Ce am mai văzut în Văile Hinom și Chedron

Mormântul proorocului Isaia

Precum spuneam, Văile Hinom și Chedron, care înconjoară Ierusalimul dinspre răsărit, apus și miazăzi, sunt pline de amintiri biblice. Aflându-ne acum coborâți în aceste văi, vom scrie, rând pe rând, despre tot ce am mai văzut prin ele și pe urmă ne vom sui pe Muntele Sionului, ca să vedem locul unde au fost Sionul și Templul cel vestit al lui Solomon. Jos în Valea Chedron se află și Lacul Siloamului, despre care am mai scris la pagina 232. Nu departe de Lacul Siloamului se află locul unde a fost omorât și îngropat Isaia proorocul. Vom începe cu descrierea acestui loc.

Isaia proorocul a trăit la Ierusalim între anii 800-730 înainte de Hristos. A fost alesul și trimisul Domnului să cheme pe evrei la întoarcere către Dumnezeu. Pe la începutul vieții sale, a fost prietenul unui rege bun și cu frica lui Dumnezeu, cu numele Ezechia. Însă după moartea lui Ezechia, a urmat la domnie un rege rău, Manase, „care a făcut ce este rău înaintea Domnului” (4 Regi 21).

Atunci s-a ridicat proorocul Isaia și a început să mustre fărădelegile regelui, profețind că vor veni pedeapsa și urgia lui Dumnezeu. Însă Manase n-a ascultat chemarea Domnului. El a început să omoare pe profeți. „Și a vărsat Manase mult sânge nevinovat, până acolo încât a umplut Ierusalimul de la un capăt la altul...” (4 Regi 21, 16). Între cei omorâți de regele cel păgânit s-a aflat și Isaia proorocul. Tradiția spune că Manase, regele cel ticăloșit, a dat ordin soldaților să-l târâie pe proorocul Isaia afară din cetate, jos în Valea Chedron.

Apoi aici, în fața lui Manase, proorocul Isaia a fost tăiat cu ferăstrăul, o moarte fioroasă, însă și o mărturie despre ce suflet păgânit era regele Manase.

Amintirea locului unde s-a petrecut această fioroasă crimă se păstrează până în ziua de azi. Se află nu departe de locul unde a fost Lacul Siloamului. Locul unde Isaia proorocul a fost omorât și îngropat e însemnat cu o ridicătură de pietre strânse în jurul unui arbore. La stânga se află o adâncitură în care se strânge apă pe vremea ploilor. Dăm alături chipul acestui loc așa cum se află în starea de azi.

Îmi descopăr capul și îngenunchez. Mormântul acesta este al creștinătății. Proorocul Isaia aparține creștinătății. El a fost proorocul pe care Dumnezeu l-a ales să profețească viața Mântuitorului până în cele mai mici amănunte. În proorociile lui Isaia, viața Mântuitorului e prezentată în culori atât de vii, încât parcă ar fi văzut cu ochii tot ce s-a întâmplat, cu sute de ani înainte.

O cruce frumoasă, o biserică ar trebui să ridice creștinătatea pe acest loc, căci Isaia este „evanghelistul Vechiului Testament”, cum cu tot dreptul i se zice.

Deschid Biblia și citesc aici, la fața locului, proorociile lui Isaia despre Nașterea Mântuitorului: „O Mlădiță va ieși din tulpina lui Iesei și un Lăstar din rădăcinile lui va da” (Is 11, 1). „Iată, Fecioara va lua în pântece și va naște Fiu și se va chema numele Lui Emanuel” (Is 7, 13). „Căci Prunc s-a născut nouă, un Fiu s-a dat nouă, a Cărui stăpânire e pe umărul Lui și se cheamă numele Lui: Înger de mare sfat, Sfetnic minunat, Dumnezeu tare, biruitor, Domn al păcii, Părinte al veacului ce va să fie. Și mare va fi stăpânirea Lui și pacea Lui nu va avea hotar” (Is 9, 5-6).

Nimeni dintre muritorii pământului n-a scris despre Jertfa Mântuitorului așa de frumos, de înduioșător și atât de adânc precum Isaia în cuvintele: „...El a luat asupră-Și durerile noastre și cu suferințele noastre S-a împovărat. Și noi Îl socoteam pedepsit, bătut și chinuit de Dumnezeu. Dar El a fost străpuns pentru păcatele noastre și zdrobit pentru fărădelegile noastre.

