Cap. 17 - Lupta cu leul, lupta cu ursul...

Printre semnele vremilor din urmă, spun Sfintele Scripturi că vor fi atât slăbirea credinței adevărate cât și înmulțirea credințelor dezbinătoare de frați și de Biserică.

Împreună cu războaiele, cu tulburările, cu cutremurele de pământ, cu bolile și cu toate celelalte semne ale apropierii Sfârșitului, profețite de Mântuitorul nostru Isus Hristos, plaga dezbinărilor și potopul învățăturilor felurite, începu să se abată asupra omenirii odată tot cu primul mare război.

Frământările aduse de marele război au schimbat nu numai stările dinafară a țărilor ci și stările dinăuntru ale oamenilor.

O mai mare sete și foame după Cuvântul lui Dumnezeu se trezi în suflete - iar această dorință făcu pe oameni să caute ceva mai adânc și ceva mai mult. Era ceva de la Dumnezeu în trezirea acestui dor sfânt. Duhul Sfânt sufla peste sufletele oamenilor și le făcea să dorească după aflarea mântuirii. Nesiguranța lucrurilor din lume, făcea pe oameni să caute pacea și siguranța lor în Dumnezeu.

Ce mare datorie avea Biserica atunci să vină în întâmpinarea acestei foame și sete duhovnicești, împărțind din belșug mulțimilor pâinea și apa cea vie a Cuvântului Ceresc. Cuvântul lui Dumnezeu este viu și lucrător. El are mereu putere nouă și har nou. El oferă mereu mijloace noi și metode noi, pentru stările mereu mai noi prin care trece omul și omenirea. Dar Biserica și mai marii ei n-au înțeles totdeauna acest mare adevăr. S-a mulțumit de sute de ani cu un tipar vechi, cu niște forme statice, cu niște metode bune cândva și vii, - dar în vremile noi și în stările noi ale omenirii de azi în continuă transformare, acestea nu mai erau de-ajuns.

Acei oameni ai Bisericii care înțelegeau acest mare imperativ al vremii, această mare trebuință a sufletelor, această mare ocazie a Evangheliei, - erau însă prea puțini. Toți lucrătorii Domnului trebuiau atunci să iese cu toată puterea la semănatul grâului sfânt în ogorul sufletesc al oamenilor arat de frământările și necazurile războiului. Dar acești lucrători în cea mai mare parte a lor - dormeau. Dormeau în lene și în ispite, dormeau în lăcomie și în afaceri lumești, dormeau în politică, dormeau în păcatele veacului...

Atunci a venit vrăjmașul cel harnic care nu doarme - și a început să semene el în acest ogor pregătit. A început să semene tot felul de învățături de la cele mai mult primejdioase până la cele mai puțin...

Multe căi pot părea omului bune, - spune Sfântul Cuvânt al lui Dumnezeu, - dar pe urmă se văd că duc la moarte (Prov. 14, 12).

Prin noutatea lor, aceste învățături au prins ușor, căci fiii veacului acestuia sunt mai înțelepți decât fiii luminii (Luca 16, 8). Cel rău știe să se folosească în scopurile lui de marile prilejuri, mult mai înțelept decât greoii slujitori ai binelui. Lucrătorii Evangheliei se trezesc abia când văd ogorul plin de neghină. Și nici nu știu când a fost semănată fiindcă ei dormeau, o văd numai când a crescut mare.

Noi nu vom spune niciodată că toți acei care apără forma sunt greșiți. Dacă au un cuget curat, ei vor ajunge să afle și Miezul.

Noi nu vom spune niciodată că toți cei care mărturisesc pe Hristos într-un fel evanghelic deosebit în forma sa dinafară de al nostru - sunt lucrători ai vrăjmașului.

Suntem adânc încredințați că mulți dintre ei sunt niște minunați copii ai lui Dumnezeu care au adus pe calea mântuirii multe suflete.

Dar nici nu vom putea spune niciodată, că sub orice motiv ar fi făcută, dezbinarea credinței este după voia lui Dumnezeu. O dezbinare trebuie să vină. Dar o dezbinare de către păcat, nu o dezbinare de către credință!

Dacă în Biserica Domnului lucrurile ajung la un moment dat într-o stare rea, atunci cei care văd răul și doresc binele nu trebuie să lovească în învățătura care este bună, ci să lovească în călcătorul ei, în păcatul celor care nu trăiesc ci calcă această învățătură. Trebuie luptat nu împotriva a ceea ce este bun și rămâne veșnic bun în biserică, ci împotriva a ceea ce este rău în ea, cum a făcut Mântuitorul (Luca 19, 45-46). Păcatul trebuie să iese afară din biserică, nu cei care luptă contra lui.

Este sigur că nu e ușor să lupți împotriva păcatului care a prins niște rădăcini atât de adânci și atât de întinse. Dar tot atât de sigur este și că dacă doi sau trei se unesc și luptă în numele lui Hristos - ei până la urmă tot vor învinge.

În acest punct este rostul Oastei Domnului.

Dar în acest punct stă și marea greșeală pe care au făcut-o și o fac mulți din cei care caută și care vestesc mântuirea lui Hristos. Fac binele acesta rău. Doresc să împlinească porunca lui Dumnezeu, dar împlinirea acestei porunci o fac cu prețul unei călcări tocmai a ei.

Ținta poruncii este dragostea - spune Sfânta Scriptură. Dragostea care vine dintr-o inimă curată, dintr-un cuget bun și dintr-o credință neprefăcută. Dar unii s-au depărtat de acestea și au rătăcit... ei vor să fie învățători ai Legii - și nu știu nici măcar ce spun și ce urmăresc... (1 Tim. 1, 5-7).

Dragostea lui Hristos ne strânge cu ai noștri și ai Lui - nu ne împrăștie de ei (2 Cor. 5, 14). Dragostea lui Hristos ne unește cu frații noștri - nu ne desparte de ei (Evrei 10, 24). Dragostea lui Hristos ne păstrează în biserica noastră, nu ne scoate din ea (Matei 18, 17; Efes. 5, 23; 1 Tim. 3, 15).

Așa ar fi trebuit să facă ei voia lui Dumnezeu, cu toții. Acolo unde au fost așezați de El! Sarea trebuie să stea acolo unde a fost pusă. Lumina trebuie să lumineze acolo unde a fost aprinsă. Pomul trebuie să aducă roade acolo unde a fost răsădit. Iar credinciosul trezit de Duhul Sfânt trebuie să mărturisească acolo unde a fost născut.

Dacă învățătorii păcătuiesc, nu învățătura e vinovată, ci vinovați sunt cei care o calcă. Acei oameni care se trezesc la mântuire trebuie să părăsească păcatul, iar nu Biserica. Ea este Casa lui Dumnezeu cea adevărată. Ea este aceea care are în ea învățătura și darurile mântuitoare de la început. Acei ce doresc mântuirea trebuie să părăsească nu credința ci păcatul. Trebuie să lupte ca să iese din Biserică răul care s-a strecurat în viața celor care au ajuns în slujba Domnului, nu să lupte împotriva ei, care este Casa lui Dumnezeu.

Dar dacă cei care dorm în formalism fac un păcat, - mulți din cei care se trezesc din el fac două. În primul rând părăsesc Calea cea care trebuie să le rămână una și pe totdeauna. Iar în al doilea rând croiesc alte căi lăturalnice care măresc răul prin ura confesională, prin bârfiri și judecăți răuvoitoare, prin certuri de partide și de interes ațâțătoare de pizmă și de porniri vinovate.

