Cap. 12 - Dovada supremei iubiri
Traian Dorz - Istoria unei Jertfe Vol. 2
„...şi în trupul meu împlinesc
ce lipseşte suferinţelor lui Hristos
pentru Trupul Lui care este Biserica”
S-a tot adeverit că orice lucrare duhovnicească vie cuprinde în sine jertfa. Ea se poate naşte şi poate creşte numai din ţărâna sfântă şi sfinţită de sub Jertfa Crucii Răscumpărătoare a lui Hristos, Marele nostru Dumnezeu şi Mântuitor. Ca o odraslă a Sângelui Său, ca un rod al Dăruirii Sale, ca o înviere din Moartea Sa...
Dar la temelia oricărei familii a lui Hristos trebuie să stea neapărat - lângă Jertfa Părintelui tuturora - şi jertfa părintelui unora.
Această jertfă a celui trimes, este întotdeauna necesară lângă a Celui ce îl trimite.
Această jertfă este dăruirea totală a grăuntelui de la rădăcină, pentru naşterea, creşterea şi rodirea grăunţelor de la spic...
În trupul meu, - zice sfântul Pavel - împlinesc ceea ce lipseşte suferinţelor lui Hristos pentru Biserică (Col. 1, 24)... rabd totul pentru ca cei aleşi să capete mântuirea care este în Hristos Isus împreună cu slava veşnică... (2 Tim. 2, 10)... m-am făcut tuturor totul pentru ca să mântuiesc pe unii din ei (1 Cor. 9, 22).
Iată cum slujitorul devine o parte din Întregul Dumnezeiesc dătător al mântuirii. Iată cum omul devine un mântuitor al semenilor săi.
Hristos Îşi alege însă împreună-mântuitorii Săi numai dintre împreună-jertfiţii Lui.
Lângă Mântuitorul Unic şi lângă Jertfa Unică, este mereu necesară de fiecare dată şi partea grăuntelui de la rădăcina unui spic, căci numai moartea dă putere învierii şi numai putrezirea unuia dă creşterea celor mai mulţi. Lângă Cel Unic pentru toţi, trebuie şi cel unul pentru unii. Dacă Hristos n-ar fi murit, desigur noi toţi n-am fi înviat.
Dar şi dacă lângă moartea lui Hristos n-am fi avut moartea celui trimes de El la noi, cine ar putea spune dacă noi am fi ajuns vreodată la harul Slavei Sale?
Învierea nu cuprinde numai bucuria eliberării noastre din robia morţii - ci şi durerea Celui ce a trebuit să Se pună zălog pe Sine în schimb. Duminica Învierii se datorează Vinerii Patimilor. Crucea are desigur partea ei strălucită de biruinţă, dar îşi are şi cealaltă parte, umbrită de chinuri.
Dacă astăzi Crucea este dulce pentru noi, e din pricină că odată ea a fost amară pentru Mântuitorul nostru Preaiubit. N-a fost cu putinţă una fără alta.
De aceea când privim cu bucurie la un spic plin cu boabe - să nu uităm niciodată grăuntele care a trebuit să moară ca jertfă, la rădăcina acestui spic.
Când privim un pom, acum mare şi încărcat cu roade - să ne amintim de sămânţa care a trebuit să se jertfească pentru ca acest pom să răsară, să crească, să rodească... Numai datorită acestui preţ de jertfă a fost cu putinţă spicul plin cu boabe, crengile pline cu rod, bisericile pline cu creştini vii.
Refuzul dăruirii, renunţarea la jertfă, - ar fi prăbuşit totul, ar fi întrerupt totul, ar fi pierdut totul. Grăuntele de grâu care nu vrea să moară, rămâne... Dar rămâne singur şi sterp.
Se cruţă pe sine, dar întrerupe circuitul vieţii şi zădărniceşte planul lui Dumnezeu pentru mulţi...
Numai dăruirea totală, din dragoste şi de bună voie ca a lui Hristos - Dumnezeu, pentru triumful adevărului şi pentru rodirea mântuitoare a vieţii - este răscumpărarea noastră, este integrarea noastră în Dumnezeu şi învrednicirea de Slava Veşnică - Scopul Final...
Dar până la şederea la Dreapta Tronului lui Dumnezeu se cere să suferi crucea, să dispreţuieşti ruşinea, să accepţi moartea... căutând nu folosul tău ci al celor ce vor fi mântuiţi tocmai (şi numai) datorită acestui preţ pe care ai fost ales tu ca să-l dai (1 Cor. 10, 33).
Dar ce măreaţă este biruinţa acestei jertfiri! Când cel ales pentru jertfă, acceptând înalt şi deplin preţul, - îşi întinde mâinile către piroane, fruntea către spini şi inima către suliţă - el devine parte integrantă cu Hristos în preţul mântuirii celor pentru care se dăruieşte. Şi devine o temelie pentru Lucrarea evanghelică la rădăcina căreia primeşte să moară, ca o condiţie pentru învierea celor ce vor fi, într-un fel, răscumpăraţi şi pentru această jertfă a lui.
O astfel de moarte este suprema biruinţă şi dovada supremei iubiri. O Lucrare care are la temelia ei o astfel de jertfă, poate fi sigură de biruinţă şi de slavă. Dumnezeu este Credincios Făgăduinţelor Sale. Cel care îşi dă viaţa ca jertfă... va fi totdeauna o sămânţă de urmaşi şi o garanţie de propăşire (Isaia 53, 10).
Cu aceste gânduri ne apropiem de ultima parte a calvarului acestui martir al lui Hristos şi de încheierea actului jertfei sale pentru Lucrarea pe care Dumnezeu a născut-o prin el.
Suntem în decembrie 1937.
Foaia Ostaşul Domnului de la Bucureşti fusese oprită după nr. 3 din 21 noiembrie, în timp ce lupta între Duh şi literă era în cea mai dramatică desfăşurare.
Rând pe rând preoţii şi cărturarii din Oaste se lepădau de voluntariatul ei curat şi frumos, trecând de partea interesului firesc şi lumesc.
Mulţimea fraţilor simpli însă rămăsese neclătinată, privind cu o milă amară la clătinarea şi prăbuşirea acelor păpuşi sărbătoreşti care defilaseră în fruntea ei...
Ecoul hotărârii fraţilor curajoşi răsuna încă de prin coloanele foilor oprite. Dar nevoia de un organ de legătură între fraţi era cu atât mai mare cu cât acum presiunea potrivnicului era din ce în ce mai mare. Şi ura lui mai necruţătoare.
După respingerea tuturor încercărilor de recurs împotriva sentinţei judecăţilor bisericeşti, împotriva părintelui Iosif Trifa, urmau acum presiunile pentru confiscarea întregii sale averi prin sentinţele judecăţilor civile.
Mitropolia grăbea prin toate mijloacele pe care banul şi puterea ei le avea la îndemână, procesul împotriva omului lui Dumnezeu, bolnav şi lipsit. Foile Mitropoliei trăgeau cu săgeţile cele mai veninoase împotriva a tot ce era adevărat, drept şi sfânt în Lucrarea Domnului şi în alesul Lui pentru a-i rupe pe toţi fraţii de el şi a-i nimici cu totul.
Iarăşi era cea mai mare nevoie să se găsească un al Cirinean, care să ajute la purtarea crucii o altă parte de drum.
Atunci eram din nou lângă părintele Iosif. Venisem tocmai la timp căci fratele Marini căzuse din nou la pat.
În ziua de 15 decembrie 1937 avurăm acasă cu toţii o stare de vorbă în legătură cu următoarea nevoie de foaie, când părintele zise:
- Sunt aici în Sibiu doi oameni cu care am putea conveni: Munteanu, care are ziarul Acţiunea şi Stoichiţă, care are gazeta Glasul Dreptăţii.
Cu unul din aceşti doi va trebui să luăm contact şi să încercăm o înţelegere ca să scoatem sub numele lor o foaie pentru fraţi. Cu care credeţi că am putea mai bine?
Unii avură o părere, alţii alta, când părintele zise:
- Să mergem la Stoichiţă! Dragă Dorz, vii cu mine, mergem noi doi.
Pe maşina Oastei era şofer fr. Popovici. Am suit pe părintele în maşină iar eu m-am urcat alături. Era seară. Se aprinseseră luminile când din Aleea Filozofilor pornirăm spre strada Avram Iancu nr. 9, unde îşi avea biroul său avocaţial, Ieronim Stoichiţă. L-am găsit în birou, împreună cu stagiarul său Cornel Radu; şi el tânăr avocat.
Bucuros de întâlnire, dl. Stoichiţă care era un om la fel de vrednic şi de binevoitor cum fusese la vremea sa dl. Metea, şi la fel dl. Radu, - ne-au primit cu bucurie. Amândoi aceşti oameni cumsecade cunoşteau bine toată situaţia Oastei şi a părintelui. Ne-am aşezat toţi patru la o masă.
După câteva vorbe începătoare, părintele descrisese pe scurt starea noastră, motivul venirii noastre şi rugămintea noastră stăruitoare să ne pună la îndemână foaia lor, care şi aşa nu apărea decât din când în când şi doar local.
- Cu toată bucuria, părinte Trifa! - răspunse dl. Stoichiţă. Rămâne numai să stabilim în amănunt cum să facem acest lucru.
- Foarte uşor pentru dv., d-le avocat! Totul rămâne în seama noastră. Iar dacă se vor mai ivi neprevăzute, cu Dumnezeu le vom rezolva pe toate.
- Atunci, să fie într-un ceas bun! zise blând dl. Stoichiţă. Şi ne despărţirăm strângându-ne mâinile cu căldură şi prietenie.
- Slăvit să fie Domnul! - izbucni voios părintele îndată ce ne văzurăm singuri. Iată ce minunat a lucrat El şi de astă dată. Acum, dragă Dorz, - la lucru! Cu ajutorul Domnului foaia trebuie să apară chiar acum de Crăciun. O, ce bucurie vor avea fraţii noştri văzând o nouă minune a dragostei lui Dumnezeu pentru noi. Să facem o foaie cum n-a mai fost alta.
Astfel apăru sub denumirea Glasul Dreptăţii pentru 25 decembrie 1937 - din nou, scrisul dorit şi aşteptat de toţi fraţii. Mult încercatul an 1937 se sfârşea cu lumina unei mari bucurii.
Pe prima pagină foaia anunţă un titlu frumos de Naşterea Domnului:
„Şi iarăşi va veni... Acum 1937 de ani Isus a venit ca Mântuitor, - a doua oară El va veni ca Judecător...”
Numărul de început, apărea sărbătoreşte, în 16 pagini - şi era plin de o bogată şi aleasă hrană sufletească.