El a fost pedepsit pentru mântuirea noastră și prin rănile Lui noi toți ne-am vindecat. Toți umblam rătăciți ca niște oi, fiecare pe calea noastră, și Domnul a făcut să cadă asupra Lui fărădelegile noastre ale tuturor...”. (Citiți la Isaia cap. 53!)

Dar Isaia proorocul nu este numai profetul vieții Mântuitorului, ci el este și un prooroc al tuturor vremurilor și oamenilor. Isaia este și un prooroc al vremurilor noastre. Când citești pe Isaia, ți se pare că citești despre vremile și oamenii de azi. Deschid Biblia și citesc aici la fața locului câteva astfel de profeții:

„Ascultați Cuvântul Domnului..., că vine ziua să ne judecăm”... căci „toți iubesc darurile și umblă după răsplată. Ei nu judecă orfanul, iar pricina văduvei nu ajunge până la ei” (Is 1, 10, 23). „Nimeni nu se îndură de altul. Fiecare jefuiește în dreapta și rămâne flămând; mănâncă în stânga și tot nu se satură” (Is 9, 18-19). Ei „numesc răul bine și binele rău, spun că întunericul este lumină și lumina întuneric; dulcele îl numesc amar și amarul, dulce” (Is 5, 20). „Oamenii se vor asupri unii pe alții și unul va apăsa pe celălalt; cel tânăr se va purta obraznic cu cel bătrân și cel de neam rău, cu cel de neam bun...” (Is 3, 5).

Oare nu sunt vremurile noastre și oamenii noștri puși în aceste profeții?

Proorocul Isaia a profețit un „vuiet al popoarelor”: „Vuiesc popoarele ca vuietul multor ape și nu au liniște pentru păcatele lor” (Is 13, 4). Sunt profeții scrise parcă anume pentru vremurile și popoarele de azi. „Iată, Domnul iese din locuința Lui să pedepsească nelegiuirile locuitorilor pământului” (Is 26, 21). „Domnul Se va judeca cu popoarele” (Is 3, 13)... „Iată, Domnul vine cu foc” (Is 66, 15)... „Apropiați-vă, neamuri, și auziți, popoare! Luați aminte, ascultă, pământule, căci Domnul este mâniat pe toate neamurile și urgia Lui este peste toate popoarele” (Is 34, 1).

Oare nu suntem noi în aceste profeții? Oare nu „Se judecă” Domnul cu noi de ani de zile? Trăim vremuri grele, pentru păcatele noastre. Greutățile cresc în rând cu răutățile. O spune așa de frumos Isaia prin cuvintele:

„Nelegiuirile voastre au pus zid de despărțire între voi și Dumnezeul vostru... buzele voastre spun minciuni și limba voastră grăiește nelegiuiri; nimănui nu-i place dreptatea; picioarele voastre aleargă spre rău... gândurile voastre sunt gânduri nelegiuite, prăpădul și nimicirea sunt pe drumul vostru; de aceea izbăvirea e departe de noi și mântuirea nu ne ajunge. Așteptăm lumina și iată întunericul... așteptat-am pacea și nici un bine nu ne-a venit... bâjbâim ca niște orbi în întuneric... mormăim ca niște urși, ne văităm ca niște porumbei, așteptând izbăvirea și ea este departe de noi...” (Is 59, 1-11).

Iată aievea stările triste în care trăim noi! Din starea aceasta numai întoarcerea la Dumnezeu ne va putea scăpa. Să ascultăm pe proorocul Isaia ce zice: „Așa zice Domnul: «Întoarceți-vă la Mine și veți fi mântuiți»” (Is 45, 22). Vremurile noastre trebuie să fie vremuri de rugăciune și de întoarcere către Dumnezeu.

