Ce am mai văzut în Văile Hinom şi Chedron

Mormântul proorocului Isaia

Precum spuneam, Văile Hinom şi Chedron, care înconjoară Ierusalimul dinspre răsărit, apus şi miazăzi, sunt pline de amintiri biblice. Aflându-ne acum coborâţi în aceste văi, vom scrie, rând pe rând, despre tot ce am mai văzut prin ele şi pe urmă ne vom sui pe Muntele Sionului, ca să vedem locul unde au fost Sionul şi Templul cel vestit al lui Solomon. Jos în Valea Chedron se află şi Lacul Siloamului, despre care am mai scris la pagina 232. Nu departe de Lacul Siloamului se află locul unde a fost omorât şi îngropat Isaia proorocul. Vom începe cu descrierea acestui loc.

Isaia proorocul a trăit la Ierusalim între anii 800-730 înainte de Hristos. A fost alesul şi trimisul Domnului să cheme pe evrei la întoarcere către Dumnezeu. Pe la începutul vieţii sale, a fost prietenul unui rege bun şi cu frica lui Dumnezeu, cu numele Ezechia. Însă după moartea lui Ezechia, a urmat la domnie un rege rău, Manase, „care a făcut ce este rău înaintea Domnului” (2 Împ 21).

Atunci s-a ridicat proorocul Isaia şi a început să mustre fărădelegile regelui, profeţind că vor veni pedeapsa şi urgia lui Dumnezeu. Însă Manase n-a ascultat chemarea Domnului. El a început să omoare pe profeţi. „Şi a vărsat Manase mult sânge nevinovat, până acolo încât a umplut Ierusalimul de la un capăt la altul...” (2 Împ 21, 16). Între cei omorâţi de regele cel păgânit s-a aflat şi Isaia proorocul. Tradiţia spune că Manase, regele cel ticăloşit, a dat ordin soldaţilor să-l târâie pe proorocul Isaia afară din cetate, jos în Valea Chedron.

Apoi aici, în faţa lui Manase, proorocul Isaia a fost tăiat cu ferăstrăul, o moarte fioroasă, însă şi o mărturie despre ce suflet păgânit era regele Manase.

Amintirea locului unde s-a petrecut această fioroasă crimă se păstrează până în ziua de azi. Se află nu departe de locul unde a fost Lacul Siloamului. Locul unde Isaia proorocul a fost omorât şi îngropat e însemnat cu o ridicătură de pietre strânse în jurul unui arbore. La stânga se află o adâncitură în care se strânge apă pe vremea ploilor. Dăm alături chipul acestui loc aşa cum se află în starea de azi.

Îmi descopăr capul şi îngenunchez. Mormântul acesta este al creştinătăţii. Proorocul Isaia aparţine creştinătăţii. El a fost proorocul pe care Dumnezeu l-a ales să profeţească viaţa Mântuitorului până în cele mai mici amănunte. În proorociile lui Isaia, viaţa Mântuitorului e prezentată în culori atât de vii, încât parcă ar fi văzut cu ochii tot ce s-a întâmplat, cu sute de ani înainte.

O cruce frumoasă, o biserică ar trebui să ridice creştinătatea pe acest loc, căci Isaia este „evanghelistul Vechiului Testament”, cum cu tot dreptul i se zice.

Deschid Biblia şi citesc aici, la faţa locului, proorociile lui Isaia despre Naşterea Mântuitorului: „O Mlădiţă va ieşi din tulpina lui Iesei şi un Lăstar din rădăcinile lui va da” (Is 11, 1). „Iată, Fecioara va lua în pântece şi va naşte Fiu şi se va chema numele Lui Emanuel” (Is 7, 13). „Căci Prunc s-a născut nouă, un Fiu s-a dat nouă, a Cărui stăpânire e pe umărul Lui şi se cheamă numele Lui: Înger de mare sfat, Sfetnic minunat, Dumnezeu tare, biruitor, Domn al păcii, Părinte al veacului ce va să fie. Şi mare va fi stăpânirea Lui şi pacea Lui nu va avea hotar” (Is 9, 5-6).

Nimeni dintre muritorii pământului n-a scris despre Jertfa Mântuitorului aşa de frumos, de înduioşător şi atât de adânc precum Isaia în cuvintele: „...El a luat asupră-Şi durerile noastre şi cu suferinţele noastre S-a împovărat. Şi noi Îl socoteam pedepsit, bătut şi chinuit de Dumnezeu. Dar El a fost străpuns pentru păcatele noastre şi zdrobit pentru fărădelegile noastre.

