Cap. 12 - Dovada supremei iubiri
Traian Dorz - Istoria unei Jertfe Vol. 2
„...și în trupul meu împlinesc
ce lipsește suferințelor lui Hristos
pentru Trupul Lui care este Biserica”
S-a tot adeverit că orice lucrare duhovnicească vie cuprinde în sine jertfa. Ea se poate naște și poate crește numai din țărâna sfântă și sfințită de sub Jertfa Crucii Răscumpărătoare a lui Hristos, Marele nostru Dumnezeu și Mântuitor. Ca o odraslă a Sângelui Său, ca un rod al Dăruirii Sale, ca o înviere din Moartea Sa...
Dar la temelia oricărei familii a lui Hristos trebuie să stea neapărat - lângă Jertfa Părintelui tuturora - și jertfa părintelui unora.
Această jertfă a celui trimes, este întotdeauna necesară lângă a Celui ce îl trimite.
Această jertfă este dăruirea totală a grăuntelui de la rădăcină, pentru nașterea, creșterea și rodirea grăunțelor de la spic...
În trupul meu, - zice sfântul Pavel - împlinesc ceea ce lipsește suferințelor lui Hristos pentru Biserică (Col. 1, 24)... rabd totul pentru ca cei aleși să capete mântuirea care este în Hristos Isus împreună cu slava veșnică... (2 Tim. 2, 10)... m-am făcut tuturor totul pentru ca să mântuiesc pe unii din ei (1 Cor. 9, 22).
Iată cum slujitorul devine o parte din Întregul Dumnezeiesc dătător al mântuirii. Iată cum omul devine un mântuitor al semenilor săi.
Hristos Își alege însă împreună-mântuitorii Săi numai dintre împreună-jertfiții Lui.
Lângă Mântuitorul Unic și lângă Jertfa Unică, este mereu necesară de fiecare dată și partea grăuntelui de la rădăcina unui spic, căci numai moartea dă putere învierii și numai putrezirea unuia dă creșterea celor mai mulți. Lângă Cel Unic pentru toți, trebuie și cel unul pentru unii. Dacă Hristos n-ar fi murit, desigur noi toți n-am fi înviat.
Dar și dacă lângă moartea lui Hristos n-am fi avut moartea celui trimes de El la noi, cine ar putea spune dacă noi am fi ajuns vreodată la harul Slavei Sale?
Învierea nu cuprinde numai bucuria eliberării noastre din robia morții - ci și durerea Celui ce a trebuit să Se pună zălog pe Sine în schimb. Duminica Învierii se datorează Vinerii Patimilor. Crucea are desigur partea ei strălucită de biruință, dar își are și cealaltă parte, umbrită de chinuri.
Dacă astăzi Crucea este dulce pentru noi, e din pricină că odată ea a fost amară pentru Mântuitorul nostru Preaiubit. N-a fost cu putință una fără alta.
De aceea când privim cu bucurie la un spic plin cu boabe - să nu uităm niciodată grăuntele care a trebuit să moară ca jertfă, la rădăcina acestui spic.
Când privim un pom, acum mare și încărcat cu roade - să ne amintim de sămânța care a trebuit să se jertfească pentru ca acest pom să răsară, să crească, să rodească... Numai datorită acestui preț de jertfă a fost cu putință spicul plin cu boabe, crengile pline cu rod, bisericile pline cu creștini vii.
Refuzul dăruirii, renunțarea la jertfă, - ar fi prăbușit totul, ar fi întrerupt totul, ar fi pierdut totul. Grăuntele de grâu care nu vrea să moară, rămâne... Dar rămâne singur și sterp.
Se cruță pe sine, dar întrerupe circuitul vieții și zădărnicește planul lui Dumnezeu pentru mulți...
Numai dăruirea totală, din dragoste și de bună voie ca a lui Hristos - Dumnezeu, pentru triumful adevărului și pentru rodirea mântuitoare a vieții - este răscumpărarea noastră, este integrarea noastră în Dumnezeu și învrednicirea de Slava Veșnică - Scopul Final...
Dar până la șederea la Dreapta Tronului lui Dumnezeu se cere să suferi crucea, să disprețuiești rușinea, să accepți moartea... căutând nu folosul tău ci al celor ce vor fi mântuiți tocmai (și numai) datorită acestui preț pe care ai fost ales tu ca să-l dai (1 Cor. 10, 33).
Dar ce măreață este biruința acestei jertfiri! Când cel ales pentru jertfă, acceptând înalt și deplin prețul, - își întinde mâinile către piroane, fruntea către spini și inima către suliță - el devine parte integrantă cu Hristos în prețul mântuirii celor pentru care se dăruiește. Și devine o temelie pentru Lucrarea evanghelică la rădăcina căreia primește să moară, ca o condiție pentru învierea celor ce vor fi, într-un fel, răscumpărați și pentru această jertfă a lui.
O astfel de moarte este suprema biruință și dovada supremei iubiri. O Lucrare care are la temelia ei o astfel de jertfă, poate fi sigură de biruință și de slavă. Dumnezeu este Credincios Făgăduințelor Sale. Cel care își dă viața ca jertfă... va fi totdeauna o sămânță de urmași și o garanție de propășire (Isaia 53, 10).
Cu aceste gânduri ne apropiem de ultima parte a calvarului acestui martir al lui Hristos și de încheierea actului jertfei sale pentru Lucrarea pe care Dumnezeu a născut-o prin el.
Suntem în decembrie 1937.
Foaia Ostașul Domnului de la București fusese oprită după nr. 3 din 21 noiembrie, în timp ce lupta între Duh și literă era în cea mai dramatică desfășurare.
Rând pe rând preoții și cărturarii din Oaste se lepădau de voluntariatul ei curat și frumos, trecând de partea interesului firesc și lumesc.
Mulțimea fraților simpli însă rămăsese neclătinată, privind cu o milă amară la clătinarea și prăbușirea acelor păpuși sărbătorești care defilaseră în fruntea ei...
Ecoul hotărârii fraților curajoși răsuna încă de prin coloanele foilor oprite. Dar nevoia de un organ de legătură între frați era cu atât mai mare cu cât acum presiunea potrivnicului era din ce în ce mai mare. Și ura lui mai necruțătoare.
După respingerea tuturor încercărilor de recurs împotriva sentinței judecăților bisericești, împotriva părintelui Iosif Trifa, urmau acum presiunile pentru confiscarea întregii sale averi prin sentințele judecăților civile.
Mitropolia grăbea prin toate mijloacele pe care banul și puterea ei le avea la îndemână, procesul împotriva omului lui Dumnezeu, bolnav și lipsit. Foile Mitropoliei trăgeau cu săgețile cele mai veninoase împotriva a tot ce era adevărat, drept și sfânt în Lucrarea Domnului și în alesul Lui pentru a-i rupe pe toți frații de el și a-i nimici cu totul.
Iarăși era cea mai mare nevoie să se găsească un al Cirinean, care să ajute la purtarea crucii o altă parte de drum.
Atunci eram din nou lângă părintele Iosif. Venisem tocmai la timp căci fratele Marini căzuse din nou la pat.
În ziua de 15 decembrie 1937 avurăm acasă cu toții o stare de vorbă în legătură cu următoarea nevoie de foaie, când părintele zise:
- Sunt aici în Sibiu doi oameni cu care am putea conveni: Munteanu, care are ziarul Acțiunea și Stoichiță, care are gazeta Glasul Dreptății.
Cu unul din acești doi va trebui să luăm contact și să încercăm o înțelegere ca să scoatem sub numele lor o foaie pentru frați. Cu care credeți că am putea mai bine?
Unii avură o părere, alții alta, când părintele zise:
- Să mergem la Stoichiță! Dragă Dorz, vii cu mine, mergem noi doi.
Pe mașina Oastei era șofer fr. Popovici. Am suit pe părintele în mașină iar eu m-am urcat alături. Era seară. Se aprinseseră luminile când din Aleea Filozofilor pornirăm spre strada Avram Iancu nr. 9, unde își avea biroul său avocațial, Ieronim Stoichiță. L-am găsit în birou, împreună cu stagiarul său Cornel Radu; și el tânăr avocat.
Bucuros de întâlnire, dl. Stoichiță care era un om la fel de vrednic și de binevoitor cum fusese la vremea sa dl. Metea, și la fel dl. Radu, - ne-au primit cu bucurie. Amândoi acești oameni cumsecade cunoșteau bine toată situația Oastei și a părintelui. Ne-am așezat toți patru la o masă.
După câteva vorbe începătoare, părintele descrisese pe scurt starea noastră, motivul venirii noastre și rugămintea noastră stăruitoare să ne pună la îndemână foaia lor, care și așa nu apărea decât din când în când și doar local.
- Cu toată bucuria, părinte Trifa! - răspunse dl. Stoichiță. Rămâne numai să stabilim în amănunt cum să facem acest lucru.
- Foarte ușor pentru dv., d-le avocat! Totul rămâne în seama noastră. Iar dacă se vor mai ivi neprevăzute, cu Dumnezeu le vom rezolva pe toate.
- Atunci, să fie într-un ceas bun! zise blând dl. Stoichiță. Și ne despărțirăm strângându-ne mâinile cu căldură și prietenie.
- Slăvit să fie Domnul! - izbucni voios părintele îndată ce ne văzurăm singuri. Iată ce minunat a lucrat El și de astă dată. Acum, dragă Dorz, - la lucru! Cu ajutorul Domnului foaia trebuie să apară chiar acum de Crăciun. O, ce bucurie vor avea frații noștri văzând o nouă minune a dragostei lui Dumnezeu pentru noi. Să facem o foaie cum n-a mai fost alta.
Astfel apăru sub denumirea Glasul Dreptății pentru 25 decembrie 1937 - din nou, scrisul dorit și așteptat de toți frații. Mult încercatul an 1937 se sfârșea cu lumina unei mari bucurii.
Pe prima pagină foaia anunță un titlu frumos de Nașterea Domnului:
„Și iarăși va veni... Acum 1937 de ani Isus a venit ca Mântuitor, - a doua oară El va veni ca Judecător...”
Numărul de început, apărea sărbătorește, în 16 pagini - și era plin de o bogată și aleasă hrană sufletească.
Împreună cu părintele noi lucram plini de hărnicie și curaj amândoi cu fr. Marini. Dar de obicei noi lucram încă destul de încet. Scriam, ștergeam și iar scriam, fiindcă tot ce lucram trecea prin cenzura părintelui care corecta sau chiar respingea ceea ce nu era în întregime făcut cât se putea de bine de către noi. Uneori când trebuia trimis în grabă materialul la tipografie, părintele se uita la noi mustrător. Odată luându-i din mâna fratelui Marini un articol la care tot ștergea și nu-l mai termina, zise:
- Măi Marinel, dacă aș fi lucrat eu ca voi, ar fi fost vai de capul meu. Dă-l încoace.
Și în câteva clipe fu gata. Era de față și fr. Opriș în clipa aceea în redacție. Așa am învățat noi slujba cea grea a scrisului sfânt.
Totdeauna ne-am uimit de puterea de muncă a acestui mare suflet. De darul Dumnezeiesc pe care îl avea în toate: de limpezimea gândurilor, de voința și de puterea lui de muncă.
De inspirația ideilor și de uimitoarea înlesnire în exprimarea gândului său.
Am avut de la cine învăța, dar am fost prea slabi ucenici.
Acum eu eram fericit ca nimeni altul pe lume. Ne regăsisem iarăși și lucram împreună la aceeași masă, cu părintele și cu fr. Marini.
Vonica se dusese! - Dar parcă pe acest om nu-l simțeam niciodată decât ca pe ceva cârpit, nu ca pe ceva crescut din noi.
Fratele Marini deși era încă slăbuț, sta pe pat sau pe canapea și lucra de dimineața până noaptea neobosit.
Pe părintele, de obicei, îl coboram sprijinit, când Titus, când Opriș, când Popovici, când eu - și întins pe canapeaua lui din redacție, lucra împreună cu noi.
Lucra împreună cu noi, - dar boala necruțătoare îi storcea văzând cu ochii toată vlaga și viața din corpul său, care ajunsese ca o umbră... Ciudat ce tare slăbea din zi în zi.
În timpul Sărbătorilor Anului Nou și Bobotezei veni pe neașteptate la noi părintele Vladimir... Acest suflet nobil, singurul preot rămas statornic prin toate furtunile alături de Cauza Domnului și de părintele Iosif. Venea atât adus de singurătatea lui îndurerată după moartea soției sale iubite, cât și de presimțirea apropiatei plecări a părintelui Iosif. A stat câteva zile în îndelungate convorbiri singuratice cu părintele Iosif mărturisindu-și și împărtășindu-și sufletul unul altuia.
De la Sărbătoarea Bobotezei de atunci, eu păstrez o amintire sfâșietoare care mi-a zdrobit inima. Și care ori de câte ori îmi vine în minte și azi, îmi sângeră sufletul ca un păcat mare pe care nu mi-l mai pot ierta. Trebuie să mi-o mărturisesc aici.
Era după masă. Din casă toți ceilalți plecaseră la adunarea care se ținea undeva spre gară. Rămăseseră numai părintele Iosif care nu putea pleca nicăieri - și cu părintele Vladimir care trebuia să plece peste o zi-două, și dorea să folosească timpul acesta, stând cât mai singuri împreună. În casă nu mai era nimeni, astfel că aveau liniște deplină.
Eu plecasem înaintea celorlalți la farmacie după niște medicamente pentru părintele... Sora Lița care plecase ultima, încuiase ușa de la intrare și luase cheia cu ea, știind că nu mai era cine să vină până când se va întoarce ea. Astfel când m-am întors eu, intrarea era încuiată și cheia dusă.
Afară, în dreapta intrării, la înălțimea de un metru de la scări, era fereastra redacției, sub care înăuntru era o altă canapea. Lângă canapea era așezat aparatul de radio al cărui cablu se întindea pe jos până la priza din cealaltă parte a camerei.
Când de afară m-am uitat eu pe fereastră, părintele Iosif era culcat ca de obicei pe canapeaua cealaltă. Văzându-mă și știind că ușa era încuiată, el n-a lăsat să-mi deschidă părintele Vladimir ci s-a sculat el îndată să vină să-mi deschidă ca să intru pe fereastră, - după cum îmi mai deschisese și alte dăți când se mai întâmplase așa. Când s-a întors înapoi, nu știu cum s-a împiedicat de cablul întins pe jos. Înspăimântat l-am văzut căzând deodată, întins, cu fața în jos în mijlocul camerei.
Am sărit amândoi, eu și părintele Vladimir. L-am ridicat pe brațele noastre și l-am așezat pe canapeaua lui...
Dar căderea îi zdruncinase toată făptura suferindă, tăiată și cârpită - și nu-mi pot închipui cât trebuie să-l fi străpuns și usturat toate aceste dureri zdruncinate dintr-odată.
- Vai, părintele meu, iartă-mă! - strigai eu, izbucnind într-un plâns de moarte. Și căzând în genunchi lângă el îi luai amândouă mâinile să le acopăr cu sărutările gurii mele și cu lacrimile ochilor mei. Aș fi vrut în clipa aceea să mor de o sută de ori numai să-i pot ușura ceva din durerile lui, suferite din vina mea. Mă simțeam vinovat ca de cel mai mare păcat de moarte și durerea mea n-avea margini.
Părintele stătea cu fața în sus reținându-și orice geamăt. Văzându-ne atât de zdrobiți pe amândoi, parcă uitase de durerea sa și nu mai știa cum să ne liniștească, cu vorbe mângâietoare și calde:
- Liniștește-te dragă Dorz, tu nu ești vinovat deloc. Vinovată este neglijența mea...
Eu care mă temusem nu cumva să i se fi rupt vreo operație și să se întâmple nenorocirea chiar atunci, - văzând că am scăpat ca printr-o minune de ceea ce se putea întâmpla - am răsuflat mai ușurat. M-am ridicat liniștindu-mă și mulțumind lui Dumnezeu... La fel și părintele Vladimir.
Dar până astăzi și până la moartea mea mă voi gândi cum ne-a salvat Domnul. Ce liniște aș fi mai putut avea eu toată viața mea, dacă s-ar fi întâmplat atunci ceea ce putea foarte ușor să se întâmple, având în vedere starea în care era el! Chiar dacă aș fi avut o dezvinovățire în fața tuturora, - n-aș mai fi avut niciodată în fața mea însumi!...
O vină însă tot îmi am! Și deși am plâns-o și am regretat-o de mii de ori de atunci,
- povara ei tot nu mi s-a luat chiar în întregime de pe suflet nici astăzi.
Ce bucuros ar fi sugrumat Mitropolitul din nou și foaia Glasul Dreptății! Dar acum conjunctura politică de la București parcă nu-i mai îngăduie să facă chiar tot ce dorea. Între timp oamenii politici se mai schimbaseră și la putere se găseau acum și unii oameni pe care el nu prea putea să-i manevreze cu atâta ușurință ca pe ceilalți. Dar cu toate acestea, lucra neadormit prin tot felul de mijloace la planul său ucigaș.
În aprilie 1935 când pornise procesul religios pentru caterisirea părintelui Iosif, Mitropolitul pornise și procesul civil pentru confiscarea tipografiei și a întregii sale averi.
Procesul religios am văzut că repede s-a terminat cum a vrut Mitropolitul. Doar el însuși era și pârâtorul și judecătorul.
Dar procesul civil nu putuse merge chiar așa de ușor deși puterea politică ce influența toate procesele și toată viața poporului atunci, era tot în mâna oamenilor lui corupți și aserviți.
