cacova; George Andreica, Mândruloc, jud. Arad; Iulius Igna, preaiubitul nostru luptător din Câmpuri-Surduc cu încă doi fraţi; Iacob Simion şi Gh. Pumnea din Dăişoara; Petru Pascu din Şeulia; Ilie Crişovan din Chelmac jud. Timiş; Ioan Brazovanu din Margini; Nicolae Urs din Poşaga de Jos, jud. Turda; Simion Paul, din Aiud şi încă câţiva.

Un lucru însă am avea lipsă să-l ştim: câţi dintre cei înscrişi în Oaste acum 10 ani, în anul 1923, sunt în viaţă şi câţi sunt în fronturile Oastei.

Pentru toţi aceştia vrem să tipărim un fel de diplomă ca unora ce au 10 ani de luptă pentru Domnul.

Spre acest scop îi rugăm să scrie printr-o carte poştală.

Preaiubiţii mei fraţi veterani care împlinim 10 ani de Oaste! Să mulţumim Domnului pentru darul şi cinstea de care ne-a învrednicit şi să luptăm mai departe cu credinţă şi stăruinţă până la sfârşit.

Domnul să fie cu noi şi cu toţi cei care au venit după noi şi au intrat în războiul cel sfânt!

Bucurându-te de prieteni însă, nu trebuie să uiţi de vrăjmaşi... Şi slăvind pe Dumnezeu pentru izbânzi, nu trebuie a uita de primejdii.

Nici chiar pe vrăjmaşul cel mai mic nu trebuie să-l dispreţuieşti. Nici chiar de ispita şi primejdia cea mai mică nu trebuie să nu-ţi pese. Pe nebăgate de seamă, ispita creşte şi primejdia devine mare. De cele mai multe ori, vulpile mici au făcut cele mai mari stricăciuni viei noastre scumpe.

Pentru a trezi şi mai mult vegherea asupra primejdiei care venea, solul Domnului înştiinţează, pentru cei care au urechi de auzit:

„O istorioară la 10 ani de Oaste”.

Câinele latră degeaba la lună - dar diavolul, nu.

Câinele latră la lună. Urlă degeaba la lună. Nici o pricină n-are de lătrat şi totuşi latră.

Diavolul însă nu face aşa. El nu latră la lună. El nu latră niciodată degeaba. El nu latră niciodată dacă n-are pentru ce. El este un câine care ştie de ce latră.

Oriunde îl veţi auzi pe Satana lătrând - să ştiţi că pe acolo e atare om al lui Dumnezeu şi atare lucru al lui Dumnezeu. De câte ori îl veţi auzi pe Satana lătrând, să ştiţi că iadul e în primejdie. Din ce va urla diavolul mai tare - să ştiţi că e semn mai bun.

Suflete dragă! Te-ai întors la Dumnezeu? ai intrat în Oastea Domnului - şi Satan latră? Nu te teme de el, ci te bucură. Ar fi mai rău dacă n-ar lătra.

Când Satan nu latră după un om întors la Dumnezeu sau după o mişcare religioasă - să ştiţi că ăsta e semn rău.

Slăvit să fie Domnul! Oastea Domnului are vădit semnul cel bun: de 10 ani de zile lătratul Satanei ne urmăreşte necurmat.

Nici după o altă mişcare religioasă n-a lătrat diavolul atât de mult ca după Oastea Domnului. Şi ăsta-i un semn bun: e semnul cel mai bun că suntem pe calea cea bună. Când va tăcea câinele - atunci să ştiţi că nu e bine”.

Acum să privim în grabă la un scurt bilanţ al celor 10 ani trecuţi...

Despre ceea ce s-a făcut în ţară şi peste hotare în aceşti 10 ani, am scris destule date şi mărturii până acum. Dar toate acestea sunt rodul unor lupte şi osteneli al căror rezultat îl dăm mai jos prin numărul uriaş de foi şi de cărţi revărsat peste satele şi oraşele ţării de vadul morii piticului de la Sibiu.

Ca om al cifrelor şi al preţurilor, preotul Secaş care pe atunci începea să le cunoască şi să le învârtă pe toate, - publică în foaie şi el cele de mai jos:

„O statistică mult grăitoare!...”

