Cap. 17 - Lupta cu leul, lupta cu ursul...

Printre semnele vremilor din urmă, spun Sfintele Scripturi că vor fi atât slăbirea credinţei adevărate cât şi înmulţirea credinţelor dezbinătoare de fraţi şi de Biserică.

Împreună cu războaiele, cu tulburările, cu cutremurele de pământ, cu bolile şi cu toate celelalte semne ale apropierii Sfârşitului, profeţite de Mântuitorul nostru Isus Hristos, plaga dezbinărilor şi potopul învăţăturilor felurite, începu să se abată asupra omenirii odată tot cu primul mare război.

Frământările aduse de marele război au schimbat nu numai stările dinafară a ţărilor ci şi stările dinăuntru ale oamenilor.

O mai mare sete şi foame după Cuvântul lui Dumnezeu se trezi în suflete - iar această dorinţă făcu pe oameni să caute ceva mai adânc şi ceva mai mult. Era ceva de la Dumnezeu în trezirea acestui dor sfânt. Duhul Sfânt sufla peste sufletele oamenilor şi le făcea să dorească după aflarea mântuirii. Nesiguranţa lucrurilor din lume, făcea pe oameni să caute pacea şi siguranţa lor în Dumnezeu.

Ce mare datorie avea Biserica atunci să vină în întâmpinarea acestei foame şi sete duhovniceşti, împărţind din belşug mulţimilor pâinea şi apa cea vie a Cuvântului Ceresc. Cuvântul lui Dumnezeu este viu şi lucrător. El are mereu putere nouă şi har nou. El oferă mereu mijloace noi şi metode noi, pentru stările mereu mai noi prin care trece omul şi omenirea. Dar Biserica şi mai marii ei n-au înţeles totdeauna acest mare adevăr. S-a mulţumit de sute de ani cu un tipar vechi, cu nişte forme statice, cu nişte metode bune cândva şi vii, - dar în vremile noi şi în stările noi ale omenirii de azi în continuă transformare, acestea nu mai erau de-ajuns.

Acei oameni ai Bisericii care înţelegeau acest mare imperativ al vremii, această mare trebuinţă a sufletelor, această mare ocazie a Evangheliei, - erau însă prea puţini. Toţi lucrătorii Domnului trebuiau atunci să iese cu toată puterea la semănatul grâului sfânt în ogorul sufletesc al oamenilor arat de frământările şi necazurile războiului. Dar aceşti lucrători în cea mai mare parte a lor - dormeau. Dormeau în lene şi în ispite, dormeau în lăcomie şi în afaceri lumeşti, dormeau în politică, dormeau în păcatele veacului...

Atunci a venit vrăjmaşul cel harnic care nu doarme - şi a început să semene el în acest ogor pregătit. A început să semene tot felul de învăţături de la cele mai mult primejdioase până la cele mai puţin...

Multe căi pot părea omului bune, - spune Sfântul Cuvânt al lui Dumnezeu, - dar pe urmă se văd că duc la moarte (Prov. 14, 12).

Prin noutatea lor, aceste învăţături au prins uşor, căci fiii veacului acestuia sunt mai înţelepţi decât fiii luminii (Luca 16, 8). Cel rău ştie să se folosească în scopurile lui de marile prilejuri, mult mai înţelept decât greoii slujitori ai binelui. Lucrătorii Evangheliei se trezesc abia când văd ogorul plin de neghină. Şi nici nu ştiu când a fost semănată fiindcă ei dormeau, o văd numai când a crescut mare.

Noi nu vom spune niciodată că toţi acei care apără forma sunt greşiţi. Dacă au un cuget curat, ei vor ajunge să afle şi Miezul.

Noi nu vom spune niciodată că toţi cei care mărturisesc pe Hristos într-un fel evanghelic deosebit în forma sa dinafară de al nostru - sunt lucrători ai vrăjmaşului.

Suntem adânc încredinţaţi că mulţi dintre ei sunt nişte minunaţi copii ai lui Dumnezeu care au adus pe calea mântuirii multe suflete.

Dar nici nu vom putea spune niciodată, că sub orice motiv ar fi făcută, dezbinarea credinţei este după voia de Dumnezeu. O dezbinare trebuie să vină. Dar o dezbinare de către păcat, nu o dezbinare de către credinţă!

Dacă în Biserica Domnului lucrurile ajung la un moment dat într-o stare rea, atunci cei care văd răul şi doresc binele nu trebuie să lovească în învăţătura care este bună, ci să lovească în călcătorul ei, în păcatul celor care nu trăiesc ci calcă această învăţătură. Trebuie luptat nu împotriva a ceea ce este bun şi rămâne veşnic bun în biserică, ci împotriva a ceea ce este rău în ea, cum a făcut Mântuitorul (Luca 19, 45-46). Păcatul trebuie să iese afară din biserică, nu cei care luptă contra lui.

Este sigur că nu e uşor să lupţi împotriva păcatului care a prins nişte rădăcini atât de adânci şi atât de întinse. Dar tot atât de sigur este şi că dacă doi sau trei se unesc şi luptă în numele lui Hristos - ei până la urmă tot vor învinge.

În acest punct este rostul Oastei Domnului.

Dar în acest punct stă şi marea greşeală pe care au făcut-o şi o fac mulţi din cei care caută şi care vestesc mântuirea lui Hristos. Fac binele acesta rău. Doresc să împlinească porunca lui Dumnezeu, dar împlinirea acestei porunci o fac cu preţul unei călcări tocmai a ei.

Ţinta poruncii este dragostea - spune Sfânta Scriptură. Dragostea care vine dintr-o inimă curată, dintr-un cuget bun şi dintr-o credinţă neprefăcută. Dar unii s-au depărtat de acestea şi au rătăcit... ei vor să fie învăţători ai Legii - şi nu ştiu nici măcar ce spun şi ce urmăresc... (1 Tim. 1, 5-7).

Dragostea lui Hristos ne strânge cu ai noştri şi ai Lui - nu ne împrăştie de ei (2 Cor. 5, 14). Dragostea lui Hristos ne uneşte cu fraţii noştri - nu ne desparte de ei (Evrei 10, 24). Dragostea lui Hristos ne păstrează în biserica noastră, nu ne scoate din ea (Matei 18, 17; Efes. 5, 23; 1 Tim. 3, 15).

Aşa ar fi trebuit să facă ei voia lui Dumnezeu, cu toţii. Acolo unde au fost aşezaţi de El! Sarea trebuie să stea acolo unde a fost pusă. Lumina trebuie să lumineze acolo unde a fost aprinsă. Pomul trebuie să aducă roade acolo unde a fost răsădit. Iar credinciosul trezit de Duhul Sfânt trebuie să mărturisească acolo unde a fost născut.

Dacă învăţătorii păcătuiesc, nu învăţătura e vinovată, ci vinovaţi sunt cei care o calcă. Acei oameni care se trezesc la mântuire trebuie să părăsească păcatul, iar nu Biserica. Ea este Casa lui Dumnezeu cea adevărată. Ea este aceea care are în ea învăţătura şi darurile mântuitoare de la început. Acei ce doresc mântuirea trebuie să părăsească nu credinţa ci păcatul. Trebuie să lupte ca să iese din Biserică răul care s-a strecurat în viaţa celor care au ajuns în slujba Domnului, nu să lupte împotriva ei, care este Casa lui Dumnezeu.

Dar dacă cei care dorm în formalism fac un păcat, - mulţi din cei care se trezesc din el fac două. În primul rând părăsesc Calea cea care trebuie să le rămână una şi pe totdeauna. Iar în al doilea rând croiesc alte căi lăturalnice care măresc răul prin ura confesională, prin bârfiri şi judecăţi răuvoitoare, prin certuri de partide şi de interes aţâţătoare de pizmă şi de porniri vinovate.