Acțiunea Mitropolitului fusese înaintată tribunalului din Sibiu în ziua de 18 aprilie 1935 și înregistrată sub nr. 1497/1935/34.
În acțiunea aceasta Mitropolia dădea în judecată pe părintele Iosif și cerea ca el să-i predea în termen de 15 zile următoarele:
- mașină mare (1 buc.) - 1.102.260 lei
- mașini mici (2 buc.) - 105.000 lei
- chei pentru încheierea formelor (38 buc.) - 7.600 lei
- mese mari pentru încheiat forme (2 buc.) - 16.930 lei
- regal steaguri fier (1 buc.) - 6.980 lei
- motor pentru mașină mare și mică (1 buc.) - 58.000 lei
- regale cu litere cu 70 de caste (5 buc.) - 68.000 lei
- winchete, formaturi diferite (15 buc.) - 5.280 lei
- schifturi diferite mărimi (18 buc.) - 6.400 lei
- litere de plumb diferite mărimi (1.053 kg) - 214.540 lei
- cvadrați, diferite mărimi (172 buc.) - 25.000 lei
- regleți sortați, diferite mărimi (179 buc.) - 21.480 lei
- linii de aramă fină (45 buc.) - 10.360 lei
- chenare în forme diferite (6 buc.) - 2.240 lei
- sortiment de mâini negre (1 buc.) - 400 lei
- dulapuri pentru clișee (2 buc.) - 1.000 lei
- dulap mic pentru manuscrise (1 buc.) - 200 lei
- dulap mare pentru manuscrise (1 buc.) - 450 lei
- etajeră cu despărțituri (1 buc.) - 1.600 lei
- masă de scris (1 buc.) - 500 lei
- scaun (1 buc.) - 60 lei
- cuptor de încălzit (1 buc.) - 600 lei
- masă pentru împăturat (1 buc.) - 400 lei
- etajeră pentru cerneluri (1 buc.) - 100 lei
- ceasornic de perete (1 buc.) - 200 lei
- susținător pentru valuri la mașină (1 buc.) - 400 lei
Total: 1.655.980 lei
- sau să plătească contravaloarea acestor obiecte mobiliare. Adică toată tipografia cu tot inventarul ei.
Motivele pe care le aducea Mitropolia erau următoarele:
- În ziua de 1 septembrie 1921, preotul Iosif Trifa a fost instituit de către Mitropolie duhovnic la Teologia din Sibiu și trecut în bugetul statului pe seama Mitropoliei.
- În ziua de 1 ianuarie 1922, numitul preot a fost încredințat din partea Mitropolitului să redacteze publicații religioase pentru popor între care și gazeta săptămânală Lumina Satelor tipărită de Mitropolie în tipografia ei și pe cheltuiala ei, aparținându-i ca proprietate ei.
- În ziua de 22 ianuarie 1922, Mitropolitul Dr. Nicolae Bălan invită toate oficiile parohiale să aboneze și să sprijinească publicația Lumina Satelor, ca fiind a Mitropoliei, trimițând toate aceste ajutoare la Mitropolie pe adresa Str. Măcelarilor nr. 45 (mai târziu Str. Mitropoliei 45).
- În ziua de 28 noiembrie 1922, Mitropolitul informează toate oficiile parohiale din arhidieceză despre faptul că L. S. este a Mitropoliei și că este scoasă sub îngrijirea preotului I. Trifa slujbaș al Bisericii.
- În ziua de 1 august 1927, Mitropolia, la cererea preotului I. Trifa a angajat pe fratele acestuia, Constantin Trifa, învățător, ca funcționar cu retribuție din bugetul Statului și pe seama Mitropoliei, încredințându-i lucrări la L. S. și dând împuternicire în același timp pr. Iosif Trifa să dispună în numele Mitropoliei de mânuirea bunurilor și valorilor gazetei.
Tot în cursul anului 1927 Mitropolia a lansat apeluri pentru sprijinirea cu bani a lucrărilor sale.
În acest an, 1927, au fost tipărite în tipografia Mitropoliei un număr de șapte cărți de diferite mărimi și valori, scrise de preotul Iosif Trifa, ca slujbaș al Bisericii și mai precis al Mitropoliei (ca din încredințarea acesteia).
- În ziua de 22 oct. 1929, pr. Iosif Trifa, slujbașul Mitropoliei fără știrea și învoirea Mitropoliei exoperează sub nr. A 115/1929 certificat (brevet) industrial de la municipiul Sibiu, autoritate industrială de primă instanță, pentru o tipografie sub numele Oastea Domnului, certificat acordat în condițiunile de a se exercita industria amintită printr-un conducător de atelier. În acest timp numele de Oastea Domnului era exclusiv denumirea activismului religios făcut prin Lumina Satelor, organul Mitropoliei. Deci o tipografie firmă individuală cu emblema Oastea Domnului (care era a Mitropoliei) - destinată să ducă publicul în eroare.
- În ziua de 25 oct. 1929, firma Shelter et Giesecke A.G. din Leipzig trimite o socoteală pe numele: Iosif Trifa, Sibiu, o mașină mare „Windebrant” în preț de 19.000 mărci germane și alte accesorii pentru instalarea tipografiei în greutate totală de 7.839 de kg. și în valoare totală de 20.042 mărci germane.
Aceasta după ce mai înainte firma germană încheiase tot fără știrea și învoirea Mitropoliei un act scris pentru livrarea tipografiei pe numele Oastea Domnului - preot I. Trifa, deși o astfel de firmă nu exista.
- În ziua de 6 noiembrie 1929 , preotul amintit a înscris sub nr. A 123/1929 la municipiul Sibiu și și-a scos un certificat industrial pentru o compactorie cu numele Oastea Domnului, apoi sub nr. D 74/1929 alt certificat pentru o librărie și o editură tot sub numele de Oastea Domnului deși acest nume aparținea exclusiv Mitropoliei prin Lumina Satelor.
- În ziua de 5 decembrie 1929 , Ministerul Industriei și Comerțului - tot fără știrea și învoirea Mitropoliei - al cărei slujbaș era Iosif Trifa - cu nr. 118.776 - îi acordă acestuia avantajarea legii industriale pentru tipografia Oastea Domnului proprietar Iosif Trifa din Sibiu, în strada Avram Iancu nr. 16.
- În ziua de 25 decembrie 1929 , în tipografia Mitropoliei din Sibiu începe să apară suplimentul Oastea Domnului redactat de pr. Iosif Trifa slujbașul Mitropoliei. Această publicație a apărut la comanda Mitropolitului Dr. Nicolae Bălan.
- În ziua de 31 ianuarie 1930, conform actelor de contabilitate conduse de funcționarul ecleziastic Constantin Trifa, fratele lui Iosif Trifa se constată că au sosit pe adresa L. S. mandate poștale de abonați și comisionari, pentru produsele de presă, foile și cărțile redactate de pr. Iosif Trifa și tipărite în tipografia Mitropoliei, în sumă de 815.733 lei. În acest timp L. S. și O. D. se tipăreau în 18.000 de exemplare.
Tot în acest timp, slujbașul Mitropoliei Iosif Trifa și-a luat libertatea din proprie putere să-și afecteze pentru treburile sale din acești bani, suma de 263.250 de lei.
- În ziua de 1 octombrie 1931, preotul Iosif Trifa a fost încredințat în mod expres, tot de către șeful său ierarhic, Mitropolitul Bălan să îndeplinească pe lângă funcția bisericească de până atunci și pe cea de administrator mânuitor al banilor, valorilor și materialelor Mitropoliei investite în publicațiile și cărțile ce purtau numele Oastea Domnului.
- În ziua de 25 octombrie 1931, slujbașul amintit al Mitropoliei sub titlul: Câteva mărturisiri, afirmă între altele în publicația Oastea Domnului că se împlinesc peste o lună, doi ani de când a cumpărat pentru mișcarea Oastei, o tipografie modernă ce a costat peste un milion și jumătate de lei, că ea este a iubiților săi frați ostași - martor este Domnul - că, începând cu Anul Nou va preda această tipografie (zestre) unui comitet în fruntea căruia vor sta preaiubiții frați de la București...
- În ziua de 26 iunie 1932 același preot Iosif Trifa publică vorbirea sa de a doua zi de Rusalii de la Congresul Oastei Domnului din Sibiu spunând printre altele că se împlinesc 10 ani de la înfiriparea Oastei și că se cuvine să ne amintim de cel mai mare dar ce ni l-a făcut Domnul și care este Mitropolitul Bălan și căruia este fericit să-i raporteze acum că însărcinarea cu Oastea care i-a fost dată de către el - este acum o realizare măreață...
- În ziua de 18 decembrie 1933, sub nr. 8955/1933 municipiul Sibiu eliberează o dovadă scrisă că revista Oastea Domnului este proprietatea păr. Iosif Trifa din Sibiu. Aceasta iarăși fără știrea și învoirea Mitropoliei...
- În ziua de 26 februarie 1934, Camera de Comerț și Industrie din Sibiu sub nr. 2788 înregistrează o firmă individuală Iosif Trifa, librărie, editură, tipografie, compactorie și ziar în Sibiu, Str. Avram Iancu nr. 5, menționând că emblema firmei este Oastea Domnului și comerțul a început la data de 29 octombrie 1929 precum și că activitatea anterioară a comerciantului a fost preoția și că aceasta o exercită și în prezent - adică în 26 februarie 1934.
- În ziua de 7 august 1934, Camera de Comerț și Ind. din Sibiu, sub nr. 2788, înregistrează o firmă individuală „Iosif Trifa, librărie, editură, tipografie, compactorie și ziar” în Sibiu str. Avram Iancu, nr. 5, menționând că emblema firmei este «Oastea Domnului» și comerțul a început la data de 20 octombrie 1929 precum și ca activitatea anterioară a comerciantului a fost preoția și că aceasta o exercită și în prezent, adică în 26 februarie 1934.
- În ziua de 31 decembrie 1934 - preotul Iosif Trifa fiind desărcinat de către Mitropolitul Bălan, încetează a mai avea calitatea de funcționar bisericesc - însă prin proprie putere nu voiește să predea toți banii, valorile și materialele avute în administrarea și păstrarea sa între care și tipografia cu întreg inventarul acesteia în valoare de 1.654.970 de lei.
- În ziua de 18 aprilie 1935, Arhiepiscopia de Alba Iulia și Sibiu (Mitropolia) introduse deci împotriva lui Iosif Trifa cererea de proces pentru darea socotelii de gestiunea bănească a publicațiilor L. S. și O. D. începând cu 1 ianuarie 1922 și pentru gestiunea tuturor banilor decolectați prin mișcarea religioasă Oastea Domnului, cerând predarea în posesiune a inventarului tipografiei Oastea Domnului și obligarea lui Iosif Trifa la recunoașterea dreptului de proprietate asupra acestui inventar în valoare de 1.654.970 de lei - ori la plata acestei sume în caz de nepredare, cu cheltuieli de judecată...
Acestea deci erau „motivele” pentru care Mitropolia cerea în 1935 ca judecata Civilă să-i recunoască dreptul ei asupra întregii averi a părintelui Iosif.
După repetate amânări procesul a fost reluat în ianuarie 1938.
La motivele de mai sus, Mitropolia mai adăugase între timp următoarele:
- În ziua de 9 mai 1935, Iosif Trifa își pierduse calitatea de preot prin caterisirea aprobată de Sf. Sinod pentru nesupunerea față de autoritatea bisericească legală - și schismă...
În 2 iulie 1937 tribunalul Sibiu trimite părintelui Trifa în vederea ținerii procesului, înștiințarea următoare:
Tribunalul Sibiu
Pentru reclamant se admite:
1. Dovada calității de-a prezenta în petiție interesele publicațiilor Lumina Satelor și Oastea Domnului, calitate ce i-a fost contestată.
2. Dovada că pârâtul a avut calitatea de gestionar a citatelor publicații pe intervalul de timp pentru care i se cere predarea socotelilor prin acțiune, calitate contestată.
3. Dovada cuantumului despăgubirii de 200.000 de lei pretinși prin acțiune în caz de refuz de predare a socotelilor din partea pârâtului.
4. Dovada titlului de drept pe baza căruia revendică proprietatea tipografiei Oastea Domnului.
5. Dovada titlului de drept pe baza căruia revendică clișeele vizate în el de al 3-lea capăt de acțiune.
Se acordă reclamantului un termen de 30 de zile pentru a depune la dosar toate actele scrise existente în dovedirea împrejurărilor enumerate mai sus, proba cu martori fiind admisă numai în același termen în care reclamanta va înainta lista de martori pentru dovedirea împrejurărilor ce nu pot fi probate cu acte și a întrebărilor ce se vor limita asupra punctelor de mai sus.
Pentru pârât:
Se acordă 30 de zile ce vor începe să curgă după termenul acordat reclamantului pentru depunerea la dosar a actelor ce s-au cerut pentru anunțarea listei de martori și a întrebărilor de care înțelege să se servească în combaterea probelor reclamantului, precum și de a excepționa aceste probe.
Tribunalul invită pe pârât de a depune la grefă toate registrele și actele aflătoare în posesiunea sa, privitor la administrația publicațiilor Lumina Satelor și Oastea Domnului, în termen de 15 zile.
Acordă reclamantei un termen de 30 de zile pentru propunerea experților necesari pentru întocmirea unei expertize contabile a gestiunii publice Lumina Satelor și Oastea Domnului, pârâtul având dreptul în următoarele 30 de zile a propune experții săi, în număr egal.
Pentru a se pronunța asupra admisibilității probei cu martori sau expertizei, tribunalul fixează la 1 oct. 1937.
Sibiu, la 2 iulie 1937.
La acestea, părintele Iosif a răspuns:
Onorat Tribunal!
Subsemnatul Iosif Trifa conformându-mă deciziei date de Onor. Tribunal în 2 iulie 1937 în procesul ce-l am în reclamanta Arhiepiscopie Ort. Rom. de Alba Iulia și Sibiu, nr. C. 1497/1935 prin prezenta depun la grefa tribunalului următoarele registre:
1. Sub. A./. Jurnalul de casă pe anul 1922-1923.
2. Sub. B./. Jurnalul de casă pe timpul de la 1 iulie 1923 până la 31 decembrie 1927.
3. Sub. C./. Carte de casă de la 1 octombrie 1928 până la 31 decembrie 1931.
Registrele de la 31 decembrie 1927/1 ianuarie 1928 și până la 1 octombrie 1931 se află la fostul administrator al foii Constantin Trifa, care urmează să fie îndrumat a le depune.
Să fie obligată de asemeni reclamanta de-a depune registrul de casă predat de mine prin fiul meu Titus Trifa în 14 august 1934, deoarece numai prin studierea împreună a acestuia cu registrele depuse azi vom putea ajunge la o situație lămurită. Acest registru predat cuprinde situația foilor de la 1 octombrie 1931 până la 1 august 1934.
Actele justificative, precum și scriptele pregătitoare asupra celor cuprinse în registrele depuse le ținem oricând la dispoziția Onor. Tribunal. Nu credeam de nimerit a le depune acum deoarece sunt acte originale în număr extraordinar de mare a căror descoperire ar necesita o muncă extraordinară și timp foarte îndelungat.
Onorat Tribunal!
În procesul C.I.1497/1935 prin avocatul meu justificat deja cu procura de la dosarul
cauzei înaintez următorul
Script pregătitor.
Reclamanta prin scriptul său intitulat completarea memoriului și prin care își înaintează unele acte de care înțelege să se servească în proces, își modifică acțiunea cerând să fiu obligat să recunosc că tipografia din litigiu este destinată să servească scopurile mișcării religioase - morală - Oastea Domnului din sânul Arhiepiscopiei Ort. Rom. de Alba Iulia și Sibiu și în genere a Bisericii Ort. Rom. și ca atare să fiu obligat să recunosc dreptul reclamantei de a o administra fiind obligat să o predau în administrația și posesiunea reclamantei.
Cere mai departe să fiu obligat să predau reclamantei clișeele publicațiilor Lumina Satelor și Oastea Domnului.
Întrucât conform art. 10 din legea accelerării judecăților reclamanta trebuie să-și facă completarea sau modificarea cererii sale de chemare în judecată la prima înfățișare sau cel puțin atunci, să ceară în vederea acestora un termen și cum reclamanta a omis aceasta, înțeleg să mă opun atât la modificarea și completarea din memoriu cât și din completarea memoriului cu toate consecințele procedurale pentru reclamant.
Cu privire la cele cuprinse de reclamantă în scriptele mele pregătitoare, observațiile mele sunt următoarele:
Ad. 1. Eu n-am fost, cum am arătat deja, în întâmpinare - administrator al foii Lumina Satelor. Să-mi arate reclamanta vreun act prin care eu am fost însărcinat cu administrarea foii sau să-mi arate dacă am semnat eu vreodată pentru foaie în această calitate.
Dacă aș fi fost eu administrator cum se explică anunțul sub. 1 din dosarul IV - alăturat întâmpinării - prin care se caută un administrator pentru foaie, cum se explică lămurirea de sub. 2 din același ziar cuprinsă tot în dosarul VI al întâmpinării, unde eu arătam abonaților că eu nu sunt administratorul ci numai redactorul foii și că în consecință nu pot răspunde pentru chestiunile care privesc administrația foii?