La Fântâna lui Iov

Tot aici, nu departe de Lacul Siloamului, se află și așa numita „Fântână a lui Iov”. E tocmai pe locul unde se întâlnesc cele două văi: Chedron și Hinom. Când am cercetat Lacul Siloamului, am văzut și Fântâna lui Iov. E în felul fântânii de la Lacul Siloamului. Ca să dai de apa ei, trebuie să cobori în adânc vreo 30 de metri. Are apă mai multă decât Lacul Siloamului, dar, în schimb, e mai sărată și mai rea la gust. Pe timpul ploilor, apa se revarsă afară și udă întreaga câmpie din jurul fântânii. Intrarea și partea din afară a fântânii sunt ruinate; totul e mai mult o ruină ce se vede de departe. Nici nu e de mirare, de altfel, căci veacuri întregi au trecut peste ea. Dăm pe pagina următoare chipul acestei fântâni.

Fântâna aceasta are o mare însemnătate biblică. Pe vremea împărțirii Canaanului între cele douăsprezece seminții, fântâna aceasta a fost pusă ca hotar între seminția lui Iuda și a lui Beniamin. Se chema atunci Fântâna En-Roghel (Ios 18, 16). Tradiția spune că, la porunca profetului Ieremia, în fântâna aceasta au ascuns israelitenii focul sfânt al templului când au plecat în robia babilonică. După întoarcerea din robie, Ieremia a trimis la fântână după focul sfânt, dar trimișii nu găsiră decât o apă îngroșată. Ieremia luă din apa aceasta și stropi cu ea jertfa, în răsăritul soarelui. Jertfa luă îndată foc, ca o dovadă că focul sfânt se păstrase prin minune.

Tradiția spune că aici ar fi trăit și Iov cel drept din Biblie. Iov avea o spiță de neam ce ducea până la Avraam. Țara Uț, în care se spune că trăia Iov, era țara lui Uț, întâiul născut al lui Nahor, fratele lui Avraam (Facere 22, 20-22). Aici la fața locului mă gândesc la istoria lui Iov din Biblie. O, ce plină de înțeles și de învățătură este această istorie! Iov era un „om drept, nevinovat și temător de Dumnezeu”. Se lăudau și îngerii din cer cu viața lui Iov.

Într-o zi, împreună cu îngerii cerului, s-a înfățișat și Satana în fața lui Dumnezeu. Domnul a zis către Satana: „De unde vii?”. Iar Satana a răspuns: „De la cutreierarea pământului”. (Iată și aici o dovadă că Satana cutreieră mereu pământul, căutând pe cine să înghită!) Și Domnul a zis către Satana: „Ai văzut pe robul meu Iov? Nu este nimeni ca el pe pământ: drept, fără prihană, temător de Dumnezeu”.

Atunci Satana a început: „Vă lăudați cu Iov, dar Iov poate fi drept și bun pentru că l-ați încărcat cu toate bogățiile și bunătățile. Luați-i averile și va blestema pe Dumnezeu!”.

Cu învoirea lui Dumnezeu, Satana a nimicit toată averea lui Iov: și-a pierdut copiii, vitele, i-au ars casele și tot ce avea. Insă Iov nu și-a pierdut credința. Și aruncându-se Iov la pământ, s-a închinat, zicând: „Gol am ieșit din pântecele mamei mele și gol mă voi întoarce în sânul pământului. Domnul a dat, Domnul a luat, fie numele Domnului binecuvântat”.

Atunci Satana a zis către Dumnezeu: „Piele pentru piele! Omul dă tot ce are pentru viața lui. Dar ia atinge-Te de sănătatea lui Iov și Te va blestema în față”. Domnul a zis către Satana: „Iată, îți dau și sănătatea lui Iov, numai de viața lui să nu te atingi”. Și Satana l-a lovit pe Iov cu un beteșug greu, plin de bube și buboaie. Ședea Iov pe un gunoi, afară din cetate. Pe lângă asta, Satana a mai ridicat și pe oameni să-l îndemne pe Iov a se răscula împotriva lui Dumnezeu. Dar Iov a rămas neclintit în credință și dragoste către Dumnezeu. S-a apropiat de Iov și femeia lui, zicând: „Iată, au pierit feciorii tăi... tu putrezești aici, iar eu umblu din loc în loc, ca o slujnică. Blestemă pe Dumnezeu și mori!”.

În dosul acestor cuvinte era Satana. Dar Iov a răspuns: „Ca o femeie fără minte ai grăit. Dacă am luat cele bune din mâna Domnului, să nu răbdăm și cele rele?”.