El a fost pedepsit pentru mântuirea noastră şi prin rănile Lui noi toţi ne-am vindecat. Toţi umblam rătăciţi ca nişte oi, fiecare pe calea noastră, şi Domnul a făcut să cadă asupra Lui fărădelegile noastre ale tuturor...”. (Citiţi la Isaia cap. 53!)

Dar Isaia proorocul nu este numai profetul vieţii Mântuitorului, ci el este şi un prooroc al tuturor vremurilor şi oamenilor. Isaia este şi un prooroc al vremurilor noastre. Când citeşti pe Isaia, ţi se pare că citeşti despre vremile şi oamenii de azi. Deschid Biblia şi citesc aici la faţa locului câteva astfel de profeţii:

„Ascultaţi Cuvântul Domnului..., că vine ziua să ne judecăm”... căci „toţi iubesc darurile şi umblă după răsplată. Ei nu judecă orfanul, iar pricina văduvei nu ajunge până la ei” (Is 1, 10, 23). „Nimeni nu se îndură de altul. Fiecare jefuieşte în dreapta şi rămâne flămând; mănâncă în stânga şi tot nu se satură” (Is 9, 18-19). Ei „numesc răul bine şi binele rău, spun că întunericul este lumină şi lumina întuneric; dulcele îl numesc amar şi amarul, dulce” (Is 5, 20). „Oamenii se vor asupri unii pe alţii şi unul va apăsa pe celălalt; cel tânăr se va purta obraznic cu cel bătrân şi cel de neam rău, cu cel de neam bun...” (Is 3, 5).

Oare nu sunt vremurile noastre şi oamenii noştri puşi în aceste profeţii?

Proorocul Isaia a profeţit un „vuiet al popoarelor”: „Vuiesc popoarele ca vuietul multor ape şi nu au linişte pentru păcatele lor” (Is 13, 4). Sunt profeţii scrise parcă anume pentru vremurile şi popoarele de azi. „Iată, Domnul iese din locuinţa Lui să pedepsească nelegiuirile locuitorilor pământului” (Is 26, 21). „Domnul Se va judeca cu popoarele” (Is 3, 13)... „Iată, Domnul vine cu foc” (Is 66, 15)... „Apropiaţi-vă, neamuri, şi auziţi, popoare! Luaţi aminte, ascultă, pământule, căci Domnul este mâniat pe toate neamurile şi urgia Lui este peste toate popoarele” (Is 34, 1).

Oare nu suntem noi în aceste profeţii? Oare nu „Se judecă” Domnul cu noi de ani de zile? Trăim vremuri grele, pentru păcatele noastre. Greutăţile cresc în rând cu răutăţile. O spune aşa de frumos Isaia prin cuvintele:

„Nelegiuirile voastre au pus zid de despărţire între voi şi Dumnezeul vostru... buzele voastre spun minciuni şi limba voastră grăieşte nelegiuiri; nimănui nu-i place dreptatea; picioarele voastre aleargă spre rău... gândurile voastre sunt gânduri nelegiuite, prăpădul şi nimicirea sunt pe drumul vostru; de aceea izbăvirea e departe de noi şi mântuirea nu ne ajunge. Aşteptăm lumina şi iată întunericul... aşteptat-am pacea şi nici un bine nu ne-a venit... bâjbâim ca nişte orbi în întuneric... mormăim ca nişte urşi, ne văităm ca nişte porumbei, aşteptând izbăvirea şi ea este departe de noi...” (Is 59, 1-11).

Iată aievea stările triste în care trăim noi! Din starea aceasta numai întoarcerea la Dumnezeu ne va putea scăpa. Să ascultăm pe proorocul Isaia ce zice: „Aşa zice Domnul: «Întoarceţi-vă la Mine şi veţi fi mântuiţi»” (Is 45, 22). Vremurile noastre trebuie să fie vremuri de rugăciune şi de întoarcere către Dumnezeu.