De altcum reclamanta știe că, fiind bolnav, a trebuit să plec pe ani de zile din Sibiu la sanatoriul din Geoagiu, pe urmă în Elveția, așa că nici nu mi-ar fi fost posibil să îngrijesc de agendele foii. Când m-am întors de la Geoagiu în 1931 am luat de la Constantin Trifa administrația foii, însă aceasta am făcut-o silit de împrejurarea că banii cărților, a foii și a librăriei mele, se manipulau la un loc cu banii foii Lumina Satelor și am aflat unele nereguli în manipularea banilor intrați pe cărțile mele. Am preluat însă cu acest prilej numai starea casei așa cum s-a aflat, fără gestiunea și decontarea anilor precedenți, iar fostul administrator Constantin Trifa a refuzat să-mi predea registrele spunând că acelea nu mă privesc pe mine. Eu cred că acele registre, fostul administrator - între timp - le-a și predat reclamantei.
- Nu este adevărat că am fost salariat anume în vederea propagandei religioase și a mișcării Oastea Domnului. Am avut postul de duhovnic și director al Orfelinatului cu atribuțiuni, cu agende și leafă ca oricare alt funcționar bisericesc, leafa ridicându-mi-o însă sub diferite titluri bugetare (șef de birou, preot misionar, etc.) numai spre a putea fi încadrat în statele de plată ale Statului. Dovedesc aceasta pe lângă statul de plată, care reclamanta să fie obligată a-l înainta cu socotelile și registrele de la Orfelinat și de la Academia Teologică din care se va vedea că eu am avut agende și atribuțiuni privind aceste instituții. Să fie obligată reclamanta să depună toate registrele privind instituțiile acestea.
- Referitor la afirmația că am făcut Oastea cu rostul meu oficios de preot funcționar al Arhidiecezei răspund: Mișcarea Oastea Domnului nu s-a înfiripat oficios, prin propagandă oficioasă bisericească. În creația acestei mișcări, nu m-am adresat niciodată în calitate oficioasă, încrezut anume din partea Arhiepiscopiei cu creația acestui curent religios. Totul a mers ca o încercare personală, ca un voluntariat duhovnicesc, pe care oficialitatea Bisericii ani de zile le-a desconsiderat și nu s-a interesat de el. S-a apropiat de el numai când curentul era o înfăptuire puternică.
- Nu e adevărată afirmația că mișcarea Oastei s-a dezvoltat în bună parte din preoțimea Arhiepiscopiei, din ordinul organelor superioare. Dacă s-a dat vreun ordin, preoțimea de la început a fost contra Mișcării, ceea ce însuși I.P.S. Sa a recunoscut în ședința unui sinod eparhial.
- Mișcarea Oastea Domnului n-a fost încă, nici nu este o asociație religioasă, ci este numai un curent religios, care n-a avut și n-are nici un fel de cadre juridice și deci nu poate cădea în categoria asociațiilor religioase.
Pe lângă asta mișcarea Oastea Domnului a prins de la început toată țara și toate eparhiile, așa că ea de la început nu aparținea unei singure eparhii, ci Bisericii întregi. Pe lângă aceasta, în mișcare avem și câteva zeci de mii aparținători Bisericii Greco-Catolici, care nu aparțin la eparhia Sibiului.
- Nu e adevărată afirmația de la sfârșitul punctului 1: că pârâtul cerea autorizarea I.P.S. Declar categoric că n-am cerut niciodată aceste autorizări. Nici pentru înființarea Oastei, nici pentru cumpărarea tipografiei, nici pentru scoaterea foii Oastea Domnului, nici pentru tipărirea de cărți, nici pentru directive în conducerea Oastei, n-am cerut niciodată autorizare.
Ad. 2. Nu este adevărată afirmația că I.P.S. Mitropolitul Nicolae mi-ar fi încredințat conducerea foii Lumina Satelor. Nu mi s-a încredințat niciodată personal conducerea acestei foi, iar despre un comitet cu care n-aș fi putut colabora, - această afirmație o aud pentru prima dată și mă mir cum se poate face o atare afirmație. La foaie n-am avut nimic cu nici un fel de comitet, precum am și arătat pe larg în alte locuri și cu acte alăturate. Așijderea este și afirmația că aș fi avut conflict cu fostul administrator al foii, actualul episcop al Americii Policarp Morușca, căruia m-am opus, rămânând astfel - printr-un fel de forțare, administratorul foii.
Însemnările și protocoalele care privesc administrația foii Lumina Satelor - înțeleg care s-ar găsi în posesiunea mea - le țin la dispoziția Onor. Tribunal.
Reclamanta cere de la mine socoteală cu privire la publicația Lumina Satelor. Ca să poată pretinde și peste tot să poată cere acest lucru, mai întâi reclamanta trebuie să dovedească în mod indiscutabil și cu toate formele legale că dânsa este de fapt proprietara foii și ca atare îndreptățită ca să ceară cuiva socoteala.
Ad. 3. Nu e adevărată afirmația că I.P.S. Arhiepiscopul a autorizat detașarea paginilor de cuprins religios-moral într-o foaie separată Oastea Domnului.
Declar din nou că n-am cerut niciodată nici un fel de încuviințare pentru tipografie și pentru tipărirea foii Oastea Domnului în această tipografie, după ce atât tipografia cât și foaia îmi aparțineau personal, înscrise pe numele meu. - Nu eram obligat s-o cer.
Ad. 4. Reclamanta întreabă de unde am avut banii pentru sanatoriul din Geoagiu și Davos, Elveția, unde am zăcut ani de zile bolnav de tuberculoză contractată prin munca și jertfa pe care am făcut-o în slujba Bisericii. Tocmai de aceea la această dureroasă și crudă întrebare voi răspunde mai apăsat:
Reclamanta peste tot vrea să facă și să lase impresia că am abuzat de banii care nu erau ai mei. Că am făcut bani cu o foaie care nu era a mea. Că la Lumina Satelor au fost venituri de milioane pe care le-am furat.
Dar adevărul e cu totul altul. Se trece cu vederea faptul că sunt și un scriitor cu nume și autor de cărți religioase. Am scris și am tipărit aproape 30 de cărți, în aproape o jumătate de milion de exemplare. Alătur aici sub. A. numărul 1 al foii Oastea Domnului din 1933 unde sub titlul O statistică mult grăitoare sunt aprecierile părintelui Gheorghe Secaș, despre care nu se poate spune niciodată că-mi este mie binevoitor. Acest document e publicat la 10 ani de la înființarea mișcării Oastea Domnului, din care se vede - cu date și dovezi - că am tipărit aproape jumătate de milion de cărți. Orice autor de cărți cât de cât inițiat în chestiunile acestea își poate da seama că aceasta înseamnă un venit considerabil, care îngăduie să cumperi o tipografie cât de modernă și cât de costisitoare.
Cu banii din aceste cărți - care sunt rodul muncii mele de autor, mi-am cumpărat tipografia, mi-am instalat librăria și cred că e o faptă cel puțin lăudabilă că tipografia aceasta și librăria am pus-o și o pun benevol în slujba curentului care îmi aparține și care îmi este creațiunea mea și care curent este astăzi o înfăptuire puternică pe întreagă țara sub denumirea dată de mine de mișcarea Oastea Domnului.
Banii intrați pentru cărțile mele - pentru ușurarea formalităților - veneau la poștă sub o singură consignație, pe adresa Lumina Satelor, însă pe mandate trimițătorii specificau totdeauna că pentru ce trimit banii, îi trimit pentru Lumina Satelor, foaia Oastea Domnului, pentru colecte sau pentru cărțile mele. La administrație apoi sumele intrate se cartau, jurnalizându-se intratele personale ce veneau pentru librăria și pentru cărțile mele sub poziții separate. Aici e locul să arăt că chiar din banii mei rezultați din cărțile mele în șirul anilor s-au folosit pentru nevoile foii Lumina Satelor acoperind din al meu, deficitul mare al foii. Așa că nu-i nici o mirare și se va proba precis - cum am afirmat în întâmpinarea mea - că numai în anii 1931-1934, cât am administrat eu foaia s-au folosit din banii mei proprii peste 300.000 de lei pentru deficitul publicației Lumina Satelor care sumă eu cred că reclamanta, - dacă de fapt este proprietara acestei publicații - va fi obligată, dacă n-a înțeles până acuma s-o facă - să-mi restituie fără nici o târguială rodul muncii mele vărsat pentru pretinsa sa foaie.
Pentru a mi se crea în public o faimă rea și pentru a mă răsplăti în mod creștinesc pentru o muncă grea și istovitoare de peste 10 ani, reclamanta - precum se vede și din memoriu - a cerut de la oficiul poștal Sibiu, să i se arate ce bani au intrat în cursul anilor pentru Lumina Satelor. Firește oficiul poștal a servit și servește datele nespecificate, adică arată tot ce a intrat pe adresa Lumina Satelor. Ori pe această adresă au intrat - precum am arătat - și banii mei de pe cărțile mele. Prin urmare acest fel de acte poștale nu prezintă absolut nici o importanță și nu-i poate aduce reclamantei vreun câștig de cauză. Însă pentru cei necunoscători ai adevăratei situații, poate să constituie o defăimare a mea, care defăimare cred însă că după explicațiile date nu rămâne asupra mea, ci caracterizează pe toți aceia care o încearcă cu rea credință. Aici amintesc că în felul acesta am fost arătat - din partea reclamantei - care s-a înarmat cu extrasele de la poștă și înaintea I.P.S. Sale Patriarhului Dr. Miron Cristea și cărturarilor fruntași ai Oastei, precum și publicului mare al ostașilor, cu tendința de a fi denunțat ca unul ce mi-am însușit de la Lumina Satelor milioane și milioane. După ce am lămurit lucrurile cât de cât, însuși I.P.S. Sa Patriarhul mi-a luat apărarea - într-o adunare a preoților - spunând că în virtutea dreptului meu de autor de cărți, nu mi se poate contesta rodul acestei munci și cred că și justiția înțelege să-mi apere munca mea cinstită.
Referitor la daruri și colecte repet și aici ce am mai spus: ele s-au folosit și s-au cheltuit în scopul în care s-au strâns. Nici un fel de dar sau colectă n-au fost lansate în numele Bisericii, ci în numele meu personal, cu un scop precizat.
E o absurditate să mi se ceară de către reclamantă restituirea unor bani care nu sunt ai ei. De altcum cele mai multe daruri le-a înghițit susținerea foii Lumina Satelor și tot acolo s-au dus și banii rezultați din rodul muncii mele cinstite.
Tot așa s-a petrecut lucrul și cu darul de la Banca Națională. Cu toate că din adresa care mi-a făcut-o la timpul său fostul guvernator al Băncii Naționale Dl. M. Manoilescu, rezultă că acești bani mi s-au dat mie pentru tipografie și pentru mișcarea religioasă Oastea Domnului și așa, cu toate că aș fi putut să folosesc acești bani fie pentru tipografie, fie pentru tipărirea de cărți religioase în vederea Oastei Domnului, totuși acești bani s-au folosit pentru acoperirea cheltuielilor și deficitului de la foaia Lumina Satelor.
Privitor la suma de 130.000 de lei despre care se afirmă că jumătate a fost dată de un Minister, iar circa 50-60.000 de lei I.P.S. Sa Arhiepiscopul servesc următorul istoric:
Pe vremea când Dl. General Averescu ajunsese în anul 1926 la cârma țării, I.P.S. Sa Mitropolitul Nicolae mi-a recomandat să fac politică la foaie, susținând cu toată tăria politica acestui guvern. Era în preajma alegerilor și în acest scop foaia Lumina Satelor s-a pus cu totul în slujba politicii de partid: un fapt care a stricat foarte mult foii, după ce până atunci ne declaram solemn că nu facem politică de partid, iar poporul aștepta de la foaia noastră altceva decât politică. Am făcut numere speciale în susținerea guvernului Averescu și s-au cheltuit bani. Pe urmă resimțindu-ne cu finanțele și cu abonamentele - mulți abonați părăsind foaia - am fost trimis la București să cer subvenția pentru acest servici politic. Dl. Ministru de Interne de atunci, Octavian Goga - fără să mă primească - mi-a trimis la ușă 10.000 de lei. Am părăsit dezgustat ministerul comunicându-i acasă I.P.S. Sale ce am pățit, iar I.P.S. Sa s-a dus atunci personal la București - și se vede a fost mai norocos - căci întorcându-se acasă mi-a spus că a ridicat o subvenție de 130.000 de lei, care s-a predat îndată la administrația foii unde s-a și jurnalizat în regulă. La nevoie servesc și alte date referitor la subvenționarea politică a foii. Deocamdată să-mi fie îngăduit să-mi arăt nedumerirea față de afirmația că I.P.S. Sa Mitropolitul ar fi dat așa deodată din al său 50-60.000 de lei chiar în anul 1926 când primea de la Minister o subvenție politică. Nedumerirea mea cred că este mai mult decât motivată prin faptul că I.P.S. Sa în timp de 4 ani cât s-au scurs până atunci de la apariția foii Lumina Satelor - care pretinde că este a Arhiepiscopiei - nu a dat nici o sumă în afară de nu prea însemnata sumă de 2.000 (zis două mii) de lei jurnalizată la Lumina Satelor la începutul lunii ianuarie 1922 și care sumă, abia se încasează primele abonamente după foaia atunci apărută, în luna februarie a aceluiași an, a înțeles să și-o ridice de la administrația foii. Întreb la acest loc dacă I.P.S. Sa și Arhiepiscopia au fost - cum pretind - proprietarii foii, care cu un împrumut de două mii de lei, dat pe 8 săptămâni se pornește și se ține o foaie. De fapt precum se vede din jurnalul de casă - care stă la dispoziția Onor. Tribunal - I.P.S. Sa a dat la începutul lui ianuarie 1922 când a pornit Lumina Satelor 2.000 de lei care sumă apoi la 28 februarie a aceluiași an, primele încasări ale foii, și i-a ridicat.
Cu privire la aliniatul a. din punctul 4 al memoriului precum am arătat, țin la dispoziția Onor. Tribunal toate registrele privitoare la Lumina Satelor, registre care mai sunt în proprietatea mea. Încât privește registrele privitoare la Tipografie nu aflu deloc îndreptățită cererea reclamantei, pentru că această Tipografie este a mea, cumpărată de mine și înregistrată pe numele meu în toată regula. În urmare nu sunt dator să-i dau cuiva vreo socoteală cu privire la ea. Cu atât mai vârtos este de a se respinge și cererea reclamantei ca să-mi dau socoteala cu privire la librăria și compactoria mea, care nici nu formează obiectul acțiunii reclamantei.
Considerăm greșită argumentația reclamantei. Mai întâi să dovedească reclamanta că eu cu banii ei am cumpărat tipografia și abia atunci ar urma să discutăm ce drepturi ar putea avea în acel caz asupra ei reclamanta. Țin să arăt că reclamanta a făcut și denunț penal contra mea, că - vezi Doamne - am sustras banii ei și mi-am cumpărat tipografie. Nu i s-a dat curs acestui denunț, deoarece a fost și este absolut fără temei. Ori acum încearcă - sunt convins că în zadar - prin prezentul proces.
Resping afirmațiile gratuite ale reclamantei, că din partea-mi ar fi un abuz de încredere săvârșit în paguba materială și morală a Arhiepiscopiei. Am muncit din greu peste 12 ani punând tot sufletul, toată abnegația, în slujba Bisericii mele. Mi-am zdruncinat sănătatea în munca istovitoare zi de zi. Am făcut eu singur ce nu a putut face oficialitatea bisericească. Am pornit singur, neajutat și neîncurajat, curentul Oastea Domnului, care astăzi e o înfăptuire puternică și care a adus la adevăratul creștinism mulțimea imensă de suflete dibuitoare în întuneric.
Și acum când opera mea e o realitate, când munca și zbuciumările anilor își dau roadele, se tinde să fiu înlăturat, fără nici un scrupul. Mă întreb cu groază în suflet: oare acesta este act creștinesc?
Față de repetata afirmație a reclamantei, că-i compete proprietatea și administrația Tipografiei „Oastea Domnului” răspund: Tipografia este averea mea personală, cumpărată de mine și trecută la timpul său, după toate cerințele legii, pe numele meu. N-am cerut niciodată de la Arhiepiscopie nici un fel de autorizație pentru cumpărarea acestei tipografii. Totul a mers ca o inițiativă particulară și risc particular. - Arhiepiscopia nu are dreptul asupra acestei tipografii după ce:
1. N-a ajutat la cumpărarea ei cu nici un ban, dimpotrivă, m-a asuprit cu chirii grele, trebuind să plătesc până la ultimul ban, tot ceea ce avea de încasat Consistoriul după chirii, tipărirea foii, etc. Despre aceasta servește date și amănunte pe larg articolul „Istoria unei Jertfe” din foaia Ostașul Domnului alăturat întâmpinării.
2. Mi se aduce învinuirea că din vânzarea averii mele de la țară a intrat prea puțin pentru cumpărarea tipografiei. Lucrul stă așa: când am cumpărat tipografia am făcut vânzătoare averea mea de la țară, dar în urma crizei, atunci la moment am putut vinde numai o bucată de loc; restul s-a vândut între timp ajutându-mă și cu aceste vânzări la plătirea ratelor după tipografie și am mai plătit din acești bani și din alți bani ai mei, cum am arătat, datoriile către Tipografia Arhidiecezană după foaia Lumina Satelor, pentru care datorii Arhiepiscopia mă strângea fără milă de gât. Prin urmare și pământul meu - mult-puțin, cât a fost - a intrat tot acolo unde mi se tăgăduiește jertfa mea.
3. La bănuiala ce vrea să o strecoare reclamanta că n-am cumpărat tipografia pe banii și jertfa mea m-au provocat și am alăturat acestui script pregătitor documentul mult grăitor, prin care se face o statistică și se arată că eu, ca scriitor și editor de cărți, am tipărit în decurs de 10 ani circa 450.000 de cărți. Din venitul acestora și al librăriei mele, adică munca mea cinstită, mi-am cumpărat tipografia și cred că nici o lege nu-mi poate răpi acest rod și drept al muncii mele.