Duhul acelor dezbinări, este duhul sectar.

Omul acelor certuri vinovate este sectarul.

Și partida acelor interese potrivnice voii lui Dumnezeu, potrivnice poruncii Evangheliei, stricătoare a unității curate și semănătoare a urii între frați, - îngustimea aceasta intolerantă și crudă, - aceasta este secta. Aceasta este neghina. Aceasta este semănătura vrăjmașului în Biserica Domnului și în ogorul lui Hristos. Căci duhul acesta, omul acesta și partida aceasta face pretutindeni răul iar nu binele.

Împotriva acestui fel rău și neevanghelic de vestire a Evangheliei - s-a ridicat Oastea Domnului, mărturisind trezirea nașterii din nou și trăirea cea vie pentru Hristos - în Biserica și în credința noastră strămoșească.

Părăsim păcatul nu învățătura.

Ieșim din lume nu din biserică.

Ne lepădăm de Satana nu de credință.

Ne schimbăm inima nu confesiunea.

Și stricăm obiceiurile rele nu pe cele bune.

Dacă ne-am ridicat împotriva literei care omoară Duhul, ne ridicăm și mai hotărâți împotriva rătăcirii care de asemenea Îl omoară.

Lupta aceasta n-a fost ușoară. Oamenii interesului și leneviei dinăuntrul bisericii, supărați de lumină, se repezeau s-o nimicească. Oamenii interesului dezbinării din afara Bisericii - tot așa.

Și astfel între aceste două tabere din care unii Îl vestesc pe Hristos din duh de ceartă iar alții din slavă deșartă - Lucrarea cea sănătoasă a lui Dumnezeu, trebuie să-și ducă lupta pentru Adevărul mântuitor sub tot felul de lovituri ale acelor două feluri de potrivnici. Prin amândouă aceste duhuri, vrăjmașul caută să înăbușe mișcarea cea sănătoasă trezită și însuflețită de Duhul Domnului.

Amândouă aceste partide și aceste două duhuri, ale formalismului și ale sectarismului, între ele se urăsc de moarte unul pe altul, dar împotriva Duhului curat al Oastei Domnului aceste două duhuri se unesc. Formalismul comod și decăzut bârfește Lucrarea Domnului numind-o sectă. Iar sectarismul îngust și interesat o bârfește numind-o formalism... Numai fiii lui Dumnezeu, atât din o parte cât și din alta o văd ca pe puterea Duhului Sfânt care aduce mântuirea tuturor acelora care o caută, în felul cel minunat pe care l-a vestit sf. ap. Pavel, sf. Ioan Gură de Aur și toți Sfinții Părinți și martiri ai Bisericii până astăzi.

În misiunea aceasta grea, pe calea aceasta îngustă, Oastea Domnului a avut de la începutul ei de dus o luptă uriașă și neegală. Era ca un miel care avea de luptat cu un leu și cu un urs. Amândoi acești vrăjmași se puteau folosi de orice fel de arme împotriva Oastei - și le și foloseau. Dar ea nu putea folosi împotriva lor decât armele nevinovăției și ale Duhului.

Aceste două duhuri potrivnice al formalismului și al sectarismului, au fost de la început cei doi mari vrăjmași duhovnicești împotriva cărora Domnul a ridicat Oastea Sa. Aceștia sunt și rămân primejdiile și nenorocirile Oastei. În prăpastia celui de la stânga și a celuilalt de la dreapta, au și căzut și cad încă foarte mulți din cei care au pornit pe calea sănătoasă de mijloc, adevărată și mântuitoare dar foarte strâmtă printre aceste două prăpăstii.

Omul lui Dumnezeu prin care Domnul și Mântuitorul nostru Isus Hristos a inițiat Lucrarea cerească a Oastei Domnului a înștiințat mereu despre primejdia acestor două prăpăstii și a luptat mereu împotriva acestor două duhuri nimicitoare de statornicie, nimicitoare de unitate, și până la urmă nimicitoare de mântuire.

Iată un exemplu despre cum ducea păr. Iosif lupta împotriva formalismului lipsit de putere și gol de conținut. Tot ce a spus el în privința aceasta se poate rezuma în exemplele pe care le redăm mai jos:

„...Temeiul și temelia mântuirii noastre este Isus Cel Răstignit. Toate Scripturile ne spun acest lucru (Ioan 3, 16; Fap. Ap. 4, 12)... A căuta mântuirea în afară de acest Izvor al mântuirii înseamnă a pierde vremea și a pierde mântuirea... A căuta mântuirea fără Isus Cel Răstignit este a încerca să faci pâinea fără făină... E o slăbiciune generală a creștinilor de azi de a-L lăsa afară pe Isus Cel Răstignit din frământările mântuirii lor... Diavolul e șiret mare. El lasă creștinilor frământările mântuirii, el lasă creștinilor toate rânduielile, toate obiceiurile, toate formele. El își bate capul doar cu un singur lucru: să le fure făina din pâine, să le fure mierea din fagure, să-L fure pe Isus Cel Răstignit din frământările mântuirii lor.

Se zice că nicăieri nu doarme mai liniștit diavolul decât acolo unde se păstrează cu sfințenie toate rânduielile și datinile, dar lipsește Isus Cel Viu, viața și puterea din El... De aceea sf. Pavel Îl apără cu atâta îndârjire pe Isus Cel Răstignit față de litera legii, față de păzirea poruncilor. Astfel de luptători se cer și azi. Căci ispititorul parcă aici a făcut cele mai mari ravagii sufletești... Și le-a făcut chiar acolo unde Isus Cel Răstignit trebuia apărat mai cu hotărâre.

Eu mă uit spre pildă și la biserica romano-catolică și văd un lucru care mă doare. Cultul exagerat ce s-a făcut și acolo în timpul din urmă cu sf. Tereza, este o mare greșeală. Citesc foaia lor Lumina Creștinului din Iași - și în fiecare număr se publică nume și daruri de bani de la cei ce spun că sf. Tereza i-a mântuit din fel de fel de necazuri și vor ajutorul ei. „Trimit 200 de lei pentru ajutorul ce mi l-a dat sf. Tereza de am scăpat de un mare necaz” - scrie unul. „Trimit 100 de lei să-mi ajute în dorința pe care o am - scrie altul - rezervându-mi dreptul să întregesc suma aceasta, dacă îmi va ajuta”. Un adevărat târg. Eu de câte ori citesc această urâtă pagină îmi vine să plâng și să zic ca sf. ap. Pavel: dacă oamenii se pot ajuta și mântui în felul acesta, apoi în zadar a murit Hristos (Gal. 2, 21). Jertfa Lui este de prisos. ...Noi însă Îl vom vesti mereu numai pe Isus Cel Răstignit, oricâte împotriviri se vor ridica împotriva noastră... Căci știm și credem că numai în Numele Lui și în puterea Crucii Lui este viață și mântuire adevărată...”