Duhul acelor dezbinări, este duhul sectar.

Omul acelor certuri vinovate este sectarul.

Şi partida acelor interese potrivnice voii lui Dumnezeu, potrivnice poruncii Evangheliei, stricătoare a unităţii curate şi semănătoare a urii între fraţi, - îngustimea aceasta intolerantă şi crudă, - aceasta este secta. Aceasta este neghina. Aceasta este semănătura vrăjmaşului în Biserica Domnului şi în ogorul lui Hristos. Căci duhul acesta, omul acesta şi partida aceasta face pretutindeni răul iar nu binele.

Împotriva acestui fel rău şi neevanghelic de vestire a Evangheliei - s-a ridicat Oastea Domnului, mărturisind trezirea naşterii din nou şi trăirea cea vie pentru Hristos - în Biserica şi în credinţa noastră strămoşească.

Părăsim păcatul nu învăţătura.

Ieşim din lume nu din biserică.

Ne lepădăm de Satana nu de credinţă.

Ne schimbăm inima nu confesiunea.

Şi stricăm obiceiurile rele nu pe cele bune.

Dacă ne-am ridicat împotriva literei care omoară Duhul, ne ridicăm şi mai hotărâţi împotriva rătăcirii care de asemenea Îl omoară.

Lupta aceasta n-a fost uşoară. Oamenii interesului şi leneviei dinăuntrul bisericii, supăraţi de lumină, se repezeau s-o nimicească. Oamenii interesului dezbinării din afara Bisericii - tot aşa.

Şi astfel între aceste două tabere din care unii Îl vestesc pe Hristos din duh de ceartă iar alţii din slavă deşartă - Lucrarea cea sănătoasă a lui Dumnezeu, trebuie să-şi ducă lupta pentru Adevărul mântuitor sub tot felul de lovituri ale acelor două feluri de potrivnici. Prin amândouă aceste duhuri, vrăjmaşul caută să înăbuşe mişcarea cea sănătoasă trezită şi însufleţită de Duhul Domnului.

Amândouă aceste partide şi aceste două duhuri, ale formalismului şi ale sectarismului, între ele se urăsc de moarte unul pe altul, dar împotriva Duhului curat al Oastei Domnului aceste două duhuri se unesc. Formalismul comod şi decăzut bârfeşte Lucrarea Domnului numind-o sectă. Iar sectarismul îngust şi interesat o bârfeşte numind-o formalism... Numai fiii lui Dumnezeu, atât din o parte cât şi din alta o văd ca pe puterea Duhului Sfânt care aduce mântuirea tuturor acelora care o caută, în felul cel minunat pe care l-a vestit sf. ap. Pavel, sf. Ioan Gură de Aur şi toţi Sfinţii Părinţi şi martiri ai Bisericii până astăzi.

În misiunea aceasta grea, pe calea aceasta îngustă, Oastea Domnului a avut de la începutul ei de dus o luptă uriaşă şi neegală. Era ca un miel care avea de luptat cu un leu şi cu un urs. Amândoi aceşti vrăjmaşi se puteau folosi de orice fel de arme împotriva Oastei - şi le şi foloseau. Dar ea nu putea folosi împotriva lor decât armele nevinovăţiei şi ale Duhului.

Aceste două duhuri potrivnice al formalismului şi al sectarismului, au fost de la început cei doi mari vrăjmaşi duhovniceşti împotriva cărora Domnul a ridicat Oastea Sa. Aceştia sunt şi rămân primejdiile şi nenorocirile Oastei. În prăpastia celui de la stânga şi a celuilalt de la dreapta, au şi căzut şi cad încă foarte mulţi din cei care au pornit pe calea sănătoasă de mijloc, adevărată şi mântuitoare dar foarte strâmtă printre aceste două prăpăstii.

Omul lui Dumnezeu prin care Domnul şi Mântuitorul nostru Isus Hristos a iniţiat Lucrarea cerească a Oastei Domnului a înştiinţat mereu despre primejdia acestor două prăpăstii şi a luptat mereu împotriva acestor două duhuri nimicitoare de statornicie, nimicitoare de unitate, şi până la urmă nimicitoare de mântuire.

Iată un exemplu despre cum ducea păr. Iosif lupta împotriva formalismului lipsit de putere şi gol de conţinut. Tot ce a spus el în privinţa aceasta se poate rezuma în exemplele pe care le redăm mai jos:

„...Temeiul şi temelia mântuirii noastre este Isus Cel Răstignit. Toate Scripturile ne spun acest lucru (Ioan 3, 16; Fap. Ap. 4, 12)... A căuta mântuirea în afară de acest Izvor al mântuirii înseamnă a pierde vremea şi a pierde mântuirea... A căuta mântuirea fără Isus Cel Răstignit este a încerca să faci pâinea fără făină... E o slăbiciune generală a creştinilor de azi de a-L lăsa afară pe Isus Cel Răstignit din frământările mântuirii lor... Diavolul e şiret mare. El lasă creştinilor frământările mântuirii, el lasă creştinilor toate rânduielile, toate obiceiurile, toate formele. El îşi bate capul doar cu un singur lucru: să le fure făina din pâine, să le fure mierea din fagure, să-L fure pe Isus Cel Răstignit din frământările mântuirii lor.

Se zice că nicăieri nu doarme mai liniştit diavolul decât acolo unde se păstrează cu sfinţenie toate rânduielile şi datinile, dar lipseşte Isus Cel Viu, viaţa şi puterea din El... De aceea sf. Pavel Îl apără cu atâta îndârjire pe Isus Cel Răstignit faţă de litera legii, faţă de păzirea poruncilor. Astfel de luptători se cer şi azi. Căci ispititorul parcă aici a făcut cele mai mari ravagii sufleteşti... Şi le-a făcut chiar acolo unde Isus Cel Răstignit trebuia apărat mai cu hotărâre.

Eu mă uit spre pildă şi la biserica romano-catolică şi văd un lucru care mă doare. Cultul exagerat ce s-a făcut şi acolo în timpul din urmă cu sf. Tereza, este o mare greşeală. Citesc foaia lor Lumina Creştinului din Iaşi - şi în fiecare număr se publică nume şi daruri de bani de la cei ce spun că sf. Tereza i-a mântuit din fel de fel de necazuri şi vor ajutorul ei. „Trimit 200 de lei pentru ajutorul ce mi l-a dat sf. Tereza de am scăpat de un mare necaz” - scrie unul. „Trimit 100 de lei să-mi ajute în dorinţa pe care o am - scrie altul - rezervându-mi dreptul să întregesc suma aceasta, dacă îmi va ajuta”. Un adevărat târg. Eu de câte ori citesc această urâtă pagină îmi vine să plâng şi să zic ca sf. ap. Pavel: dacă oamenii se pot ajuta şi mântui în felul acesta, apoi în zadar a murit Hristos (Gal. 2, 21). Jertfa Lui este de prisos. ...Noi însă Îl vom vesti mereu numai pe Isus Cel Răstignit, oricâte împotriviri se vor ridica împotriva noastră... Căci ştim şi credem că numai în Numele Lui şi în puterea Crucii Lui este viaţă şi mântuire adevărată...”