4. Reclamanta se provoacă mereu la declarațiile mele că tipografia este a Oastei Domnului. Înțelesul cel adevărat al acestor declarații e însă altul. Oastea este și a fost de la început, un voluntariat care a cuprins toată țara și toate eparhiile, fiind acest voluntariat inițiativa și creația mea personală. Oastea Domnului nu este o asociație cu taxe și averi proprii, ci este numai un curent religios care a cuprins toată țara. Ea n-a avut niciodată nici un fel de organizație plecând de la Sibiu. Și astfel Arhiepiscopia Sibiului, nici pe departe n-are dreptul să spună că acest curent este al ei. În direcția aceasta servesc un document. În anul 1934 Arhiepiscopia din Sibiu mi-a cerut o declarație în scris, prin care să recunosc că emblema Oastea Domnului adică mișcarea Oastea Domnului, aparține Arhiepiscopiei Ortodoxe din Sibiu. Am protestat atunci contra acestei cereri și am refuzat-o categoric. - Ca documente este alăturată foaia Oastea Domnului unde la pagina 5 și 6 se află pe larg expusă această chestie cu documentul. La caz de negare vom prezenta însuși documentul.
Arhiepiscopia n-a mai insistat atunci asupra acestei declarații, în semn că recunoscuse netemeinicia ei.
Ceea ce am refuzat în anul 1934, refuz și astăzi: Oastea Domnului nu aparține Arhiepiscopiei din Sibiu. Același lucru l-am spus și când am avut un conflict cu Oastea Domnului formată la Oradea, unde autoritatea bisericească de acolo și-a încadrat-o într-un statut juridic, fără nici o întrebare a mea, a inițiatorului și creatorului acestei mișcări.
Am protestat atunci contra acestei proceduri arătând prin foaia Oastea Domnului - alăturată la întâmplare - că această mișcare nu este averea nimănui, ci este inițiativa și creația mea personală, având eu cuvânt hotărâtor în mersul ei. Arhiepiscopia din Sibiu nu a făcut atunci absolut nici o observație, și așa este făcută dovada că a aprobat temeinicia susținerilor mele. De altcum toată argumentația juridică a reclamantei este unică în felul ei. Eu sunt inițiatorul și creatorul unui curent religios al cărei membrii au declarat solemn că rămân cu mine și cu Biserica, iar acum Arhiepiscopia ar vrea să mă dea afară din acest curent, pentru ca să pună mâna pe creația mea spirituală și materială. Ținem la dispoziția Onor. Tribunal întreagă colecția foii Isus Biruitorul, plină cu sute și mii de declarații care spun solemn a cui este Mișcarea Oastea Domnului. Se declară într-un glas că n-am înțeles niciodată că Oastea și mai cu seamă tipografia ar fi averea Arhiepiscopiei din Sibiu. Niciodată n-a fost vorba să se trimită daruri și ajutoare pentru Arhiepiscopie: ci pentru scopurile voluntariatului Mișcării.
Arhiepiscopia din Sibiu a încercat să facă Mișcarea Eparhială regională din Oastea Domnului care este răspândită - cum am arătat - în toată țara. A căutat să monopolizeze un curent care de la început s-a întins în toate eparhiile țării. Și astfel stând lucrurile, se înțelege că nu mai poate sta în picioare declarația mea, că dau tipografia unei astfel de Oaste care nu mai este Oastea Domnului. Ar fi o absurditate să se mențină declarațiile, când eu însumi sunt amenințat să fiu scos din curentul acestei Mișcări. Am declarat că țin tipografia mea în slujba Domnului și în slujba curentului liber și neîncătușat de nimeni, al Oastei Domnului în mod benevol. O doresc aceasta și vreau s-o fac aceasta totdeauna.
De altcum, precum am mai arătat, tipografia Oastea Domnului s-a cumpărat și nu s-a plătit nici pe departe din ajutoarele și colectele de la fronturi. Acestea au fost mai mult o încurajare morală. Majoritatea lor a trecut tocmai la susținerea foii Lumina Satelor și acoperirea deficitului ei, precum și la tipărirea de cărți religioase ieftine. De altfel atunci mi-am desfăcut cărțile mele religioase și nu totdeauna și nu toți au plătit contravaloarea cărților și așa și aici s-a ivit astfel deficitul destul de mare care trebuia acoperit și pe care tot eu a trebuit să-l suport și să-l acopăr.
Reclamanta stăruia mereu asupra vorbirii pe care am ținut-o cu prilejul congresului, când s-au împlinit 10 ani de la înființarea Oastei Domnului, prin care spuneam că raportez Arhiepiscopiei despre însărcinarea ce mi s-a dat.
Dar chiar și în acea vorbire în fața Arhiepiscopiei și congresului am arătat că Oastea Domnului a ieșit dintr-o inspirație divină și cum 7 ani de zile - când se lupta din greu cu nevoile începutului - Arhiepiscopia s-a dezinteresat complet de ea.
Iar dacă - eu, ca preot, - am raportat ierarhului despre Clubul de la Lumina Satelor, acest raport privește partea pur dogmatică și pur spirituală a Oastei, neavând absolut nici o legătură cu Tipografia, Librăria, creațiunea mea particulară. Despre acestea n-am raportat niciodată nimănui.
Reclamanta mai amintește și de un act al Sf. Sinod care se ocupă cu Oastea Domnului. Lucrul acesta stă așa: când a erupt conflictul între Arhiepiscopie și mine, din partea cenzurii, la intervenția abuzivă a reclamantei, mi s-a suspendat foaia Isus Biruitorul, iar în vremea asta Arhiepiscopia, prin Lumina Satelor s-a slobozit asupra mea cu fel de fel de acuze, cu fel de fel de calomnii și insulte, iar eu n-am avut putință să mă apăr și să mă dezmint.
Sub impresia acestor atacuri pe care eu n-aveam putința să le pun la punct și să le spulber, Sf. Sinod a luat hotărârea la care se provoacă reclamanta. Mai târziu însă când mi s-a dat și mie putința să mă apăr și să răspund, lucrurile s-au schimbat esențial. Însuși I.P.S. Sa Patriarhul, mi-a luat întrucâtva apărarea. Cu o mărturie a acestei împrejurări alătur sub. B. foaia Isus Biruitorul cu declarațiile I.P.S. Sa Patriarhului, făcute cu prilejul unui congres de preoți.
Clișeele pe care mi le cere reclamanta au fost făcute aproape toate special pentru cărțile editate de mine, - prețul lor l-am acoperit eu din venitul cărților mele. Astfel fiind ele plătite de mine, îmi aparțin mie.
În concluzie:
Față de acțiunea „Memoriu” și „Completare de memoriu”, concluziile mele cu privire la probațiune, în rezumat sunt următoarele:
1. Mai întâi să binevoiască să facă reclamanta dovada că eu am administrat foaia Lumina Satelor de la înființarea ei - 1 ianuarie 1922 și până la 1 octombrie 1931.
Dacă face dovada aceasta, abia atunci va fi de actualitate să discutăm și să trecem la o verificare a gestiunii din acest interval. Eu din partea-mi am cerut în întâmpinarea mea, ascultare de martori care întregiți eventual de ascultarea părților sub jurământ și cu cele cuprinse în anexele de la întâmpinare vor arăta temeinicia susținerilor mele. Anume se va vedea că eu nu am avut în acest interval administrația foii, prin urmare nu pot fi obligat la vreo desocotire.
2. Cu privire la foaia Oastea Domnului am dovedit un extras de la Primărie, alăturat întâmpinării, că ea este proprietatea mea, prin urmare nu pot fi obligat să-i fac reclamantei vreo desocotire.
3. Încât privește tipografia, mă refer la cele arătate în întâmpinare și scriptul pregătitor din care rezultă că nu se poate admite vreo probațiune cu privire la acestea, deoarece reclamanta nu și-a arătat și nu-și poate arăta nici un titlu de drept asupra lor.
4. Banii decolectați sunt recunoscuți și publicați în foile Lumina Satelor și Oastea Domnului. Totuși este necesară probațiunea pentru a se vedea că colectele s-au făcut pentru mine, pentru lucrările mele, pentru intensificarea curentului religios pornit de mine, prin tipărituri de cărți. În acest scop rog să fie audiați martorii arătați la întâmpinare.
5. Suma de 130.000 de lei primită de la Minister a intrat în Lumina Satelor. Dovada se face prin registrele care sunt ținute la dispoziția Onor. Tribunal.
6. Tot prin registre fac dovadă că în intervalul de la 1 octombrie 1931 și până la 1 august 1934, timp în care am administrat eu foaia Lumina Satelor, am vărsat pentru acoperirea deficitului acestei foi 320.695 de lei din banii mei proprii. Această sumă nu mi s-a replătit. Dacă îi va succede reclamantei să-și dovedească proprietatea asupra foii Lumina Satelor atunci va răspunde pentru tot deficitul acestei foi și așa va fi obligată să-mi restituie și banii dați de mine din al meu, pentru această foaie. Îmi rezerv deci dreptul să pretind tot ce am plătit din al meu pentru foaia Lumina Satelor.
Negând toate afirmațiunile reclamantei care nu sunt anume recunoscute de mine și toate afirmațiile care sunt în contrazicere cu susținerile mele în întâmpinare și din scriptul pregătitor, rog din nou respingerea acțiunii cu cheltuieli de judecată.
Rog să binevoiți a stabili la dezbaterea cauzei substractul procesului de față. Din acțiunea și scriptele pregătitoare ale reclamantei ar rezulta că substractul este de 1.854.970 de lei contravaloarea tipografiei plus 500.000 de lei pentru gestiunea foilor pretinsă de reclamant, adică în total substractul ar fi de 2.354.970 de lei.
Comput cheltuieli pentru prezenta conform tarifului și importanței cauzei.
Cu stimă,
Iosif Trifa.
La cele de mai sus - se anexau ca o mărturie două declarații și un certificat din care rezulta vânzarea averii de la țară a Părintelui Iosif și valoarea acestei averi pe care dânsul o investise în costul tipografiei.
Iată mai jos aceste piese:
Declarație
Subsemnata Bodea Maria, născută Gligor I. Nicolae din com. Avram Iancu, jud. Turda, declar următoarele:
Am cumpărat de la pr. Iosif Trifa, domiciliat în orașul Sibiu, două bucăți de pământ pe care dânsul le-a posedat în com. Avram Iancu, jud. Turda, unde a fost preot.
Pentru cea dintâi bucată de pământ pe care subsemnata și soțul meu l-am cumpărat de la dânsul, i-am plătit suma de 130.000 de lei, iar pentru a doua bucată pe care ne-a vândut-o, i-am plătit suma de 70.000 de lei.
În total deci i-am plătit preotului Iosif Trifa, pentru pământurile cumpărate de la dânsul, suma de 200.000 de lei (două sute de mii).
Aceasta o declar și o semnez prin punerea degetului în fața martorilor.
Avram Iancu, la 15 ianuarie 1938 N. Banciu, notar
Martori: Alexandru Toader
prin N. Banciu
Indescifrabil înv.
soția lui Bodea Nicolae
născută Gligor Maria
Declarație
Subsemnatul Leah Gheorghe din com. Avram Iancu, jud. Turda, declar următoarele:
Am cumpărat de la pr. Iosif Trifa, domiciliat în orașul Sibiu, una bucată de pământ, dintre pământurile pe care dânsul le-a avut în com. Avram Iancu, pentru care i-am plătit suma de lei 50.000 în numerar.
Aceasta îmi este declarația pe care o semnez în fața martorilor.
Avram Iancu, la 15 ianuarie 1938
Martori:
Lehu Gheorghe
Puiuleț Gheorghe
Câra Iosif
Notariatul Avram Iancu
jud. Turda, nr. 389
Anul 1938, luna ianuarie, ziua 20.
Certificat
Prin care subsemnații certificăm că pământurile pe care Dl. Iosif Trifa le-a posedat în com. Avram Iancu, jud. Turda și pe care le-a vândut în trecut, după cum au afirmat cumpărătorii, au ajuns suma de 250.000 de lei. După a noastră cunoștință azi, dacă acele imobile s-ar vinde, ar valora circa suma de 320.000 de lei în întindere de 4 j. 1.557 a. Drept pentru care am eliberat prezentul certificat.
Notar Primar N. Banciu - Nicodim Jude. L. S.
În dezbaterile sale din ianuarie 1938, Tribunalul Sibiu admite toate punctele din acțiunea pârâșului și respinge toate dovezile aduse de cel pârât.
În actul de sentință după ce enumeră tot ce spusese Mitropolia în acțiunea ei amintită mai înainte, Tribunalul Sibiu face următoarea încheiere:
- Având în vedere că... preotul Iosif Trifa a fost încredințat la 1 ianuarie 1922 de către Mitropolie cu redactarea foii L. S. care era a Mitropoliei și că tot ce a lucrat el a fost însărcinarea și obligația față de Mitropolie,
- Având în vedere că autoritatea are drept de proprietate asupra tuturor operelor pe care le-a comandat angajaților săi,
- Având în vedere că Mitropolia l-a încredințat pe Iosif Trifa să scrie și să lucreze tot ce a scris, urmează că dreptul de proprietate a tuturor acestor opere îi aparține în exclusivitate și indubitabil Mitropoliei,
- Având în vedere că în tipografia Mitropoliei s-au tipărit o serie de cărți al căror autor este Iosif Trifa și că aceste cărți au apărut prin comanda, îngrijirea și cheltuiala Mitropoliei - dreptul exclusiv de proprietate asupra acestor opere literare religioase, în baza art. 44 al.1 din Legea asupra proprietății literare din 1923, este al Mitropoliei, fiindcă preotul Iosif Trifa, autorul cărților nu era și creatorul produselor de presă, deci proprietarul lor,
- Având în vedere că Iosif Trifa a exoperat certificat industrial pentru tipografie în numele Oastei Domnului fără știrea și învoirea Mitropoliei a căreia era Oastea Domnului și al cărei slujbaș era, iar acest certificat este nevalabil întrucât el era slujbaș al Bisericii, deci funcționar public. Legile în vigoare nu admit aceasta - iar dreptul de proprietar al lui I. Trifa asupra unor bunuri care aparțin Bisericii a fost înscris ilegal și actul nu este valabil,
- Având în vedere că însuși preotul I. Trifa în declarația sa din câteva mărturisiri arată că a cumpărat tipografia pentru a o preda - înseamnă că a făcut totul în numele lui și pentru mișcarea Oastei,
- Având în vedere că Mișcarea Oastei și bunurile ei constituiau patrimoniul Mitropoliei, concluziile sunt că I. Trifa a lucrat (semnat) pentru Oastea Domnului care este patrimoniul Mitropoliei, el fiind slujbaș supus al acesteia,
- Având în vedere că la data procurării tipografiei Iosif Trifa era preot, deci nu avea practica legală pentru această meserie,
- Având în vedere că prin procurarea acestui certificat industrial Iosif Trifa a contravenit Legii în vigoare - acest certificat este nevalabil,
- Având în vedere că tot din aceste motive Tribunalul trebuie să refuze și cererea pentru certificatul de compactorie,
- Având în vedere că în aceste prevederi se încadrează și certificatul industrial pentru librărie, se trag aceleași concluzii,
- Având în vedere că în aceste împrejurări acordarea avantajelor legii industriale pentru tipografia Oastea Domnului, proprietatea lui Iosif Trifa, preot, întemeindu-se pe certificatele industriale amintite, nevalabile, nu poate constitui pentru Iosif Trifa titlul de drept valabil,
- Având în vedere că la 31 ianuarie 1930 Constantin Trifa, fratele preotului Iosif Trifa a afectat, în urma libertății acordate atât lui cât și lui Iosif Trifa în administrarea bunurilor, suma de 263.250 de lei pentru patrimoniul personal al fratelui său, Iosif Trifa, - constatăm că s-a abuzat de încrederea Mitropoliei atât de către Constantin Trifa cât și de către preotul Iosif Trifa, ambii mandatari (salariați) ai autorității bisericești amintite... aceasta pentru că toate produsele de presă inclusiv cărțile scrise de Iosif Trifa, deși creațiuni ale lui, constituiau produse de presă ale Mitropoliei, ele fiind comandate și publicate prin îngrijirea, conducerea și cheltuiala acesteia. Aceasta și pentru produsele de presă imprimate prin tipografia comandată la Lipsca (a păr. Trifa),
- Având în vedere că la data de 7 august 1934 Iosif Trifa a predat numai o parte din banii, valorile și bunurile ce le primise de la Mitropolie și că la data de 31 decembrie 1934 când a încetat de a mai fi funcționarul și salariatul Mitropoliei n-a dat nici o socoteală,
- Având în vedere că Iosif Trifa deși a știut că banii și valorile încredințate lui sunt proprietatea Mitropoliei, totuși i-a mânuit ca fiind proprietatea sa,
- Având în vedere că această procedare a lui Iosif Trifa s-a făcut prin proprie putere, fără știrea și învoirea Mitropoliei - iar aceasta este o contravenție la toate legile existente în vigoare, fiindcă I. Trifa nu avea acest drept printr-o autorizare a autorității sale,
Tribunalul Sibiu, Secția I-a
În virtutea legii pronunță:
Sentința nr. 13.