Părintele Trifa a tipărit şi răspândit în decurs de 10 ani peste 415.000 de cărţi religioase. - Ce au făcut societăţile culturale pentru cultura poporului şi ce a făcut Oastea.

Avem în ţară atâtea societăţi care lucrează pentru ridicarea şi luminarea poporului. În Ardeal, vechea societate Astra, care a făcut mult bine mai ales înainte de război; apoi la Bucureşti Direcţiunea Cultura Poporului, unde se cheltuiesc milioane fără ca să se vadă vreun folos real şi fără ca să avem la îndemână anumite broşuri pe care să le putem pune în mâna poporului nostru setos de lumina cărţii. Se vorbeşte mult despre aceste societăţi şi de multe ori oameni pricepuţi şi de inimă stau în fruntea lor; cu toate acestea, lucrarea lor nu prinde în popor.

Mult mai norocoasă a fost iniţiativa particulară a unui umil preot, începută acum zece ani. Cunoscător al sufletului poporului, meşter în mânuirea graiului său, părintele Trifa, a dat poporului lucrul de care avea lipsă reală acest popor: o literatură religioasă plină de vigoare, care s-a şi răspândit cu o repeziciune uimitoare, bătând orice record al cărţii cunoscut până acum la noi. Subsemnatul ocupându-mă de activitatea păr. I. Trifa, am fost de-a dreptul uimit de datele ce le-am cules de pe la diferitele edituri şi tipografii, căci m-am văzut în faţa unei munci uriaşe.

Datele de mai jos sunt cu desăvârşire autentice şi ele se întemeiază pe registrele şi colecţiile diferitelor edituri şi tipografii, unde au apărut cărţile părintelui I. Trifa. E vorba de 21 de broşuri şi 7 calendare-cărţi tipărite în 415.000 de exemplare şi toate cărţi mari, lucrate sistematic (afară de două, care sunt mici tratate).

1. Intraţi în Oastea Domnului: 25000 exemplare

2. Însemnările călătoriei la Ierusalim: 13500 exemplare

3. Oglinda inimii omului: 30000 exemplare

4. Mai lângă Domnul meu, mai lângă El: 12000 exemplare

5. Corabia lui Noe: 20000 exemplare

6. Sodoma şi Gomora: 10000 exemplare

7. Trăim vremuri biblice: 10000 exemplare

8. La picioarele Stăpânului meu: 15000 exemplare

9. Fiul cel pierdut: 10000 exemplare

10. Duhul Sfânt: 3000 exemplare

11. Vântul cel ceresc: 3000 exemplare

12. Întâia sută de istorioare religioase: 10000 exemplare

13. A doua sută de istorioare religioase: 3000 exemplare

14. Cântaţi Domnului: 8000 exemplare

15. Să creştem în Domnul: 5000 exemplare

16. Zacheu: 5000 exemplare

17. Adânciri în Evanghelia Mântuitorului: 3000 exemplare

18. Din pildele Mântuitorului: 18000 exemplare

19. Citiri şi tâlcuiri din Biblie: 10500 exemplare

20. Tâlcuirea Evangheliilor: 7000 exemplare

21. 25 de povestiri religioase: 12500 exemplare

22. Calendarul pe anul 1927: 15000 exemplare

23. Calendarul pe anul 1928: 25000 exemplare

24. Calendarul pe anul 1929: 30000 exemplare

25. Calendarul pe anul 1930: 30000 exemplare

26. Calendarul pe anul 1931: 30000 exemplare

27. Calendarul pe anul 1932: 22000 exemplare

28. Calendarul pe anul 1933: 30000 exemplare

Numărul total al cărţilor este de 233.500 exemplare iar numărul total al calendarelor de 182.000. Total general = 415.000 de exemplare.

Iată ce poate face râvna şi stăruinţa, sau pe limba Evangheliei grăind, iată ce poate face darul Domnului însoţit de râvna şi jertfa omului...”

Preot Gh. Secaş

„Alături de datele de mai sus, urmează apoi datele despre alte sute de mii de cărţi şi Biblii care s-au desfăcut prin foaia Lumina Satelor şi pe urmă prin librăria Oastei...

Pe lângă aceste multe sute de mii de cărţi s-au mai trimis în popor şi peste 6 milioane de foi religioase.