„Ceva despre Credinţă”... O. D. nr. 40 din 2 octombrie 1932

Cu câţiva ani mai târziu, când lupta între Duhul care dă viaţă şi litera care omoară ajunsese la cea mai înverşunată formă în istoria Oastei Domnului, cuvântul testamentar al păr. Iosif a răsunat ca un îndreptar şi ca un legământ de foc. În mijlocul a sute de fraţi veniţi din toată ţara la marea adunare de Rusalii de la Sibiu în anul 1935, el exprima limpede cu toată durerea dar şi cu toată hotărârea adevărata esenţă a luptei Oastei Domnului în Biserică şi tot rostul ei mântuitor, - în cele de mai jos:

„...Oastea Domnului nu este ceva nou. Ea este una din frământările mântuirii pe care le vedem în Sfintele Scripturi. Şi în special Oastea este una din frământările vieţii primilor creştini. Ca şi viaţa primilor creştini Oastea este opera Cincizecimii... Ea a ieşit din lucrarea şi revărsarea Duhului Sfânt. De aceea i-am şi ales ca praznic special Praznicul Duhului Sfânt. În istoria mântuirii neamului omenesc Cincizecimea este un hotar de viaţă nouă. Golgota a iscălit zapisul împăcării noastre cu Dumnezeu, iar Cincizecimea i-a pus pecetea Duhului Sfânt. Cincizecimea a dat pe primii creştini, pe creştinii cei adevăraţi. Şi aceştia împreună - apostoli şi credincioşi - au format Biserica cea adevărată, Biserica cea vie, Biserica Duhului Sfânt.

Cincizecimea a adus în lume dragostea şi frăţietatea primilor creştini. Nu este ceva mai minunat decât să citeşti prin Faptele Apostolilor viaţa primilor creştini, rămaşi după Ziua Cincizecimii... (Fap. Ap. 2, 41-47 şi 4, 31-35).

Şi Cincizecimea a mai făcut ceva. Mântuitorul a aflat în lume litera legii. Puterea literei legii ajunsese la culme - ca să zic aşa - atunci când L-a răstignit pe Fiul lui Dumnezeu. Cincizecimea a omorât această literă şi a slobozit în lume Duhul.

Se ridică însă şi aici marea întrebare: de ce n-a rămas până la sfârşit această operă a Duhului Sfânt? De ce n-a rămas până la sfârşit Cincizecimea în viaţa creştinătăţii? Căci doar nu se poate tăgădui adevărul că s-a dus demult-demult traiul şi viaţa primilor creştini. Creştinătatea de azi pusă faţă în faţă cu viaţa şi creştinătatea din Faptele Apostolilor - este ceva necunoscut... e tocmai ca şi omul cel viu pus alături de omul-schimonositură, care se împlântă prin semănături pentru a speria cu el ciorile.

Întrebarea de ce a slăbit viaţa primilor creştini nu e greu de dezlegat. Creştinismul a ajuns acolo unde este azi pentru că creştinii n-au rămas în duh ci rând pe rând s-au întors iarăşi la literă. În viaţa creştinătăţii în istoria mântuirii s-a dat şi se dă o mare bătălie între duh şi literă, între creştinismul cel gol şi între creştinismul cel plin de Duhul Sfânt.

Creştinii cei dintâi câştigaseră cu totul această luptă, biruiseră cu totul litera. Dar în scurgerea vremii, încetul cu încetul litera a început iarăşi a omorî duhul... creştinii s-au întors iarăşi la literă, la acele începuturi slabe şi sărăcăcioase cum le numeşte sf. ap. Pavel. Încă pe timpul ap. Pavel vedem o luptă îndârjită între duh şi literă. Litera prinsese iarăşi putere... şi pe urmă litera a biruit. Creştinismul s-a golit de duh şi s-a umplut iarăşi de literă.

Foarte bine, - va zice cineva, - dar Biserica a rămas! Da, e adevărat, Biserica cea întemeiată în Ziua Cincizecimii a rămas şi va rămâne până la sfârşitul veacurilor. Dar răul este că rând pe rând Biserica şi-a pierdut tot mai mulţi şi tot mai mulţi din copiii ei cei duhovniceşti, din copiii ei cei adevăraţi.

Zice sf. ap. Pavel: Nu ştiţi că trupul vostru este Biserica Duhului Sfânt care locuieşte în voi? (1 Cor. 6, 19). ...Ei bine, tocmai această Biserică, Biserica Duhului Sfânt din noi, a slăbit şi s-a stricat în curgerea vremii... Creştinii duhovniceşti au început a deveni lumeşti... Iar din «biserica» lor a fugit Duhul Sfânt şi s-a aşezat duhul lumesc. A zburat Porumbelul şi s-au aşezat ciorile păcatului. Litera şi lumea au omorât duhul. Astfel că despre mulţi creştini s-ar putea zice: voi sunteţi biserica duhului veacului acestuia.

Şi fireşte că odată cu aceasta s-a resimţit şi a slăbit şi biserica, pentru că Biserica o formează copiii ei cei vii, fiii ei cei duhovniceşti.

Aici intră rosturile Oastei şi istoria Oastei. Noi ostaşii Domnului am fost învredniciţi de Domnul ca să fim cercetaţi cu Duhul Lui Cel Sfânt. Un vânt ceresc a suflat peste noi şi ne-a trezit la o viaţă nouă. O Cincizecime ne-a născut din nou cu putere şi ne-a trezit ca pe primii creştini. Noi eram morţii din văile lui Ezechiel. Ne omorâse litera şi păcatul. Iar din moartea aceasta ne-a înviat numai suflarea Duhului Sfânt. Duhul Sfânt a făcut din noi fraţi şi surori. Duhul Sfânt a înviat între noi trăirea şi frăţietatea din viaţa primilor creştini. Duhul Sfânt a făcut adevărate minuni cu noi.

Biserica ar trebui să se bucure de această revărsare căci ea s-a întărit prin această minune. Şi nu ne putem închipui că Biserica ar putea să urască pe cei mai buni copii ai ei. Ne îngrozim şi numai la gândul că ar putea să se împlinească cele de la Ioan 9, 25, să fie alungaţi tocmai cei ce strigă: orbi eram şi acum vedem!

Multe biruinţe a făcut Oastea Domnului, dar cea mai mare eu socot că este lupta ce a dat-o cu litera. Din creştinii de literă a făcut creştini de duh. Din creştini de nume a făcut creştini de faptă.

Şi lupta aceasta iubiţii mei nu e gata. Ea se dă încă cu furie, căci Satana tot aici se învârte: ca să fure Duhul din Oaste. Să fure miezul ca să rămână numai găocile. Iubiţii mei, în frământarea de acum din Oaste eu văd bătaia dintre duh şi literă. Marea bătălie se dă azi la punctul acesta: o va birui pe Oaste litera, sau o va birui ea pe literă! La punctul acesta cădem sau biruim. La punctul acesta va cădea Oastea sau va birui. Va rămânea sau va pieri. Oastea va trăi şi va birui numai până ce va sta sub suflarea şi revărsarea Duhului Sfânt. Când va zbura din ea Porumbelul acesta, Oastea şi-a sfârşit viaţa. Va rămânea în ţara aceasta mai mult doar ca o „societate”.

Iubiţii mei, eu mulţumesc lui Dumnezeu că pe mine un vas slab şi nevrednic, m-a folosit Domnul în lupta aceasta. Şi dacă în lupta aceasta mi-am pierdut liniştea, mi-am pierdut averea, mi-am pierdut viaţa, - nu-mi pare rău, ci dau slavă lui Dumnezeu, şi până la ultima mea suflare voi lupta ca să biruie duhul.

În şcoala apostolului Pavel am învăţat ca să-L apăr cu îndârjire pe Isus Cel Răstignit, faţă de litera legii. Şi până la sfârşit Îl voi apăra. Şi dacă în lupta aceasta mi se cere să dau şi preţul vieţii, sunt gata să-l dau oricând.

Voi striga şi pe fraţii mei de la fronturi să stea şi ei în lupta aceasta până la sfârşit, făcând strajă cu toţii în jurul lui Isus Cel Răstignit. Să nu ne fure Satan pe Isus Cel Răstignit. Să nu-L pierdem pe Isus Cel Răstignit...