Luându-se în dezbatere procesul pornit prin acțiunea înaintată în 18 aprilie 1935 sub nr. 1497 de către reclamanta Arhiepiscopia Ort. Rom. de Alba Iulia și Sibiu reprezentată prin Dr. Lucian Borcea, avocat în Sibiu, în contra pârâtului Iosif Trifa cu domiciliul în Sibiu, reprezentat prin Dr. Ieronim Stoichiță, avocat în Sibiu, pentru dare de socoteli, capital și accesorii, Tribunalul, după terminarea dezbaterii orale din 21 ianuarie 1938, - astăzi 28 ianuarie 1938, a dat următoarea:
Sentință parțială și interlocutorie:
Tribunalul admite acțiunea reclamantei Arhiepiscopia Ort. Rom. de Alba Iulia și Sibiu, obligă pe pârâtul Iosif Trifa, preot din Sibiu, sub urmările execuției, în termen de 15 zile, să predea reclamantei în posesiune, recunoscând în același timp dreptul de proprietate exclusivă a reclamantei asupra obiectelor ce urmează: (se înșiruie toate cele arătate la începutul acestei acțiuni).
...Această sentință a fost pronunțată în ziua de 28 ianuarie 1938, în prezența mandatarului reclamantei și în lipsa pârâtului.
Președinte ss. V. Pop
grefier ss. Dr. Pascu.
Dăm această sentință întocmai, spre a se vedea cât de nedrept s-a judecat, cât de strâmb s-a interpretat Legea și cât de tâlhărește s-a răpit acest avut sfânt.
Sentința aceasta sosi tocmai în zilele când părintele Iosif se găsea pe patul de moarte, stingându-se ca o lumânare arsă întreagă...
Mitropolia își alesese anume acest moment spre a-i da prin această sentință lovitura din urmă.
Domnul a îngăduit ca martirul Său să sufere și această nedreptate pentru suprema lui încercare pe pământ.
Minunatul și durerosul său ideal - Tipografia pusă cu totul în slujba Domnului, - îl văzu căzând atât de crud sub ura hrăpăreață a nesăturatului urmăritor. Mult încercatul Iov al lui Hristos află această veste cu trei zile înainte de sfârșitul său pământesc.
- Slăvit să fie Domnul pentru toate - șopti el îndurerat și liniștit când i se aduse vestea aceasta. Nimeni nu poate avea decât atâta cât îi este dat din cer... Eu am luptat ca Tipografia aceasta să fie pusă în slujba Domnului, altul a luptat ca ea să fie luată din slujba Lui. Domnul ne va răsplăti odată unuia pentru că a pus-o, iar celuilalt pentru că a luat-o...
Totuși - adăugă el mâhnit și rar - mă doare nespus de mult... Ce frumos a fost tot ce s-a făcut prin Tipografia asta în acești 8 ani minunați, cu toate că am suferit atât de mult...
Poate că numai atâta ne-a fost dat să facem - și ei și mie. Poate că împrejurările nu erau încă destul de coapte pentru mai mult... Sau poate că pentru acești oameni chiar și atâta a fost prea mult...
Tocmai pregăteam nr. 7 din Glasul Dreptății care trebuia să apară pentru 13 februarie... Părintele Iosif nu mai putea decât cu mare greutate să lucreze câte foarte puțin. Noi, Marini și eu, alcătuiam o parte din materialul pentru foaie. Dar fără scrisul lui, foaia parcă n-avea nici o dulceață. Noi înșine vedeam acest lucru în primul rând.
Cu mare greu îmi dictă și scrisei Istorioare, pilde și asemănări religioase (care s-au publicat pe pag. 5). Lângă aceste istorioare, când el tăcu - (înțelegându-i zdrobit, sfârșitul apropiat) - eu adăugai fără ca el să mă vadă:
„Poșta redacției
Mai multor cititori care ne întreabă mereu despre părintele Iosif de la Sibiu, - le răspundem: Părintele Iosif Trifa se află în prezent greu bolnav și slăbit. Rugați-vă cu toții stăruitor pentru dânsul...”
Stăteam la măsuța de lângă patul lui... și mă uitam la pătura subțire cu care era acoperit și care părea că nu are nimic sub ea, atât de puțin mai rămăsese din acest trup în care se topiseră și oasele.
- Mai avem ceva, dragă Dorz!...
Și cei doi ochi sfinți și obosiți se uitară spre mine cu o privire ce parcă venea de Dincolo de lumea asta... Nu mai văzusem niciodată o astfel de tainică lumină în ei...
- Dă-mi caietul de jos!
Abia atunci văzui sub pat caietul său de notițe, scăpat de mânuța albă și uscată.
- Scrie titlul:
„Oaia săracului, de la 2 Samuel, cap. 12.
În Biblie la 2 Samuel, cap. 12 se află o mult grăitoare pildă despre oaia unui biet sărac.
E întâmplarea când David a nelegiuit cu femeia lui Urie și pe urmă, ca nelegiuirea lui să fie și mai mare, l-a cumpănit pe Urie să fie omorât în război, pentru ca să poată avea pe soția lui între femeile sale.
Dar acest lucru n-a plăcut Domnului. Domnul a trimis pe Natan prorocul care i-a pus nelegiuirea într-o istorioară:
Într-o cetate erau doi oameni - a început Natan - unul sărac și altul bogat. Cel bogat avea foarte multe vite mari și mărunte. Iar cel sărac n-avea nimic decât o singură oiță, pe care el o cumpărase de mică și o hrănise și ea crescuse cu copiii lui. Din pâinea lui mâncase și ea și se adăpase din ulcica lui. La sânul lui dormise și era pentru el ca o fiică.
Dar iată că a venit la bogat un călător. Și gazda nu s-a îndurat să ia din oile sale sau din vitele sale, ca să gătească cina pentru cel ce venise la el, ci a luat oița săracului și a gătit-o pe aceea pentru călătorul ce venise la el.
Și s-a mâniat David cu mânie mare pe omul acela și a zis: omul care a făcut lucrul acesta, vrednic este morții; să dea înapoi 4 oi, pentru că a făcut fapta aceasta...
Atunci Natan a ridicat mâna și grăind i-a rostit lui David aspra osândă: Tu ești omul acela Davide... căci Dumnezeu te-a dăruit cu toate bunătățile, dar ai râvnit să răpești și pe soția lui Urie... și acum niciodată nu se va depărta sabia din casa ta... (1 Samuel 12, 1-10).
Ce adânc înțeles și ce adâncă învățătură este în istoria aceasta. Nedreapta purtare a omului bogat din istorioara lui Natan, care a răpit unica oiță a unui biet sărac, ne arată și ea, întâi și întâi ce fărădelege urâtă este lăcomia.
De orice natură ar fi lăcomia, ea este un păcat greu, îndeosebi însă lăcomia omului avut, adică lăcomia care îi prinde pe unii oameni avuți, este ceva scârbos... Lăcomia omului avut, este o boală grozavă. Această boală îl împinge să pună mereu mâna pe truda și avutul altuia. Oricât de mult ar avea bogatul, el râvnește și pândește bunul altuia.
Bogatul din istoria lui Natan avea turme nesfârșite de oi, de boi; avea pământuri, averi și case din a căror chirie scotea anual milioane - și totuși lăcomia l-a dus să răpească oița, singura oiță a unui biet sărac.
David, încoronatul și unsul Domnului, avea o casă plină de femei, și totuși lăcomia l-a făcut să râvnească la o mireasă nouă; la unica soție și bucurie a lui Urie. Lăcomia l-a pus să răpească singura oiță, singura bucurie, pe care o avea Urie.
Cu câtă dragoste ținea săracul la oița lui, ca la o ființă a lui, - ne spune Biblia. Și totuși lăcomiei bogatului nu i-a fost milă de această dragoste, ci a trecut cu picioarele peste ea: pentru ajungerea scopului său făcând și o ucidere de om.
Lăcomia lucrează și azi tot așa! Ea pândește și înghite mereu bunul altuia. Căutați și cercetați în viața de la țară și veți afla că rar este cazul acela când moșioara văduvei și a săracului pot rezista în vecinătatea bogatului lacom. Lăcomia bogatului, folosind toate mijloacele, mai curând ori mai târziu o înghite, așa cum peștele cel mare înghite pe cel mic.
În privința asta eu mă mir cum nu s-a format și aici o înțelepciune din popor care să spună: nu-ți clădi căsuța lângă casele bogatului și nici moșioara nu ți-o cumpăra lângă moșia lui, căci te va înghiți lăcomia lui cea nemărginită.
E de însemnat apoi și faptul că lăcomia bogatului lucrează în scopurile ei, folosind toate mijloacele și îndeosebi nedreptatea.
Lăcomia e strâns legată de nedreptate, așa după cum mâncarea cere după sine apă. Iar ca să-și ajungă scopul și să-și facă nedreptatea și răpirea, bogatul are totdeauna mijloace destule față de nevoiaș și sărac.
Și încă ceva ne arată istorioara lui Natan. David, unsul Domnului, s-a înfuriat grozav când a auzit de nedreptatea bogatului cu oaia săracului. Dar el însuși era în această istorioară.
Așa sunt și astăzi fariseii. În predicile lui, fariseul predică în contra nedreptății; tună și fulgeră contra nedreptăților, dar în viața lui el însuși face nedreptățile cele mai strigătoare la cer.
Lăcomia care răpește bunul altuia este un păcat strigător la cer. Aceasta ne-o arată și întâmplarea cu David. Când a auzit și a înțeles David, împăratul și unsul Domnului, ce păcat mare a făcut, a plâns cu amar și s-a căit - și totuși urmările acestui păcat le-a purtat.
Sabia din casa lui nu s-a mai îndepărtat din acea clipă și cele 4 oi le-a pierdut rând pe rând. Mai întâi i-a murit copilul. Acesta a fost mielul cel dintâi.
Apoi David își vede copiii desfrânând și Absalom ucide pe fratele său, Amon, - desfrânatul. A doua oaie s-a dus.
Nu peste multă vreme moare și Absalom tăiat de sabia lui Ioab. Încă o oaie, a treia!
Mai rămăsese una. Și aceasta vine la rând când Adonia, un alt fiu al lui David, a căzut și el junghiat de sabie. Iată și a patra oaie! Așa cum ceruse David să fie pedepsit omul din istoria lui Natan, care fusese însuși el.
Fie ca toți cei ce suferă de boala cea grea a lăcomiei să ia pildă din cutremurătoarea istorie de la 1 Samuel cap. 12.
Natan prorocul strigă și azi prin lume: Tu ești acela! Strigă și azi pe atâtea locuri: Tu ești acela! Ferice însă de cine are urechi (conștiință) să-l audă!
Când a ajuns la capătul puterilor tăcu, eu înțelesei că trebuie să pun punct. În timpul cât scrisesem îmi mai aruncasem din când în când privirea asupra lui, dar el își ținea aproape tot timpul ochii închiși. Ci doar de trei ori și-a ridicat cu greu mânuța cu caietul spre a se uita peste cele câteva linii și puncte aruncate din creionul lui pe o filă...
- Du-l la tipografie! Foaia trebuie să se tipărească astăzi!
Era dimineața de miercuri, 9 februarie 1938.
Trecând spre tipografia care se găsea pe strada Avram Iancu nr. 16, am dat pe la dl. Stoichiță al cărui birou este tot pe această stradă la nr. 9. Îi spusei despre starea extrem de gravă a părintelui Iosif și adăugai:
- Cred că sentința tribunalului l-a afectat mult!... El a avut un atât de minunat gând cu Tipografia și a luptat atât de mult pentru ea. Iar acum vede totul călcat în picioare atât de brutal și de nedrept. Foile Mitropoliei jubilează zgomotos. Cred că asta i-a agravat mult starea.
- Va trebui să vin și eu să-l văd neapărat, - zise dl. Stoichiță. Am întocmit pentru cititori o lămurire pe care te rog s-o duci s-o publice neapărat foaia în acest număr, pe pag. 1. Îi voi spune acestea și Părintelui Iosif. Vom face neapărat apel la Brașov. - Nu se poate să nu se revină asupra sentinței.
Și zicând acestea îmi întinse hârtia pe care scria:
„O lămurire.
Subsemnatul, în calitate de avocat reprezentând pe pârâtul Iosif Trifa preot - Sibiu în procesul nr. 1497/1937/33 ce-l are contra reclamantei Arhiepiscopiei Ort. Rom. de Alba Iulia și Sibiu.
În această cauză în ședința din 28 ianuarie 1938, Tribunalul a dat o sentință parțială și provizorie cu privire la Tipografia Oastea Domnului care este proprietatea clientului meu, părintele Iosif Trifa.
Această sentință este provizorie și parțială și este atacată de subsemnatul cu apel, urmând să se judece în cel mai apropiat timp la Curtea de Apel din Brașov.
Părerea mea este că sentința Tribunalului prin care adjudecă Tipografia Arhiepiscopiei este absolut greșită și am convingerea fermă că Curtea de Apel va reforma această sentință, îndrumând Tribunalul să judece din nou și să țină seamă de dovezile arătate de pârâtul Iosif Trifa, prin care acesta dovedește că tipografia este cumpărată de el cu contracte în regulă, pe numele lui, din Germania, plătită de el - și în urmare formează proprietatea lui indiscutabilă.
Am ținut să dau aceste lămuriri pentru că am văzut cu mare surprindere că se face caz despre această sentință prin ziare, ca și când chestia ar fi definitiv isprăvită în favoarea Arhiepiscopiei. Ori aceasta nu este așa, - ci precum am arătat în cele de mai sus.
Nu înțeleg să intru în discuții pe tema aceasta cu nimeni și ar fi bine ca și reclamanta să urmeze exemplul meu și să așteptăm împreună cuvântul hotărâtor și definitiv al Justiției în care și unul și celălalt trebuie să ne punem toată încrederea.
Sibiu, 8 februarie 1938
Dr. Ieronim Stoichiță, avocat”.
I-am făcut loc în pag. 1-a, a aceluiași număr din foaia în care pe pag. 4-a apăru Oaia săracului...
Când seara i le-am arătat părintelui, tipărite în foaie, s-a uitat peste ele obosit și parcă străin. A mișcat ușor din mână ca și cum ar fi spus:
- De acum, nu mă mai privește pe mine. Am încredințat totul în Mâna lui Dumnezeu!...
Din operațiile părintelui din ultimii ani, două nu s-au mai închis până la moarte. Frații Opriș și Popovici erau cei care îl pansau și îl îngrijeau zilnic cu vată, cu multă vată... Bietul frate Opriș spunea odată: Dacă vata câtă i-am adus-o și în care l-am tot pansat ar putea fi grămadă, cred că s-ar putea acoperi mult Sibiu cu ea... Era într-adevăr nevoie permanent de mari plăci de vată pentru sângele ce se prelingea și puroiul ce supura continuu din aceste răni...
Acum temperatura se menținea mereu până la 39° și chiar peste.
Printre ultimii vizitatori fusese și păr. Aurel Nanu, singurul dintre preoții din Sibiu care îi rămăsese prieten și apropiat. Acesta l-a și mărturisit și împărtășit pe părintele Iosif cu o săptămână înainte de sfârșitul său.
Pentru ultima dată i-a trimis atunci părintele Iosif prin preotul Aurel Nanu, Mitropolitului Bălan un cuvânt de dragoste smerită și de fiască cerere de iertare...
Dar fie că preotului Nanu i-a fost teamă să-i spună, fie că Mitropolitul a rămas împietrit până la capăt, - nu s-a mai primit nici un răspuns nici la această ultimă încercare...
Tot cam prin același timp îmi amintesc că a trecut prin redacție și fratele Feinstein, un minunat om al lui Dumnezeu, evreul creștin din Iași.
Acest mare suflet a murit și el ca un martir în timpul războiului odată cu cei omorâți în trenul morții de la Iași...
Eram când a venit el cu părintele și cu Titus în sala redacției din Aleea Filozofilor.
La plecare fr. Feinstein a rostit o zguduitoare rugăciune. De atunci am rămas pe totdeauna legat de acel scump copil al lui Dumnezeu.
Mai târziu am avut o frumoasă corespondență cu el, cerându-mi să colaborez la revista lui Prietenul copiilor.
Când cu ocazia războiului aveam să trec pentru prima și poate pentru ultima dată prin Iași, fratele Feinstein nu mai era. Soția și cei șase copii ai săi precum și alți frați evrei creștini care erau în casa lor, m-au îmbrățișat cu lacrimi sfâșietoare spunându-mi de tragedia lui care se întâmplase abia cu o săptămână mai înainte... Ei toți mă cunoșteau din corespondența cu el.
Am rămas pentru totdeauna legat de sufletele acelea zdrobite. Istoria lor se asemăna atât de mult cu istoria noastră...
Joi, 10 februarie. Se vede bine că sfârșitul este foarte aproape. Durerile sunt neobișnuit de grele. Doctorul Manta care este adus la patul părintelui spune că ar fi nevoie de o nouă operație, dar clătinând din cap spune:
- E imposibil! Nu mai rezistă! Dați-i calmante din timp în timp. E tot ce se mai poate face. Nu știu cât timp va mai rezista. Depinde de inimă...
Vineri, 11 februarie. Azi noapte aproape n-am dormit deloc, deși eram atât de obosiți. Din camera unde dormeam doar eu cu fr. Marini, auzeam adeseori gemetele reținute ale părintelui suferind. - Și de fiecare dată ne străpungeau inima de durere. De câteva ori Titus venise să-l întrebe dacă nu are cumva nevoie de ceva. I-a dat câte un calmant.
Dimineața a sosit mai liniștită... Dragul nostru bolnav a adormit puțin, iar noi ieșind în vârful degetelor l-am lăsat să se odihnească. Din timp în timp suiam încet până la ușă unde ascultam răsuflarea sa liniștită, de după paravanul care era în fața patului său.