„Ceva despre Credință”... O. D. nr. 40 din 2 octombrie 1932

Cu câțiva ani mai târziu, când lupta între Duhul care dă viață și litera care omoară ajunsese la cea mai înverșunată formă în istoria Oastei Domnului, cuvântul testamentar al păr. Iosif a răsunat ca un îndreptar și ca un legământ de foc. În mijlocul a sute de frați veniți din toată țara la marea adunare de Rusalii de la Sibiu în anul 1935, el exprima limpede cu toată durerea dar și cu toată hotărârea adevărata esență a luptei Oastei Domnului în Biserică și tot rostul ei mântuitor, - în cele de mai jos:

„...Oastea Domnului nu este ceva nou. Ea este una din frământările mântuirii pe care le vedem în Sfintele Scripturi. Și în special Oastea este una din frământările vieții primilor creștini. Ca și viața primilor creștini Oastea este opera Cincizecimii... Ea a ieșit din lucrarea și revărsarea Duhului Sfânt. De aceea i-am și ales ca praznic special Praznicul Duhului Sfânt. În istoria mântuirii neamului omenesc Cincizecimea este un hotar de viață nouă. Golgota a iscălit zapisul împăcării noastre cu Dumnezeu, iar Cincizecimea i-a pus pecetea Duhului Sfânt. Cincizecimea a dat pe primii creștini, pe creștinii cei adevărați. Și aceștia împreună - apostoli și credincioși - au format Biserica cea adevărată, Biserica cea vie, Biserica Duhului Sfânt.

Cincizecimea a adus în lume dragostea și frățietatea primilor creștini. Nu este ceva mai minunat decât să citești prin Faptele Apostolilor viața primilor creștini, rămași după Ziua Cincizecimii... (Fap. Ap. 2, 41-47 și 4, 31-35).

Și Cincizecimea a mai făcut ceva. Mântuitorul a aflat în lume litera legii. Puterea literei legii ajunsese la culme - ca să zic așa - atunci când L-a răstignit pe Fiul lui Dumnezeu. Cincizecimea a omorât această literă și a slobozit în lume Duhul.

Se ridică însă și aici marea întrebare: de ce n-a rămas până la sfârșit această operă a Duhului Sfânt? De ce n-a rămas până la sfârșit Cincizecimea în viața creștinătății? Căci doar nu se poate tăgădui adevărul că s-a dus demult-demult traiul și viața primilor creștini. Creștinătatea de azi pusă față în față cu viața și creștinătatea din Faptele Apostolilor - este ceva necunoscut... e tocmai ca și omul cel viu pus alături de omul-schimonositură, care se împlântă prin semănături pentru a speria cu el ciorile.

Întrebarea de ce a slăbit viața primilor creștini nu e greu de dezlegat. Creștinismul a ajuns acolo unde este azi pentru că creștinii n-au rămas în duh ci rând pe rând s-au întors iarăși la literă. În viața creștinătății în istoria mântuirii s-a dat și se dă o mare bătălie între duh și literă, între creștinismul cel gol și între creștinismul cel plin de Duhul Sfânt.

Creștinii cei dintâi câștigaseră cu totul această luptă, biruiseră cu totul litera. Dar în scurgerea vremii, încetul cu încetul litera a început iarăși a omorî duhul... creștinii s-au întors iarăși la literă, la acele începuturi slabe și sărăcăcioase cum le numește sf. ap. Pavel. Încă pe timpul ap. Pavel vedem o luptă îndârjită între duh și literă. Litera prinsese iarăși putere... și pe urmă litera a biruit. Creștinismul s-a golit de duh și s-a umplut iarăși de literă.

Foarte bine, - va zice cineva, - dar Biserica a rămas! Da, e adevărat, Biserica cea întemeiată în Ziua Cincizecimii a rămas și va rămâne până la sfârșitul veacurilor. Dar răul este că rând pe rând Biserica și-a pierdut tot mai mulți și tot mai mulți din copiii ei cei duhovnicești, din copiii ei cei adevărați.

Zice sf. ap. Pavel: Nu știți că trupul vostru este Biserica Duhului Sfânt care locuiește în voi? (1 Cor. 6, 19). ...Ei bine, tocmai această Biserică, Biserica Duhului Sfânt din noi, a slăbit și s-a stricat în curgerea vremii... Creștinii duhovnicești au început a deveni lumești... Iar din «biserica» lor a fugit Duhul Sfânt și s-a așezat duhul lumesc. A zburat Porumbelul și s-au așezat ciorile păcatului. Litera și lumea au omorât duhul. Astfel că despre mulți creștini s-ar putea zice: voi sunteți biserica duhului veacului acestuia.

Și firește că odată cu aceasta s-a resimțit și a slăbit și biserica, pentru că Biserica o formează copiii ei cei vii, fiii ei cei duhovnicești.

Aici intră rosturile Oastei și istoria Oastei. Noi ostașii Domnului am fost învredniciți de Domnul ca să fim cercetați cu Duhul Lui Cel Sfânt. Un vânt ceresc a suflat peste noi și ne-a trezit la o viață nouă. O Cincizecime ne-a născut din nou cu putere și ne-a trezit ca pe primii creștini. Noi eram morții din văile lui Ezechiel. Ne omorâse litera și păcatul. Iar din moartea aceasta ne-a înviat numai suflarea Duhului Sfânt. Duhul Sfânt a făcut din noi frați și surori. Duhul Sfânt a înviat între noi trăirea și frățietatea din viața primilor creștini. Duhul Sfânt a făcut adevărate minuni cu noi.

Biserica ar trebui să se bucure de această revărsare căci ea s-a întărit prin această minune. Și nu ne putem închipui că Biserica ar putea să urască pe cei mai buni copii ai ei. Ne îngrozim și numai la gândul că ar putea să se împlinească cele de la Ioan 9, 25, să fie alungați tocmai cei ce strigă: orbi eram și acum vedem!

Multe biruințe a făcut Oastea Domnului, dar cea mai mare eu socot că este lupta ce a dat-o cu litera. Din creștinii de literă a făcut creștini de duh. Din creștini de nume a făcut creștini de faptă.

Și lupta aceasta iubiții mei nu e gata. Ea se dă încă cu furie, căci Satana tot aici se învârte: ca să fure Duhul din Oaste. Să fure miezul ca să rămână numai găocile. Iubiții mei, în frământarea de acum din Oaste eu văd bătaia dintre duh și literă. Marea bătălie se dă azi la punctul acesta: o va birui pe Oaste litera, sau o va birui ea pe literă! La punctul acesta cădem sau biruim. La punctul acesta va cădea Oastea sau va birui. Va rămânea sau va pieri. Oastea va trăi și va birui numai până ce va sta sub suflarea și revărsarea Duhului Sfânt. Când va zbura din ea Porumbelul acesta, Oastea și-a sfârșit viața. Va rămânea în țara aceasta mai mult doar ca o „societate”.

Iubiții mei, eu mulțumesc lui Dumnezeu că pe mine un vas slab și nevrednic, m-a folosit Domnul în lupta aceasta. Și dacă în lupta aceasta mi-am pierdut liniștea, mi-am pierdut averea, mi-am pierdut viața, - nu-mi pare rău, ci dau slavă lui Dumnezeu, și până la ultima mea suflare voi lupta ca să biruie duhul.

În școala apostolului Pavel am învățat ca să-L apăr cu îndârjire pe Isus Cel Răstignit, față de litera legii. Și până la sfârșit Îl voi apăra. Și dacă în lupta aceasta mi se cere să dau și prețul vieții, sunt gata să-l dau oricând.

Voi striga și pe frații mei de la fronturi să stea și ei în lupta aceasta până la sfârșit, făcând strajă cu toții în jurul lui Isus Cel Răstignit. Să nu ne fure Satan pe Isus Cel Răstignit. Să nu-L pierdem pe Isus Cel Răstignit...