...Şi dacă în acest război ceresc ni se cer şi jertfe, dacă suntem prigoniţi şi urâţi, - noi să dăm slavă lui Dumnezeu. Acestea sunt o mărturie că suntem cu adevărat pe câmpul de luptă al Domnului. Să luptăm până la sfârşit pe acest câmp de luptă ca să dobândim pe urmă cununa vieţii celei veşnice...”

(Din cuvântarea păr. Iosif ţinută la Rusalii în adunarea O. D. din Sibiu - Isus Biruitorul nr. 26 din 23 iunie 1935)

Aceasta era misiunea Oastei în biserică - şi tot aceasta a fost şi cauza pentru care a fost şi va fi ea nesuferită de oamenii literei. De oamenii uscaţi şi morţi în nişte forme cu înfăţişare de evlavie dar fără viaţă creştină, fără roadele Duhului Sfânt, fără Hristos Cel Viu şi Mântuitor.

Dar precum a luptat Oastea de puternic şi de hotărât împotriva duhului formalist, împotriva acestui „duh al literei” din Biserică, spre a turna în formele cele frumoase ale învăţăturii adevărate viaţa cea sănătoasă şi lucrătoare a unei credinţe rodnice prin Duhul Sfânt, - tot aşa de puternic şi de hotărât a avut de luptat Oastea Domnului şi împotriva duhului sectar. Împotriva acelui duh de rătăciri şi dezbinări care se năpustea împotriva Bisericii vii şi împotriva Adevărului mântuitor cu tot atâta furie ca pe vremea sf. ap. Pavel.

Într-adevăr când citeşti despre lupta cea plină de hotărâre şi de durere pe care au dus-o sfinţii apostoli încă de la început împotriva acelor „vânturi de învăţături, prin viclenia oamenilor şi prin şiretenia lor în mijloacele de amăgire care purtau pe unii fraţi încoace sau încolo”, ca pe nişte corăbii fără cârmă, ca pe nişte copii fără minte (Efes. 4, 14-15) - îţi vine să te întrebi cu amărăciune: cum pot unii să treacă aşa de repede de la Cel care i-a chemat prin harul lui Hristos (Duhul Sfânt) - la o altă evanghelie (Gal. 1, 6).

Împotriva acestor tulburători şi dezbinători ai fraţilor, ai adunărilor, ai Bisericii Domnului au avut de luptat toţi sfinţii apostoli, adică toţi cei care doreau Biserica cea vie plină de roadele Duhului Sfânt, - şi care luptau pentru ea. De la prima Epistolă şi până la ultima, prin tot Noul Testament trece ca un fir roşu lupta aceasta împotriva credinţelor rătăcite şi rătăcitoare.

Vrăjmaşul mântuirii este foarte viclean. După ce îl scapă pe om din laţurile literei moarte, el îi pune în cale laţul învăţăturilor dezbinătoare şi străine, cele două duhuri nimicitoare care pândesc şi dintr-o parte şi din alta calea mântuirii, care sunt în slujba aceluiaşi vrăjmaş. Când omul se trezeşte din moartea literei, când sufletul o ia pe calea cea vie, pe urmele Domnului Isus, pe drumul trăirii cu fapta şi cu adevărul în slujba Evangheliei în Biserica cea care este Casa lui Dumnezeu, Stâlpul şi temelia Adevărului (Matei 21, 12-13; 1 Tim. 3, 15), - atunci vine ispititorul cu alt mijloc şi mai viclean. Atunci vine cu o amăgire şi mai primejdioasă şi îl face pe om să sară peste drumul cel strâmt în cealaltă prăpastie, în rătăcirea cea sectară, de care se întrista sf. ap. Pavel când le scria romanilor: Vă îndemn fraţilor să vă feriţi de cei care fac dezbinări şi tulburare împotriva învăţăturii pe care aţi primit-o de la început. Depărtaţi-vă de ei, căci astfel de oameni nu slujesc lui Hristos ci pântecelui lor; şi prin vorbiri dulci şi amăgitoare ei înşală inimile celor lesne crezători (Rom. 16, 17-18). Sau când scrie corintenilor atât de îndurerat: ...într-adevăr, dacă vine cineva să vă propovăduiască un alt isus pe care noi nu l-am propovăduit sau dacă este vorba să primiţi un alt duh pe care nu l-aţi primit sau o altă evanghelie pe care n-aţi primit-o - oh, cum îi îngăduiţi de bine... Oamenii aceştia sunt nişte apostoli mincinoşi, nişte lucrători înşelători, care se prefac în apostoli ai lui Hristos. Şi nu este de mirare căci chiar Satana se preface într-un înger de lumină. Nu este de mirare dar că şi slujitorii lui se prefac în slujitori ai neprihănirii... (2 Cor. 11, 4-15).

Tot aşa vorbeşte despre aceştia sf. ap. Petru (2 Petru 3, 16-18).

Sau sf. ap. Ioan (2 Ioan 10-11).

Sau sf. ap. Iuda, care era atât de necăjit împotriva răutăţii pe care o făceau sectarii aceştia în Biserica Domnului şi în adunările fraţilor, încât toată epistola sa este un puternic strigăt de durere şi de luptă contra nelegiuirilor acestor ucigaşi de suflete - şi de îndemn la zidirea pe credinţa preasfântă de la început, la statornicia în dragostea dintâi (Iuda 3-23).

Mântuitorul Însuşi înştiinţase că vor veni astfel de duhuri care se vor sluji de unii oameni spre a răspândi rătăciri şi pierzare spre a înşela dacă le va fi cu putinţă chiar şi pe cei aleşi (Matei 24, 23-26).

Oastea Domnului a avut deci şi ea încă de la începutul ei de luptat şi cu această a doua primejdie. Şi cu acest al doilea vrăjmaş duhovnicesc, cu duhul sectar.

Pe cât lupta de îndurerat păr. Iosif împotriva literei potrivnice Lucrării Duhului Sfânt, care venea dinăuntrul Bisericii, pe atât lupta de îndârjit împotriva rătăcirii potrivnice Lucrării Adevărului, care venea dinafara ei. Împotriva acestor duhuri dinafară, el a scris lucruri pline de o revoltă şi o durere asemenea sfinţilor apostoli sau a sfinţilor părinţi.

Vom reda doar câteva exemple din decursul primilor ani:

În Lumina Satelor nr. 24 din 22 iunie 1924, scrie: „...aceşti proroci mincinoşi vreau să vă înstrăineze de Biserică - şi vreau să nu vă faceţi datoria faţă de ţară... Ştiu ei că acestea două au fost reazemul vieţii noastre de neam românesc şi că despărţindu-vă de ele, vine de la sine rătăcirea...”

De fapt, la începutul de atunci, propaganda sectară nici măcar nu vorbea despre naşterea din nou care azi spun că este botezul nou propovăduit de ei. Ci toată vorbirea lor era întemeiată doar pe ura contra preoţilor şi pe motivarea cu păcatele acestora. Iată de exemplu scrisoarea pe care o publică L. S. nr. 25 din 29 iunie 1924. O transcriem exact cum este scrisă, ca să se vadă nu numai răutatea ci şi prostia rătăcirii:

„Un pocăit”. Lumina Satelor din duminica trecută a ajuns şi în mâna unui pocăit. Cătrănit omul de adevărurile spuse răspicat în articolul Prorocii mincinoşi, se vede - îmi trimite următoarea scrisoare pe care îi fac plăcerea să şi-o mai poată citi încă odată, tipărind-o aici:

„Domnule Preot!