Pe la amiază a luat ceva din mâncarea pe care i-a adus-o sora Lița, - apoi s-a liniștit din nou. În acest timp, noi, Titus, Marini și cu mine ne-am sfătuit să-l nu-l mai lăsăm nici o clipă singur.
- Vom face toți trei cu schimbul lângă el, începând de acum și până dimineață - zise Titus. Care să facem primul?
- Fac eu primul! - răspunsei eu.
- Pe urmă mă scoli pe mine - zise Titus.
- Iar fr. ta mă scoli pe mine - zise și fr. Marini.
- Bine!
De cum se apropie spre seară, mă așezai pe scaun lângă părintele, la măsuța la care scriam când el îmi dicta minunatele sale scrieri. Luai Biblia lui să citesc... Începu să se întunece. Era februarie dar afară nu ninsese încă deloc. Era un aer moale.
Părintele deschise ochii, mă privi și îmi zise:
- Ce faci?
Cum vă mai simțiți părinte? - întrebai eu.
Văzându-mă foarte îngrijorat, îmi zise:
- Acum mă simt ceva mai bine. După somn inima îmi este ceva mai întărită.
De fapt în mine toate mădularele mi-au fost slăbănoage; singură inima mi-a fost tare. Inima le-a dus pe toate. Acum și inima mi-a slăbit. De-abia mai poate. I-a ajuns și ei! Slăvit să fie Domnul pentru toate...
Mi-am făcut scaunul mai aproape zicând:
- Părinte, eu aș dori să-mi vorbiți mereu, - dar n-aș vrea să vă prea obosiți. Aud bine, chiar dacă ați vorbi cât de încet.
- De acum mi-a mai rămas doar puține să mai vorbesc. Tot ce aveam să spun lumii - am spus. Mulțumesc din toată inima Domnului care mi-a ajutat până aici. Pentru cine va vrea să asculte adevărul, ajunge...
Se opri un timp, apoi zise clătinând din cap:
- Dar mi se pare că de-acum încolo vremea adevărului s-a cam dus...
- De ce spuneți asta părinte?
- Dă-mi puțin paharul cu ceai!... Îmi este uscată gura! Să fii cu luare aminte la ceea ce îți spun.
Iar stătu și odihni un timp. Apoi începu rar:
- Pentru că odată venită lumina în lume, oamenii au iubit mai mult întunericul decât lumina, pentru că faptele lor erau rele...
Glasul îi era profund profetic.
- Dumnezeu a trimis Bisericii noastre și poporului nostru Lucrarea unică și vădit cerească a Oastei... Poporul a îmbrățișat-o cu drag - dar mai marii au respins-o de la început.
Dacă vor continua s-o respingă, s-ar putea ca Dumnezeu să le-o ia... Iar drept pedeapsă, să îngăduie ca să vină peste ei lucrări de rătăcire, de dezbinări și de pierzare... Fiindcă n-au primit dragostea adevărului, Dumnezeu le poate trimite lucrări rătăcitoare. Ca să creadă minciuna toți cei care n-au crezut adevărul. Și astfel să fie osândiți - cum spune sf. Pavel la Tesaloniceni...
Mă gândesc chiar și la frații noștri ostași ce mare răspundere au.
Când vedeam pe ce căi întortocheate și grele trebuie să-și caute alții mântuirea sufletului lor, noi nu știm să mulțumim lui Dumnezeu că nouă El ne-a descoperit calea mântuirii atât de dreaptă și dulce... Dar dacă vreodată frații se vor dovedi nevrednici de acest dar mare, căutând spre alte căi, atunci Domnul se poate, ca drept pedeapsă, să le-o ia pe aceasta. Și să-i lase apoi să bâjbâie dezbinați după lucrări străine și pe căi rătăcitoare...
Mă cutremur când mă gândesc ce viitor poate să aștepte Biserica noastră și poporul nostru în urma acestei respingeri.
Parcă ne găsim în vremea când Ierusalimul nu înțelegea vremea cercetării sale - și când Mântuitorul îi profețea nimicirea apropiată și de neînlăturat.
...Ierusalimul Oastei, Sibiu, face același lucru astăzi, pe care l-a făcut la vremea sa vechiul Ierusalim, omorâtorul de proroci și ucigătorul cu pietre ai trimișilor lui Dumnezeu...
Tăcu. În cameră se lăsase întunericul demult. Stăteam așa.
- Aprinde lumina - îmi zise după un timp, încet. Și mai dă-mi puțin ceai.
Aprinsei lumina slabă de pe noptieră. - Și mă uitai la el: mă privea cu niște ochi plini de ceva în care era adânc și duioșie și milă.
- Dragă Dorz, - șopti el rar și mișcat, - după mine va veni rândul vostru! Mie în curând nu-mi vor mai putea face nimic, dar pe voi vă vor urmări și vă vor prigoni fără cruțare din cetate în cetate, ca să se împlinească tot ce este scris...
Dar voi să nu vă temeți. Nici să nu vă lepădați de Domnul și de Lucrarea Lui, care de la început a fost rânduită la suferințe și la necazuri precum a fost și Domnul nostru în lumea aceasta. Să știți că Domnul care a fost cu mine va fi și cu voi. Acela care ne-a dat nouă până acum atâtea bucurii și biruințe în necazuri vă va da și vouă mai departe biruințe. Căci El este Același și El veșnic este Biruitor. Aduceți-vă aminte de tot ce v-am spus și v-am scris: cu ochii țintă la Căpetenia și Desăvârșirea Credinței noastre, la Isus Biruitorul. Cu El fiți siguri că Lucrarea Oastei Lui va birui. Chiar dacă noi va trebui să cădem rând pe rând... Să muriți crezând în biruința lui Hristos, așa cum sunt gata și cum am fost gata și eu totdeauna, să mor crezând în El!...
Întinse mâna spre mine. I-o luai și mi-o apăsai pe buze plângând, apoi o dusei sub pătură. Văzui lacrimi și în ochii lui.
- Să păstrați toate întocmai cum vi le-am spus. Eu n-am spus nimic de la mine, ci în toate am ascultat numai de glasul și de Duhul Domnului... M-am străduit să vă dau nu numai Cuvântul lui Dumnezeu ci și o pildă cum să-L urmați. Să călcați după Domnul pe urmele mele. Ca pe urmă, să ne întâlnim mai fericiți, la sfârșitul luptei noastre lângă Domnul, în Canaanul Său Ceresc...
...Oricât ați avea de suferit, să nu-L trădați pe Dulcele nostru Mântuitor, Isus Biruitorul. Să nu trădați Cauza Evangheliei și a Bisericii vii, să nu trădați voluntariatul Oastei, nici pe părintele vostru în Hristos.
Va veni vremea când Dumnezeu și Adevărul ne va face dreptate și nouă... Să aveți neîncetat ochii mereu țintă la Căpetenia și Desăvârșirea Credinței noastre, la Isus Cel Răstignit...
Tăcu din nou...
Mă miram de unde are atâta putere din cât de slăbit era. Vedeam cât de mult se opintește ca să vorbească. Îmi era teamă de efortul pe care îl făcea, dar presimțeam că sunt ultimele sale cuvinte și n-aș fi vrut nici să se oprească. Îl ascultam cutremurat. Totul mă înfiora adânc.
- Ce mulți erau cândva - și câți s-au dus - sus - până la El. Unde sunt acum cei mari și lăudați, care se lăudau că vor fi statornici lângă mine până la moarte?... Acum au trecut și ei în tabăra celor ce aruncă în noi cu pietrele ucigașe...
Cu mine vor sfârși curând. Dacă și pe acei care rămâneți vă vor omorî, - s-ar putea să nu le mai fie trimiși alții... Să le fie dați drept pedeapsă numai lucrări pierzătoare și lucrători pierzători...
Tăcu iarăși suspinând. După un timp urmă:
- Dar Dumnezeu este nespus de Bun, nemărginit de Bun... El iubește mereu și nădăjduiește mereu... Chiar și pentru cei mai împietriți...O, cât de nemărginit de Bun e Dumnezeu...
Apoi tăcu îndelung, cu ochii închiși. Se vede că își sfârșise toată puterea.
- Nu mai vreți puțin ceai părinte? - zisei eu. Dar e prea rece. Mă uitai spre reșoul care ardea... Să-l încălzesc puțin!
- Nu!
- Nu încercați să adormiți puțin? - Ați obosit vorbind.
Scoase din nou mâna. Făcu un semn obosit care părea a spune: - De-acuma am să odihnesc...
Și o întinse spre mine.
O luai din nou între mâinile mele. Ce albă și ce uscată este. Numai pielea străvezie și osciorul subțirel și topit.
Nu-mi mai puteam stăpâni plânsul: o, mânuța asta sfântă și chinuită care s-a topit luminând. Care a scris atâtea litere de foc și de aur care vor rămâne veșnic. Care a suferit atât de mult pentru mine și pentru mulți; care mi-a făcut atât de mult bine mie și altora... O, inima asta care bate tot mai încet...
Șiroaie de lacrimi începură să-mi curgă pe obraji prelingându-se și picurând pe marginea patului alb, pe jos, pe mânuța străvezie și uscată - care mi se păru dintr-odată nefiresc de rece.
Îmi apăsai din nou încet și moale buzele peste ea - și apoi o dusei ușor sub pătura caldă.
... Era târziu... Și era peste tot o tăcere desăvârșită.
Respira încet și rar. Mi se părea că vrea să doarmă.
Dinspre ușa lui Titus auzii un zgomot ușor. Cred că nici el nu doarme. Cred că nici Marini nu doarme.
Mă uitai la fața care era mai albă și mai uscată ca niciodată. De o săptămână s-a topit ca dintr-odată. Ciudat că până azi dimineață se zvârcolea de dureri, iar acum iată ce liniștit odihnește de parcă n-ar avea nici un țepuș în corpul său.
Mă uitai din nou... Din cele două adâncimi încercănate, cei doi ochi altădată atât de vioi și de bucuroși, priveau acum cu o umbră nepământească spre fereastră.
- Fereastra, - zise el destul de tare. Dragă Dorz, deschide toată fereastra să vină aer proaspăt.
În clipa aceea îmi trecu fulgerător prin minte ceea ce scrisese el undeva despre soția sa din clipa morții ei că ultimele cuvinte i-au fost ca să-i deschidă fereastra să-i vină mult aer proaspăt.
Nu știu de ce făcui dintr-odată o legătură limpede între clipa asta și aceea de atunci...
Între destinele unora din cei uniți de Dumnezeu, în ultimele lor clipe, sunt atât de tainice potriviri.
Deschisei toate aripile ferestrei. Afară era nor, dar nu prea întuneric. Adia un vântișor cam răcoros.
După ce se aerisi puțin, strânsei iarăși încet aripile ferestrei la loc, spre a nu se face frig.
Iarăși crezui că a ațipit. Dar iarăși deschise ochii:
- Acuma te rog lasă-mă singur! - îmi șopti stins. Vreau să rămân singur!
Și închise ochii.
Eu stăteam încă în picioare între pat și între fereastră. Cum să-l las singur așa? Și cum să nu-l las, dacă mi-a cerut asta?
Stăteam nehotărât și mă uitam la el. Crezui din nou că a adormit!
- Du-te și te odihnește și tu. E târziu.
Glasul era stins, dar plin de o milă stăruitoare.
- Poate mai aveți nevoie de ceva părinte, stărui eu încet. Nu mi-e somn!
- Nu mai am nevoie de nimic!...
- Nu vi-e frig? - încercai eu ca să am motiv să-i pipăi mâinile.
- Acum nu mi-e nimic, șopti.
Mâinile mi se părură și mai reci. Le acoperii bine cu pătura, în timp ce ochii lui mă priveau ca de foarte departe șoptind ca o liniștire:
- Slăvit să fie Domnul!
Nu vrui să-l mai fac să obosească stăruind. Șopti îndurerat și eu: Slăvit să fie Domnul. Și trecui dincolo în camera noastră, unde era fratele Marini. Îl găsii treaz și întrebându-mă din ochi:
- Ce este?
- Vrea neapărat să rămână singur, îi zisei încet la ureche. (La ureche, fiindcă fratele Marini nu prea auzea bine)... Dar e foarte-foarte slăbit. Mâinile îi sunt foarte reci. Ce să facem oare?
- Să-l sculăm și pe Tit, zise el.
- Mă duc să-l scol, - să vedem ce să facem, zic eu. Poate trebuie să mergem după un medic.
Trecui ușor din nou în camera părintelui și pe lângă paravanul de pânză din fața patului său, ieșii la Titus.
Nu dormea nici el. Mă întâmpină ridicat în capul oaselor.
- Mâinile i-s reci, îi șoptii și lui îndurerat. M-a trimis să mă culc ca să rămână singur. Ce-i de făcut? N-ar trebui oare să mergem după un medic?
- Am auzit totul, zise el, mai ales acum când ți-a spus să deschizi fereastra și să-l lași singur...
Stătu puțin și ascultarăm spre ușă. Eu lăsasem ușa întredeschisă. Nu se auzi nimic.
- Vino să mergem încet la paravan ca să ascultăm!
Pășirăm ușor ascultând spre paravanul subțire de lângă pat.
Nu se auzea nici o respirație!
Trecurăm pe după paravan, unul de-o parte celălalt de alta a patului. Titus îi puse mâna pe frunte, apoi o duse pe inimă.
- E cald, zise el, la frunte. Iar apoi la inimă, înspăimântat:
- Nu mai bate!
Strigarăm pe fratele Marini...
Îi strigarăm lui: Părinte! Îi mișcarăm capul și mâinile.
- Nimic!
Îi aprinserăm o lumânare la căpătâi și căzurăm toți trei în genunchi lângă patul părintelui nostru, în cea mai sfâșietoare și îndurerată rugăciune dintre toate rugăciunile vieții mele.
Mă simții ca și cum un puternic perete apărător s-ar fi prăbușit și aș fi rămas descoperit în bătaia celor mai grele și mai ucigașe primedjii.
Era ora unu și jumătate, în noaptea spre dimineața de sâmbătă
12 februarie 1938.
Afară începu să ningă cu fulgi mari și moi ca un văl de înmormântare sau ca o mângâiere...
Ce măreț și ce liniștit intrase în veșnicie acest uriaș al lui Dumnezeu, solemn și calm, ca o corabie care a luptat o noapte îndelungată cu înspăimântătoarele primejdii ale unei vrăjmașe furtuni, - iar acum în lumina unui strălucitor răsărit, intră zdrențuită dar biruitoare, în portul liniștit și mântuitor.
Din pricină că îi eram încă atât de aproape, nu-i puteam vedea adevărata lui măreție...
De ce oare a vrut el să rămână singur chiar în ultima lui clipă?
- Nu știu.
Poate pentru că frumusețea fericitei sale întâlniri cu Dulcele său Mântuitor să-i fie deplin slobodă - iar prezența mea ar fi stingherit această intimitate sfântă... Poate pentru că mila și iubirea noastră îi deveniseră prea grele... Poate pentru că trebuia să plece, - iar prezența noastră îl prea reținea...
- Nu știu!
Dar sunt încredințat că în clipa aceea, după sufletul lui a venit Însuși Dulcele Isus. Și că dacă n-aș fi plecat atunci de lângă el, ochii mei L-ar fi văzut aievea și cu adevărat.
...N-am fost vrednic să-L văd!
Îndată toată casa fu în picioare. Veniră fiecare perindându-se pe lângă patul mortului sfânt, cu plâns și cu rugăciune: fr. Opriș, sora Lița, fr. Popovici...
Opriș rămase din prima clipă la căpătâi. Într-o mână cu lumânarea aprinsă iar în cealaltă cu o carte, începu să cânte și să citească plângând primele rugăciuni din rânduiala pentru cei adormiți în Domnul, așa cum învățase el la mânăstire, în anii lui de călugărie...
Începură pregătirile.
Într-un colț de masă Marini și cu mine scriam Ediția Specială din foaie, care trebuia să plece încă astăzi spre a anunța tuturor fraților vestea dureroasă. Și a-i chema să-l petrecem împreună la mormânt.
Titus și Popovici alcătuiau telegramele ce trebuiau trimise și căutau adresele fraților și adunărilor care trebuiau să afle cât mai repede.
Toți alergam și lucram plângând.
Cu țipete mari începură să intre pe ușă tot mai des frații și surorile din Sibiu, care nu știu cum aflaseră atât de repede vestea. Încă nu era ziuă când casa era plină.
Începură să sosească și frați din depărtări.
Am alergat la tipografie. În două ceasuri foaia se tipărea. În altele trei începură să plece primele pachete la poștă...
Alergam cu toții în toate părțile, numai ca vestea să ajungă cât mai repede la frați, pentru ca și cei mai îndepărtați să aibă timp să vină care vor putea...
Iată textul Ediției Speciale cu anunțul morții părintelui Iosif:
„A trecut la Domnul, preaiubitul și dragul nostru părinte Iosif Trifa.
Cu inima zdrobită și cu sufletul adânc sfâșiat, împărtășim tuturor fraților o veste de mare durere: părintele Iosif Trifa a adormit în Domnul în noaptea spre dimineața zilei de 12 februarie.
După grele suferințe s-a stins liniștit cel ce în viața sa n-a cunoscut odihna ci numai osteneala și lucrul pentru Domnul și pentru frații lui.
S-a stins cel ce n-a știut nimic altceva decât pe Isus Cel Răstignit și Jertfa Lui (1 Cor. 2, 2) și a luptat până la sânge în războiul cel sfânt al Domnului Isus.
S-a stins cel ce s-a adus pe sine ca o jertfă vie, sfântă și plăcută lui Dumnezeu (Rom. 12, 1) pentru Cauza Lui.