Slăvit să fie Domnul pentru aceste izbânzi...”

Aceşti misionari minunaţi - cărţile Oastei - au adus în staulul Domnului atâtea oi pierdute... Şi în întunericul veacului acestuia, atâta lumină cerească.

Asta doar în primii ani când, după cum am văzut, au trebuit învinse atâtea greutăţi uriaşe! Ceea ce a urmat însă în alţi câţiva ani după aceasta, cu toate cele altfel de greutăţi întâmpinate, - a fost şi mai minunat!

Dar oare ce ar fi putut realiza până astăzi această Lucrare a Domnului, dacă n-ar fi fost împiedicată! Cât bine, câtă lumină cerească, câte realizări fericite, câte suflete aduse la Dumnezeu!

Pentru toate pierderile acestea însă vor trebui să răspundă odată în faţa Judecăţii lui Hristos, Marele Răsplătitor, - toţi acei care au împiedicat şi mai împiedică încă, această Lucrare a lui Dumnezeu - de la îndeplinirea misiunii pentru care a fost trimisă de El (Efes. 2, 10).

Urmează apoi mărturia unora din cei asupra cărora s-au revărsat marile binecuvântări cereşti prin Lucrarea Oastei. Acest număr de foaie nu cuprinde decât mărturia unui prea mic număr dintre cei care au aflat mântuirea sufletească şi trupească prin Oastea Domnului. Dar foaia anunţă că „mărturiile multora n-au putut fi cuprinse acum. Că jubilierea Oastei se va întinde peste toţi ceilalţi numeri viitori ai foii. Întreg anul 1933 va fi un an jubiliar pentru Oastea Domnului... cu rugăciuni de slavă, pentru câte ne-a făcut nouă Domnul...”

Totuşi din cele mai puternice mărturii redăm câteva.

Cea dintâi este a lui I. Gr. Oprişan, care printre altele spunea următoarele:

„Un jubileu în Via Domnului”.

„Acei dintre noi care venim cu rândul de oameni dinaintea războiului, ne putem mai bine da seama, despre trezirea ce s-a înfăptuit în suflete după baia cea mare a sfintelor pliniri ale Domnului.

Este de-ajuns să mărturisesc, în ce priveşte Vechiul Regat, că n-am cunoscut, în umblările mele, până în 1919 nici o singură biserică în care să văd o adunare de suflete care să ardă pentru Domnul. Erau suflete căldicele, suflete părtaşe teoriei, care mai dăinuieşte încă şi azi, aşa am apucat!

Nu existau convingeri religioase ci numai obiceiul. Vorbesc, îndeobşte. Pentru că, desigur, individual trebuie să fi fost şi oameni pe care se sprijinea cerul marilor îndurări, ca pe nişte pilaştri ai rugăciunii. Altfel s-ar fi prăbuşit ţara, - sunt încredinţat.

După război a venit un potop de nelegiuiri, stricăciunea a fost la culme, necredinţa umbla fără ruşine pretutindeni. Dar ca să se plinească Scripturile unde s-a înmulţit păcatul, acolo harul a prisosit (Rom. 5, 20). Şi astfel istoria noastră duhovnicească înregistrează o trezire puternică - Oastea Domnului. Sufletele însetate după Adevăr caută să coboare în conştiinţă ceea ce era numai obicei până atunci. Bisericile în care amvonul era mut şi luminile policandrelor stinse încep să se aprindă de Duh Sfânt.

Credincioşii freamătă după vremea cea dintâi a creştinătăţii în care bisericile erau de lut dar sufletele de aur. E o râvnă sfântă, cum n-a fost niciodată la noi, după Cuvântul Domnului, pentru lucrul Lui. Credincioşii vor să fie cărămizi vii în trupul bisericii lui Hristos, nu pietre moarte, nepăsătoare.