În gazeta Lumina Satelor din săptămâna trecută am cetit un Articol despre Greşelile pocăiţilor. Eu întreb pe d-ta de unde oare ştii d-ta minciuna asta. Ori ai minţit-o chiar d-ta din capul d-tale? Asta nu-i adevărat. d-ta vrei să fii un predicator a minciunii. Vrei d-ta să predici Evanghelia cu minciuni? Să-ţi fie ruşine.

Te rog să te pocăieşti de la oroarea d-tale şi să nu mai scrii astfel de minciuni în contra creştinilor altfel va fi dusă cercetare în contra d-tale.

Cu toată stima.”

- şi nu iscăleşte omul.

„Acum să ne înţelegem: când faci un lucru şi nu ai omenia să recunoşti că e al tău, numai creştineşte nu este. Eu o spun: nu e creştin cel ce mi-a trimis scrisoarea fiindcă vrea să rămână ascuns în tufă, şi de acolo să ameninţe.

Apoi, oricine ai fi frate, să-ţi citeşti încă odată scrisul tău şi să te gândeşti dacă un creştin adevărat poate să scrie aşa către un preot. Eu nu te judec, dar te dau în judecata obştii, ca această obşte cu bună credinţă să vadă odată mai mult cum lucrează pocăiţii (duhul sectar) - şi să fie o dovadă de întărire şi pentru spusele mele din acel articol.

Atât acum. De eşti unul din rătăciţii care râvnesc încă să afle calea Adevărului, arată-te, vino la mine şi voi încerca să ţi-o luminez. Iar de eşti fiul pierzării deja, Dumnezeu să Se îndure de tine şi de sufletul tău, când vei avea să dai seamă la Judecată de el...”

Despre multele abateri de la calea Adevărului a unor astfel de oameni, - au apărut în scrierile păr. Iosif multe dovezi amare. Dar cauza tuturor abaterilor de la credinţă spre sectarism, se poate încadra în cele spuse de acest luminat om al lui Dumnezeu în articolul de mai jos:

Oastea Domnului şi combaterea sectarismului

Despre combaterea sectarismului se vorbeşte mult şi în multe feluri. Noi cu Oastea Domnului folosim în această combatere munca pozitivă: evanghelizarea.

Sectarismul nu este, în cele din urmă, decât o însetoşare religioasă după mai multă păşune duhovnicească. Când am dat sufletelor această păşune, ele nu mai pleacă să o caute în altă parte. Evanghelizarea este singura combatere cu succes a sectarismului. Combaterea negativă: batjocurile, apelarea la jandarmi, violenţele, - duc tocmai la rezultatul contrar (de aceea noi nu le folosim).

În combaterea sectarismului, noi cu Oastea Domnului folosim chemarea cea dulce a Mântuitorului şi păşunea cea sufletească. În felul acesta am atras în Oaste o mulţime de suflete care se pregăteau să plece în altă parte. Iată mai jos o pildă din cele multe ce ne vin:

„Scumpe părinte,

Eu, subsemnatul, cât şi soţia mea, am fost până în prezent în secta numită baptistă timp de 4 ani şi aceasta nu pentru că aş fi fost în contra sfintei noastre Biserici Ortodoxe, ci din cauză că nu găseam o societate care să fie devotată Domnului.

Cu mare bucurie am aflat acum, prin cartea Intraţi în Oastea Domnului că există această societate de oameni pocăiţi ortodocşi şi de aceea venim cu rugămintea să ne primiţi şi pe noi, adică eu şi soţia mea în Oastea Domnului Isus. Noi promitem că vom fi credincioşi şi ne vom lupta să putem aduce şi alte suflete în Oastea Domnului”.

Pentelei Cojocar şi soţia Domnica

Clirucica nr. 762 Cernăuţi

Istoria va spune ce a făcut Oastea Domnului în direcţia aceasta şi tot istoria nepărtinitoare şi mustrătoare va spune în câte locuri şi câţi au folosit această Oaste (şi în ce fel) pentru combaterea sectarismului.

L. S. nr. 3 din 15 ianuarie 1928

Marile adevăruri Dumnezeieşti sunt simple şi puternice.

Marii oameni adevăraţi ai lui Dumnezeu care le-au primit aceste adevăruri direct de la Dumnezeu, le-au înţeles drept şi le-au grăit limpede.

Dar după aceşti mari oameni adevăraţi de la început, diavolul şi-a adus nu după multă vreme şi pe marii lui prefăcuţi care băgându-se între oameni şi adevăr, zicând că îl explică, l-au complicat. Şi spre nenorocirea lor şi a omenirii, aceştia în loc de lumini au adus umbre şi în loc să dărâme un zid au ridicat sute.

Astfel aceştia au făcut ca astăzi oamenii care ar trebui să se numească fericit şi dulce cu un singur nume ceresc de creştini, - se numesc trist şi amar cu zeci de nume lumeşti: ortodocşi, catolici, protestanţi, baptişti, adventişti, penticostali, - denumiri care în afară au pierdut sunetele Sfântului Nume al lui Hristos, iar înăuntru, în majoritatea lor au pierdut orice asemănare cu Duhul Lui (Rom. 8, 9).

În felul acesta Satana i-a învrăjbit într-atâta pe oameni de nu se mai pot apropia unul de altul. - Şi i-a făcut să se urască în aşa fel că umblă să se nimicească plini de ură unii pe alţii tocmai în numele apărării Evangheliei şi a vestirii Adevărului.

Iată cât de bine a înţeles acest adevăr păr. Iosif şi cum atrăgea el atenţia oamenilor asupra înşelăciunii diavolului:

„Se batjocoreau din Biblie.

Un lucru ciudat am văzut astă vară într-un sat. Într-o strânsură de oameni, doi creştini - un sectar şi un alt credincios - se batjocoreau din Biblie.

- Voi sunteţi prorocii cei mincinoşi de la Matei cap. atâta şi vers. atâta, zicea unul.

- Voi sunteţi mormintele cele sparte de la Marcu cap. atâta şi vers. atâta - răspunse celălalt.

- Tu eşti orbul de la Ioan.

- Tu eşti pomul cel uscat de la Ieremia!...

Şi aşa mai departe curgeau batjocurile biblice. Răsfoiau Biblia şi se batjocoreau cu Cuvântul lui Dumnezeu.

Apropiindu-mă de ei, aşteptau să mă bag şi eu în discuţia lor, dar eu astfel le-am răspuns:

- Dragii mei, dacă Isus Mântuitorul S-ar ivi în această clipă aici, apoi desigur ar lua biciul în mână şi v-ar cârpi pe amândoi pentru că folosiţi Cuvintele Lui spre a vă batjocori unul pe altul. Vă batjocoriţi cu Cuvântul lui Dumnezeu. Acest lucru nu face parte din duhul Evangheliei Mântuitorului. Ascultând la voi, cei care nu cunosc Biblia îşi vor închipui că această Carte Sfântă este o carte de batjocuri.

Amintesc această întâmplare şi pentru ostaşii noştri din Oastea Domnului. Sunt unii oameni, mai ales între sectari, care stau gata numai de discuţii şi de certuri biblice, certuri care nu duc la nici un rezultat bun şi la nici un folos sufletesc. Să ne ferim de aceste discuţii nefolositoare, ascultând sfatul ap. Pavel: „iar de întrebările nebune şi de sfezile cele pentru lege te fereşte căci sunt nefolositoare şi deşarte. De omul eretic, după una şi a doua sfătuire, te fereşte (Tit 3, 9-10). Adu-le aminte de aceste lucruri şi roagă-i fierbinte să se ferească de certurile de cuvinte care nu duc la alt folos decât la pieirea celor ce le ascultă. Un rob al Domnului nu trebuie să se certe ci să îndrepte cu blândeţe pe potrivnici în nădejdea că Dumnezeu le va da pocăinţa spre cunoaşterea adevărului” (2 Tim. 2, 14-24).