S-a stins cel ce nu s-a cruțat pe sine și n-a cruțat nimic ci a pus totul pentru Domnul și Evanghelia Sa, pentru a ne face să fim slujitori ai unui legământ nou, nu al literei ci al Duhului (2 Cor. 3, 6).
S-a stins părintele nostru drag care ne-a născut la o viață nouă (1 Cor. 4, 15), cel ce a făcut totul pentru Evanghelie, s-a făcut tuturor toate, ca să câștige orice suflet pentru Hristos (1 Cor. 9, 22-23).
S-a stins gornistul Domnului, cel care văzând primejdia (Ezechiel 33, 1-11) a stat neclintit în mijlocul furtunilor și valurilor de păcate ca o strajă, care ne-a chemat neîncetat la Hristos, ținând sus Cuvântul Evangheliei (Filip. 2, 16), căutând să aducă pe păcătoși la Izvorul îndreptării și puterii, la Isus Mântuitorul.
S-a stins cel ce n-a cruțat nimic al său ci totul a cheltuit și s-a cheltuit bucuros și pe sine însuși și viața lui pentru Domnul și frații săi (2 Cor. 12, 15).
S-a stins cel ce L-a iubit mai mult pe Domnul, Evanghelia și lupta Lui în lume decât pe copilul său, sănătatea sa și viața sa.
S-a stins cel ce n-a știut decât un singur lucru: să sufere - și a suferit; să lupte - și a luptat; să sune din trâmbiță - și a sunat.
A iubit, de aceea s-a jertfit, știind că osteneala în Domnul niciodată nu este zadarnică (1 Cor. 15, 58).
A fost prigonit, bârfit, batjocorit, hulit și alungat din toate părțile, privit ca un înșelător, măcar că totdeauna a spus Adevărul (2 Cor. 6, 8) - dar a răbdat totul cu drag știind că robul nu este mai mare decât Stăpânul său (Ioan 15, 20).
S-a stins cel ce de 15 ani de zile, zi și noapte a lucrat și a luptat fără odihnă pentru a-L face cunoscut pe Domnul și Cuvântul Lui tuturor celor ce nu-L cunoșteau.
A căzut de multe ori în luptă, a primit multe rane, dar nici o clipă nu s-a dat înapoi... Privind mereu țintă la Căpetenia și Desăvârșirea Credinței noastre, la Isus Cel Răstignit (Evrei 12, 2), a mers mereu înainte stropind cu sângele lui câmpul de luptă al Evangheliei.
S-a stins ca o lumină care se topește luminând. - Până la sfârșit părintele Iosif a lucrat mereu îngrijindu-se de copilașii săi, de mântuirea și viața lor.
A luptat lupta cea bună, și-a isprăvit alergarea, a păzit credința, acum a plecat la Domnul (2 Tim. 4, 7-8), la Dulcele său Mântuitor și Mângâietor pe care L-a iubit, L-a vestit, pentru care s-a jertfit. S-a ridicat Acolo, unde suferințele, loviturile, ocările, batjocurile și hulele oamenilor nu-l mai pot ajunge.
S-a stins un mare om al lui Dumnezeu, pe care solia chemării la Domnul l-a aflat în luptă, ținând sus steagul Domnului Isus. S-a sfârșit ținând sus Cuvântul Vieții (Filip. 2, 16).
Dragostea pentru frații lui l-a făcut să-și dea viața pentru ei (Ioan 15, 13), lăsându-ne și nouă, celor ce am rămas, acel testament al luptei și jertfei pentru Domnul și Cauza Lui. El a putut spune: urmați-mă pe mine fraților, călcați pe urmele mele întrucât și eu calc pe urmele lui Hristos (1 Cor. 11, 1; Filip. 3, 17).
Încolo frații mei... ce ați învățat, ce ați primit și ați auzit de la mine și ce ați văzut în mine - faceți! Și Dumnezeul Păcii, va fi cu voi (Filip. 4, 8-9).
S-a stins dragul nostru părinte, dar jertfa lui rămâne. Lucrarea pe care a săvârșit-o este a Domnului. Oastea Domnului este o Lucrare a Domnului. El a pornit această mișcare și El Însuși va avea grijă de ea... Când voi trece din lumea aceasta - a spus el - voi ținea sus solia ce o am de la Domnul. Iar când veți desface această solie veți afla cuvintele Lui: Îndrăzniți, căci Eu am biruit lumea (Ioan 16, 33). Nu vă temeți căci iată Eu Sunt cu voi până la sfârșitul veacurilor. Amin (Matei 28, 20). Domnul a pornit această mișcare și El va avea grijă de ea. Aceasta este ultima mea solie, scumpii mei frați ostași.
(Ce este Oastea Domnului - pag. 205).
La temelia războiului nostru cel sfânt și a mântuirii noastre, alături de Jertfa cea mare a Scumpului nostru Mântuitor, avem acum și jertfa slujitorilor și copiilor Lui: a părintelui Iosif precum și a celor ce l-au înțeles cel mai mult și care s-au stins anul trecut: păr. Vasile de la București, fr. Gh. Munteanu din Batiz... Jertfele acestea sunt și ele o călăuză a biruinței noastre, pentru că prin jertfă a biruit Evanghelia și numai prin jertfă biruie și azi.
A plecat la Domnul dragul nostru părinte Iosif. Să îngenunchem cu toții lângă această jertfă purtând veșnic în sufletele noastre dragostea pentru părintele nostru sufletesc (1 Cor. 4, 15). În numele acestei iubiri, vă rugăm următoarele:
1. În toate adunările și întrunirile noastre frățești să cinstim amintirea părintelui nostru rugându-ne pentru veșnica lui odihnă.
2. Scumpul nostru părinte va fi înmormântat în ziua de marți, 15 februarie a.c.
a. Pentru această zi toți frații care au putință din apropiere și din depărtări sunt rugați să vină la Sibiu.
b. Grupurile de frați din depărtări, după putință, vor trimite câte un delegat pentru ca toată frățietatea Domnului să petrecem la locul de odihnă pe iubitul nostru părinte.
c. Frații ostași și delegații grupărilor, vor aduce la Sibiu steagurile îndoliate.
3. Ziua înmormântării va fi zi de post și rugăciune pentru frații din întreaga țară.
4. În fiecare an, la praznicul Cincizecimii - după cum iarăși dorința sa a fost - îi vom preamări amintirea, printr-un pelerinaj la mormântul său.
Amănunte despre cum a decurs spre cele veșnice, vom da pe larg în numărul viitor la această foaie.
În veci pomenirea și amintirea scumpului nostru părinte!
Domnul Isus să-i facă loc de odihnă în Patria noastră de Sus.
În restul acestei Ediții Speciale de 2 pagini, mai era un articol despre: „Cum s-a stins părintele Iosif” - cuprinzând un scurt istoric al vieții sale... Și o nouă versiune a cântării „Pasăre măiastră” - adaptată anume la împrejurarea morții părintelui Iosif.
Noi alergam în toate părțile copleșiți de durerea și grija pentru mortul nostru preaiubit, dar nu știam că și urmăritorul alerga, stăpânit mereu de ura sa răzbunătoare...
Vestea morții se aflase îndată și la Mitropolie, pentru că noi anunțasem decesul la parohia de care țineam. Iar parohul la rândul lui a ținut să înștiințeze chiar în ceasul acela pe Mitropolitul, care se vede că abia aștepta vestea.
Știind că vom chema pe frații din țară - și pentru a-i împiedica să vină, - un trimis al Mitropolitului a alergat îndată la poștă intervenind la conducerea poștei spre a opri și amâna expedierea telegramelor și foii prin care noi anunțam moartea părintelui Iosif. Cel puțin pe cele destinate județelor apropiate Sibiului.
Și astfel s-a întâmplat că au venit frați din Yugoslavia, din Bucovina, din Basarabia ori din Bihor și din Maramureș - pe când cei din jurul Sibiului mulți nu au aflat despre moartea părintelui decât după 4 zile - când era înmormântat.
Cu asta continuară răzbunările asupra părintelui și după moartea sa.
În dimineața morții, frații Opriș și cu Popovici, îl spălară. Apoi îl îmbrăcarăm cu toții în alb, iar pe deasupra îi puserăm vechea sa reverendă preoțească pe care o purtase de la nunta lui în toată viața sa de preot și în toate ocaziile frumoase... Haina aceasta era doar semnul slujbei la care el ținea atât de mult. Și pe care o cinstise atât de vrednic.
Așa l-am așezat în sicriu. Iar pe piept i-am pus Biblia lui de care fusese nedespărțit. Sicriul l-am așezat în sala redacției.
Apoi am trimis după preotul Emilian Cioran, protopopul Sibiului, care trebuia să vină să-i facă primele slujbe...
Protopopul Cioran a venit, a dat pânza la o parte - și văzându-l îmbrăcat în reverenda preoțească a spus:
- De ce i-ați îmbrăcat reverenda? N-am voie să-i fac nici o slujbă până i-o dezbrăcați. El a fost caterisit și nu mai poate purta haina de preot. - Nici mort, părinte? - ziserăm noi îngroziți.
- Nici! Așa e porunca!
- Dar bine, e haina lui. Ce să facem noi cu ea? El s-a dus acum: - să meargă și ea cu dânsul. De ce să vă mai formalizați? Nu-i poate fi iertat nici acum? Nu i se poate îngădui nici atâta?
- În zadar insistați! Eu nu pot să trec peste porunca pe care am primit-o. Nici clopotul nu se poate trage pentru el până când nu i se va dezbrăca haina aceasta.
- Vom încerca să obținem îngăduința Mitropoliei.
- Încercați!
Și protopopul Cioran ieși, lăsându-ne muți, privindu-ne uimiți unii la alții. Eram palizi cu toții.
- De necrezut! Ce înspăimântător de neînduplecată poate fi răzbunarea acestei categorii de oameni. Toți vrăjmașii te lasă în pace după ce te-au ucis. Dar aceștia nu. Te urmăresc și se răzbună și când ești în sicriu. O, dragul, sfântul, chinuitul și fericitul nostru părinte!
A doua zi fu duminică. Continuară să vină alți și alți frați și surori de aproape și de departe... Șiroaie de lacrimi se vărsară peste sicriul iubit și sfânt... Sute de glasuri și inimi îndurerate intrară în sala redacției îmbrățișând sicriul, strigând numele atât de drag și de iubit al părintelui neuitat.
Dar nu-și mai răspundeau decât ei unii altora. Sau poate că ne răspundea fiecăruia din noi acea parte din părintele nostru care era în fiecare, prin ceea ce ni se dăruise el tuturora, în dragostea lui Hristos. Purtăm în noi fiecare o părticică din ființa lui sufletească, așa cum fiecare din fii poartă în ei o parte din ființa tatălui lor. Hristos, prin el, a pus în fiecare din noi ceva divin și care ne face pe toți să simțim la fel, să credem la fel - și să fim în stare să murim la fel, pentru același scop.
Numai puterea lui Dumnezeu era aceea care putuse face prin el în noi - și în alte sute de mii de suflete - această transformare, această renaștere, această întrepătrundere fericită. Cred că toate flăcările vii care ardeau acum în miile noastre de suflete, au ars toate mai întâi în el, într-una singură, mare, unic de mare cum Singur Hristos poate aprinde în rarii uriași ai Evangheliei Sale.
Hristos parcă trece prin Istorie pășind numai din vârfuri în vârfuri de astfel de munți... Și parcă Se oprește doar din când în când pe câte un astfel de Tabor unde ne lasă să-L vedem pentru o clipă, transfigurat, - prin mijlocirea câte unui astfel de ales al Său.
Ce uriașe sunt aceste vârfuri de munți! Și ce strălucite rămân toate aceste Taboruri, după trecerea Lui peste ele: - părintele Pavel! - părintele Ioan Gură de Aur! - părintele Iosif...
Ce mare responsabilitate le rămâne acelor cărora ne-a strălucit Hristos atât de minunat prin aceștia! Ei au fost oameni ca noi, dar noi, noi toți, n-am fost asemenea lor. Trebuie de acum încolo să ne dăm toate silințele să suim până unde vom putea pe urmele lor spre Hristos.
Duminică s-au perindat prin fața sicriului sute și sute de suflete îndurerate... nu numai frați ci și din Sibiu și din alte părți tot felul de oameni care îl cunoscuseră și îl admiraseră pentru uriașa lui lucrare, pentru geniul său impresionant, pentru bunătatea și frumusețea marelui său suflet...
Foști orfani, crescuți și îngrijiți de el în Orfelinatul pe care îl conduse ca un părinte... Prieteni și cunoscuți din oraș, nemți sau unguri, preoți sau pastori, luterani sau catolici - printre frați și surori, veneau să aducă ultimul lor omagiu omului trimes de Dumnezeu a cărui lucrare îi impresionase pe toți.
Numai din partea bisericii Sibiului nu venea nimeni...
Toată ziua și toată noaptea continuă programul de vorbiri, cântări și rugăciuni al fraților. Dintre preoții și cărturarii lăudați din anii trecuți, nimeni...
Printre cei ce au vorbit duminică amintim:
Fr. Ioan Marini - Sibiu; I. Faur - Sălaj; fr. I. Drăgoescu, Ilie Prisăcaru, Gh. Comiza, Ioan Opriș, Gh. Coameanu - Sibiu; Traian Ursu - Sighișoara; Isaia Pele - Bihor și mulți-mulți alții.
Luni dimineața încep să sosească cei mai depărtați: V. Bujoreanu și sora Tily și fr. Leon Andronic - Bucovina, Teodor Marin, Paraschiv Sârghie, Gh. Condruz din Moldova, un grup de frați și surori din București...
Sosește fanfara și grupul fraților din Săsciori și Sebeș intonând Pasăre măiastră... Se cântă de către toți în hohote de plâns...
Vin frații din Arad, cu Simion Achim. Din Lugoj cu Trandafir Munteanu.
Din Sighișoara... Părintele Malcoci din Cetatea Albă, fr. Tudusciuc, cântărețul atât de cunoscut...
Pastorul de la Biserica evanghelică Luterană din Sibiu rostește lângă sicriu o cuvântare și o rugăciune mișcătoare în limba germană. Luându-și rămas bun spune: La revedere scumpul meu frate în Patria Cerească...
Sora Tily face un legământ: nu-l vom părăsi niciodată că nu-l vom uita pe părintele și binefăcătorul nostru.
În numele fraților din Moldova, fr. David Bălăuță spune printre altele: am venit să sărut pentru ultima dată - în numele tuturor fraților, - mâna cu care a scris și cu care a binecuvântat părintele nostru Iosif. Ceea ce a făcut omul acesta pentru noi nu a mai putut nimeni face. Cărțile lui m-au adus pe mine la viață.
Același lucru îl spune și fr. Paraschiv Sârghie în numele misionarilor Oastei...
Toată ziua a decurs astfel. Cei dinăuntru făcând mereu loc altora noi care tot veneau, umplând sălile, coridoarele, curtea...
Luni am încercat din nou la Mitropolie înduplecarea inimilor spre a nu ne obliga să dezbrăcăm corpul neînsuflețit al părintelui de haina pe care i-o îmbrăcasem. Era doar a treia zi...
În zadar însă... Hotărârea este neînduplecată. Nici un preot n-a vrut să vină nici azi să-i facă nici o rugăciune.
Toată noaptea l-au privegheat numai lacrimile, rugăciunile, cuvântările și melodiile frățești.
Privegherile frățești sunt totdeauna ca în viețile sfinților, pătrunse și călăuzite în totul de Duhul și Cuvântul lui Dumnezeu. Dar aceste nopți, petrecute chiar lângă sicriul aceluia care pentru prima dată din vremea primilor creștini a adus în țara noastră și în poporul nostru astfel de privegheri - le-am trăit cu toată cutremurarea sufletelor noastre.
O, în ce chip păgânesc se desfășoară de obicei privegherile morților în poporul nostru.
Pe lângă băuturi, jocurile de cărți și fumul de tutun, - în jurul mortului se pot vedea și auzi de obicei cele mai scârboase cuvinte și lucruri. Parcă anume le-a scornit diavolul acestea la morți ca să-și bată joc de tot ce este cutremurător și sfânt în credința creștină și în fața morții omului... Și nimeni nu se îngrozește de aceste nelegiuiri. Și nimeni nu s-a găsit să se ridice împotriva lor.
Și nimeni până la acest sfânt care zace acum aici în acest sicriu, n-a putut schimba nimic din aceste predici păgânești și satanice în poporul și în Biserica noastră.
Dar iată ce minunat a lucrat Dumnezeu prin el și în privința asta! Prin lucrarea puternică a Duhului Sfânt, oriunde a pătruns și pătrunde Oastea Domnului au fost și sunt înlăturate toate aceste urâte obiceiuri de la privegheri și înmormântări. Alcoolul, jocul de cărți, fumatul, vorbele și jocurile scârboase și toate celelalte lucruri păgânești și drăcești - n-au ce să mai caute cu nici o ocazie în casa și în viața creștinilor. Cu atât mai mult în zilele și în nopțile de jale și de cutremur sufletesc al privegherilor și înmormântării celor care trec în veșnicie...
Această puternică și necesară schimbare iată, numai Oastea Domnului a putut s-o facă.
Chiar și numai pentru asta, cât de multă prețuire și recunoștință ar fi trebuit să-i arate Biserica acestui mare om al lui Dumnezeu și vrednic slujitor al ei. Pentru că mulți preoți au văzut plini de durere și de rușine aceste lucruri, dar nici unii n-au îndrăznit sau n-au putut face nimic până la el, pentru înlăturarea lor.