Împreună cu părintele noi lucram plini de hărnicie şi curaj amândoi cu fr. Marini. Dar de obicei noi lucram încă destul de încet. Scriam, ştergeam şi iar scriam, fiindcă tot ce lucram trecea prin cenzura părintelui care corecta sau chiar respingea ceea ce nu era în întregime făcut cât se putea de bine de către noi. Uneori când trebuia trimis în grabă materialul la tipografie, părintele se uita la noi mustrător. Odată luându-i din mâna fratelui Marini un articol la care tot ştergea şi nu-l mai termina, zise:
- Măi Marinel, dacă aş fi lucrat eu ca voi, ar fi fost vai de capul meu. Dă-l încoace.
Şi în câteva clipe fu gata. Era de faţă şi fr. Opriş în clipa aceea în redacţie. Aşa am învăţat noi slujba cea grea a scrisului sfânt.
Totdeauna ne-am uimit de puterea de muncă a acestui mare suflet. De darul Dumnezeiesc pe care îl avea în toate: de limpezimea gândurilor, de voinţa şi de puterea lui de muncă.
De inspiraţia ideilor şi de uimitoarea înlesnire în exprimarea gândului său.
Am avut de la cine învăţa, dar am fost prea slabi ucenici.
Acum eu eram fericit ca nimeni altul pe lume. Ne regăsisem iarăşi şi lucram împreună la aceeaşi masă, cu părintele şi cu fr. Marini.
Vonica se dusese! - Dar parcă pe acest om nu-l simţeam niciodată decât ca pe ceva cârpit, nu ca pe ceva crescut din noi.
Fratele Marini deşi era încă slăbuţ, sta pe pat sau pe canapea şi lucra de dimineaţa până noaptea neobosit.
Pe părintele, de obicei, îl coboram sprijinit, când Titus, când Opriş, când Popovici, când eu - şi întins pe canapeaua lui din redacţie, lucra împreună cu noi.
Lucra împreună cu noi, - dar boala necruţătoare îi storcea văzând cu ochii toată vlaga şi viaţa din corpul său, care ajunsese ca o umbră... Ciudat ce tare slăbea din zi în zi.
În timpul Sărbătorilor Anului Nou şi Bobotezei veni pe neaşteptate la noi părintele Vladimir... Acest suflet nobil, singurul preot rămas statornic prin toate furtunile alături de Cauza Domnului şi de părintele Iosif. Venea atât adus de singurătatea lui îndurerată după moartea soţiei sale iubite, cât şi de presimţirea apropiatei plecări a părintelui Iosif. A stat câteva zile în îndelungate convorbiri singuratice cu părintele Iosif mărturisindu-şi şi împărtăşindu-şi sufletul unul altuia.
De la Sărbătoarea Bobotezei de atunci, eu păstrez o amintire sfâşietoare care mi-a zdrobit inima. Şi care ori de câte ori îmi vine în minte şi azi, îmi sângeră sufletul ca un păcat mare pe care nu mi-l mai pot ierta. Trebuie să mi-o mărturisesc aici.
Era după masă. Din casă toţi ceilalţi plecaseră la adunarea care se ţinea undeva spre gară. Rămăseseră numai părintele Iosif care nu putea pleca nicăieri - şi cu părintele Vladimir care trebuia să plece peste o zi-două, şi dorea să folosească timpul acesta, stând cât mai singuri împreună. În casă nu mai era nimeni, astfel că aveau linişte deplină.
Eu plecasem înaintea celorlalţi la farmacie după nişte medicamente pentru părintele... Sora Liţa care plecase ultima, încuiase uşa de la intrare şi luase cheia cu ea, ştiind că nu mai era cine să vină până când se va întoarce ea. Astfel când m-am întors eu, intrarea era încuiată şi cheia dusă.
Afară, în dreapta intrării, la înălţimea de un metru de la scări, era fereastra redacţiei, sub care înăuntru era o altă canapea. Lângă canapea era aşezat aparatul de radio al cărui cablu se întindea pe jos până la priza din cealaltă parte a camerei.
Când de afară m-am uitat eu pe fereastră, părintele Iosif era culcat ca de obicei pe canapeaua cealaltă. Văzându-mă şi ştiind că uşa era încuiată, el n-a lăsat să-mi deschidă părintele Vladimir ci s-a sculat el îndată să vină să-mi deschidă ca să intru pe fereastră, - după cum îmi mai deschisese şi alte dăţi când se mai întâmplase aşa. Când s-a întors înapoi, nu ştiu cum s-a împiedicat de cablul întins pe jos. Înspăimântat l-am văzut căzând deodată, întins, cu faţa în jos în mijlocul camerei.
Am sărit amândoi, eu şi părintele Vladimir. L-am ridicat pe braţele noastre şi l-am aşezat pe canapeaua lui...
Dar căderea îi zdruncinase toată făptura suferindă, tăiată şi cârpită - şi nu-mi pot închipui cât trebuie să-l fi străpuns şi usturat toate aceste dureri zdruncinate dintr-odată.
- Vai, părintele meu, iartă-mă! - strigai eu, izbucnind într-un plâns de moarte. Şi căzând în genunchi lângă el îi luai amândouă mâinile să le acopăr cu sărutările gurii mele şi cu lacrimile ochilor mei. Aş fi vrut în clipa aceea să mor de o sută de ori numai să-i pot uşura ceva din durerile lui, suferite din vina mea. Mă simţeam vinovat ca de cel mai mare păcat de moarte şi durerea mea n-avea margini.
Părintele stătea cu faţa în sus reţinându-şi orice geamăt. Văzându-ne atât de zdrobiţi pe amândoi, parcă uitase de durerea sa şi nu mai ştia cum să ne liniştească, cu vorbe mângâietoare şi calde:
- Linişteşte-te dragă Dorz, tu nu eşti vinovat deloc. Vinovată este neglijenţa mea...
Eu care mă temusem nu cumva să i se fi rupt vreo operaţie şi să se întâmple nenorocirea chiar atunci, - văzând că am scăpat ca printr-o minune de ceea ce se putea întâmpla - am răsuflat mai uşurat. M-am ridicat liniştindu-mă şi mulţumind lui Dumnezeu... La fel şi părintele Vladimir.
Dar până astăzi şi până la moartea mea mă voi gândi cum ne-a salvat Domnul. Ce linişte aş fi mai putut avea eu toată viaţa mea, dacă s-ar fi întâmplat atunci ceea ce putea foarte uşor să se întâmple, având în vedere starea în care era el! Chiar dacă aş fi avut o dezvinovăţire în faţa tuturora, - n-aş mai fi avut niciodată în faţa mea însumi!...
O vină însă tot îmi am! Şi deşi am plâns-o şi am regretat-o de mii de ori de atunci,
- povara ei tot nu mi s-a luat chiar în întregime de pe suflet nici astăzi.
Ce bucuros ar fi sugrumat Mitropolitul din nou şi foaia Glasul Dreptăţii! Dar acum conjunctura politică de la Bucureşti parcă nu-i mai îngăduie să facă chiar tot ce dorea. Între timp oamenii politici se mai schimbaseră şi la putere se găseau acum şi unii oameni pe care el nu prea putea să-i manevreze cu atâta uşurinţă ca pe ceilalţi. Dar cu toate acestea, lucra neadormit prin tot felul de mijloace la planul său ucigaş.
În aprilie 1935 când pornise procesul religios pentru caterisirea părintelui Iosif, Mitropolitul pornise şi procesul civil pentru confiscarea tipografiei şi a întregii sale averi.
Procesul religios am văzut că repede s-a terminat cum a vrut Mitropolitul. Doar el însuşi era şi pârâtorul şi judecătorul.
Dar procesul civil nu putuse merge chiar aşa de uşor deşi puterea politică ce influenţa toate procesele şi toată viaţa poporului atunci, era tot în mâna oamenilor lui corupţi şi aserviţi.
Acţiunea Mitropolitului fusese înaintată tribunalului din Sibiu în ziua de 18 aprilie 1935 şi înregistrată sub nr. 1497/1935/34.
În acţiunea aceasta Mitropolia dădea în judecată pe părintele Iosif şi cerea ca el să-i predea în termen de 15 zile următoarele:
- mașină mare (1 buc.) - 1.102.260 lei
- mașini mici (2 buc.) - 105.000 lei
- chei pentru încheierea formelor (38 buc.) - 7.600 lei
- mese mari pentru încheiat forme (2 buc.) - 16.930 lei
- regal steaguri fier (1 buc.) - 6.980 lei
- motor pentru mașină mare și mică (1 buc.) - 58.000 lei
- regale cu litere cu 70 de caste (5 buc.) - 68.000 lei
- winchete, formaturi diferite (15 buc.) - 5.280 lei
- schifturi diferite mărimi (18 buc.) - 6.400 lei
- litere de plumb diferite mărimi (1.053 kg) - 214.540 lei
- cvadrați, diferite mărimi (172 buc.) - 25.000 lei
- regleți sortați, diferite mărimi (179 buc.) - 21.480 lei
- linii de aramă fină (45 buc.) - 10.360 lei
- chenare în forme diferite (6 buc.) - 2.240 lei
- sortiment de mâini negre (1 buc.) - 400 lei
- dulapuri pentru clișee (2 buc.) - 1.000 lei
- dulap mic pentru manuscrise (1 buc.) - 200 lei
- dulap mare pentru manuscrise (1 buc.) - 450 lei
- etajeră cu despărțituri (1 buc.) - 1.600 lei
- masă de scris (1 buc.) - 500 lei
- scaun (1 buc.) - 60 lei
- cuptor de încălzit (1 buc.) - 600 lei
- masă pentru împăturat (1 buc.) - 400 lei
- etajeră pentru cerneluri (1 buc.) - 100 lei
- ceasornic de perete (1 buc.) - 200 lei
- susținător pentru valuri la mașină (1 buc.) - 400 lei
Total: 1.655.980 lei
- sau să plătească contravaloarea acestor obiecte mobiliare. Adică toată tipografia cu tot inventarul ei.
Motivele pe care le aducea Mitropolia erau următoarele:
- În ziua de 1 septembrie 1921, preotul Iosif Trifa a fost instituit de către Mitropolie duhovnic la Teologia din Sibiu şi trecut în bugetul statului pe seama Mitropoliei.
- În ziua de 1 ianuarie 1922, numitul preot a fost încredinţat din partea Mitropolitului să redacteze publicaţii religioase pentru popor între care şi gazeta săptămânală Lumina Satelor tipărită de Mitropolie în tipografia ei şi pe cheltuiala ei, aparţinându-i ca proprietate ei.
- În ziua de 22 ianuarie 1922, Mitropolitul Dr. Nicolae Bălan invită toate oficiile parohiale să aboneze şi să sprijinească publicaţia Lumina Satelor, ca fiind a Mitropoliei, trimiţând toate aceste ajutoare la Mitropolie pe adresa Str. Măcelarilor nr. 45 (mai târziu Str. Mitropoliei 45).