Răsar trâmbiţaşi duhovniceşti ai bisericii: preoţi şi laici. Ei strigă pretutindeni, la răspântii şi-n pieţe. Ei văd primejdia nepăsării lucrătorilor, pun goarna la gură, din ceas în ceas, cheamă la mobilizare pe toţi: Ce staţi toată ziua fără lucru? (Matei 20, 6). Surzii capătă auz duhovnicesc, muţii încep a grăi (Luca 11, 14), orbii a umbla după Isus (Marcu 10, 52). Patrule duhovniceşti cercetează suferinţa. Cercetaşi ai bisericii umblă prin spitale şi închisori. Se abat prin pieţe, prin cârciumi, să smulgă sufletele din gura iadului. Desfiinţează cârciumi şi le transformă în capele de rugăciune. Cârciumari - odinioară vrednici ostaşi ai lui Satan, trec acum în ostăşia lui Isus. Beţivi îndrăciţi, ca şi cei din latura gadarenilor, mărturisesc minunea ce-a făcut Domnul cu ei. Magdalene, cu şapte duhuri necurate, devin ambasadoarele lui Isus. Întocmai ca şi odinioară.

Iată Via cea mare a Domnului fremătând de lucrători! Iată ce a făcut Oastea Domnului!

Oastea Domnului este o armată de suflete care stăteau toată ziua fără de lucru, care au auzit chemarea desluşită (în ceasul al 11-lea) şi lucrează acum Domnului de zece ani în Via pe care a sădit-o El: întâi prin întoarcerea lor la pocăinţă şi apoi a altora (Marcu 1, 15; Iacov 5, 20).

Dăm slavă lui Dumnezeu că auzim o trâmbiţă desluşită ca aceea de la Sibiu (1 Cor. 14, 8) au căzut în noi zidurile Ierihonului şi acum luptăm luptele Domnului şi înscriem în Cartea biruinţelor pagini care vor rămâne mărturie.”

I. Gr. Oprişan

Urmează mărturia frumoasă a fratelui Ioan Marini:

„A cui e sărbătoarea aceasta?”

„Câteva cuvinte la o aniversare scumpă.

Se împlinesc 10 ani, de când prin mila lui Dumnezeu, un vânt de primăvară duhovnicească suflă cu putere mereu crescândă peste hotarele acestei ţări.

Vântul Domnului a suflat cu putere prin Oastea Domnului şi a pus pe picioare o Oaste foarte mare (Ezechiel 37, 10).

Astăzi, avem în biserică o mişcare de trezire la viaţă nouă, de putere şi de înfăptuire evanghelică.

Cum înverzeşte câmpul când suflă vântul cald al primăverii, aşa au înverzit mii de suflete, în bătaia Vântului cald al Duhului Sfânt. Şi cum înfloresc viorelele, răspânditoare de mireasmă pură, tot aşa au înflorit şi înfloresc mii de suflete, care izbăvite din miasma morţii şi păcatului, răspândesc mirosul de bună mireasmă duhovnicească al vieţii celei noi...

A acestora e serbarea Oastei. Se bucură cei care „pribegeau prin pustie, sufereau de foame şi de sete, le tânjea sufletul în ei şi nu găseau nici o cetate unde să poată locui”, dar avură parte de îndurarea Domnului care-i puse pe calea păcii (Luca 1, 79), pe drumul cel drept ce duce la cetatea mântuirii...

Astăzi se bucură cei ce şedeau în întuneric şi în umbra morţii şi trăiau legaţi în ticăloşie, pe care Domnul i-a scos prin Oastea Lui - din întuneric şi umbra morţii, rupând lanţurile lor.

Astăzi sărbătoresc cei ce ajunseseră până lângă porţile morţii, dar Cuvântul Domnului i-a tămăduit şi i-a scăpat de groapă (Psalm 107, 18-20).

Sărbătoresc cei ce morţi erau şi-au înviat, pierduţi au fost şi s-au aflat (Luca 15). Sărbătoresc miile de beţivi, pătimaşi şi alţi pierduţi în hăţişurile lui Satan care au fost treziţi şi aduşi în braţele iubitoare ale Tatălui Ceresc prin umilul glas al gornistului Său de la Sibiu.

Se bucură aceia care n-au avut altă mângâiere decât să plângă în umbra Crucii aşteptând să ţâşnească şi pentru ei şi pentru biserica pe care o iubesc izvoarele apelor vii.

Se bucură orbii ce văd, şchiopii ce saltă ca cerbul, limba muţilor cântă de bucurie căci în pustie au ţâşnit ape şi în pustietate pâraie (Isaia 35, 6).