Să ne ferim de discuţiile deşarte şi nefolositoare. Noi, ostaşii Domnului să ne vedem de zidirea noastră cea sufletească - şi de lucrul Domnului. Prin râvna, prin apostolia şi prin jertfelnicia noastră să facem să strălucească şi să biruiască în lume adevărul şi dragostea Evangheliei”.

L. S. nr. 9 din 26 februarie 1928

De acest gând nobil şi sfânt a fost călăuzit acest om al lui Dumnezeu în toată viaţa şi în toată mărturisirea lui, convins fiind că singură credinţa cea vie şi sănătoasă poate îndrepta răul cel mare şi poate vindeca rănile cele îngrozitoare pe care le-au făcut în suflete formalismul şi sectarismul.

Am fost martor odată la o discuţie a părintelui cu un astfel de suflet nenorocit de duhul sectar. Venise omul nu ştiu de unde şi nu se oprise nici în librărie, nici la administraţie ci pătrunsese până în odăiţa noastră de redacţie unde lucram la o masă cu omul lui Dumnezeu, grăbiţi să sfârşim la timp o muncă la foaia Isus Biruitorul.

Părintele scria şi cerceta prin Biblie, adâncit în lucrul sfânt. Intrând omul, lăsă condeiul pe masă şi îl întrebă cu bunătate cine este şi de unde vine, aşa cum făcea cu toţi, plin de răbdare şi de iubire. Mai ales că omul care venea se vedea că e un om foarte simplu:

- Sunt robul lui Hristos şi vin să vă vestesc adevărul.

- Bine frate, - zise înţelegător părintele, - spune-ne ce fel de adevăr ne vesteşti.

- Să vă pocăiţi, căci altfel veţi pieri. Căci numai dacă vă pocăiţi veţi cunoaşte adevărul. Şi adevărul vă va face slobozi.

- D-ta eşti slobod frate?

- Da, eu sunt slobod. Eu nu mai sunt robul crucii, al bisericii, al sfinţilor. Eu ascult acum numai de Dumnezeu şi de nimeni altcineva. Dar voi sunteţi încă tot în robia formelor.

- D-ta ne cunoşti pe noi frate?

- Sigur că vă cunosc. Scrieţi la gazetă că puţin aluat dospeşte toată plămădeala...

- Sărmanul de tine, îi zise întristat părintele de zădărnicia discuţiei cu el, adevărat că puţin aluat sectar a dospit rău toată plămădeala cea bună pe care o aveai în sufletul tău. Te rugăm să ieşi şi să ne laşi în pace. Vremea noastră este atât de scumpă - şi n-o putem pierde fără folos cu astfel de discuţii.

După ce omul ieşi spunând răstit Bună ziua, părintele privi trist şi spuse:

- Sărmanele suflete, cum le-a otrăvit duhul sectar. Ce duh rău este şi duhul acesta! Vom avea de luptat până la moarte contra lui. De ce a binecuvântat Mântuitorul pe copii? - Pentru că ei nu se laudă cu ce nu au şi nu predică despre ce nu cunosc şi nu înţeleg.

În sărbătoarea sf. Gheorghe (23 aprilie) a anului 1930, împreună cu fraţii ostaşi din Sadu, Tălmăcel şi Sebeşul de Jos, Oastea din Sibiu în frunte cu păr. Trifa au făcut o frumoasă adunare în comuna Gura Râului din apropiere de Sibiu. Spunem ceva mai pe larg câteva lucruri despre această adunare pentru că cunoaşterea lor va ajuta pe cititor să-şi facă o dreaptă părere despre adevăr în multe învinuiri pe care le va întâlni mai târziu împotriva părintelui Trifa.

„...Din odăile redacţiei de la Sibiu - scria raportul adunării - am plecat o ceată mare de peste 60 de ostaşi şi ostaşe... cu steagul Oastei în frunte, în două autobuze. Ajunşi în sat, ne încolonăm în rânduri 4 câte 4 şi plecăm spre biserică cântând Hristos a Înviat. În faţa bisericii mulţime de popor. Intrăm la vecernie. Slujeşte părintele locului I. Manta şi părintele Trifa. În strană cântă ostaşii Domnului.

După vecernie vorbeşte păr. Trifa despre Învierea Domnului în legătură cu naşterea din nou şi viaţa cea nouă... În comună fiind câţiva rătăciţi de sectari, părintele Trifa vorbeşte pe larg despre învăţăturile Bisericii şi a Sfintei Tradiţii arătând pe ce povârniş apucă cei ce îşi schimbă credinţa. Aminteşte cu numele o comună unde 11 familii trecute la diferite secte, în decurs de 8 ani şi-au schimbat credinţa tot la doi ani. Acuma au devenit aproape toţi tremurători, - dar toate semnele arată că nu se vor opri nici aici. Oastea Domnului s-a înfiripat tocmai să ferească pe oameni de astfel de cumplite rătăciri. Oastea Domnului este un răspuns la insinuările sectare că numai ei nu beau, nu înjură, etc. Duhul sectar umblă să atragă sufletele oamenilor pe povârnişul schimbărilor de credinţă. Oastea Domnului îi atrage pe oameni spre Biserică şi îi redă Bisericii ca membrii vii şi luptători...”

L. S. nr. 18 din 4 mai 1930

Este nevoie mereu să ne întoarcem spre adevărurile curate şi simple de la început, chiar dacă mai târziu aceste adevăruri nu ne sunt totdeauna şi întru totul pe plac. Pentru că oamenii mari prin care Dumnezeu ne-a vorbit odată, trebuie să fie crezuţi şi ascultaţi mereu, chiar şi în acele lucruri asupra cărora noi mai târziu am primit prea uşor o altă părere. Dacă felul lor de vieţuire a fost şi a rămas până la sfârşit o luminoasă şi puternică pildă - toate cuvintele lor sunt adevăruri şi îndemnuri pe care noi urmaşii lor suntem datori să le ascultăm ca venind din partea lui Dumnezeu (Gal. 4, 14; 1 Tes. 2, 13; Evrei 13, 7).

Iată în privinţa aceasta un alt adevăr scris de păr. Iosif, cu privire la esenţa problemei de mai sus:

„...Biblia fiind Cartea lui Dumnezeu trebuie citită cu credinţă, cu rugăciune şi cu ajutorul Duhului Sfânt, care este Autorul şi Scriitorul ei... Biblia este o Carte scrisă pe înţelesul tuturor. Dumnezeu S-a îngrijit şi aici ca hrana cea cerească din Biblie să fie la îndemâna tuturor. Biblia cuprinde cea mai uşoară hrană duhovnicească - pâine şi apă. Cele mai multe şi mai însemnate din învăţăturile Scripturilor sunt spuse atât de uşor încât şi copiii le pot înţelege. Dar - în Biblie sunt şi mâncăruri duhovniceşti mai grele: sunt şi locuri mai greu de înţeles. Sunt locuri - mai ales unde e vorba de dogma de credinţă - pe care Sfinţii Părinţi le-au meditat o viaţă întreagă şi au scris despre ele cărţi întregi. Sunt locuri pe care soboare întregi le-au putut lămuri. Astfel de locuri nu se ţin de priceperea noastră...

De câte ori vei da peste un loc greu din Biblie să zici: asta este o mâncare prea grea pentru mine, să trec mai departe căci slavă Domnului este aici în Cartea aceasta mâncare destulă.

Însă dureros, foarte mulţi creştini care intră în şcoala cea mare a Bibliei, tocmai în greşeala aceasta cad: se opresc tocmai la locurile cele grele... Bag seama şi aceasta este o ispită a diavolului.

Eu m-am gândit în mine că astfel de creştini sunt în asemănarea omului care mâncând peşte, leapădă carnea şi înghite oasele...