La Fântâna lui Iov

Tot aici, nu departe de Lacul Siloamului, se află şi aşa numita „Fântână a lui Iov”. E tocmai pe locul unde se întâlnesc cele două văi: Chedron şi Hinom. Când am cercetat Lacul Siloamului, am văzut şi Fântâna lui Iov. E în felul fântânii de la Lacul Siloamului. Ca să dai de apa ei, trebuie să cobori în adânc vreo 30 de metri. Are apă mai multă decât Lacul Siloamului, dar, în schimb, e mai sărată şi mai rea la gust. Pe timpul ploilor, apa se revarsă afară şi udă întreaga câmpie din jurul fântânii. Intrarea şi partea din afară a fântânii sunt ruinate; totul e mai mult o ruină ce se vede de departe. Nici nu e de mirare, de altfel, căci veacuri întregi au trecut peste ea. Dăm pe pagina următoare chipul acestei fântâni.

Fântâna aceasta are o mare însemnătate biblică. Pe vremea împărţirii Canaanului între cele douăsprezece seminţii, fântâna aceasta a fost pusă ca hotar între seminţia lui Iuda şi a lui Beniamin. Se chema atunci Fântâna En-Roghel (Ios 18, 16). Tradiţia spune că, la porunca profetului Ieremia, în fântâna aceasta au ascuns israelitenii focul sfânt al templului când au plecat în robia babilonică. După întoarcerea din robie, Ieremia a trimis la fântână după focul sfânt, dar trimişii nu găsiră decât o apă îngroşată. Ieremia luă din apa aceasta şi stropi cu ea jertfa, în răsăritul soarelui. Jertfa luă îndată foc, ca o dovadă că focul sfânt se păstrase prin minune.

Tradiţia spune că aici ar fi trăit şi Iov cel drept din Biblie. Iov avea o spiţă de neam ce ducea până la Avraam. Ţara Uţ, în care se spune că trăia Iov, era ţara lui Uţ, întâiul născut al lui Nahor, fratele lui Avraam (Facere 22, 20-22). Aici la faţa locului mă gândesc la istoria lui Iov din Biblie. O, ce plină de înţeles şi de învăţătură este această istorie! Iov era un „om drept, nevinovat şi temător de Dumnezeu”. Se lăudau şi îngerii din cer cu viaţa lui Iov.

Într-o zi, împreună cu îngerii cerului, s-a înfăţişat şi Satana în faţa lui Dumnezeu. Domnul a zis către Satana: „De unde vii?”. Iar Satana a răspuns: „De la cutreierarea pământului”. (Iată şi aici o dovadă că Satana cutreieră mereu pământul, căutând pe cine să înghită!) Şi Domnul a zis către Satana: „Ai văzut pe robul meu Iov? Nu este nimeni ca el pe pământ: drept, fără prihană, temător de Dumnezeu”.

Atunci Satana a început: „Vă lăudaţi cu Iov, dar Iov poate fi drept şi bun pentru că l-aţi încărcat cu toate bogăţiile şi bunătăţile. Luaţi-i averile şi va blestema pe Dumnezeu!”.

Cu învoirea lui Dumnezeu, Satana a nimicit toată averea lui Iov: şi-a pierdut copiii, vitele, i-au ars casele şi tot ce avea. Insă Iov nu şi-a pierdut credinţa. Şi aruncându-se Iov la pământ, s-a închinat, zicând: „Gol am ieşit din pântecele mamei mele şi gol mă voi întoarce în sânul pământului. Domnul a dat, Domnul a luat, fie numele Domnului binecuvântat”.

Atunci Satana a zis către Dumnezeu: „Piele pentru piele! Omul dă tot ce are pentru viaţa lui. Dar ia atinge-Te de sănătatea lui Iov şi Te va blestema în faţă”. Domnul a zis către Satana: „Iată, îţi dau şi sănătatea lui Iov, numai de viaţa lui să nu te atingi”. Şi Satana l-a lovit pe Iov cu un beteşug greu, plin de bube şi buboaie. Şedea Iov pe un gunoi, afară din cetate. Pe lângă asta, Satana a mai ridicat şi pe oameni să-l îndemne pe Iov a se răscula împotriva lui Dumnezeu. Dar Iov a rămas neclintit în credinţă şi dragoste către Dumnezeu. S-a apropiat de Iov şi femeia lui, zicând: „Iată, au pierit feciorii tăi... tu putrezeşti aici, iar eu umblu din loc în loc, ca o slujnică. Blestemă pe Dumnezeu şi mori!”.

În dosul acestor cuvinte era Satana. Dar Iov a răspuns: „Ca o femeie fără minte ai grăit. Dacă am luat cele bune din mâna Domnului, să nu răbdăm şi cele rele?”.