...Și dacă în acest război ceresc ni se cer și jertfe, dacă suntem prigoniți și urâți, - noi să dăm slavă lui Dumnezeu. Acestea sunt o mărturie că suntem cu adevărat pe câmpul de luptă al Domnului. Să luptăm până la sfârșit pe acest câmp de luptă ca să dobândim pe urmă cununa vieții celei veșnice...”

(Din cuvântarea păr. Iosif ținută la Rusalii în adunarea O. D. din Sibiu - Isus Biruitorul nr. 26 din 23 iunie 1935)

Aceasta era misiunea Oastei în biserică - și tot aceasta a fost și cauza pentru care a fost și va fi ea nesuferită de oamenii literei. De oamenii uscați și morți în niște forme cu înfățișare de evlavie dar fără viață creștină, fără roadele Duhului Sfânt, fără Hristos Cel Viu și Mântuitor.

Dar precum a luptat Oastea de puternic și de hotărât împotriva duhului formalist, împotriva acestui „duh al literei” din Biserică, spre a turna în formele cele frumoase ale învățăturii adevărate viața cea sănătoasă și lucrătoare a unei credințe rodnice prin Duhul Sfânt, - tot așa de puternic și de hotărât a avut de luptat Oastea Domnului și împotriva duhului sectar. Împotriva acelui duh de rătăciri și dezbinări care se năpustea împotriva Bisericii vii și împotriva Adevărului mântuitor cu tot atâta furie ca pe vremea sf. ap. Pavel.

Într-adevăr când citești despre lupta cea plină de hotărâre și de durere pe care au dus-o sfinții apostoli încă de la început împotriva acelor „vânturi de învățături, prin viclenia oamenilor și prin șiretenia lor în mijloacele de amăgire care purtau pe unii frați încoace sau încolo”, ca pe niște corăbii fără cârmă, ca pe niște copii fără minte (Efes. 4, 14-15) - îți vine să te întrebi cu amărăciune: cum pot unii să treacă așa de repede de la Cel care i-a chemat prin harul lui Hristos (Duhul Sfânt) - la o altă evanghelie (Gal. 1, 6).

Împotriva acestor tulburători și dezbinători ai fraților, ai adunărilor, ai Bisericii Domnului au avut de luptat toți sfinții apostoli, adică toți cei care doreau Biserica cea vie plină de roadele Duhului Sfânt, - și care luptau pentru ea. De la prima Epistolă și până la ultima, prin tot Noul Testament trece ca un fir roșu lupta aceasta împotriva credințelor rătăcite și rătăcitoare.

Vrăjmașul mântuirii este foarte viclean. După ce îl scapă pe om din lațurile literei moarte, el îi pune în cale lațul învățăturilor dezbinătoare și străine, cele două duhuri nimicitoare care pândesc și dintr-o parte și din alta calea mântuirii, care sunt în slujba aceluiași vrăjmaș. Când omul se trezește din moartea literei, când sufletul o ia pe calea cea vie, pe urmele Domnului Isus, pe drumul trăirii cu fapta și cu adevărul în slujba Evangheliei în Biserica cea care este Casa lui Dumnezeu, Stâlpul și temelia Adevărului (Matei 21, 12-13; 1 Tim. 3, 15), - atunci vine ispititorul cu alt mijloc și mai viclean. Atunci vine cu o amăgire și mai primejdioasă și îl face pe om să sară peste drumul cel strâmt în cealaltă prăpastie, în rătăcirea cea sectară, de care se întrista sf. ap. Pavel când le scria romanilor: Vă îndemn fraților să vă feriți de cei care fac dezbinări și tulburare împotriva învățăturii pe care ați primit-o de la început. Depărtați-vă de ei, căci astfel de oameni nu slujesc lui Hristos ci pântecelui lor; și prin vorbiri dulci și amăgitoare ei înșală inimile celor lesne crezători (Rom. 16, 17-18). Sau când scrie corintenilor atât de îndurerat: ...într-adevăr, dacă vine cineva să vă propovăduiască un alt isus pe care noi nu l-am propovăduit sau dacă este vorba să primiți un alt duh pe care nu l-ați primit sau o altă evanghelie pe care n-ați primit-o - oh, cum îi îngăduiți de bine... Oamenii aceștia sunt niște apostoli mincinoși, niște lucrători înșelători, care se prefac în apostoli ai lui Hristos. Și nu este de mirare căci chiar Satana se preface într-un înger de lumină. Nu este de mirare dar că și slujitorii lui se prefac în slujitori ai neprihănirii... (2 Cor. 11, 4-15).

Tot așa vorbește despre aceștia sf. ap. Petru (2 Petru 3, 16-18).

Sau sf. ap. Ioan (2 Ioan 10-11).

Sau sf. ap. Iuda, care era atât de necăjit împotriva răutății pe care o făceau sectarii aceștia în Biserica Domnului și în adunările fraților, încât toată epistola sa este un puternic strigăt de durere și de luptă contra nelegiuirilor acestor ucigași de suflete - și de îndemn la zidirea pe credința preasfântă de la început, la statornicia în dragostea dintâi (Iuda 3-23).

Mântuitorul Însuși înștiințase că vor veni astfel de duhuri care se vor sluji de unii oameni spre a răspândi rătăciri și pierzare spre a înșela dacă le va fi cu putință chiar și pe cei aleși (Matei 24, 23-26).

Oastea Domnului a avut deci și ea încă de la începutul ei de luptat și cu această a doua primejdie. Și cu acest al doilea vrăjmaș duhovnicesc, cu duhul sectar.

Pe cât lupta de îndurerat păr. Iosif împotriva literei potrivnice Lucrării Duhului Sfânt, care venea dinăuntrul Bisericii, pe atât lupta de îndârjit împotriva rătăcirii potrivnice Lucrării Adevărului, care venea dinafara ei. Împotriva acestor duhuri dinafară, el a scris lucruri pline de o revoltă și o durere asemenea sfinților apostoli sau a sfinților părinți.

Vom reda doar câteva exemple din decursul primilor ani:

În Lumina Satelor nr. 24 din 22 iunie 1924, scrie: „...acești proroci mincinoși vreau să vă înstrăineze de Biserică - și vreau să nu vă faceți datoria față de țară... Știu ei că acestea două au fost reazemul vieții noastre de neam românesc și că despărțindu-vă de ele, vine de la sine rătăcirea...”

De fapt, la începutul de atunci, propaganda sectară nici măcar nu vorbea despre nașterea din nou care azi spun că este botezul nou propovăduit de ei. Ci toată vorbirea lor era întemeiată doar pe ura contra preoților și pe motivarea cu păcatele acestora. Iată de exemplu scrisoarea pe care o publică L. S. nr. 25 din 29 iunie 1924. O transcriem exact cum este scrisă, ca să se vadă nu numai răutatea ci și prostia rătăcirii:

„Un pocăit”. Lumina Satelor din duminica trecută a ajuns și în mâna unui pocăit. Cătrănit omul de adevărurile spuse răspicat în articolul Prorocii mincinoși, se vede - îmi trimite următoarea scrisoare pe care îi fac plăcerea să și-o mai poată citi încă odată, tipărind-o aici:

„Domnule Preot!