...În special sectarii au o deosebită atragere pentru mâncarea cea osoasă din Biblie. Îi vezi pe toate drumurile închirciţi în oase şi încercând să închircească şi pe alţii... Uitaţi-vă de pildă la milenişti în ce oase mari şi ascuţite s-au înecat. Uitaţi-vă la toţi sectarii cum se leagă tocmai de locurile pe care le-au lămurit Sf. Părinţi şi soboarele ecumenice. Pe semne Sf. Părinţi şi soboarele au greşit - şi vin ei acum să rectifice dogme de credinţă. Asta-i o greşeală de care tot creştinul trebuie să se ferească. Nu pentru asta ni s-a lăsat nouă Biblia...

...Noi să citim în Biblie ca să aflăm în ea păşune şi apă pentru sufletul nostru, pentru rodirea vieţii noastre. Căci slavă Domnului Biblia este plină de astfel de locuri...”

Rev. „O. D.” nr. 1 din 25 decembrie 1929, pag. 8-9

Iată un alt cuvânt clar asupra adevărurilor de mai sus:

„...Prin unele părţi s-a ivit o învăţătură nouă care spune tot felul de lucruri închipuite despre lucrarea Duhului Sfânt. Aşa numiţii penticostali spun că Duhul Sfânt S-ar pogorî într-un chip deosebit asupra lor, provocându-le ameţeli, aiureli, adormire şi alte stări în care pot spune lucruri noi vorbind în limbi. Inochentiştii din Basarabia spun nici mai mult nici mai puţin decât că Duhul Sfânt S-ar fi întrupat într-un păcătos de pământean cu numele Inochentie.

Ce greşeli mari şi ce hule la adresa Duhului Sfânt... să spui că El vorbeşte prin ameţeli, prin somnuri şi prin fel de fel de aiureli şi scamatorii. Rătăcirea aceasta se ivise şi pe vremea Sf. Părinţi. Iată ce scrie un sf. părinte despre ea:

Unii atribuiesc Duhului Sfânt lucruri neadevărate făcându-L provocator de ameţeli şi aiureli în care spun că ei au parte de noutăţi surprinzătoare şi lucruri deosebite. Le place să vorbească mult despre aşa numita lumină internă dar care de fapt este întunecime. Ei ridică aceste luminări obscure deasupra luminii Cuvântului lui Dumnezeu spunând că lor li s-au descoperit în somn sau vedenii, lucruri minunate... Asta ar însemna că pe ei Duhul Sfânt i-ar învăţa mai mult decât stă scris în Sfânta Scriptură... Nimeni n-ar trebui să asculte astfel de învăţături greşite... Chiar şi unele suflete binecredincioase spun că ar fi avut astfel de descoperiri.

Nu se poate pune la îndoială, - Duhul Sfânt ne aminteşte desigur, cele spuse de Hristos. Dar numai pe acelea! Acela care îndrăzneşte să spună că lui, Duhul Sfânt i-a descoperit ceva ce nu se află în Biblie, acela este un mincinos. Duhul Sfânt nu trece niciodată peste Cuvântul scris, precum Însuşi Mântuitorul a spus acest lucru: „căci El (adică Duhul Sfânt) va lua din ceea ce este al Meu - şi aceea vă va vesti”. În nici o formă, Duhul Sfânt nu trece peste ceea ce a învăţat Domnul Isus Hristos. Prin ajutorul Duhului Sfânt înţelegem ceea ce a învăţat Mântuitorul Isus Hristos. Acesta este un principiu de mare însemnătate şi trebuie respectat de tot creştinul căci va veni vremea când se vor ivi proroci mincinoşi.

Cred că e de-ajuns ca să înţeleagă tot creştinul că aşa numitul penticostalism este o mare greşeală şi păcătuire împotriva Duhului Sfânt...”

Rev. „O. D.” nr. 7 din 9 februarie 1930, pag. 5

Un păstor adevărat nu se va îngriji numai de cea mai bună hrană pentru oile date în grija lui, ci va avea cea mai mare grijă şi de păzirea lor de orice primejdie care le-ar ameninţa. Un păstor adevărat este şi un păzitor al oilor sale, după cum spune David, icoana Bunului Păstor Isus.

Când Saul a zis lui David: „nu poţi să te duci ca să te baţi cu filisteanul acela căci tu eşti un copil iar el este un om războinic din tinereţea lui” - David i-a zis lui Saul: „eu păşteam oile tatălui meu... Şi când un leu sau vreun urs venea să-i ia un miel din turmă alergam după el, îl loveam şi îi smulgeam mielul din gură. Dacă se ridica împotriva mea, îl apucam de falcă, îl loveam şi îl omoram... aşa am doborât leul şi ursul. Şi cu filisteanul acesta... va fi ca şi cu unul din ei, căci a ocărât oştirea Dumnezeului Celui Viu” (1 Sam. 17, 33-36).

Cu un astfel de curaj s-a ridicat şi păr. Trifa împotriva oricărei primejdii care ameninţa comoara duhovnicească a Oastei Domnului, pe Isus Cel Răstignit. Voluntariatul ei, dragostea şi adevărul ei mântuitor.

Cele două trăsături ale unui păstor adevărat, s-au văzut din plin în viaţa şi misiunea cerească a acestui mare şi curajos om al lui Dumnezeu ca în viaţa păstorului David. Pe cât a fost el de plin de râvnă pentru a da hrana cea mai bună şi mai gustoasă oilor încredinţate lui de Tatăl Ceresc, - pe atâta a fost de curajos şi de hotărât în apărarea turmei încredinţate lui. Toiagul său de păstorire care era atât de blând când era vorba de călăuzirea oilor (Isaia 57, 18) devenea sabie îndrăzneaţă şi neînduplecată, când era vorba de apărarea adevărului Oastei Domnului.

Sabia Cuvântului era tot atât de tăioasă în mâna şi în gura lui când era vorba de apărarea adevărului atât împotriva vrăjmaşilor dinăuntrul Bisericii cât şi împotriva celor din afara ei. Nu s-a temut să se ia la luptă cu nici un leu, cu nici un urs, - punându-şi în primejdie totul, numai spre a-şi împlini cu credincioşie isprăvnicia ce i se încredinţase de către Domnul, isprăvnicie despre care era bine încredinţat că o primise prin descoperire Dumnezeiască (Gal. 1, 11-12) - şi nu prin încredinţarea vreunui om.

Mai târziu când vor veni marile lupte cu duhul filisteanului care umbla să ucidă duhul Oastei, - el va arăta cu un curaj biblic ce cumplită şi ce nobilă este lupta pentru adevăr, când dragostea pentru Hristos şi pentru ai Lui te însufleţeşte. Ce eroic înfruntă orice primejdie acela care are curată şi înaltă conştiinţa misiunii sale sfinte, a datoriei şi a răspunderii acestei misiuni. Din cele de până acum - şi mai ales din cele ce vor veni, se va vedea în ce mare măsură acest mare sfânt a fost şi un mare erou...

Iată în continuare un alt semnal de alarmă împotriva primejdiei dinafară pentru credinţa sănătoasă şi pentru duhul adevărat al Oastei:

„Duminică, în 23 februarie 1930, Oastea Domnului din Sibiu a avut cea dintâi ieşire în afara oraşului, cu Cuvântul viu... Am ieşit în comuna Sadu... Am fost primiţi cu toată dragostea. Îndată ce s-a tras clopotul de vecernie... am intrat cu toţii în biserică... Au slujit părintele locului D. Bunea şi părintele Iosif Trifa... Foarte frumos şi înălţător au cântat în strană ostaşul I. Lupu din Sibiu şi ostaşii din Sadu...