Satana a mai trimis asupra lui Iov şi trei „prieteni”, care au încercat să-l ridice împotriva lui Dumnezeu. Dar Iov a trecut cu bine peste toate ispitele şi încercările. Pe urmă, Dumnezeu l-a ridicat din gunoi ca pe un biruitor al credinţei, i-a redat sănătatea, copiii, averea, făcându-l încă şi mai bogat şi fericit de cum fusese. (Citiţi pe larg istoria lui Iov, în Biblie, la Cartea lui Iov.)

Mă gândesc aici, la faţa locului: ce minunată şi plină de învăţătură este istoria lui Iov! Sunt în lume trei feluri de suferinţe: unele ne vin ca o pe deapsă pentru păcate, altele, ca un foc curăţitor. Şi iarăşi, altele ne vin ca o încercare a credinţei noastre. Suferinţele lui Iov au fost dintre acestea din urmă. Satana a încercat să nimicească credinţa lui Iov cu ajutorul suferinţelor şi ispitelor, dar nu i-a reuşit. Cu ajutorul ispitelor stăruie şi azi Satana neîncetat să tulbure credinţa drepţilor şi credincioşilor. Aşa se explică faptul de ce oamenii cei drepţi şi credincioşi dau parcă de mai multe necazuri decât cei păcătoşi. Suferinţele şi necazurile sunt o încercare a credinţei lor, sunt o ispită a diavolului, care trebuie biruită prin credinţă.

Credinţa cea adevărată se adevereşte tocmai în focul ispitelor şi necazurilor. Credinţa cea tare biruie toate ispitele, trece cu bine peste toate încercările, pentru ca, la urmă, să se bucure de darurile şi roadele biruinţei. Dreptul care suferă iese, la urmă, biruitor. Necredinciosul se înalţă până la un loc, apoi se răstoarnă cu vuiet mare. (Citiţi psalmii 36şi 72.)

În călătoria pe mare spre Ierusalim am avut şi o furtună. Valurile vuiau îngrozitor. Părea că toate apele mării s-au revoltat. Căpitanul vaporului ne-a spus că la o adâncime de 200 de metri nu se simte furtuna. Oricât de groaznică ar fi furtuna pe mare, ea nu se simte la o adâncime de 200 de metri în jos. Acolo marea stă de-a pururi liniştită şi nemişcată. Aşa e şi viaţa unui creştin adevărat, a cărui credinţă s-a pogorât în adâncimile Evangheliei Mântuitorului.

Orice vifor de valuri şi furtuni ar scorni diavolul în marea vieţii noastre, ea nu se tulbură câtă vreme avem o credinţă înfiptă în adâncimile Evangheliei Mântuitorului. Creştinii de azi sunt o mare ce n-are linişte tocmai fiindcă nu trăiesc o viaţă adâncită în Evanghelia Mântuitorului. Ştiţi de cine se teme mai mult diavolul? De cel care vrea să sufere şi de cel care ştie să sufere. O viaţă ce biruie suferinţele şi ispitele - aceasta e viaţa cea cu adevărat creştinească.

Despre această viaţă zicea Apostolul Pavel: „Cine ne va despărţi pe noi de iubirea lui Hristos? Necazul sau strâmtoarea, sau prigoana, sau foametea, sau lipsa de îmbrăcăminte, sau primejdia, sau sabia?... Căci sunt încredinţat că nici moartea, nici viaţa, nici îngerii, nici stăpânirile, nici cele de acum, nici cele ce vor fi, nici puterile, nici înălţimea, nici adâncul, nici o altă făptură nu vor putea să ne despartă pe noi de dragostea lui Dumnezeu, cea întru Hristos Iisus, Domnul nostru” (Rom 8, 35, 38, 39).

„Fericit bărbatul care rabdă ispita, căci, lămurit făcându-se, va lua cununa vieţii, pe care a făgăduit-o Dumnezeu celor ce-L iubesc pe El” (Iac 1, 12). De altfel, ca şi faţă de Iov, ispita lui Satana are şi ea un hotar pe care nu-l poate trece, iar noi avem dar şi ajutor de la Dumnezeu. „Domnul poate să scape din ispite pe cei credincioşi, iar pe cei nedrepţi să-i păstreze, ca să fie pedepsiţi în ziua Judecăţii” (2 Petru 2, 9).

Aceste gânduri îmi vin în minte, stând lângă Fântâna lui Iov.