În gazeta Lumina Satelor din săptămâna trecută am cetit un Articol despre Greșelile pocăiților. Eu întreb pe d-ta de unde oare știi d-ta minciuna asta. Ori ai mințit-o chiar d-ta din capul d-tale? Asta nu-i adevărat. d-ta vrei să fii un predicator a minciunii. Vrei d-ta să predici Evanghelia cu minciuni? Să-ți fie rușine.

Te rog să te pocăiești de la oroarea d-tale și să nu mai scrii astfel de minciuni în contra creștinilor altfel va fi dusă cercetare în contra d-tale.

Cu toată stima.”

- și nu iscălește omul.

„Acum să ne înțelegem: când faci un lucru și nu ai omenia să recunoști că e al tău, numai creștinește nu este. Eu o spun: nu e creștin cel ce mi-a trimis scrisoarea fiindcă vrea să rămână ascuns în tufă, și de acolo să amenințe.

Apoi, oricine ai fi frate, să-ți citești încă odată scrisul tău și să te gândești dacă un creștin adevărat poate să scrie așa către un preot. Eu nu te judec, dar te dau în judecata obștii, ca această obște cu bună credință să vadă odată mai mult cum lucrează pocăiții (duhul sectar) - și să fie o dovadă de întărire și pentru spusele mele din acel articol.

Atât acum. De ești unul din rătăciții care râvnesc încă să afle calea Adevărului, arată-te, vino la mine și voi încerca să ți-o luminez. Iar de ești fiul pierzării deja, Dumnezeu să Se îndure de tine și de sufletul tău, când vei avea să dai seamă la Judecată de el...”

Despre multele abateri de la calea Adevărului a unor astfel de oameni, - au apărut în scrierile păr. Iosif multe dovezi amare. Dar cauza tuturor abaterilor de la credință spre sectarism, se poate încadra în cele spuse de acest luminat om al lui Dumnezeu în articolul de mai jos:

Oastea Domnului și combaterea sectarismului

Despre combaterea sectarismului se vorbește mult și în multe feluri. Noi cu Oastea Domnului folosim în această combatere munca pozitivă: evanghelizarea.

Sectarismul nu este, în cele din urmă, decât o însetoșare religioasă după mai multă pășune duhovnicească. Când am dat sufletelor această pășune, ele nu mai pleacă să o caute în altă parte. Evanghelizarea este singura combatere cu succes a sectarismului. Combaterea negativă: batjocurile, apelarea la jandarmi, violențele, - duc tocmai la rezultatul contrar (de aceea noi nu le folosim).

În combaterea sectarismului, noi cu Oastea Domnului folosim chemarea cea dulce a Mântuitorului și pășunea cea sufletească. În felul acesta am atras în Oaste o mulțime de suflete care se pregăteau să plece în altă parte. Iată mai jos o pildă din cele multe ce ne vin:

„Scumpe părinte,

Eu, subsemnatul, cât și soția mea, am fost până în prezent în secta numită baptistă timp de 4 ani și aceasta nu pentru că aș fi fost în contra sfintei noastre Biserici Ortodoxe, ci din cauză că nu găseam o societate care să fie devotată Domnului.

Cu mare bucurie am aflat acum, prin cartea Intrați în Oastea Domnului că există această societate de oameni pocăiți ortodocși și de aceea venim cu rugămintea să ne primiți și pe noi, adică eu și soția mea în Oastea Domnului Isus. Noi promitem că vom fi credincioși și ne vom lupta să putem aduce și alte suflete în Oastea Domnului”.

Pentelei Cojocar și soția Domnica

Clirucica nr. 762 Cernăuți

Istoria va spune ce a făcut Oastea Domnului în direcția aceasta și tot istoria nepărtinitoare și mustrătoare va spune în câte locuri și câți au folosit această Oaste (și în ce fel) pentru combaterea sectarismului.

L. S. nr. 3 din 15 ianuarie 1928

Marile adevăruri Dumnezeiești sunt simple și puternice.

Marii oameni adevărați ai lui Dumnezeu care le-au primit aceste adevăruri direct de la Dumnezeu, le-au înțeles drept și le-au grăit limpede.

Dar după acești mari oameni adevărați de la început, diavolul și-a adus nu după multă vreme și pe marii lui prefăcuți care băgându-se între oameni și adevăr, zicând că îl explică, l-au complicat. Și spre nenorocirea lor și a omenirii, aceștia în loc de lumini au adus umbre și în loc să dărâme un zid au ridicat sute.

Astfel aceștia au făcut ca astăzi oamenii care ar trebui să se numească fericit și dulce cu un singur nume ceresc de creștini, - se numesc trist și amar cu zeci de nume lumești: ortodocși, catolici, protestanți, baptiști, adventiști, penticostali, - denumiri care în afară au pierdut sunetele Sfântului Nume al lui Hristos, iar înăuntru, în majoritatea lor au pierdut orice asemănare cu Duhul Lui (Rom. 8, 9).

În felul acesta Satana i-a învrăjbit într-atâta pe oameni de nu se mai pot apropia unul de altul. - Și i-a făcut să se urască în așa fel că umblă să se nimicească plini de ură unii pe alții tocmai în numele apărării Evangheliei și a vestirii Adevărului.

Iată cât de bine a înțeles acest adevăr păr. Iosif și cum atrăgea el atenția oamenilor asupra înșelăciunii diavolului:

„Se batjocoreau din Biblie.

Un lucru ciudat am văzut astă vară într-un sat. Într-o strânsură de oameni, doi creștini - un sectar și un alt credincios - se batjocoreau din Biblie.

- Voi sunteți prorocii cei mincinoși de la Matei cap. atâta și vers. atâta, zicea unul.

- Voi sunteți mormintele cele sparte de la Marcu cap. atâta și vers. atâta - răspunse celălalt.

- Tu ești orbul de la Ioan.

- Tu ești pomul cel uscat de la Ieremia!...

Și așa mai departe curgeau batjocurile biblice. Răsfoiau Biblia și se batjocoreau cu Cuvântul lui Dumnezeu.

Apropiindu-mă de ei, așteptau să mă bag și eu în discuția lor, dar eu astfel le-am răspuns:

- Dragii mei, dacă Isus Mântuitorul S-ar ivi în această clipă aici, apoi desigur ar lua biciul în mână și v-ar cârpi pe amândoi pentru că folosiți Cuvintele Lui spre a vă batjocori unul pe altul. Vă batjocoriți cu Cuvântul lui Dumnezeu. Acest lucru nu face parte din duhul Evangheliei Mântuitorului. Ascultând la voi, cei care nu cunosc Biblia își vor închipui că această Carte Sfântă este o carte de batjocuri.

Amintesc această întâmplare și pentru ostașii noștri din Oastea Domnului. Sunt unii oameni, mai ales între sectari, care stau gata numai de discuții și de certuri biblice, certuri care nu duc la nici un rezultat bun și la nici un folos sufletesc. Să ne ferim de aceste discuții nefolositoare, ascultând sfatul ap. Pavel: „iar de întrebările nebune și de sfezile cele pentru lege te ferește căci sunt nefolositoare și deșarte. De omul eretic, după una și a doua sfătuire, te ferește (Tit 3, 9-10). Adu-le aminte de aceste lucruri și roagă-i fierbinte să se ferească de certurile de cuvinte care nu duc la alt folos decât la pieirea celor ce le ascultă. Un rob al Domnului nu trebuie să se certe ci să îndrepte cu blândețe pe potrivnici în nădejdea că Dumnezeu le va da pocăința spre cunoașterea adevărului” (2 Tim. 2, 14-24).