- În ziua de 28 noiembrie 1922, Mitropolitul informează toate oficiile parohiale din arhidieceză despre faptul că L. S. este a Mitropoliei şi că este scoasă sub îngrijirea preotului I. Trifa slujbaş al Bisericii.
- În ziua de 1 august 1927, Mitropolia, la cererea preotului I. Trifa a angajat pe fratele acestuia, Constantin Trifa, învăţător, ca funcţionar cu retribuţie din bugetul Statului şi pe seama Mitropoliei, încredinţându-i lucrări la L. S. şi dând împuternicire în acelaşi timp pr. Iosif Trifa să dispună în numele Mitropoliei de mânuirea bunurilor şi valorilor gazetei.
Tot în cursul anului 1927 Mitropolia a lansat apeluri pentru sprijinirea cu bani a lucrărilor sale.
În acest an, 1927, au fost tipărite în tipografia Mitropoliei un număr de şapte cărţi de diferite mărimi şi valori, scrise de preotul Iosif Trifa, ca slujbaş al Bisericii şi mai precis al Mitropoliei (ca din încredinţarea acesteia).
- În ziua de 22 oct. 1929, pr. Iosif Trifa, slujbaşul Mitropoliei fără ştirea şi învoirea Mitropoliei exoperează sub nr. A 115/1929 certificat (brevet) industrial de la municipiul Sibiu, autoritate industrială de primă instanţă, pentru o tipografie sub numele Oastea Domnului, certificat acordat în condiţiunile de a se exercita industria amintită printr-un conducător de atelier. În acest timp numele de Oastea Domnului era exclusiv denumirea activismului religios făcut prin Lumina Satelor, organul Mitropoliei. Deci o tipografie firmă individuală cu emblema Oastea Domnului (care era a Mitropoliei) - destinată să ducă publicul în eroare.
- În ziua de 25 oct. 1929, firma Shelter et Giesecke A.G. din Leipzig trimite o socoteală pe numele: Iosif Trifa, Sibiu, o maşină mare „Windebrant” în preţ de 19.000 mărci germane şi alte accesorii pentru instalarea tipografiei în greutate totală de 7.839 de kg. şi în valoare totală de 20.042 mărci germane.
Aceasta după ce mai înainte firma germană încheiase tot fără ştirea şi învoirea Mitropoliei un act scris pentru livrarea tipografiei pe numele Oastea Domnului - preot I. Trifa, deşi o astfel de firmă nu exista.
- În ziua de 6 noiembrie 1929 , preotul amintit a înscris sub nr. A 123/1929 la municipiul Sibiu şi şi-a scos un certificat industrial pentru o compactorie cu numele Oastea Domnului, apoi sub nr. D 74/1929 alt certificat pentru o librărie şi o editură tot sub numele de Oastea Domnului deşi acest nume aparţinea exclusiv Mitropoliei prin Lumina Satelor.
- În ziua de 5 decembrie 1929 , Ministerul Industriei şi Comerţului - tot fără ştirea şi învoirea Mitropoliei - al cărei slujbaş era Iosif Trifa - cu nr. 118.776 - îi acordă acestuia avantajarea legii industriale pentru tipografia Oastea Domnului proprietar Iosif Trifa din Sibiu, în strada Avram Iancu nr. 16.
- În ziua de 25 decembrie 1929 , în tipografia Mitropoliei din Sibiu începe să apară suplimentul Oastea Domnului redactat de pr. Iosif Trifa slujbaşul Mitropoliei. Această publicaţie a apărut la comanda Mitropolitului Dr. Nicolae Bălan.
- În ziua de 31 ianuarie 1930, conform actelor de contabilitate conduse de funcţionarul ecleziastic Constantin Trifa, fratele lui Iosif Trifa se constată că au sosit pe adresa L. S. mandate poştale de abonaţi şi comisionari, pentru produsele de presă, foile şi cărţile redactate de pr. Iosif Trifa şi tipărite în tipografia Mitropoliei, în sumă de 815.733 lei. În acest timp L. S. şi O. D. se tipăreau în 18.000 de exemplare.
Tot în acest timp, slujbaşul Mitropoliei Iosif Trifa şi-a luat libertatea din proprie putere să-şi afecteze pentru treburile sale din aceşti bani, suma de 263.250 de lei.
- În ziua de 1 octombrie 1931, preotul Iosif Trifa a fost încredinţat în mod expres, tot de către şeful său ierarhic, Mitropolitul Bălan să îndeplinească pe lângă funcţia bisericească de până atunci şi pe cea de administrator mânuitor al banilor, valorilor şi materialelor Mitropoliei investite în publicaţiile şi cărţile ce purtau numele Oastea Domnului.
- În ziua de 25 octombrie 1931, slujbaşul amintit al Mitropoliei sub titlul: Câteva mărturisiri, afirmă între altele în publicaţia Oastea Domnului că se împlinesc peste o lună, doi ani de când a cumpărat pentru mişcarea Oastei, o tipografie modernă ce a costat peste un milion şi jumătate de lei, că ea este a iubiţilor săi fraţi ostaşi - martor este Domnul - că, începând cu Anul Nou va preda această tipografie (zestre) unui comitet în fruntea căruia vor sta preaiubiţii fraţi de la Bucureşti...
- În ziua de 26 iunie 1932 acelaşi preot Iosif Trifa publică vorbirea sa de a doua zi de Rusalii de la Congresul Oastei Domnului din Sibiu spunând printre altele că se împlinesc 10 ani de la înfiriparea Oastei şi că se cuvine să ne amintim de cel mai mare dar ce ni l-a făcut Domnul şi care este Mitropolitul Bălan şi căruia este fericit să-i raporteze acum că însărcinarea cu Oastea care i-a fost dată de către el - este acum o realizare măreaţă...
- În ziua de 18 decembrie 1933, sub nr. 8955/1933 municipiul Sibiu eliberează o dovadă scrisă că revista Oastea Domnului este proprietatea păr. Iosif Trifa din Sibiu. Aceasta iarăşi fără ştirea şi învoirea Mitropoliei...
- În ziua de 26 februarie 1934, Camera de Comerţ şi Industrie din Sibiu sub nr. 2788 înregistrează o firmă individuală Iosif Trifa, librărie, editură, tipografie, compactorie şi ziar în Sibiu, Str. Avram Iancu nr. 5, menţionând că emblema firmei este Oastea Domnului şi comerţul a început la data de 29 octombrie 1929 precum şi că activitatea anterioară a comerciantului a fost preoţia şi că aceasta o exercită şi în prezent - adică în 26 februarie 1934.
- În ziua de 7 august 1934, Camera de Comerț și Ind. din Sibiu, sub nr. 2788, înregistrează o firmă individuală „Iosif Trifa, librărie, editură, tipografie, compactorie și ziar” în Sibiu str. Avram Iancu, nr. 5, menționând că emblema firmei este «Oastea Domnului» și comerțul a început la data de 20 octombrie 1929 precum și ca activitatea anterioară a comerciantului a fost preoția și că aceasta o exercită și în prezent, adică în 26 februarie 1934.
- În ziua de 31 decembrie 1934 - preotul Iosif Trifa fiind desărcinat de către Mitropolitul Bălan, încetează a mai avea calitatea de funcţionar bisericesc - însă prin proprie putere nu voieşte să predea toţi banii, valorile şi materialele avute în administrarea şi păstrarea sa între care şi tipografia cu întreg inventarul acesteia în valoare de 1.654.970 de lei.
- În ziua de 18 aprilie 1935, Arhiepiscopia de Alba Iulia şi Sibiu (Mitropolia) introduse deci împotriva lui Iosif Trifa cererea de proces pentru darea socotelii de gestiunea bănească a publicaţiilor L. S. şi O. D. începând cu 1 ianuarie 1922 şi pentru gestiunea tuturor banilor decolectaţi prin mişcarea religioasă Oastea Domnului, cerând predarea în posesiune a inventarului tipografiei Oastea Domnului şi obligarea lui Iosif Trifa la recunoaşterea dreptului de proprietate asupra acestui inventar în valoare de 1.654.970 de lei - ori la plata acestei sume în caz de nepredare, cu cheltuieli de judecată...
Acestea deci erau „motivele” pentru care Mitropolia cerea în 1935 ca judecata Civilă să-i recunoască dreptul ei asupra întregii averi a părintelui Iosif.
După repetate amânări procesul a fost reluat în ianuarie 1938.
La motivele de mai sus, Mitropolia mai adăugase între timp următoarele:
- În ziua de 9 mai 1935, Iosif Trifa îşi pierduse calitatea de preot prin caterisirea aprobată de Sf. Sinod pentru nesupunerea faţă de autoritatea bisericească legală - şi schismă...
În 2 iulie 1937 tribunalul Sibiu trimite părintelui Trifa în vederea ţinerii procesului, înştiinţarea următoare:
Tribunalul Sibiu
Pentru reclamant se admite:
1. Dovada calităţii de-a prezenta în petiţie interesele publicaţiilor Lumina Satelor şi Oastea Domnului, calitate ce i-a fost contestată.
2. Dovada că pârâtul a avut calitatea de gestionar a citatelor publicaţii pe intervalul de timp pentru care i se cere predarea socotelilor prin acţiune, calitate contestată.
3. Dovada cuantumului despăgubirii de 200.000 de lei pretinşi prin acţiune în caz de refuz de predare a socotelilor din partea pârâtului.
4. Dovada titlului de drept pe baza căruia revendică proprietatea tipografiei Oastea Domnului.
5. Dovada titlului de drept pe baza căruia revendică clişeele vizate în el de al 3-lea capăt de acţiune.
Se acordă reclamantului un termen de 30 de zile pentru a depune la dosar toate actele scrise existente în dovedirea împrejurărilor enumerate mai sus, proba cu martori fiind admisă numai în acelaşi termen în care reclamanta va înainta lista de martori pentru dovedirea împrejurărilor ce nu pot fi probate cu acte şi a întrebărilor ce se vor limita asupra punctelor de mai sus.
Pentru pârât:
Se acordă 30 de zile ce vor începe să curgă după termenul acordat reclamantului pentru depunerea la dosar a actelor ce s-au cerut pentru anunţarea listei de martori şi a întrebărilor de care înţelege să se servească în combaterea probelor reclamantului, precum şi de a excepţiona aceste probe.
Tribunalul invită pe pârât de a depune la grefă toate registrele şi actele aflătoare în posesiunea sa, privitor la administraţia publicaţiilor Lumina Satelor şi Oastea Domnului, în termen de 15 zile.
Acordă reclamantei un termen de 30 de zile pentru propunerea experţilor necesari pentru întocmirea unei expertize contabile a gestiunii publice Lumina Satelor şi Oastea Domnului, pârâtul având dreptul în următoarele 30 de zile a propune experţii săi, în număr egal.