Acum, de ani de zile, în țara noastră are loc cu ocazia multor înmormântări, un fel nou de privegheri și de parastase, cu totul în duhul creștin, potrivit Cuvântului și voii lui Dumnezeu.
Lângă sicriul părintelui Iosif, privegherile frățești au fost cu totul înălțătoare, - așa cum trebuie să fie fost cele ale fraților din Faptele Apostolilor, împrejurul celor pe care îi petreceau la Domnul.
În inimile celor care au trăit acele nopți vărsând cele mai fierbinți lacrimi, înălțând spre cer cele mai înfiorate rugăciuni, - tot ce s-a petrecut atunci a rămas de neuitat... Binecuvântat să fie Numele Domnului Dumnezeului nostru pentru tot ce ne-a dăruit prin acest mare om al Său - și în anii vieții și în zilele morții lui.
În ultima noapte de priveghere au curs cele mai multe și mai fierbinți lacrimi, rugăciuni, cuvântări și mărturisiri. Atunci au sosit și alți mulți frați cunoscuți din țară: Mermezan - Simeria, Mureșan - Someș, Șandru - Mediaș, Farcaș - Turda, Urdea - Cluj... Sunt frați din peste 200 de comune și 40 de județe - în afară de mulțimea străinilor veniți și ei să-i arate recunoștință și prețuire.
Este a patra zi - și Mitropolia stă neînduplecată. Nici un preot n-a venit din partea bisericii să se apropie de acest sicriu sfânt cu îndeplinirea ultimelor îndatoriri religioase.
La toate stăruințele noastre primisem același răspuns:
- Să-i scoateți haina de preot! Nu-i vrednic s-o poarte nici mort. Altfel nici un preot nu va fi autorizat să vină să-i facă slujba înmormântării.
- Ce este de făcut? - ne-am sfătuit noi.
- N-avem decât să ne supunem!
- Dar cine s-o mai scoată acum, a patra zi, de pe corpul acesta înțepenit?
- S-o scoată cei care nu se cutremură de acest sacrilegiu. Noi nu mai putem face acest lucru. Este o nelegiuire înspăimântătoare. Cine va putea pune mâna să sfâșie haina aceasta de pe trupul acesta sfâșiat?
Până la urmă au făcut aceasta doi oameni de la serviciul de înmormântări.
Am ieșit cu toții afară, iar oamenii aceștia au sfârtecat fâșie cu fâșie haina cea neagră de pe trupul părintelui - rămânând-i pe el numai veșmintele albe de pe sub ea. Cu aceasta, lumea îi luase tot ce fusese al ei.
S-a raportat Mitropoliei că haina lui Iosif a fost sfâșiată.
Atunci a fost încuviințat protopopul Cioran să-i facă o slujbă scurtă de înmormântare.
Și să se tragă pentru el o singură dată clopotul de la catedrală.
Am scos pentru slujbă sicriul părintelui în curtea casei...
Pe atunci, în jurul casei din Aleea Filozofilor nr. 18, era o curte foarte mare, iar lângă casă un mesteacăn înalt sub care stătusem cu părintele în 12 septembrie anul trecut când se desfășurase consfătuirea pe țară și mă rugasem - îngenuncheat lângă el, cu mâna pe umărul lui...
Ce mulți frați eram atunci aici în jurul lui. Dar atunci el era altfel în mijlocul nostru.
Acum iată suntem tot atât de mulți. Dar el ne grăiește altfel. Cutremurătoarea lui vorbire de acum este și mai puternică decât toate cele ce ni le-a grăit până acum. Toate acelea erau promisiuni, - aceasta singură era desăvârșita lor împlinire! Adevăratul și credinciosul martor și martir al lui Hristos, adusese suprema dovadă a soliei lui Dumnezeiești: jertfa lui însuși. În trupul său, împlinise desăvârșit ceea ce mai lipsea suferințelor lui Hristos pentru Lucrarea Oastei Sale. Prin sfârșitul lui sfânt adeverise că tot ce începuse și lucrase în viața sa era adevărat și sfânt.
De la sf. Ioan Gură de Aur, poate ultimul care mai făcuse o astfel de lucrare și mai avusese un astfel de curaj - nici un alt sicriu poate n-a mai grăit o atât de puternică predică. Și acel mare și curajos sfânt a fost caterisit, prigonit, chinuit și nedreptățit, ca acesta, murind și el, sau fiind omorât, undeva tot pe drumul exilului...
Dar ce minunat i-a făcut dreptate Dumnezeu! Astăzi sf. Ioan strălucește în fața lumii, în fața veșniciei, în fața lui Hristos cu o aureolă nemuritoare. Dreptatea lui a biruit. Numele lui este luminos. Cauza lui a triumfat pe totdeauna, fiindcă el luptase pentru Hristos, pentru adevăr, pentru slava Evangheliei Veșnice. Dar unde sunt acum vrăjmașii și prigonitorii săi? Uitarea și iadul i-a înghițit pe totdeauna, așa cum se va întâmpla până în veci cu toți acei care prigonesc Adevărul și ucid pe trimișii lui Dumnezeu.
Iată acum un alt sicriu al unui mare sfânt care închide în el o jertfă a cărui mărime încă nu o putem măsura. Noi suntem acum încă prea aproape de muntele acesta.
Dar va veni vremea când Dumnezeu îi va face dreptate și acestui uriaș slujitor al Său!
Abia atunci se va putea vedea și cât de mici și de vinovați au fost acei contemporani ai săi, care au făcut tot ce le-a stat în putință să zădărnicească planul lui Dumnezeu pentru care fusese trimis el. Cât de nedreaptă și ucigașă a fost răzbunarea lor împotriva lui. Și cât de mare crimă au făcut ei nu numai împotriva victimei acesteia, ci împotriva planului lui Dumnezeu, împotriva Bisericii și poporului nostru pentru binele cărora fusese trimis. Împotriva Adevărului mântuitor pe care îl slujise el.
Deocamdată iată cum Dumnezeu ocrotește totul în chip minunat și puternic.
El Însuși a îngrijit ca să avem acum o foaie prin care să putem înștiința pe frați și un loc unde putem să ne împlinim față de acest sfânt și martir al Evangheliei și Bisericii vii a lui Hristos, ultimele îndatoriri pământești, în chip corespunzător.
După scurta slujbă oficiată de protopopul Cioran mai vorbesc câțiva frați, pentru ultimul rămas bun de la cel ce pleacă trupește dintre noi. Printre acești vorbitori sunt frații: Leon Andronic din partea Bucovinei, Tudusciuc din partea Moldovei și Ioan Marini din partea redacției și a celorlalți frați.
Toți îi spun părintelui: La revedere scumpul nostru, acolo Sus la Domnul, unde dorim să ajungem și noi lângă tine, după ce și noi ne vom fi sfârșit lucrarea și ne vom fi ținut legământul ca tine până la moarte.
Înainte de a se închide sicriul se apropie și depune ultima sărutare pe fruntea părintelui un trimis al Mitropoliei greco-catolice de la Blaj, care venise să-i aducă omagiul și prețuirea acestei Biserici-surori, din ai cărei fii duhovnicești sunt astăzi multe zeci de mii renăscuți la o viață nouă prin lucrarea acestui ales om al lui Dumnezeu. Era preotul Dr. Dumitru Neda.
În câteva cuvinte rostite plângând, acest om ales, prieten și admirator al părintelui Iosif, a vorbit despre marea valoare pe care a avut-o el pentru biserică și Evanghelie. Și despre pierderea de neînlocuit pe care o lasă plecarea lui dintre oameni. Gestul său ne-a cutremurat adânc pe toți. Nici un alt prieten n-a mai făcut așa.
După aceasta, sicriul a fost ridicat pe umeri de către frați... S-a format un convoi, cum nu mai văzuse Sibiul niciodată. Două mii de oameni mergeau în urma sicriului plângând. Așa am mers multă parte din drum purtând pe mâinile fraților sicriul ușor și drag.
De la un loc sicriul a fost așezat în carul care venea în urmă.
La trecerea pe lângă prăvălii, cu toții ieșeau afară - și nu erau ochi care să nu plângă văzând această zguduitoare priveliște.
La trecerea pe lângă cazarmele regimentelor, gorniștii țineau să dea ultimul onor, aceluia care a fost unul din cei mai mari gorniști ai lui Hristos.
După două ore de mers, convoiul ajunge la cimitir. Dar sicriul nu poate fi coborât încă în mormânt. Părintele Vladimir telegrafiase la amiază: Sunt la Ploiești! Voi fi zdrobit toată viața dacă nu-l voi mai vedea. Amânați înmormântarea până sosesc!
Acum fratele său mare și părintele său duhovnicesc îl aștepta aci lângă mormântul său.
După o vorbire a păr. Bujoreanu îl vedem pe părintele Vladimir... Fugea plângând și striga: părintele meu, fratele meu...
A fost un moment impresionant și neuitat.
După vorbirea părintelui Vladimir de un zguduitor rămas bun și la revedere, - încheiată cu un cutremurător legământ de statornicie până la moarte pe calea Oastei în slujba lui Hristos - sicriul a fost coborât în mormânt.
Când bulgării de pământ au început să cadă peste sicriu, a fost un plâns de nedescris...
Nu era deznădejde în acest uriaș hohot de plâns al miilor de suflete ce se aflau aici acum. Ci era dovada nemaivăzută a marii iubiri cu care era însoțit un adevărat părinte, de către toți acei care nu vor putea uita în veci marele bine pe care i l-a făcut acela care i-a născut la o viață veșnică în Hristos. Nici un alt bine pe care ni l-ar putea face un om pământean nu mai poate fi atât de mare ca binele veșnic al mântuirii sufletului nostru.
De ce atunci să se poată mira cineva că durerea noastră este atât de mare. Și că plânsul nostru este atât de sfâșietor!...
Nu deznădejdea ci dragostea are plânsul cel mai dureros. Și lacrimile cele mai amare pe lume.
În câteva numere viitoare prin foaia Glasul Dreptății noi publicarăm apoi largi dări de seamă despre felul cum au decurs zilele de doliu... despre frații veniți și despre vorbirile rostite lângă sicriul părintelui Iosif.
Printre rudele trupești ale părintelui sosiseră pentru înmormântare de la țară fratele său Dionisie, cu soția Măcinica - părinții lui Viorel. - Și încă câțiva din nepoții, fiii celorlalți frați.
În ultima zi a sosit de la București și Viorel... Dar acum el ne era străin și aproape indiferent... Stătea doar cu ceilalți ai familiei, ferindu-se cât mai mult de frați.
După înmormântare cred că a doua zi a și plecat.
Printre ceilalți, doar la slujba scurtă din curte și câtva timp în urma carului mortuar am putut vedea și pe celălalt frate, pe Constantin Trifa, care în toți anii din urmă se arătase și el ca un vrăjmaș al părintelui.
Nici unii din ai familiei, nu-mi amintesc să fi rostit nici un cuvânt lângă sicriu. Și nici să fi făcut vreun alt gest prin care să se vadă că erau ceva mai deosebiți decât niște străini.
Iată, cu cât mai mult este Duhul decât carnea și sângele. Și legăturile sufletești decât cele trupești!
Să nu plecăm încă de lângă acest mormânt.
Să îngenunchem cu toții, toate miile, zecile de mii, sutele de mii și milioanele de suflete care vor mai veni - și să ne rugăm din toată inima, pentru odihna veșnică a acestui ales slujitor al lui Hristos care a devenit pentru noi și pentru oricâți vor mai fi rânduiți să-și capete mântuirea sufletului lor în această Lucrare duhovnicească, până la sfârșitul veacurilor - un părinte sufletesc în Hristos. Recunoștința noastră nu trebuie să se depărteze niciodată de acest nume și de acest mormânt.
Noi toți - și toți cei care după noi sau prin noi vor mai fi aduși la viața cea nouă în această Lucrare evanghelică din Biserica și Credința noastră, - până la sfârșit trebuie să ne aducem aminte cu evlavie și iubire de acest sfânt trimes, care ne-a vestit nouă Cuvântul mântuitor al lui Dumnezeu... Să ne uităm cu băgare de seamă la sfârșitul felului său de viețuire - și să-i urmăm credința. Cum Hristos ne-a poruncit prin Cuvântul Său (Evrei 13, 7).
Hristos este Același: Ieri, Azi și în Veci, - la fel de statornic rămâne și trebuie să rămână și orișicine zice că este și că vrea să fie în El! Iată ce cutremurător exemplu avem noi în acest mormânt!
Și tot lângă acest mormânt trebuie acum să reînnoim legământul nostru că vom rămâne la fel ca și el până la moarte credincioși învățăturii și credinței pe care ne-a lăsat-o el. Fiindcă acestea ne-au fost date în chipul cel mai cutremurător din partea lui Dumnezeu pentru mântuirea noastră. Și ca inși și ca neam.
Străinii din afară sau dintre noi, pot să ne privească disprețuitori și să ne batjocorească dragostea noastră în Hristos față de acest unic părinte duhovnicesc al celor ce ne-am născut pentru Dumnezeu prin el...
Cei care au venit în Lucrarea Oastei dar nu sunt un suflet cu ea, pot să judece spunând că am făcut un idol din acest nume și din acest mormânt! - în dragostea și recunoștința pe care i-o datorăm în Domnul. Aceasta nu înseamnă decât dovada că toți acei ce vorbesc sau gândesc așa, sunt niște străini. Străini și de adevărata dragoste în Hristos și de Duhul din care s-a născut, a trăit și a biruit dulcea noastră Frățietate duhovnicească.
Noi toți cei care simțim la fel să ne strângem inimile și mai aproape lângă această vatră caldă a dragostei curate și sfinte. Să ne închegăm într-o sfântă părtășie neschimbată și nedespărțită pe totdeauna în duhul dulcii dragoste dintâi, al Familiei din Hristos în care ne-am născut prin părintele nostru.
Prigonirile din afară să ne facă mai uniți între noi, iar uneltirile duhurilor străine să nu ne poată dezbina niciodată.
Pentru aceasta să ținem toate învățăturile întocmai cum ni le-a spus omul lui Dumnezeu care a fost trimis la noi (1 Cor. 11, 2). Oricine va veni la noi să ne aducă o altfel de învățătură deosebită de aceea pe care ne-a adus-o el și prin care noi am aflat pe Domnul - să fie anatema. Și să n-aibă nici un urmaș în veac între noi (Gal. 1, 8-9).
Din jertfă a fost născută această sfântă Lucrare și în mijlocul prigonirilor a trăit și a biruit ea până astăzi. Pentru că la necazuri am fost rânduiți (Ioan 16, 33; Fap. Ap. 9, 16; 1 Cor. 4, 9; 1 Tes. 3, 3; 1 Tim. 3, 12; 1 Petru 2, 21). Și prin necazuri și prigoniri va trebui să-și împlinească ea solia și mântuirea, ca și Domnul ei și ca și înaintașii ei - până la venirea Domnului ei.
Oricine va voi să scape de la această soartă rânduită ei, n-o va putea scăpa, pentru că așa a fost ea chemată și rânduită de Hristos. Locul și chemarea ei este în mijlocul acestei Biserici și în mijlocul acestui popor, care, mai mult sau mai puțin vor avea față de ea și în viitor același fel de purtare ca și în trecut, până la venirea Zilei lui Hristos. Căci, încă odată, - Dumnezeu a rânduit-o așa!
Dar și cei care vor vrea s-o abată de la drumul și de la locul ei, dinăuntru sau dinafara ei, nu vor putea.
Nici cei care vor căuta s-o nimicească - nu vor putea-o nimici. Căci ea este apărată și păzită de Puterea lui Dumnezeu, pentru mântuirea tuturor celor din Biserica noastră și din neamul nostru - care vor vrea să creadă și să se nască din Dumnezeu (1 Petru 1, 5).
Nimeni dintre noi să nu se îndoiască de asta!
E o lege Dumnezeiască și eternă că tot ce este născut în Hristos din jertfă, udat cu lacrimi și răscumpărat cu sânge sfânt și cu suferință sfântă - să nu poată fi nimicit de nimic și de nimeni pe lumea asta!
Nimeni dintre noi să nu se îndoiască de asta!
Hristos este Viu și Hristos este Dumnezeu. Toate lucrurile din Cer și de pe pământ I-au fost date în Mâinile Lui străpunse și biruitoare.
În Mâinile Lui puternice și iubitoare este și Cauza Oastei Sale, la temelia căreia lângă Jertfa lui Hristos și alor Săi de prin veacuri, iată acum și jertfa marelui nostru părinte Iosif.
Ce garanție strălucită și puternică! Ce siguranță deplină putem noi avea acum și în veci! Ce curajoși putem lupta și ce liniștiți putem muri!
Izbânda finală va fi a lui Hristos, de partea căreia suntem noi lângă marii noștri înaintași.
La Marea Sărbătoare a Îngerilor Slavei (Evrei 12, 22-24) - vom fi lângă ei în Răsplătire, toți cei care am fost și am rămas lângă ei în răbdare (2 Tim. 2, 12).
Nimeni dintre noi să nu se îndoiască de asta!
De câte ori ne-a spus și ne-a adeverit aceste lucruri părintele nostru și trimisul lui Dumnezeu. Acum ne arată în cel mai cutremurător fel cât de mult a crezut și s-a făcut el una cu aceste adevărate cuvinte ale lui Dumnezeu. De aceea a intrat el cu atâta liniște și măreție în veșnica și strălucita lor răsplătire.
Să-l urmăm și noi până la dovada din urmă - și vom avea și noi răsplata lui.
Nimeni dintre noi să nu se îndoiască de asta!
Slăvit să fie Domnul!