Să ne ferim de discuțiile deșarte și nefolositoare. Noi, ostașii Domnului să ne vedem de zidirea noastră cea sufletească - și de lucrul Domnului. Prin râvna, prin apostolia și prin jertfelnicia noastră să facem să strălucească și să biruiască în lume adevărul și dragostea Evangheliei”.

L. S. nr. 9 din 26 februarie 1928

De acest gând nobil și sfânt a fost călăuzit acest om al lui Dumnezeu în toată viața și în toată mărturisirea lui, convins fiind că singură credința cea vie și sănătoasă poate îndrepta răul cel mare și poate vindeca rănile cele îngrozitoare pe care le-au făcut în suflete formalismul și sectarismul.

Am fost martor odată la o discuție a părintelui cu un astfel de suflet nenorocit de duhul sectar. Venise omul nu știu de unde și nu se oprise nici în librărie, nici la administrație ci pătrunsese până în odăița noastră de redacție unde lucram la o masă cu omul lui Dumnezeu, grăbiți să sfârșim la timp o muncă la foaia Isus Biruitorul.

Părintele scria și cerceta prin Biblie, adâncit în lucrul sfânt. Intrând omul, lăsă condeiul pe masă și îl întrebă cu bunătate cine este și de unde vine, așa cum făcea cu toți, plin de răbdare și de iubire. Mai ales că omul care venea se vedea că e un om foarte simplu:

- Sunt robul lui Hristos și vin să vă vestesc adevărul.

- Bine frate, - zise înțelegător părintele, - spune-ne ce fel de adevăr ne vestești.

- Să vă pocăiți, căci altfel veți pieri. Căci numai dacă vă pocăiți veți cunoaște adevărul. Și adevărul vă va face slobozi.

- D-ta ești slobod frate?

- Da, eu sunt slobod. Eu nu mai sunt robul crucii, al bisericii, al sfinților. Eu ascult acum numai de Dumnezeu și de nimeni altcineva. Dar voi sunteți încă tot în robia formelor.

- D-ta ne cunoști pe noi frate?

- Sigur că vă cunosc. Scrieți la gazetă că puțin aluat dospește toată plămădeala...

- Sărmanul de tine, îi zise întristat părintele de zădărnicia discuției cu el, adevărat că puțin aluat sectar a dospit rău toată plămădeala cea bună pe care o aveai în sufletul tău. Te rugăm să ieși și să ne lași în pace. Vremea noastră este atât de scumpă - și n-o putem pierde fără folos cu astfel de discuții.

După ce omul ieși spunând răstit Bună ziua, părintele privi trist și spuse:

- Sărmanele suflete, cum le-a otrăvit duhul sectar. Ce duh rău este și duhul acesta! Vom avea de luptat până la moarte contra lui. De ce a binecuvântat Mântuitorul pe copii? - Pentru că ei nu se laudă cu ce nu au și nu predică despre ce nu cunosc și nu înțeleg.

În sărbătoarea sf. Gheorghe (23 aprilie) a anului 1930, împreună cu frații ostași din Sadu, Tălmăcel și Sebeșul de Jos, Oastea din Sibiu în frunte cu păr. Trifa au făcut o frumoasă adunare în comuna Gura Râului din apropiere de Sibiu. Spunem ceva mai pe larg câteva lucruri despre această adunare pentru că cunoașterea lor va ajuta pe cititor să-și facă o dreaptă părere despre adevăr în multe învinuiri pe care le va întâlni mai târziu împotriva părintelui Trifa.

„...Din odăile redacției de la Sibiu - scria raportul adunării - am plecat o ceată mare de peste 60 de ostași și ostașe... cu steagul Oastei în frunte, în două autobuze. Ajunși în sat, ne încolonăm în rânduri 4 câte 4 și plecăm spre biserică cântând Hristos a Înviat. În fața bisericii mulțime de popor. Intrăm la vecernie. Slujește părintele locului I. Manta și părintele Trifa. În strană cântă ostașii Domnului.

După vecernie vorbește păr. Trifa despre Învierea Domnului în legătură cu nașterea din nou și viața cea nouă... În comună fiind câțiva rătăciți de sectari, părintele Trifa vorbește pe larg despre învățăturile Bisericii și a Sfintei Tradiții arătând pe ce povârniș apucă cei ce își schimbă credința. Amintește cu numele o comună unde 11 familii trecute la diferite secte, în decurs de 8 ani și-au schimbat credința tot la doi ani. Acuma au devenit aproape toți tremurători, - dar toate semnele arată că nu se vor opri nici aici. Oastea Domnului s-a înfiripat tocmai să ferească pe oameni de astfel de cumplite rătăciri. Oastea Domnului este un răspuns la insinuările sectare că numai ei nu beau, nu înjură, etc. Duhul sectar umblă să atragă sufletele oamenilor pe povârnișul schimbărilor de credință. Oastea Domnului îi atrage pe oameni spre Biserică și îi redă Bisericii ca membrii vii și luptători...”

L. S. nr. 18 din 4 mai 1930

Este nevoie mereu să ne întoarcem spre adevărurile curate și simple de la început, chiar dacă mai târziu aceste adevăruri nu ne sunt totdeauna și întru totul pe plac. Pentru că oamenii mari prin care Dumnezeu ne-a vorbit odată, trebuie să fie crezuți și ascultați mereu, chiar și în acele lucruri asupra cărora noi mai târziu am primit prea ușor o altă părere. Dacă felul lor de viețuire a fost și a rămas până la sfârșit o luminoasă și puternică pildă - toate cuvintele lor sunt adevăruri și îndemnuri pe care noi urmașii lor suntem datori să le ascultăm ca venind din partea lui Dumnezeu (Gal. 4, 14; 1 Tes. 2, 13; Evrei 13, 7).

Iată în privința aceasta un alt adevăr scris de păr. Iosif, cu privire la esența problemei de mai sus:

„...Biblia fiind Cartea lui Dumnezeu trebuie citită cu credință, cu rugăciune și cu ajutorul Duhului Sfânt, care este Autorul și Scriitorul ei... Biblia este o Carte scrisă pe înțelesul tuturor. Dumnezeu S-a îngrijit și aici ca hrana cea cerească din Biblie să fie la îndemâna tuturor. Biblia cuprinde cea mai ușoară hrană duhovnicească - pâine și apă. Cele mai multe și mai însemnate din învățăturile Scripturilor sunt spuse atât de ușor încât și copiii le pot înțelege. Dar - în Biblie sunt și mâncăruri duhovnicești mai grele: sunt și locuri mai greu de înțeles. Sunt locuri - mai ales unde e vorba de dogma de credință - pe care Sfinții Părinți le-au meditat o viață întreagă și au scris despre ele cărți întregi. Sunt locuri pe care soboare întregi le-au putut lămuri. Astfel de locuri nu se țin de priceperea noastră...

De câte ori vei da peste un loc greu din Biblie să zici: asta este o mâncare prea grea pentru mine, să trec mai departe căci slavă Domnului este aici în Cartea aceasta mâncare destulă.

Însă dureros, foarte mulți creștini care intră în școala cea mare a Bibliei, tocmai în greșeala aceasta cad: se opresc tocmai la locurile cele grele... Bag seama și aceasta este o ispită a diavolului.

Eu m-am gândit în mine că astfel de creștini sunt în asemănarea omului care mâncând pește, leapădă carnea și înghite oasele...