Pentru a se pronunţa asupra admisibilităţii probei cu martori sau expertizei, tribunalul fixează la 1 oct. 1937.
Sibiu, la 2 iulie 1937.
La acestea, părintele Iosif a răspuns:
Onorat Tribunal!
Subsemnatul Iosif Trifa conformându-mă deciziei date de Onor. Tribunal în 2 iulie 1937 în procesul ce-l am în reclamanta Arhiepiscopie Ort. Rom. de Alba Iulia şi Sibiu, nr. C. 1497/1935 prin prezenta depun la grefa tribunalului următoarele registre:
1. Sub. A./. Jurnalul de casă pe anul 1922-1923.
2. Sub. B./. Jurnalul de casă pe timpul de la 1 iulie 1923 până la 31 decembrie 1927.
3. Sub. C./. Carte de casă de la 1 octombrie 1928 până la 31 decembrie 1931.
Registrele de la 31 decembrie 1927/1 ianuarie 1928 şi până la 1 octombrie 1931 se află la fostul administrator al foii Constantin Trifa, care urmează să fie îndrumat a le depune.
Să fie obligată de asemeni reclamanta de-a depune registrul de casă predat de mine prin fiul meu Titus Trifa în 14 august 1934, deoarece numai prin studierea împreună a acestuia cu registrele depuse azi vom putea ajunge la o situaţie lămurită. Acest registru predat cuprinde situaţia foilor de la 1 octombrie 1931 până la 1 august 1934.
Actele justificative, precum şi scriptele pregătitoare asupra celor cuprinse în registrele depuse le ţinem oricând la dispoziţia Onor. Tribunal. Nu credeam de nimerit a le depune acum deoarece sunt acte originale în număr extraordinar de mare a căror descoperire ar necesita o muncă extraordinară şi timp foarte îndelungat.
Onorat Tribunal!
În procesul C.I.1497/1935 prin avocatul meu justificat deja cu procura de la dosarul
cauzei înaintez următorul
Script pregătitor.
Reclamanta prin scriptul său intitulat completarea memoriului şi prin care îşi înaintează unele acte de care înţelege să se servească în proces, îşi modifică acţiunea cerând să fiu obligat să recunosc că tipografia din litigiu este destinată să servească scopurile mişcării religioase - morală - Oastea Domnului din sânul Arhiepiscopiei Ort. Rom. de Alba Iulia şi Sibiu şi în genere a Bisericii Ort. Rom. şi ca atare să fiu obligat să recunosc dreptul reclamantei de a o administra fiind obligat să o predau în administraţia şi posesiunea reclamantei.
Cere mai departe să fiu obligat să predau reclamantei clişeele publicaţiilor Lumina Satelor şi Oastea Domnului.
Întrucât conform art. 10 din legea accelerării judecăţilor reclamanta trebuie să-şi facă completarea sau modificarea cererii sale de chemare în judecată la prima înfăţişare sau cel puţin atunci, să ceară în vederea acestora un termen şi cum reclamanta a omis aceasta, înţeleg să mă opun atât la modificarea şi completarea din memoriu cât şi din completarea memoriului cu toate consecinţele procedurale pentru reclamant.
Cu privire la cele cuprinse de reclamantă în scriptele mele pregătitoare, observaţiile mele sunt următoarele:
Ad. 1. Eu n-am fost, cum am arătat deja, în întâmpinare - administrator al foii Lumina Satelor. Să-mi arate reclamanta vreun act prin care eu am fost însărcinat cu administrarea foii sau să-mi arate dacă am semnat eu vreodată pentru foaie în această calitate.
Dacă aş fi fost eu administrator cum se explică anunţul sub. 1 din dosarul IV - alăturat întâmpinării - prin care se caută un administrator pentru foaie, cum se explică lămurirea de sub. 2 din acelaşi ziar cuprinsă tot în dosarul VI al întâmpinării, unde eu arătam abonaţilor că eu nu sunt administratorul ci numai redactorul foii şi că în consecinţă nu pot răspunde pentru chestiunile care privesc administraţia foii?
De altcum reclamanta ştie că, fiind bolnav, a trebuit să plec pe ani de zile din Sibiu la sanatoriul din Geoagiu, pe urmă în Elveţia, aşa că nici nu mi-ar fi fost posibil să îngrijesc de agendele foii. Când m-am întors de la Geoagiu în 1931 am luat de la Constantin Trifa administraţia foii, însă aceasta am făcut-o silit de împrejurarea că banii cărţilor, a foii şi a librăriei mele, se manipulau la un loc cu banii foii Lumina Satelor şi am aflat unele nereguli în manipularea banilor intraţi pe cărţile mele. Am preluat însă cu acest prilej numai starea casei aşa cum s-a aflat, fără gestiunea şi decontarea anilor precedenţi, iar fostul administrator Constantin Trifa a refuzat să-mi predea registrele spunând că acelea nu mă privesc pe mine. Eu cred că acele registre, fostul administrator - între timp - le-a şi predat reclamantei.
- Nu este adevărat că am fost salariat anume în vederea propagandei religioase şi a mişcării Oastea Domnului. Am avut postul de duhovnic şi director al Orfelinatului cu atribuţiuni, cu agende şi leafă ca oricare alt funcţionar bisericesc, leafa ridicându-mi-o însă sub diferite titluri bugetare (şef de birou, preot misionar, etc.) numai spre a putea fi încadrat în statele de plată ale Statului. Dovedesc aceasta pe lângă statul de plată, care reclamanta să fie obligată a-l înainta cu socotelile şi registrele de la Orfelinat şi de la Academia Teologică din care se va vedea că eu am avut agende şi atribuţiuni privind aceste instituţii. Să fie obligată reclamanta să depună toate registrele privind instituţiile acestea.
- Referitor la afirmaţia că am făcut Oastea cu rostul meu oficios de preot funcţionar al Arhidiecezei răspund: Mişcarea Oastea Domnului nu s-a înfiripat oficios, prin propagandă oficioasă bisericească. În creaţia acestei mişcări, nu m-am adresat niciodată în calitate oficioasă, încrezut anume din partea Arhiepiscopiei cu creaţia acestui curent religios. Totul a mers ca o încercare personală, ca un voluntariat duhovnicesc, pe care oficialitatea Bisericii ani de zile le-a desconsiderat şi nu s-a interesat de el. S-a apropiat de el numai când curentul era o înfăptuire puternică.
- Nu e adevărată afirmaţia că mişcarea Oastei s-a dezvoltat în bună parte din preoţimea Arhiepiscopiei, din ordinul organelor superioare. Dacă s-a dat vreun ordin, preoţimea de la început a fost contra Mişcării, ceea ce însuşi I.P.S. Sa a recunoscut în şedinţa unui sinod eparhial.
- Mişcarea Oastea Domnului n-a fost încă, nici nu este o asociaţie religioasă, ci este numai un curent religios, care n-a avut şi n-are nici un fel de cadre juridice şi deci nu poate cădea în categoria asociaţiilor religioase.
Pe lângă asta mişcarea Oastea Domnului a prins de la început toată ţara şi toate eparhiile, aşa că ea de la început nu aparţinea unei singure eparhii, ci Bisericii întregi. Pe lângă aceasta, în mişcare avem şi câteva zeci de mii aparţinători Bisericii Greco-Catolici, care nu aparţin la eparhia Sibiului.
- Nu e adevărată afirmaţia de la sfârşitul punctului 1: că pârâtul cerea autorizarea I.P.S. Declar categoric că n-am cerut niciodată aceste autorizări. Nici pentru înfiinţarea Oastei, nici pentru cumpărarea tipografiei, nici pentru scoaterea foii Oastea Domnului, nici pentru tipărirea de cărţi, nici pentru directive în conducerea Oastei, n-am cerut niciodată autorizare.
Ad. 2. Nu este adevărată afirmaţia că I.P.S. Mitropolitul Nicolae mi-ar fi încredinţat conducerea foii Lumina Satelor. Nu mi s-a încredinţat niciodată personal conducerea acestei foi, iar despre un comitet cu care n-aş fi putut colabora, - această afirmaţie o aud pentru prima dată şi mă mir cum se poate face o atare afirmaţie. La foaie n-am avut nimic cu nici un fel de comitet, precum am şi arătat pe larg în alte locuri şi cu acte alăturate. Aşijderea este şi afirmaţia că aş fi avut conflict cu fostul administrator al foii, actualul episcop al Americii Policarp Moruşca, căruia m-am opus, rămânând astfel - printr-un fel de forţare, administratorul foii.
Însemnările şi protocoalele care privesc administraţia foii Lumina Satelor - înţeleg care s-ar găsi în posesiunea mea - le ţin la dispoziţia Onor. Tribunal.
Reclamanta cere de la mine socoteală cu privire la publicaţia Lumina Satelor. Ca să poată pretinde şi peste tot să poată cere acest lucru, mai întâi reclamanta trebuie să dovedească în mod indiscutabil şi cu toate formele legale că dânsa este de fapt proprietara foii şi ca atare îndreptăţită ca să ceară cuiva socoteala.
Ad. 3. Nu e adevărată afirmaţia că I.P.S. Arhiepiscopul a autorizat detaşarea paginilor de cuprins religios-moral într-o foaie separată Oastea Domnului.
Declar din nou că n-am cerut niciodată nici un fel de încuviinţare pentru tipografie şi pentru tipărirea foii Oastea Domnului în această tipografie, după ce atât tipografia cât şi foaia îmi aparţineau personal, înscrise pe numele meu. - Nu eram obligat s-o cer.
Ad. 4. Reclamanta întreabă de unde am avut banii pentru sanatoriul din Geoagiu şi Davos, Elveţia, unde am zăcut ani de zile bolnav de tuberculoză contractată prin munca şi jertfa pe care am făcut-o în slujba Bisericii. Tocmai de aceea la această dureroasă şi crudă întrebare voi răspunde mai apăsat:
Reclamanta peste tot vrea să facă şi să lase impresia că am abuzat de banii care nu erau ai mei. Că am făcut bani cu o foaie care nu era a mea. Că la Lumina Satelor au fost venituri de milioane pe care le-am furat.
Dar adevărul e cu totul altul. Se trece cu vederea faptul că sunt şi un scriitor cu nume şi autor de cărţi religioase. Am scris şi am tipărit aproape 30 de cărţi, în aproape o jumătate de milion de exemplare. Alătur aici sub. A. numărul 1 al foii Oastea Domnului din 1933 unde sub titlul O statistică mult grăitoare sunt aprecierile părintelui Gheorghe Secaş, despre care nu se poate spune niciodată că-mi este mie binevoitor. Acest document e publicat la 10 ani de la înfiinţarea mişcării Oastea Domnului, din care se vede - cu date şi dovezi - că am tipărit aproape jumătate de milion de cărţi. Orice autor de cărţi cât de cât iniţiat în chestiunile acestea îşi poate da seama că aceasta înseamnă un venit considerabil, care îngăduie să cumperi o tipografie cât de modernă şi cât de costisitoare.