Nenorociţilor, sărmanilor, orbilor, şchiopilor şi toţi cei care aţi gustat şi aţi văzut că bun este Domnul, bucuraţi-vă şi cântaţi Domnului cu mulţumire (Psalm 147, 7)!

A voastră este serbarea aceasta! Bucuraţi-vă şi lăudaţi pe Cel ce Şi-a adus aminte de noi când eram căzuţi (în robia celui rău) şi ne-a izbăvit de asupritorii noştri (Psalm 135 şi 136).

Bucuraţi-vă, a noastră este sărbătoarea aceasta!”

Ioan Marini, înv., ostaş al Domnului

Urmează apoi scurtele mărturii prin prezenţa lor a fr. Tudusciuc, Goran, Ilie Marini şi mulţi alţii. Iar, după promisiunea părintelui, - se întind în urmă peste toate numerele foilor din întreg anul, mărturiile miilor şi miilor dintre cei care s-au trezit la o viaţă nouă prin trâmbiţa de aur a acestui ceresc gornist.

Printre ale celorlalţi ceva mai târziu, mi-am unit şi eu mărturia recunoştinţei mele cu a lor, aşezând-o în cununa fericită pe care dragostea fraţilor a aşezat-o duios, pe fruntea însângerată a părintelui nostru drag, - la jubileul lui cel de 30 de ani de suferinţă.

De atunci am mai sărbătorit încă de patru ori până astăzi câte un astfel de jubileu, pe drumul nostru prin umbra şi lumina Crucii spre Canaanul cel Ceresc.

Dar la fiecare alţi 10 ani, pe stâlpii noştri de hotar s-au înmulţit semnele lui Hristos...

Şi în istoria Oastei s-au înscris nemuritoare pagini scrijelate cu cuie şi cu spini.

În tăieturile acestora însă Duhul Sfânt a turnat aurul unor strălucite şi unice binecuvântări şi roade, spre cea mai mare slavă a Numelui Său Sfânt. Şi spre cea mai înaltă mărturie despre Harul lui Dumnezeu rămas peste această călcată în picioare dar nebiruită Lucrare evanghelică a lui Hristos din ţara noastră.

La cel de al 5-lea jubileu mărturia aducerilor aminte însemnate în aceste cărţi, să fie un prilej de mai profundă şi cutremurătoare meditare.

La aniversarea tăcută şi subterană a acestei jumătăţi de veac de la plecarea acestui sol ceresc, din ţara noastră spre pretutindeni, - să ne aplecăm genunchii şi conştiinţele lângă vatra caldă a începutului minunat şi să ascultăm atenţi la testamentul lăsat de părintele nostru în Hristos Isus prin Evanghelie (1 Cor. 4, 15).

„Testamentul meu”...

Când eram greu bolnav în Davos m-am gândit să fac şi un fel de testament pentru Oastea Domnului. Dar pe urmă m-am lăsat de acest gând zicându-mi: acest lucru nu încape în cadrul unei singure coli de hârtie. Mişcarea Oastei s-a înfiripat într-o şcoală duhovnicească, într-o lungă şcoală duhovnicească în care Duhul Domnului a ţinut lecţii cu un şcolar mic şi slab. Oastea este rodul acestor lecţii.

Oastea este un ogor ce a stat sub o revărsare duhovnicească. Oastea s-a înfiripat prin revărsări duhovniceşti, iar aceste revărsări se află împrăştiate prin cărţile şi foile Oastei.

Mi-am zis deci: Testamentul Oastei sunt cărţile şi foile ei... Acolo s-a spus ceea ce Duhul Domnului ne-a arătat să spunem.

Şi totuşi, - mi-am zis eu, - înainte de a intra în mormânt ar trebui să mai las ceva rânduieli pentru Oaste. Am cumpărat 5 coli de hârtie şi am început să înşir la rânduieli pentru viitorul Oastei.

Dar un glas lăuntric mă opri şi mă întrebă aspru: ce faci omule? Te-ai apucat să-I porunceşti lui Dumnezeu? Te-ai apucat să-L înveţi pe Domnul ce să facă cu mişcarea Lui, cum să-Şi conducă Lucrarea Sa?

Ruşinat, am lăsat peniţa jos şi am început să plâng: O Doamne, iartă-l pe slăbănogul Tău - şi pentru această nebunie.