...În special sectarii au o deosebită atragere pentru mâncarea cea osoasă din Biblie. Îi vezi pe toate drumurile închirciți în oase și încercând să închircească și pe alții... Uitați-vă de pildă la mileniști în ce oase mari și ascuțite s-au înecat. Uitați-vă la toți sectarii cum se leagă tocmai de locurile pe care le-au lămurit Sf. Părinți și soboarele ecumenice. Pe semne Sf. Părinți și soboarele au greșit - și vin ei acum să rectifice dogme de credință. Asta-i o greșeală de care tot creștinul trebuie să se ferească. Nu pentru asta ni s-a lăsat nouă Biblia...

...Noi să citim în Biblie ca să aflăm în ea pășune și apă pentru sufletul nostru, pentru rodirea vieții noastre. Căci slavă Domnului Biblia este plină de astfel de locuri...”

Rev. „O. D.” nr. 1 din 25 decembrie 1929, pag. 8-9

Iată un alt cuvânt clar asupra adevărurilor de mai sus:

„...Prin unele părți s-a ivit o învățătură nouă care spune tot felul de lucruri închipuite despre lucrarea Duhului Sfânt. Așa numiții penticostali spun că Duhul Sfânt S-ar pogorî într-un chip deosebit asupra lor, provocându-le amețeli, aiureli, adormire și alte stări în care pot spune lucruri noi vorbind în limbi. Inochentiștii din Basarabia spun nici mai mult nici mai puțin decât că Duhul Sfânt S-ar fi întrupat într-un păcătos de pământean cu numele Inochentie.

Ce greșeli mari și ce hule la adresa Duhului Sfânt... să spui că El vorbește prin amețeli, prin somnuri și prin fel de fel de aiureli și scamatorii. Rătăcirea aceasta se ivise și pe vremea Sf. Părinți. Iată ce scrie un sf. părinte despre ea:

Unii atribuiesc Duhului Sfânt lucruri neadevărate făcându-L provocator de amețeli și aiureli în care spun că ei au parte de noutăți surprinzătoare și lucruri deosebite. Le place să vorbească mult despre așa numita lumină internă dar care de fapt este întunecime. Ei ridică aceste luminări obscure deasupra luminii Cuvântului lui Dumnezeu spunând că lor li s-au descoperit în somn sau vedenii, lucruri minunate... Asta ar însemna că pe ei Duhul Sfânt i-ar învăța mai mult decât stă scris în Sfânta Scriptură... Nimeni n-ar trebui să asculte astfel de învățături greșite... Chiar și unele suflete binecredincioase spun că ar fi avut astfel de descoperiri.

Nu se poate pune la îndoială, - Duhul Sfânt ne amintește desigur, cele spuse de Hristos. Dar numai pe acelea! Acela care îndrăznește să spună că lui, Duhul Sfânt i-a descoperit ceva ce nu se află în Biblie, acela este un mincinos. Duhul Sfânt nu trece niciodată peste Cuvântul scris, precum Însuși Mântuitorul a spus acest lucru: „căci El (adică Duhul Sfânt) va lua din ceea ce este al Meu - și aceea vă va vesti”. În nici o formă, Duhul Sfânt nu trece peste ceea ce a învățat Domnul Isus Hristos. Prin ajutorul Duhului Sfânt înțelegem ceea ce a învățat Mântuitorul Isus Hristos. Acesta este un principiu de mare însemnătate și trebuie respectat de tot creștinul căci va veni vremea când se vor ivi proroci mincinoși.

Cred că e de-ajuns ca să înțeleagă tot creștinul că așa numitul penticostalism este o mare greșeală și păcătuire împotriva Duhului Sfânt...”

Rev. „O. D.” nr. 7 din 9 februarie 1930, pag. 5

Un păstor adevărat nu se va îngriji numai de cea mai bună hrană pentru oile date în grija lui, ci va avea cea mai mare grijă și de păzirea lor de orice primejdie care le-ar amenința. Un păstor adevărat este și un păzitor al oilor sale, după cum spune David, icoana Bunului Păstor Isus.

Când Saul a zis lui David: „nu poți să te duci ca să te bați cu filisteanul acela căci tu ești un copil iar el este un om războinic din tinerețea lui” - David i-a zis lui Saul: „eu pășteam oile tatălui meu... Și când un leu sau vreun urs venea să-i ia un miel din turmă alergam după el, îl loveam și îi smulgeam mielul din gură. Dacă se ridica împotriva mea, îl apucam de falcă, îl loveam și îl omoram... așa am doborât leul și ursul. Și cu filisteanul acesta... va fi ca și cu unul din ei, căci a ocărât oștirea Dumnezeului Celui Viu” (1 Sam. 17, 33-36).

Cu un astfel de curaj s-a ridicat și păr. Trifa împotriva oricărei primejdii care amenința comoara duhovnicească a Oastei Domnului, pe Isus Cel Răstignit. Voluntariatul ei, dragostea și adevărul ei mântuitor.

Cele două trăsături ale unui păstor adevărat, s-au văzut din plin în viața și misiunea cerească a acestui mare și curajos om al lui Dumnezeu ca în viața păstorului David. Pe cât a fost el de plin de râvnă pentru a da hrana cea mai bună și mai gustoasă oilor încredințate lui de Tatăl Ceresc, - pe atâta a fost de curajos și de hotărât în apărarea turmei încredințate lui. Toiagul său de păstorire care era atât de blând când era vorba de călăuzirea oilor (Isaia 57, 18) devenea sabie îndrăzneață și neînduplecată, când era vorba de apărarea adevărului Oastei Domnului.

Sabia Cuvântului era tot atât de tăioasă în mâna și în gura lui când era vorba de apărarea adevărului atât împotriva vrăjmașilor dinăuntrul Bisericii cât și împotriva celor din afara ei. Nu s-a temut să se ia la luptă cu nici un leu, cu nici un urs, - punându-și în primejdie totul, numai spre a-și împlini cu credincioșie isprăvnicia ce i se încredințase de către Domnul, isprăvnicie despre care era bine încredințat că o primise prin descoperire Dumnezeiască (Gal. 1, 11-12) - și nu prin încredințarea vreunui om.

Mai târziu când vor veni marile lupte cu duhul filisteanului care umbla să ucidă duhul Oastei, - el va arăta cu un curaj biblic ce cumplită și ce nobilă este lupta pentru adevăr, când dragostea pentru Hristos și pentru ai Lui te însuflețește. Ce eroic înfruntă orice primejdie acela care are curată și înaltă conștiința misiunii sale sfinte, a datoriei și a răspunderii acestei misiuni. Din cele de până acum - și mai ales din cele ce vor veni, se va vedea în ce mare măsură acest mare sfânt a fost și un mare erou...

Iată în continuare un alt semnal de alarmă împotriva primejdiei dinafară pentru credința sănătoasă și pentru duhul adevărat al Oastei:

„Duminică, în 23 februarie 1930, Oastea Domnului din Sibiu a avut cea dintâi ieșire în afara orașului, cu Cuvântul viu... Am ieșit în comuna Sadu... Am fost primiți cu toată dragostea. Îndată ce s-a tras clopotul de vecernie... am intrat cu toții în biserică... Au slujit părintele locului D. Bunea și părintele Iosif Trifa... Foarte frumos și înălțător au cântat în strană ostașul I. Lupu din Sibiu și ostașii din Sadu...