Cu banii din aceste cărţi - care sunt rodul muncii mele de autor, mi-am cumpărat tipografia, mi-am instalat librăria şi cred că e o faptă cel puţin lăudabilă că tipografia aceasta şi librăria am pus-o şi o pun benevol în slujba curentului care îmi aparţine şi care îmi este creaţiunea mea şi care curent este astăzi o înfăptuire puternică pe întreagă ţara sub denumirea dată de mine de mişcarea Oastea Domnului.
Banii intraţi pentru cărţile mele - pentru uşurarea formalităţilor - veneau la poştă sub o singură consignaţie, pe adresa Lumina Satelor, însă pe mandate trimiţătorii specificau totdeauna că pentru ce trimit banii, îi trimit pentru Lumina Satelor, foaia Oastea Domnului, pentru colecte sau pentru cărţile mele. La administraţie apoi sumele intrate se cartau, jurnalizându-se intratele personale ce veneau pentru librăria şi pentru cărţile mele sub poziţii separate. Aici e locul să arăt că chiar din banii mei rezultaţi din cărţile mele în şirul anilor s-au folosit pentru nevoile foii Lumina Satelor acoperind din al meu, deficitul mare al foii. Aşa că nu-i nici o mirare şi se va proba precis - cum am afirmat în întâmpinarea mea - că numai în anii 1931-1934, cât am administrat eu foaia s-au folosit din banii mei proprii peste 300.000 de lei pentru deficitul publicaţiei Lumina Satelor care sumă eu cred că reclamanta, - dacă de fapt este proprietara acestei publicaţii - va fi obligată, dacă n-a înţeles până acuma s-o facă - să-mi restituie fără nici o târguială rodul muncii mele vărsat pentru pretinsa sa foaie.
Pentru a mi se crea în public o faimă rea şi pentru a mă răsplăti în mod creştinesc pentru o muncă grea şi istovitoare de peste 10 ani, reclamanta - precum se vede şi din memoriu - a cerut de la oficiul poştal Sibiu, să i se arate ce bani au intrat în cursul anilor pentru Lumina Satelor. Fireşte oficiul poştal a servit şi serveşte datele nespecificate, adică arată tot ce a intrat pe adresa Lumina Satelor. Ori pe această adresă au intrat - precum am arătat - şi banii mei de pe cărţile mele. Prin urmare acest fel de acte poştale nu prezintă absolut nici o importanţă şi nu-i poate aduce reclamantei vreun câştig de cauză. Însă pentru cei necunoscători ai adevăratei situaţii, poate să constituie o defăimare a mea, care defăimare cred însă că după explicaţiile date nu rămâne asupra mea, ci caracterizează pe toţi aceia care o încearcă cu rea credinţă. Aici amintesc că în felul acesta am fost arătat - din partea reclamantei - care s-a înarmat cu extrasele de la poştă şi înaintea I.P.S. Sale Patriarhului Dr. Miron Cristea şi cărturarilor fruntaşi ai Oastei, precum şi publicului mare al ostaşilor, cu tendinţa de a fi denunţat ca unul ce mi-am însuşit de la Lumina Satelor milioane şi milioane. După ce am lămurit lucrurile cât de cât, însuşi I.P.S. Sa Patriarhul mi-a luat apărarea - într-o adunare a preoţilor - spunând că în virtutea dreptului meu de autor de cărţi, nu mi se poate contesta rodul acestei munci şi cred că şi justiţia înţelege să-mi apere munca mea cinstită.
Referitor la daruri şi colecte repet şi aici ce am mai spus: ele s-au folosit şi s-au cheltuit în scopul în care s-au strâns. Nici un fel de dar sau colectă n-au fost lansate în numele Bisericii, ci în numele meu personal, cu un scop precizat.
E o absurditate să mi se ceară de către reclamantă restituirea unor bani care nu sunt ai ei. De altcum cele mai multe daruri le-a înghiţit susţinerea foii Lumina Satelor şi tot acolo s-au dus şi banii rezultaţi din rodul muncii mele cinstite.
Tot aşa s-a petrecut lucrul şi cu darul de la Banca Naţională. Cu toate că din adresa care mi-a făcut-o la timpul său fostul guvernator al Băncii Naţionale Dl. M. Manoilescu, rezultă că aceşti bani mi s-au dat mie pentru tipografie şi pentru mişcarea religioasă Oastea Domnului şi aşa, cu toate că aş fi putut să folosesc aceşti bani fie pentru tipografie, fie pentru tipărirea de cărţi religioase în vederea Oastei Domnului, totuşi aceşti bani s-au folosit pentru acoperirea cheltuielilor şi deficitului de la foaia Lumina Satelor.
Privitor la suma de 130.000 de lei despre care se afirmă că jumătate a fost dată de un Minister, iar circa 50-60.000 de lei I.P.S. Sa Arhiepiscopul servesc următorul istoric:
Pe vremea când Dl. General Averescu ajunsese în anul 1926 la cârma ţării, I.P.S. Sa Mitropolitul Nicolae mi-a recomandat să fac politică la foaie, susţinând cu toată tăria politica acestui guvern. Era în preajma alegerilor şi în acest scop foaia Lumina Satelor s-a pus cu totul în slujba politicii de partid: un fapt care a stricat foarte mult foii, după ce până atunci ne declaram solemn că nu facem politică de partid, iar poporul aştepta de la foaia noastră altceva decât politică. Am făcut numere speciale în susţinerea guvernului Averescu şi s-au cheltuit bani. Pe urmă resimţindu-ne cu finanţele şi cu abonamentele - mulţi abonaţi părăsind foaia - am fost trimis la Bucureşti să cer subvenţia pentru acest servici politic. Dl. Ministru de Interne de atunci, Octavian Goga - fără să mă primească - mi-a trimis la uşă 10.000 de lei. Am părăsit dezgustat ministerul comunicându-i acasă I.P.S. Sale ce am păţit, iar I.P.S. Sa s-a dus atunci personal la Bucureşti - şi se vede a fost mai norocos - căci întorcându-se acasă mi-a spus că a ridicat o subvenţie de 130.000 de lei, care s-a predat îndată la administraţia foii unde s-a şi jurnalizat în regulă. La nevoie servesc şi alte date referitor la subvenţionarea politică a foii. Deocamdată să-mi fie îngăduit să-mi arăt nedumerirea faţă de afirmaţia că I.P.S. Sa Mitropolitul ar fi dat aşa deodată din al său 50-60.000 de lei chiar în anul 1926 când primea de la Minister o subvenţie politică. Nedumerirea mea cred că este mai mult decât motivată prin faptul că I.P.S. Sa în timp de 4 ani cât s-au scurs până atunci de la apariţia foii Lumina Satelor - care pretinde că este a Arhiepiscopiei - nu a dat nici o sumă în afară de nu prea însemnata sumă de 2.000 (zis două mii) de lei jurnalizată la Lumina Satelor la începutul lunii ianuarie 1922 şi care sumă, abia se încasează primele abonamente după foaia atunci apărută, în luna februarie a aceluiaşi an, a înţeles să şi-o ridice de la administraţia foii. Întreb la acest loc dacă I.P.S. Sa şi Arhiepiscopia au fost - cum pretind - proprietarii foii, care cu un împrumut de două mii de lei, dat pe 8 săptămâni se porneşte şi se ţine o foaie. De fapt precum se vede din jurnalul de casă - care stă la dispoziţia Onor. Tribunal - I.P.S. Sa a dat la începutul lui ianuarie 1922 când a pornit Lumina Satelor 2.000 de lei care sumă apoi la 28 februarie a aceluiaşi an, primele încasări ale foii, şi i-a ridicat.
Cu privire la aliniatul a. din punctul 4 al memoriului precum am arătat, ţin la dispoziţia Onor. Tribunal toate registrele privitoare la Lumina Satelor, registre care mai sunt în proprietatea mea. Încât priveşte registrele privitoare la Tipografie nu aflu deloc îndreptăţită cererea reclamantei, pentru că această Tipografie este a mea, cumpărată de mine şi înregistrată pe numele meu în toată regula. În urmare nu sunt dator să-i dau cuiva vreo socoteală cu privire la ea. Cu atât mai vârtos este de a se respinge şi cererea reclamantei ca să-mi dau socoteala cu privire la librăria şi compactoria mea, care nici nu formează obiectul acţiunii reclamantei.
Considerăm greşită argumentaţia reclamantei. Mai întâi să dovedească reclamanta că eu cu banii ei am cumpărat tipografia şi abia atunci ar urma să discutăm ce drepturi ar putea avea în acel caz asupra ei reclamanta. Ţin să arăt că reclamanta a făcut şi denunţ penal contra mea, că - vezi Doamne - am sustras banii ei şi mi-am cumpărat tipografie. Nu i s-a dat curs acestui denunţ, deoarece a fost şi este absolut fără temei. Ori acum încearcă - sunt convins că în zadar - prin prezentul proces.
Resping afirmaţiile gratuite ale reclamantei, că din partea-mi ar fi un abuz de încredere săvârşit în paguba materială şi morală a Arhiepiscopiei. Am muncit din greu peste 12 ani punând tot sufletul, toată abnegaţia, în slujba Bisericii mele. Mi-am zdruncinat sănătatea în munca istovitoare zi de zi. Am făcut eu singur ce nu a putut face oficialitatea bisericească. Am pornit singur, neajutat şi neîncurajat, curentul Oastea Domnului, care astăzi e o înfăptuire puternică şi care a adus la adevăratul creştinism mulţimea imensă de suflete dibuitoare în întuneric.
Şi acum când opera mea e o realitate, când munca şi zbuciumările anilor îşi dau roadele, se tinde să fiu înlăturat, fără nici un scrupul. Mă întreb cu groază în suflet: oare acesta este act creştinesc?
Faţă de repetata afirmaţie a reclamantei, că-i compete proprietatea şi administraţia Tipografiei „Oastea Domnului” răspund: Tipografia este averea mea personală, cumpărată de mine şi trecută la timpul său, după toate cerinţele legii, pe numele meu. N-am cerut niciodată de la Arhiepiscopie nici un fel de autorizaţie pentru cumpărarea acestei tipografii. Totul a mers ca o iniţiativă particulară şi risc particular. - Arhiepiscopia nu are dreptul asupra acestei tipografii după ce:
1. N-a ajutat la cumpărarea ei cu nici un ban, dimpotrivă, m-a asuprit cu chirii grele, trebuind să plătesc până la ultimul ban, tot ceea ce avea de încasat Consistoriul după chirii, tipărirea foii, etc. Despre aceasta serveşte date şi amănunte pe larg articolul „Istoria unei Jertfe” din foaia Ostaşul Domnului alăturat întâmpinării.