Ieşind din biserică am tras la şcoală. Aici era un popor întreg. Sala şcolii, oricât de mare era, nu putea cuprinde mulţimea ce se adunase... Începe programul. Corul Oastei din Sibiu cântă Împărate Ceresc. Vorbeşte apoi păr. Trifa despre scopul venirii noastre, despre rosturile Oastei Domnului, încheind cu o istorisire despre cum se înrolau soldaţii în vremile de demult, pe vremea împărăţiei austriece, - cu o foarte potrivită asemănare şi aplicare la înrolările în Oastea Domnului... apoi a mulţumit celor care ne-au primit.

Se face rugăciunea de deschidere.

Încep cântările şi declamările. Cântă alternativ Oastea din Sibiu şi Oastea din Sadu. Un fel de întrecere duhovnicească înălţătoare de suflet... Începe Oastea din Sibiu cu Pe-al nostru steag e scris iubire cântată pe voci. Un copil declamă frumos. Urmează Oastea din Sadu cu altă cântare - şi iarăşi declamă micul şi cumintele ostăşel I. Hanea... toate declamările sunt gustate cu bucurie de către toţi. Urmează corul din Sibiu cu cântarea Veniţi din toate unghiurile ţării - şi o declamare... Se cântă pe patru voci: O, ce valuri de-ndurare. Lumea lăcrimează. Părintele Iosif ţine o scurtă cuvântare pornind de la cuvântul: Vă rugăm fierbinte... împăcaţi-vă cu Dumnezeu, prin Sângele Crucii Fiului Său (2 Cor. 5, 18-20)...

Părintele Iosif tâlcuieşte Evanghelia duminicii cu Judecata din Urmă stăruind asupra Mijlocitorului şi Apărătorului nostru Isus Hristos... În comună fiind şi câţiva sectari milenişti, păr. Trifa vorbeşte despre rătăcirea milenistă... scoţând din bagajul său o grămadă de cărţi mileniste şi arătând în ele negru pe alb grozava lor rătăcire de la credinţă... Poporul rămâne îngrozit citindu-le din aceste cărţi ce fel de hule i se aduc învăţăturii despre Sfânta Treime, despre Dumnezeirea Mântuitorului şi altele... I se pune pe suflet poporului să se ferească de rătăcirile de credinţă...

Urmează iarăşi câteva cântări apoi o chemare pentru întoarcerea la Dumnezeu... Trecuseră patru ceasuri într-o încăpere supraîncărcată cu un popor ce stase în căldură şi înghesuială, dar sorbind cu nesaţ Cuvântul Domnului, cu o foame şi cu o sete după cum scrie la Amos 8, 11.

Au fost şi împotriviri, dar Domnul a biruit.

Rev. „O. D.“ nr. 10 din 2 martie 1930

Am redat ceva mai pe larg această adunare şi cu un alt scop, anume acela de a se vedea cum erau îndrumate adunările Oastei de la început de către chiar părintele Iosif. Şi să se vadă că atunci când putea, părintele Iosif oricât de ocupat era, îşi făcea timp să meargă şi în misiunile dinafară, în vestirea cu graiul a Cuvântului Sfânt printre cei dinafară.

Şi să mai vadă şi faptul că acei care vor spune mai târziu că părintele Iosif n-a slujit ca preot la altar din cine ştie ce motive ascunse - vor spune o minciună.

Acest mare om al adevărului n-a minţit niciodată în tot ce a spus sau a scris el.

Acest om al conştiinţei n-a înşelat niciodată şi n-a fost un făţarnic. N-a spus niciodată într-un fel, iar apoi să facă în alt fel. În tot ce a gândit şi în tot ce a făcut a fost adevărat şi credincios.

De aceea este vrednic pe totdeauna de crezare şi vrednic de urmat de către toţi. Toţi cei care au fost chemaţi şi rânduiţi de Dumnezeu să afle calea Domnului şi să-şi câştige mântuirea sufletului lor prin Lucrarea Oastei Domnului, au datoria Dumnezeiască să asculte în totul şi să urmeze în totul pentru totdeauna pilda şi cuvântul arătat lor de către Însuşi Duhul lui Hristos, prin acest om ales de El şi trimes înaintea noastră, prin care El Însuşi ne-a grăit.

De aceea şi oricine va veni - mai curând sau mai târziu - să adauge sau să scadă ceva din cele spuse de el, denaturând în vreun fel ceea ce a vrut sau a gândit el, - se face vinovat în faţa lui Dumnezeu şi a gândului pe care l-a avut El cu această Lucrare.

După cum acest om a dovedit cu viaţa şi cu jertfa lui că a fost curat în tot ce a făcut şi vorbit, - va fi dator faţă de Dumnezeu să fie curat şi oricare alt om, care va mai veni vreodată şi va intra în munca lui, spre slujirea lui Isus Hristos.

Dar despre marea luptă împotriva duhului formalist care s-a năpustit ca un leu furios împotriva Oastei, sau despre primejdiile duhului sectar care s-au furişat mereu ca un urs prefăcut şi lacom spre fagurii acestei sfinte Lucrări - va trebui să mai vorbim şi în alte capitole viitoare.

Pentru că aceste două duhuri şi-au aşezat cursele lor ucigaşe pe tot de-a lungul drumului Oastei. Şi multe suflete dintre cele mai alese ne-au căzut - şi ne mai cad încă în prăpăstiile lor pierzătoare. Asupra acestora va trebui să avem totdeauna vegherea trează şi lupta încordată, - aşa cum ne-a învăţat Domnul prin omul Său pe care l-a trimes special la noi şi între noi şi ca o învăţătură şi ca o pildă...

„Iubiţii mei fraţi - striga părintele Iosif la zece ani de Oaste, gândindu-se că leul şi ursul care furau mielul lui David închipuiau cele două duhuri potrivnice Oastei - grijiţi să nu vi-L fure pe Isus Cel Răstignit...”

- Iubiţii mei fraţi, strig şi eu azi, la 10 de ani de Oaste când leul şi ursul se năpustesc tot cu aceeaşi înverşunare atât dinăuntru cât şi dinafară să ni-L fure din turmă, din Oaste, din adunare, din inimă, tot pe Mielul Cel Scump, pe Isus Cel Răstignit.

Iubiţii mei fraţi, grijiţi, - căci iată cât prăpăd a făcut în turma noastră atât leul cât şi ursul la fel de ucigaşi ai Duhului. Uitaţi-vă cu ce pustiire sufletească au mai rămas acei fraţi în adunarea cărora au pătruns cei doi vrăjmaşi ai Mielului-Isus. Uitaţi-vă ce se petrece acolo unde aceste două fiare sfâşie unitatea cea dulce, sfâşie părtăşia cea scumpă a Duhului Sfânt, dintre fraţi.

Iubiţii mei fraţi păzitori, fiţi treji şi luptaţi şi voi ca David împotriva acestor fiare. Nimiciţi-le, şi salvaţi pe Mielul Frăţietăţii Oastei, pe Isus Cel Răstignit, din gurile lor.

Iubiţii mei fraţi, ascultaţi la strigătul părintelui nostru Iosif şi aduceţi în mijlocul turmei iarăşi pe Mielul, până nu veţi pieri cu toţii înghiţiţi unii de leu şi ceilalţi de urs...

Slăvit să fie Domnul.

Întrucât trupul bisericii este unit, diavolul nu poate găsi intrare decât făcând dezbinări.

Astfel prin duhul dezbinării el se furişează înăuntru şi pe urmă vin smintelile.

Aşa că smintelile vin din dezbinări şi vai aceluia prin care vin.

Sf. Ioan Gură de Aur - Omilia Romani

Nici sângele martiriului nu poate să şteargă păcatul de a dezbina pe fraţi.

Sf. Ciprian