Ieșind din biserică am tras la școală. Aici era un popor întreg. Sala școlii, oricât de mare era, nu putea cuprinde mulțimea ce se adunase... Începe programul. Corul Oastei din Sibiu cântă Împărate Ceresc. Vorbește apoi păr. Trifa despre scopul venirii noastre, despre rosturile Oastei Domnului, încheind cu o istorisire despre cum se înrolau soldații în vremile de demult, pe vremea împărăției austriece, - cu o foarte potrivită asemănare și aplicare la înrolările în Oastea Domnului... apoi a mulțumit celor care ne-au primit.

Se face rugăciunea de deschidere.

Încep cântările și declamările. Cântă alternativ Oastea din Sibiu și Oastea din Sadu. Un fel de întrecere duhovnicească înălțătoare de suflet... Începe Oastea din Sibiu cu Pe-al nostru steag e scris iubire cântată pe voci. Un copil declamă frumos. Urmează Oastea din Sadu cu altă cântare - și iarăși declamă micul și cumintele ostășel I. Hanea... toate declamările sunt gustate cu bucurie de către toți. Urmează corul din Sibiu cu cântarea Veniți din toate unghiurile țării - și o declamare... Se cântă pe patru voci: O, ce valuri de-ndurare. Lumea lăcrimează. Părintele Iosif ține o scurtă cuvântare pornind de la cuvântul: Vă rugăm fierbinte... împăcați-vă cu Dumnezeu, prin Sângele Crucii Fiului Său (2 Cor. 5, 18-20)...

Părintele Iosif tâlcuiește Evanghelia duminicii cu Judecata din Urmă stăruind asupra Mijlocitorului și Apărătorului nostru Isus Hristos... În comună fiind și câțiva sectari mileniști, păr. Trifa vorbește despre rătăcirea milenistă... scoțând din bagajul său o grămadă de cărți mileniste și arătând în ele negru pe alb grozava lor rătăcire de la credință... Poporul rămâne îngrozit citindu-le din aceste cărți ce fel de hule i se aduc învățăturii despre Sfânta Treime, despre Dumnezeirea Mântuitorului și altele... I se pune pe suflet poporului să se ferească de rătăcirile de credință...

Urmează iarăși câteva cântări apoi o chemare pentru întoarcerea la Dumnezeu... Trecuseră patru ceasuri într-o încăpere supraîncărcată cu un popor ce stase în căldură și înghesuială, dar sorbind cu nesaț Cuvântul Domnului, cu o foame și cu o sete după cum scrie la Amos 8, 11.

Au fost și împotriviri, dar Domnul a biruit.

Rev. „O. D.“ nr. 10 din 2 martie 1930

Am redat ceva mai pe larg această adunare și cu un alt scop, anume acela de a se vedea cum erau îndrumate adunările Oastei de la început de către chiar părintele Iosif. Și să se vadă că atunci când putea, părintele Iosif oricât de ocupat era, își făcea timp să meargă și în misiunile dinafară, în vestirea cu graiul a Cuvântului Sfânt printre cei dinafară.

Și să mai vadă și faptul că acei care vor spune mai târziu că părintele Iosif n-a slujit ca preot la altar din cine știe ce motive ascunse - vor spune o minciună.

Acest mare om al adevărului n-a mințit niciodată în tot ce a spus sau a scris el.

Acest om al conștiinței n-a înșelat niciodată și n-a fost un fățarnic. N-a spus niciodată într-un fel, iar apoi să facă în alt fel. În tot ce a gândit și în tot ce a făcut a fost adevărat și credincios.

De aceea este vrednic pe totdeauna de crezare și vrednic de urmat de către toți. Toți cei care au fost chemați și rânduiți de Dumnezeu să afle calea Domnului și să-și câștige mântuirea sufletului lor prin Lucrarea Oastei Domnului, au datoria Dumnezeiască să asculte în totul și să urmeze în totul pentru totdeauna pilda și cuvântul arătat lor de către Însuși Duhul lui Hristos, prin acest om ales de El și trimes înaintea noastră, prin care El Însuși ne-a grăit.

De aceea și oricine va veni - mai curând sau mai târziu - să adauge sau să scadă ceva din cele spuse de el, denaturând în vreun fel ceea ce a vrut sau a gândit el, - se face vinovat în fața lui Dumnezeu și a gândului pe care l-a avut El cu această Lucrare.

După cum acest om a dovedit cu viața și cu jertfa lui că a fost curat în tot ce a făcut și vorbit, - va fi dator față de Dumnezeu să fie curat și oricare alt om, care va mai veni vreodată și va intra în munca lui, spre slujirea lui Isus Hristos.

Dar despre marea luptă împotriva duhului formalist care s-a năpustit ca un leu furios împotriva Oastei, sau despre primejdiile duhului sectar care s-au furișat mereu ca un urs prefăcut și lacom spre fagurii acestei sfinte Lucrări - va trebui să mai vorbim și în alte capitole viitoare.

Pentru că aceste două duhuri și-au așezat cursele lor ucigașe pe tot de-a lungul drumului Oastei. Și multe suflete dintre cele mai alese ne-au căzut - și ne mai cad încă în prăpăstiile lor pierzătoare. Asupra acestora va trebui să avem totdeauna vegherea trează și lupta încordată, - așa cum ne-a învățat Domnul prin omul Său pe care l-a trimes special la noi și între noi și ca o învățătură și ca o pildă...

„Iubiții mei frați - striga părintele Iosif la zece ani de Oaste, gândindu-se că leul și ursul care furau mielul lui David închipuiau cele două duhuri potrivnice Oastei - grijiți să nu vi-L fure pe Isus Cel Răstignit...”

- Iubiții mei frați, strig și eu azi, la 10 de ani de Oaste când leul și ursul se năpustesc tot cu aceeași înverșunare atât dinăuntru cât și dinafară să ni-L fure din turmă, din Oaste, din adunare, din inimă, tot pe Mielul Cel Scump, pe Isus Cel Răstignit.

Iubiții mei frați, grijiți, - căci iată cât prăpăd a făcut în turma noastră atât leul cât și ursul la fel de ucigași ai Duhului. Uitați-vă cu ce pustiire sufletească au mai rămas acei frați în adunarea cărora au pătruns cei doi vrăjmași ai Mielului-Isus. Uitați-vă ce se petrece acolo unde aceste două fiare sfâșie unitatea cea dulce, sfâșie părtășia cea scumpă a Duhului Sfânt, dintre frați.

Iubiții mei frați păzitori, fiți treji și luptați și voi ca David împotriva acestor fiare. Nimiciți-le, și salvați pe Mielul Frățietății Oastei, pe Isus Cel Răstignit, din gurile lor.

Iubiții mei frați, ascultați la strigătul părintelui nostru Iosif și aduceți în mijlocul turmei iarăși pe Mielul, până nu veți pieri cu toții înghițiți unii de leu și ceilalți de urs...

Slăvit să fie Domnul.

Întrucât trupul bisericii este unit, diavolul nu poate găsi intrare decât făcând dezbinări.

Astfel prin duhul dezbinării el se furișează înăuntru și pe urmă vin smintelile.

Așa că smintelile vin din dezbinări și vai aceluia prin care vin.

Sf. Ioan Gură de Aur - Omilia Romani

Nici sângele martiriului nu poate să șteargă păcatul de a dezbina pe frați.

Sf. Ciprian