2. Mi se aduce învinuirea că din vânzarea averii mele de la ţară a intrat prea puţin pentru cumpărarea tipografiei. Lucrul stă aşa: când am cumpărat tipografia am făcut vânzătoare averea mea de la ţară, dar în urma crizei, atunci la moment am putut vinde numai o bucată de loc; restul s-a vândut între timp ajutându-mă şi cu aceste vânzări la plătirea ratelor după tipografie şi am mai plătit din aceşti bani şi din alţi bani ai mei, cum am arătat, datoriile către Tipografia Arhidiecezană după foaia Lumina Satelor, pentru care datorii Arhiepiscopia mă strângea fără milă de gât. Prin urmare şi pământul meu - mult-puţin, cât a fost - a intrat tot acolo unde mi se tăgăduieşte jertfa mea.
3. La bănuiala ce vrea să o strecoare reclamanta că n-am cumpărat tipografia pe banii şi jertfa mea m-au provocat şi am alăturat acestui script pregătitor documentul mult grăitor, prin care se face o statistică şi se arată că eu, ca scriitor şi editor de cărţi, am tipărit în decurs de 10 ani circa 450.000 de cărţi. Din venitul acestora şi al librăriei mele, adică munca mea cinstită, mi-am cumpărat tipografia şi cred că nici o lege nu-mi poate răpi acest rod şi drept al muncii mele.
4. Reclamanta se provoacă mereu la declaraţiile mele că tipografia este a Oastei Domnului. Înţelesul cel adevărat al acestor declaraţii e însă altul. Oastea este şi a fost de la început, un voluntariat care a cuprins toată ţara şi toate eparhiile, fiind acest voluntariat iniţiativa şi creaţia mea personală. Oastea Domnului nu este o asociaţie cu taxe şi averi proprii, ci este numai un curent religios care a cuprins toată ţara. Ea n-a avut niciodată nici un fel de organizaţie plecând de la Sibiu. Şi astfel Arhiepiscopia Sibiului, nici pe departe n-are dreptul să spună că acest curent este al ei. În direcţia aceasta servesc un document. În anul 1934 Arhiepiscopia din Sibiu mi-a cerut o declaraţie în scris, prin care să recunosc că emblema Oastea Domnului adică mişcarea Oastea Domnului, aparţine Arhiepiscopiei Ortodoxe din Sibiu. Am protestat atunci contra acestei cereri şi am refuzat-o categoric. - Ca documente este alăturată foaia Oastea Domnului unde la pagina 5 şi 6 se află pe larg expusă această chestie cu documentul. La caz de negare vom prezenta însuşi documentul.
Arhiepiscopia n-a mai insistat atunci asupra acestei declaraţii, în semn că recunoscuse netemeinicia ei.
Ceea ce am refuzat în anul 1934, refuz şi astăzi: Oastea Domnului nu aparţine Arhiepiscopiei din Sibiu. Acelaşi lucru l-am spus şi când am avut un conflict cu Oastea Domnului formată la Oradea, unde autoritatea bisericească de acolo şi-a încadrat-o într-un statut juridic, fără nici o întrebare a mea, a iniţiatorului şi creatorului acestei mişcări.
Am protestat atunci contra acestei proceduri arătând prin foaia Oastea Domnului - alăturată la întâmplare - că această mişcare nu este averea nimănui, ci este iniţiativa şi creaţia mea personală, având eu cuvânt hotărâtor în mersul ei. Arhiepiscopia din Sibiu nu a făcut atunci absolut nici o observaţie, şi aşa este făcută dovada că a aprobat temeinicia susţinerilor mele. De altcum toată argumentaţia juridică a reclamantei este unică în felul ei. Eu sunt iniţiatorul şi creatorul unui curent religios al cărei membrii au declarat solemn că rămân cu mine şi cu Biserica, iar acum Arhiepiscopia ar vrea să mă dea afară din acest curent, pentru ca să pună mâna pe creaţia mea spirituală şi materială. Ţinem la dispoziţia Onor. Tribunal întreagă colecţia foii Isus Biruitorul, plină cu sute şi mii de declaraţii care spun solemn a cui este Mişcarea Oastea Domnului. Se declară într-un glas că n-am înţeles niciodată că Oastea şi mai cu seamă tipografia ar fi averea Arhiepiscopiei din Sibiu. Niciodată n-a fost vorba să se trimită daruri şi ajutoare pentru Arhiepiscopie: ci pentru scopurile voluntariatului Mişcării.
Arhiepiscopia din Sibiu a încercat să facă Mişcarea Eparhială regională din Oastea Domnului care este răspândită - cum am arătat - în toată ţara. A căutat să monopolizeze un curent care de la început s-a întins în toate eparhiile ţării. Şi astfel stând lucrurile, se înţelege că nu mai poate sta în picioare declaraţia mea, că dau tipografia unei astfel de Oaste care nu mai este Oastea Domnului. Ar fi o absurditate să se menţină declaraţiile, când eu însumi sunt ameninţat să fiu scos din curentul acestei Mişcări. Am declarat că ţin tipografia mea în slujba Domnului şi în slujba curentului liber şi neîncătuşat de nimeni, al Oastei Domnului în mod benevol. O doresc aceasta şi vreau s-o fac aceasta totdeauna.
De altcum, precum am mai arătat, tipografia Oastea Domnului s-a cumpărat şi nu s-a plătit nici pe departe din ajutoarele şi colectele de la fronturi. Acestea au fost mai mult o încurajare morală. Majoritatea lor a trecut tocmai la susţinerea foii Lumina Satelor şi acoperirea deficitului ei, precum şi la tipărirea de cărţi religioase ieftine. De altfel atunci mi-am desfăcut cărţile mele religioase şi nu totdeauna şi nu toţi au plătit contravaloarea cărţilor şi aşa şi aici s-a ivit astfel deficitul destul de mare care trebuia acoperit şi pe care tot eu a trebuit să-l suport şi să-l acopăr.
Reclamanta stăruia mereu asupra vorbirii pe care am ţinut-o cu prilejul congresului, când s-au împlinit 10 ani de la înfiinţarea Oastei Domnului, prin care spuneam că raportez Arhiepiscopiei despre însărcinarea ce mi s-a dat.
Dar chiar şi în acea vorbire în faţa Arhiepiscopiei şi congresului am arătat că Oastea Domnului a ieşit dintr-o inspiraţie divină şi cum 7 ani de zile - când se lupta din greu cu nevoile începutului - Arhiepiscopia s-a dezinteresat complet de ea.
Iar dacă - eu, ca preot, - am raportat ierarhului despre Clubul de la Lumina Satelor, acest raport priveşte partea pur dogmatică şi pur spirituală a Oastei, neavând absolut nici o legătură cu Tipografia, Librăria, creaţiunea mea particulară. Despre acestea n-am raportat niciodată nimănui.
Reclamanta mai aminteşte şi de un act al Sf. Sinod care se ocupă cu Oastea Domnului. Lucrul acesta stă aşa: când a erupt conflictul între Arhiepiscopie şi mine, din partea cenzurii, la intervenţia abuzivă a reclamantei, mi s-a suspendat foaia Isus Biruitorul, iar în vremea asta Arhiepiscopia, prin Lumina Satelor s-a slobozit asupra mea cu fel de fel de acuze, cu fel de fel de calomnii şi insulte, iar eu n-am avut putinţă să mă apăr şi să mă dezmint.
Sub impresia acestor atacuri pe care eu n-aveam putinţa să le pun la punct şi să le spulber, Sf. Sinod a luat hotărârea la care se provoacă reclamanta. Mai târziu însă când mi s-a dat şi mie putinţa să mă apăr şi să răspund, lucrurile s-au schimbat esenţial. Însuşi I.P.S. Sa Patriarhul, mi-a luat întrucâtva apărarea. Cu o mărturie a acestei împrejurări alătur sub. B. foaia Isus Biruitorul cu declaraţiile I.P.S. Sa Patriarhului, făcute cu prilejul unui congres de preoţi.
Clişeele pe care mi le cere reclamanta au fost făcute aproape toate special pentru cărţile editate de mine, - preţul lor l-am acoperit eu din venitul cărţilor mele. Astfel fiind ele plătite de mine, îmi aparţin mie.
În concluzie:
Faţă de acţiunea „Memoriu” şi „Completare de memoriu”, concluziile mele cu privire la probaţiune, în rezumat sunt următoarele:
1. Mai întâi să binevoiască să facă reclamanta dovada că eu am administrat foaia Lumina Satelor de la înfiinţarea ei - 1 ianuarie 1922 şi până la 1 octombrie 1931.
Dacă face dovada aceasta, abia atunci va fi de actualitate să discutăm şi să trecem la o verificare a gestiunii din acest interval. Eu din partea-mi am cerut în întâmpinarea mea, ascultare de martori care întregiţi eventual de ascultarea părţilor sub jurământ şi cu cele cuprinse în anexele de la întâmpinare vor arăta temeinicia susţinerilor mele. Anume se va vedea că eu nu am avut în acest interval administraţia foii, prin urmare nu pot fi obligat la vreo desocotire.
2. Cu privire la foaia Oastea Domnului am dovedit un extras de la Primărie, alăturat întâmpinării, că ea este proprietatea mea, prin urmare nu pot fi obligat să-i fac reclamantei vreo desocotire.
3. Încât priveşte tipografia, mă refer la cele arătate în întâmpinare şi scriptul pregătitor din care rezultă că nu se poate admite vreo probaţiune cu privire la acestea, deoarece reclamanta nu şi-a arătat şi nu-şi poate arăta nici un titlu de drept asupra lor.
4. Banii decolectaţi sunt recunoscuţi şi publicaţi în foile Lumina Satelor şi Oastea Domnului. Totuşi este necesară probaţiunea pentru a se vedea că colectele s-au făcut pentru mine, pentru lucrările mele, pentru intensificarea curentului religios pornit de mine, prin tipărituri de cărţi. În acest scop rog să fie audiaţi martorii arătaţi la întâmpinare.
5. Suma de 130.000 de lei primită de la Minister a intrat în Lumina Satelor. Dovada se face prin registrele care sunt ţinute la dispoziţia Onor. Tribunal.
6. Tot prin registre fac dovadă că în intervalul de la 1 octombrie 1931 şi până la 1 august 1934, timp în care am administrat eu foaia Lumina Satelor, am vărsat pentru acoperirea deficitului acestei foi 320.695 de lei din banii mei proprii. Această sumă nu mi s-a replătit. Dacă îi va succede reclamantei să-şi dovedească proprietatea asupra foii Lumina Satelor atunci va răspunde pentru tot deficitul acestei foi şi aşa va fi obligată să-mi restituie şi banii daţi de mine din al meu, pentru această foaie. Îmi rezerv deci dreptul să pretind tot ce am plătit din al meu pentru foaia Lumina Satelor.