Pe urmă îmi zisei: Voi lăsa numai câteva vorbe. Mă oprii asupra cuvintelor de mai jos pe care le scrisei cu litere mari:

„Las totul în grija Domnului”.

Dar glasul cel lăuntric îl auzii iarăşi răspicat: ce ai scris nesocotitule? Ca să poţi lăsa ceva, trebuie să ai ceva. Averea ta este Oastea de te apuci să o testezi? A ta este Oastea de o laşi în grija Domnului?

Aruncai peniţa jos şi începui a plânge din nou. Căzui în genunchi plângând cu lacrimi amare...

Când mă ridicai, mâna mea tremurândă scrise pe hârtie doar aceste trei cuvinte:

„Fie voia Ta”.

Atâta a rămas din testamentul meu, pentru care pregătisem 5 coli de hârtie...”

„O. D.” nr. 40 din 1 octombrie 1933

Iată un prilej de adânci meditaţii asupra multor hotărâri luate - până atunci - şi până astăzi - dar care n-au mai ajuns la realizare niciodată. Dovadă că unele din ele nu erau după voia lui Dumnezeu. Iar altele nu-şi mai aveau nici un rost, de vreme ce evenimentele care aveau să urmeze curând, vor lua un cu totul alt curs decât cel omeneşte întrezărit.

Una din acele hotărâri care nu-şi mai avea rostul era ca din prilejul întâlnirii a 10 ani de Oaste să se aleagă un comitet de fraţi (mai ales din cei de la Bucureşti) pe numele cărora să fie testate pentru Oaste tipografia, librăria şi toate celelalte bunuri procurate de părintele Iosif şi puse în slujba Domnului.

Acest testament n-a mai avut loc... Evenimentele l-au împiedicat, fiindcă peste câţiva ani Domnul va îngădui ca acestea să fie răpite printr-o judecată nedreaptă de către o lăcomie hrăpăreaţă pe care n-o va sătura decât focul veşnic. Azi frumoasa „Mireasă a Vântului” care împrăştiase atât de minunat mireasma lui Hristos câţiva ani - rugineşte şi putrezeşte îngropată în pivniţele mitropoliei. Satana poate jubila mulţumit de slujba făcută de cei prin care lucra spre sugrumarea Cuvântului lui Dumnezeu şi a celui care înălţase muntele acesta din nimic.

O altă hotărâre care nu s-a mai realizat niciodată, deşi s-au depus pentru ea multe osteneli şi s-au făcut multe planuri nu numai dinafară, dar chiar şi dinăuntrul Oastei - a fost problema statutelor. A unor rânduieli şi a unei legalizări.

Rând pe rând s-au făcut măsurători şi s-au aşezat temelii pentru construirea unor astfel de ziduri pentru Oaste... Dar de fiecare dată a venit Domnul şi le-a măturat. Au fost şi încercări sincere, au fost şi încercări mincinoase, - dar nici unele n-au reuşit.

Astfel că până astăzi s-a dovedit că Domnul vrea ca această Lucrare a Lui să n-aibă alt Dreptar decât Învăţătura Evangheliei Sale. Să n-aibă alt statut decât Cuvântul şi Duhul Sfânt. Şi să n-aibă altă organizare decât cea a dragostei dintâi şi a voluntariatului duhovnicesc de la început.

În această Lucrare să vină oricine vrea... căci tot nu va rămâne decât acela care poate trăi în dragoste şi poate umbla în adevăr. Care primeşte cu smerenie şi urmează cu credincioşie cuvintele singurului testament fericit:

„Fie voia Ta”!

O, Preadulce Isuse, Marele nostru Dumnezeu şi Mântuitor, slavă veşnică Ţie.

La acest popas ne plecăm şi noi genunchii în faţa Ta, în faţa Trecutului şi în faţa Viitorului Oastei Tale şi iscălim şi noi cu lacrimi împreună cu primul dintre noi, acest binecuvântat testament.

Îţi mulţumim din tot sufletul nostru pentru toate biruinţele pe care noi le-am avut din pricina Ta până acum. Şi Te rugăm din tot sufletul să ne ierţi pentru toate înfrângerile pe care Tu le-ai avut din pricina noastră...