Satana a mai trimis asupra lui Iov și trei „prieteni”, care au încercat să-l ridice împotriva lui Dumnezeu. Dar Iov a trecut cu bine peste toate ispitele și încercările. Pe urmă, Dumnezeu l-a ridicat din gunoi ca pe un biruitor al credinței, i-a redat sănătatea, copiii, averea, făcându-l încă și mai bogat și fericit de cum fusese. (Citiți pe larg istoria lui Iov, în Biblie, la Cartea lui Iov.)

Mă gândesc aici, la fața locului: ce minunată și plină de învățătură este istoria lui Iov! Sunt în lume trei feluri de suferințe: unele ne vin ca o pe deapsă pentru păcate, altele, ca un foc curățitor. Și iarăși, altele ne vin ca o încercare a credinței noastre. Suferințele lui Iov au fost dintre acestea din urmă. Satana a încercat să nimicească credința lui Iov cu ajutorul suferințelor și ispitelor, dar nu i-a reușit. Cu ajutorul ispitelor stăruie și azi Satana neîncetat să tulbure credința drepților și credincioșilor. Așa se explică faptul de ce oamenii cei drepți și credincioși dau parcă de mai multe necazuri decât cei păcătoși. Suferințele și necazurile sunt o încercare a credinței lor, sunt o ispită a diavolului, care trebuie biruită prin credință.

Credința cea adevărată se adeverește tocmai în focul ispitelor și necazurilor. Credința cea tare biruie toate ispitele, trece cu bine peste toate încercările, pentru ca, la urmă, să se bucure de darurile și roadele biruinței. Dreptul care suferă iese, la urmă, biruitor. Necredinciosul se înalță până la un loc, apoi se răstoarnă cu vuiet mare. (Citiți psalmii 36și 72.)

În călătoria pe mare spre Ierusalim am avut și o furtună. Valurile vuiau îngrozitor. Părea că toate apele mării s-au revoltat. Căpitanul vaporului ne-a spus că la o adâncime de 200 de metri nu se simte furtuna. Oricât de groaznică ar fi furtuna pe mare, ea nu se simte la o adâncime de 200 de metri în jos. Acolo marea stă de-a pururi liniștită și nemișcată. Așa e și viața unui creștin adevărat, a cărui credință s-a pogorât în adâncimile Evangheliei Mântuitorului.

Orice vifor de valuri și furtuni ar scorni diavolul în marea vieții noastre, ea nu se tulbură câtă vreme avem o credință înfiptă în adâncimile Evangheliei Mântuitorului. Creștinii de azi sunt o mare ce n-are liniște tocmai fiindcă nu trăiesc o viață adâncită în Evanghelia Mântuitorului. Știți de cine se teme mai mult diavolul? De cel care vrea să sufere și de cel care știe să sufere. O viață ce biruie suferințele și ispitele - aceasta e viața cea cu adevărat creștinească.

Despre această viață zicea Apostolul Pavel: „Cine ne va despărți pe noi de iubirea lui Hristos? Necazul sau strâmtoarea, sau prigoana, sau foametea, sau lipsa de îmbrăcăminte, sau primejdia, sau sabia?... Căci sunt încredințat că nici moartea, nici viața, nici îngerii, nici stăpânirile, nici cele de acum, nici cele ce vor fi, nici puterile, nici înălțimea, nici adâncul, nici o altă făptură nu vor putea să ne despartă pe noi de dragostea lui Dumnezeu, cea întru Hristos Iisus, Domnul nostru” (Rom 8, 35, 38, 39).

„Fericit bărbatul care rabdă ispita, căci, lămurit făcându-se, va lua cununa vieții, pe care a făgăduit-o Dumnezeu celor ce-L iubesc pe El” (Iac 1, 12). De altfel, ca și față de Iov, ispita lui Satana are și ea un hotar pe care nu-l poate trece, iar noi avem dar și ajutor de la Dumnezeu. „Domnul poate să scape din ispite pe cei credincioși, iar pe cei nedrepți să-i păstreze, ca să fie pedepsiți în ziua Judecății” (2 Petru 2, 9).

Aceste gânduri îmi vin în minte, stând lângă Fântâna lui Iov.