Negând toate afirmaţiunile reclamantei care nu sunt anume recunoscute de mine şi toate afirmaţiile care sunt în contrazicere cu susţinerile mele în întâmpinare şi din scriptul pregătitor, rog din nou respingerea acţiunii cu cheltuieli de judecată.
Rog să binevoiţi a stabili la dezbaterea cauzei substractul procesului de faţă. Din acţiunea şi scriptele pregătitoare ale reclamantei ar rezulta că substractul este de 1.854.970 de lei contravaloarea tipografiei plus 500.000 de lei pentru gestiunea foilor pretinsă de reclamant, adică în total substractul ar fi de 2.354.970 de lei.
Comput cheltuieli pentru prezenta conform tarifului şi importanţei cauzei.
Cu stimă,
Iosif Trifa.
La cele de mai sus - se anexau ca o mărturie două declaraţii şi un certificat din care rezulta vânzarea averii de la ţară a Părintelui Iosif şi valoarea acestei averi pe care dânsul o investise în costul tipografiei.
Iată mai jos aceste piese:
Declaraţie
Subsemnata Bodea Maria, născută Gligor I. Nicolae din com. Avram Iancu, jud. Turda, declar următoarele:
Am cumpărat de la pr. Iosif Trifa, domiciliat în oraşul Sibiu, două bucăţi de pământ pe care dânsul le-a posedat în com. Avram Iancu, jud. Turda, unde a fost preot.
Pentru cea dintâi bucată de pământ pe care subsemnata şi soţul meu l-am cumpărat de la dânsul, i-am plătit suma de 130.000 de lei, iar pentru a doua bucată pe care ne-a vândut-o, i-am plătit suma de 70.000 de lei.
În total deci i-am plătit preotului Iosif Trifa, pentru pământurile cumpărate de la dânsul, suma de 200.000 de lei (două sute de mii).
Aceasta o declar şi o semnez prin punerea degetului în faţa martorilor.
Avram Iancu, la 15 ianuarie 1938 N. Banciu, notar
Martori: Alexandru Toader
prin N. Banciu
Indescifrabil înv.
soţia lui Bodea Nicolae
născută Gligor Maria
Declaraţie
Subsemnatul Leah Gheorghe din com. Avram Iancu, jud. Turda, declar următoarele:
Am cumpărat de la pr. Iosif Trifa, domiciliat în oraşul Sibiu, una bucată de pământ, dintre pământurile pe care dânsul le-a avut în com. Avram Iancu, pentru care i-am plătit suma de lei 50.000 în numerar.
Aceasta îmi este declaraţia pe care o semnez în faţa martorilor.
Avram Iancu, la 15 ianuarie 1938
Martori:
Lehu Gheorghe
Puiuleţ Gheorghe
Câra Iosif
Notariatul Avram Iancu
jud. Turda, nr. 389
Anul 1938, luna ianuarie, ziua 20.
Certificat
Prin care subsemnaţii certificăm că pământurile pe care Dl. Iosif Trifa le-a posedat în com. Avram Iancu, jud. Turda şi pe care le-a vândut în trecut, după cum au afirmat cumpărătorii, au ajuns suma de 250.000 de lei. După a noastră cunoştinţă azi, dacă acele imobile s-ar vinde, ar valora circa suma de 320.000 de lei în întindere de 4 j. 1.557 a. Drept pentru care am eliberat prezentul certificat.
Notar Primar N. Banciu - Nicodim Jude. L. S.
În dezbaterile sale din ianuarie 1938, Tribunalul Sibiu admite toate punctele din acţiunea pârâşului şi respinge toate dovezile aduse de cel pârât.
În actul de sentinţă după ce enumeră tot ce spusese Mitropolia în acţiunea ei amintită mai înainte, Tribunalul Sibiu face următoarea încheiere:
- Având în vedere că... preotul Iosif Trifa a fost încredinţat la 1 ianuarie 1922 de către Mitropolie cu redactarea foii L. S. care era a Mitropoliei şi că tot ce a lucrat el a fost însărcinarea şi obligaţia faţă de Mitropolie,
- Având în vedere că autoritatea are drept de proprietate asupra tuturor operelor pe care le-a comandat angajaţilor săi,
- Având în vedere că Mitropolia l-a încredinţat pe Iosif Trifa să scrie şi să lucreze tot ce a scris, urmează că dreptul de proprietate a tuturor acestor opere îi aparţine în exclusivitate şi indubitabil Mitropoliei,
- Având în vedere că în tipografia Mitropoliei s-au tipărit o serie de cărţi al căror autor este Iosif Trifa şi că aceste cărţi au apărut prin comanda, îngrijirea şi cheltuiala Mitropoliei - dreptul exclusiv de proprietate asupra acestor opere literare religioase, în baza art. 44 al.1 din Legea asupra proprietăţii literare din 1923, este al Mitropoliei, fiindcă preotul Iosif Trifa, autorul cărţilor nu era şi creatorul produselor de presă, deci proprietarul lor,
- Având în vedere că Iosif Trifa a exoperat certificat industrial pentru tipografie în numele Oastei Domnului fără ştirea şi învoirea Mitropoliei a căreia era Oastea Domnului şi al cărei slujbaş era, iar acest certificat este nevalabil întrucât el era slujbaş al Bisericii, deci funcţionar public. Legile în vigoare nu admit aceasta - iar dreptul de proprietar al lui I. Trifa asupra unor bunuri care aparţin Bisericii a fost înscris ilegal şi actul nu este valabil,
- Având în vedere că însuşi preotul I. Trifa în declaraţia sa din câteva mărturisiri arată că a cumpărat tipografia pentru a o preda - înseamnă că a făcut totul în numele lui şi pentru mişcarea Oastei,
- Având în vedere că Mişcarea Oastei şi bunurile ei constituiau patrimoniul Mitropoliei, concluziile sunt că I. Trifa a lucrat (semnat) pentru Oastea Domnului care este patrimoniul Mitropoliei, el fiind slujbaş supus al acesteia,
- Având în vedere că la data procurării tipografiei Iosif Trifa era preot, deci nu avea practica legală pentru această meserie,
- Având în vedere că prin procurarea acestui certificat industrial Iosif Trifa a contravenit Legii în vigoare - acest certificat este nevalabil,
- Având în vedere că tot din aceste motive Tribunalul trebuie să refuze şi cererea pentru certificatul de compactorie,
- Având în vedere că în aceste prevederi se încadrează şi certificatul industrial pentru librărie, se trag aceleaşi concluzii,
- Având în vedere că în aceste împrejurări acordarea avantajelor legii industriale pentru tipografia Oastea Domnului, proprietatea lui Iosif Trifa, preot, întemeindu-se pe certificatele industriale amintite, nevalabile, nu poate constitui pentru Iosif Trifa titlul de drept valabil,
- Având în vedere că la 31 ianuarie 1930 Constantin Trifa, fratele preotului Iosif Trifa a afectat, în urma libertăţii acordate atât lui cât şi lui Iosif Trifa în administrarea bunurilor, suma de 263.250 de lei pentru patrimoniul personal al fratelui său, Iosif Trifa, - constatăm că s-a abuzat de încrederea Mitropoliei atât de către Constantin Trifa cât şi de către preotul Iosif Trifa, ambii mandatari (salariaţi) ai autorităţii bisericeşti amintite... aceasta pentru că toate produsele de presă inclusiv cărţile scrise de Iosif Trifa, deşi creaţiuni ale lui, constituiau produse de presă ale Mitropoliei, ele fiind comandate şi publicate prin îngrijirea, conducerea şi cheltuiala acesteia. Aceasta şi pentru produsele de presă imprimate prin tipografia comandată la Lipsca (a păr. Trifa),
- Având în vedere că la data de 7 august 1934 Iosif Trifa a predat numai o parte din banii, valorile şi bunurile ce le primise de la Mitropolie şi că la data de 31 decembrie 1934 când a încetat de a mai fi funcţionarul şi salariatul Mitropoliei n-a dat nici o socoteală,
- Având în vedere că Iosif Trifa deşi a ştiut că banii şi valorile încredinţate lui sunt proprietatea Mitropoliei, totuşi i-a mânuit ca fiind proprietatea sa,
- Având în vedere că această procedare a lui Iosif Trifa s-a făcut prin proprie putere, fără ştirea şi învoirea Mitropoliei - iar aceasta este o contravenţie la toate legile existente în vigoare, fiindcă I. Trifa nu avea acest drept printr-o autorizare a autorităţii sale,
Tribunalul Sibiu, Secţia I-a
În virtutea legii pronunţă:
Sentinţa nr. 13.
Luându-se în dezbatere procesul pornit prin acţiunea înaintată în 18 aprilie 1935 sub nr. 1497 de către reclamanta Arhiepiscopia Ort. Rom. de Alba Iulia şi Sibiu reprezentată prin Dr. Lucian Borcea, avocat în Sibiu, în contra pârâtului Iosif Trifa cu domiciliul în Sibiu, reprezentat prin Dr. Ieronim Stoichiţă, avocat în Sibiu, pentru dare de socoteli, capital şi accesorii, Tribunalul, după terminarea dezbaterii orale din 21 ianuarie 1938, - astăzi 28 ianuarie 1938, a dat următoarea:
Sentinţă parţială şi interlocutorie:
Tribunalul admite acţiunea reclamantei Arhiepiscopia Ort. Rom. de Alba Iulia şi Sibiu, obligă pe pârâtul Iosif Trifa, preot din Sibiu, sub urmările execuţiei, în termen de 15 zile, să predea reclamantei în posesiune, recunoscând în acelaşi timp dreptul de proprietate exclusivă a reclamantei asupra obiectelor ce urmează: (se înşiruie toate cele arătate la începutul acestei acţiuni).
...Această sentinţă a fost pronunţată în ziua de 28 ianuarie 1938, în prezenţa mandatarului reclamantei şi în lipsa pârâtului.
Preşedinte ss. V. Pop
grefier ss. Dr. Pascu.
Dăm această sentinţă întocmai, spre a se vedea cât de nedrept s-a judecat, cât de strâmb s-a interpretat Legea şi cât de tâlhăreşte s-a răpit acest avut sfânt.
Sentinţa aceasta sosi tocmai în zilele când părintele Iosif se găsea pe patul de moarte, stingându-se ca o lumânare arsă întreagă...
Mitropolia îşi alesese anume acest moment spre a-i da prin această sentinţă lovitura din urmă.
Domnul a îngăduit ca martirul Său să sufere şi această nedreptate pentru suprema lui încercare pe pământ.
Minunatul şi durerosul său ideal - Tipografia pusă cu totul în slujba Domnului, - îl văzu căzând atât de crud sub ura hrăpăreaţă a nesăturatului urmăritor. Mult încercatul Iov al lui Hristos află această veste cu trei zile înainte de sfârşitul său pământesc.