Îţi mulţumim pentru toţi acei minunaţi eroi şi sfinţi ai credinţei, care au trecut biruitori prin luptele grele şi prin moarte, până au intrat în lumina Ierusalimului Ceresc. Şi Te rugăm cu durere pentru cei care s-au lepădat sau au căzut pierind pe totdeauna, - ei, cei care erau cândva atât de aproape de cunună...

Îţi mulţumim pentru slăvitele Tale minuni şi pentru marile Tale izbăviri prin care ne-ai trecut şi ne-ai adus până aici. Şi Te rugăm fii şi mai departe în fruntea noastră Căpetenia şi Desăvârşirea care să ne duci până la biruinţa finală.

Îţi mulţumim pentru sufletele şi adunările rămase credincioase pe calea dintâi, în ascultarea şi învăţătura dintâi. Acestea sunt mereu fericite, roditoare şi unite. Şi Te rugăm să ai milă de sufletele şi adunările care deşi poartă numele Oastei Tale nu mai au demult nici învăţătura, nici umblarea pe care s-au legat cu juruinţă mare, s-o urmeze până la sfârşit. Aceste suflete şi adunări fac slujba dezbinării şi a tulburărilor pricinuind atâta rău şi ruinând atâtea binecuvântări. Ştim însă că Lucrarea Oastei este a Ta şi binecuvântând Numele Tău pentru această fericită încredinţare, rămânem liniştiţi la picioarele Tale, deplin încredinţaţi că Tu ai şi puterea şi voinţa s-o duci la biruinţă.

Binecuvântează Dumnezeul nostru, Duhul acestei Sfinte Lucrări, Îngerul ei, Solia ei... Dă-i putere în lupta cu toate duhurile vrăjmaşe dinăuntru şi dinafară. Dă-i biruinţă în toate încercările prin care ai s-o mai treci pentru curăţirea ei şi slava Ta. Şi dă-i roade tot mai minunate prin revărsarea Duhului Tău sfinţitor şi inspirat.

Binecuvântează-i Doamne lucrătorii şi mijloacele prin care duci mărturia Ta. Înmulţeşte numărul şi roadele lor spre grăbirea venirii Împărăţiei Tale fericite pentru care ne rugăm.

Binecuvântează-i Doamne mamele, soţiile, surorile şi fiicele ei, sufletele de dragoste, de rugăciune, de jertfă şi de binefaceri, - pentru ca slujba lor fericită să întregească armonios pe cea a fraţilor, spre desăvârşirea Bisericii Tale vii.

Binecuvântează Doamne tineretul scump al Sfintei Tale Lucrări, înzestrându-l cu toate darurile Duhului Sfânt pentru a creşte viteaz, curat şi rodnic, pentru ca steagul credinţei, plugul Evangheliei şi focul dragostei Tale - să aibă din ei vrednici purtători în toate generaţiile şi în toate părţile pământului.

Binecuvântează Doamne vremile pe care le trăim, făcându-le paşnice şi rodnice pentru toate creaturile Tale şi pentru toată creaţiunea Ta.

Binecuvântează Doamne biserica noastră, ţara noastră şi neamul nostru, în care ne-ai rânduit să ne naştem trupeşte din părinţii noştri, iar sufleteşte din Duhul şi Cuvântul Tău. Revarsă-le o veşnică pace şi bucurie din belşug şi uneşte toate inimile noastre într-un puternic avânt de recunoştinţă şi dragoste la picioarele Tale, pentru ca Venirea Ta să ne afle ca pe o Biserică vie, curată şi sfântă, - fără pată, fără zbârcituri şi fără orice alt cusur de felul acesta.

Pentru ca Tu să ne poţi primi pe toţi în fericirea şi lumina Ta veşnică, în care i-ai dus pe marii şi sfinţii noştri înaintaşi.

Fă-ne şi nouă parte de reunirea cu ei în Împărăţia Ta cea Cerească şi de petrecerea cu Tine în Canaanul Ceresc către care am pornit însufleţiţi de aceeaşi credinţă - şi ne-am luptat înflăcăraţi de aceeaşi dragoste în Oastea Ta. Slavă veşnică Ţie Marele nostru Dumnezeu şi Mântuitor Isus Hristos. Amin.

Slăvit să fie Domnul.