- Slăvit să fie Domnul pentru toate - şopti el îndurerat şi liniştit când i se aduse vestea aceasta. Nimeni nu poate avea decât atâta cât îi este dat din cer... Eu am luptat ca Tipografia aceasta să fie pusă în slujba Domnului, altul a luptat ca ea să fie luată din slujba Lui. Domnul ne va răsplăti odată unuia pentru că a pus-o, iar celuilalt pentru că a luat-o...
Totuşi - adăugă el mâhnit şi rar - mă doare nespus de mult... Ce frumos a fost tot ce s-a făcut prin Tipografia asta în aceşti 8 ani minunaţi, cu toate că am suferit atât de mult...
Poate că numai atâta ne-a fost dat să facem - şi ei şi mie. Poate că împrejurările nu erau încă destul de coapte pentru mai mult... Sau poate că pentru aceşti oameni chiar şi atâta a fost prea mult...
Tocmai pregăteam nr. 7 din Glasul Dreptăţii care trebuia să apară pentru 13 februarie... Părintele Iosif nu mai putea decât cu mare greutate să lucreze câte foarte puţin. Noi, Marini şi eu, alcătuiam o parte din materialul pentru foaie. Dar fără scrisul lui, foaia parcă n-avea nici o dulceaţă. Noi înşine vedeam acest lucru în primul rând.
Cu mare greu îmi dictă şi scrisei Istorioare, pilde şi asemănări religioase (care s-au publicat pe pag. 5). Lângă aceste istorioare, când el tăcu - (înţelegându-i zdrobit, sfârşitul apropiat) - eu adăugai fără ca el să mă vadă:
„Poşta redacţiei
Mai multor cititori care ne întreabă mereu despre părintele Iosif de la Sibiu, - le răspundem: Părintele Iosif Trifa se află în prezent greu bolnav şi slăbit. Rugaţi-vă cu toţii stăruitor pentru dânsul...”
Stăteam la măsuţa de lângă patul lui... şi mă uitam la pătura subţire cu care era acoperit şi care părea că nu are nimic sub ea, atât de puţin mai rămăsese din acest trup în care se topiseră şi oasele.
- Mai avem ceva, dragă Dorz!...
Şi cei doi ochi sfinţi şi obosiţi se uitară spre mine cu o privire ce parcă venea de Dincolo de lumea asta... Nu mai văzusem niciodată o astfel de tainică lumină în ei...
- Dă-mi caietul de jos!
Abia atunci văzui sub pat caietul său de notiţe, scăpat de mânuţa albă şi uscată.
- Scrie titlul:
„Oaia săracului, de la 2 Samuel, cap. 12.
În Biblie la 2 Samuel, cap. 12 se află o mult grăitoare pildă despre oaia unui biet sărac.
E întâmplarea când David a nelegiuit cu femeia lui Urie şi pe urmă, ca nelegiuirea lui să fie şi mai mare, l-a cumpănit pe Urie să fie omorât în război, pentru ca să poată avea pe soţia lui între femeile sale.
Dar acest lucru n-a plăcut Domnului. Domnul a trimis pe Natan prorocul care i-a pus nelegiuirea într-o istorioară:
Într-o cetate erau doi oameni - a început Natan - unul sărac şi altul bogat. Cel bogat avea foarte multe vite mari şi mărunte. Iar cel sărac n-avea nimic decât o singură oiţă, pe care el o cumpărase de mică şi o hrănise şi ea crescuse cu copiii lui. Din pâinea lui mâncase şi ea şi se adăpase din ulcica lui. La sânul lui dormise şi era pentru el ca o fiică.
Dar iată că a venit la bogat un călător. Şi gazda nu s-a îndurat să ia din oile sale sau din vitele sale, ca să gătească cina pentru cel ce venise la el, ci a luat oiţa săracului şi a gătit-o pe aceea pentru călătorul ce venise la el.
Şi s-a mâniat David cu mânie mare pe omul acela şi a zis: omul care a făcut lucrul acesta, vrednic este morţii; să dea înapoi 4 oi, pentru că a făcut fapta aceasta...
Atunci Natan a ridicat mâna şi grăind i-a rostit lui David aspra osândă: Tu eşti omul acela Davide... căci Dumnezeu te-a dăruit cu toate bunătăţile, dar ai râvnit să răpeşti şi pe soţia lui Urie... şi acum niciodată nu se va depărta sabia din casa ta... (1 Samuel 12, 1-10).
Ce adânc înţeles şi ce adâncă învăţătură este în istoria aceasta. Nedreapta purtare a omului bogat din istorioara lui Natan, care a răpit unica oiţă a unui biet sărac, ne arată şi ea, întâi şi întâi ce fărădelege urâtă este lăcomia.
De orice natură ar fi lăcomia, ea este un păcat greu, îndeosebi însă lăcomia omului avut, adică lăcomia care îi prinde pe unii oameni avuţi, este ceva scârbos... Lăcomia omului avut, este o boală grozavă. Această boală îl împinge să pună mereu mâna pe truda şi avutul altuia. Oricât de mult ar avea bogatul, el râvneşte şi pândeşte bunul altuia.
Bogatul din istoria lui Natan avea turme nesfârşite de oi, de boi; avea pământuri, averi şi case din a căror chirie scotea anual milioane - şi totuşi lăcomia l-a dus să răpească oiţa, singura oiţă a unui biet sărac.
David, încoronatul şi unsul Domnului, avea o casă plină de femei, şi totuşi lăcomia l-a făcut să râvnească la o mireasă nouă; la unica soţie şi bucurie a lui Urie. Lăcomia l-a pus să răpească singura oiţă, singura bucurie, pe care o avea Urie.
Cu câtă dragoste ţinea săracul la oiţa lui, ca la o fiinţă a lui, - ne spune Biblia. Şi totuşi lăcomiei bogatului nu i-a fost milă de această dragoste, ci a trecut cu picioarele peste ea: pentru ajungerea scopului său făcând şi o ucidere de om.
Lăcomia lucrează şi azi tot aşa! Ea pândeşte şi înghite mereu bunul altuia. Căutaţi şi cercetaţi în viaţa de la ţară şi veţi afla că rar este cazul acela când moşioara văduvei şi a săracului pot rezista în vecinătatea bogatului lacom. Lăcomia bogatului, folosind toate mijloacele, mai curând ori mai târziu o înghite, aşa cum peştele cel mare înghite pe cel mic.
În privinţa asta eu mă mir cum nu s-a format şi aici o înţelepciune din popor care să spună: nu-ţi clădi căsuţa lângă casele bogatului şi nici moşioara nu ţi-o cumpăra lângă moşia lui, căci te va înghiţi lăcomia lui cea nemărginită.
E de însemnat apoi şi faptul că lăcomia bogatului lucrează în scopurile ei, folosind toate mijloacele şi îndeosebi nedreptatea.
Lăcomia e strâns legată de nedreptate, aşa după cum mâncarea cere după sine apă. Iar ca să-şi ajungă scopul şi să-şi facă nedreptatea şi răpirea, bogatul are totdeauna mijloace destule faţă de nevoiaş şi sărac.
Şi încă ceva ne arată istorioara lui Natan. David, unsul Domnului, s-a înfuriat grozav când a auzit de nedreptatea bogatului cu oaia săracului. Dar el însuşi era în această istorioară.
Aşa sunt şi astăzi fariseii. În predicile lui, fariseul predică în contra nedreptăţii; tună şi fulgeră contra nedreptăţilor, dar în viaţa lui el însuşi face nedreptăţile cele mai strigătoare la cer.
Lăcomia care răpeşte bunul altuia este un păcat strigător la cer. Aceasta ne-o arată şi întâmplarea cu David. Când a auzit şi a înţeles David, împăratul şi unsul Domnului, ce păcat mare a făcut, a plâns cu amar şi s-a căit - şi totuşi urmările acestui păcat le-a purtat.
Sabia din casa lui nu s-a mai îndepărtat din acea clipă şi cele 4 oi le-a pierdut rând pe rând. Mai întâi i-a murit copilul. Acesta a fost mielul cel dintâi.
Apoi David îşi vede copiii desfrânând şi Absalom ucide pe fratele său, Amon, - desfrânatul. A doua oaie s-a dus.
Nu peste multă vreme moare şi Absalom tăiat de sabia lui Ioab. Încă o oaie, a treia!
Mai rămăsese una. Şi aceasta vine la rând când Adonia, un alt fiu al lui David, a căzut şi el junghiat de sabie. Iată şi a patra oaie! Aşa cum ceruse David să fie pedepsit omul din istoria lui Natan, care fusese însuşi el.
Fie ca toţi cei ce suferă de boala cea grea a lăcomiei să ia pildă din cutremurătoarea istorie de la 1 Samuel cap. 12.
Natan prorocul strigă şi azi prin lume: Tu eşti acela! Strigă şi azi pe atâtea locuri: Tu eşti acela! Ferice însă de cine are urechi (conştiinţă) să-l audă!
Când a ajuns la capătul puterilor tăcu, eu înţelesei că trebuie să pun punct. În timpul cât scrisesem îmi mai aruncasem din când în când privirea asupra lui, dar el îşi ţinea aproape tot timpul ochii închişi. Ci doar de trei ori şi-a ridicat cu greu mânuţa cu caietul spre a se uita peste cele câteva linii şi puncte aruncate din creionul lui pe o filă...
- Du-l la tipografie! Foaia trebuie să se tipărească astăzi!
Era dimineaţa de miercuri, 9 februarie 1938.
Trecând spre tipografia care se găsea pe strada Avram Iancu nr. 16, am dat pe la dl. Stoichiţă al cărui birou este tot pe această stradă la nr. 9. Îi spusei despre starea extrem de gravă a părintelui Iosif şi adăugai:
- Cred că sentinţa tribunalului l-a afectat mult!... El a avut un atât de minunat gând cu Tipografia şi a luptat atât de mult pentru ea. Iar acum vede totul călcat în picioare atât de brutal şi de nedrept. Foile Mitropoliei jubilează zgomotos. Cred că asta i-a agravat mult starea.
- Va trebui să vin şi eu să-l văd neapărat, - zise dl. Stoichiţă. Am întocmit pentru cititori o lămurire pe care te rog s-o duci s-o publice neapărat foaia în acest număr, pe pag. 1. Îi voi spune acestea şi Părintelui Iosif. Vom face neapărat apel la Braşov. - Nu se poate să nu se revină asupra sentinţei.
Şi zicând acestea îmi întinse hârtia pe care scria:
„O lămurire.
Subsemnatul, în calitate de avocat reprezentând pe pârâtul Iosif Trifa preot - Sibiu în procesul nr. 1497/1937/33 ce-l are contra reclamantei Arhiepiscopiei Ort. Rom. de Alba Iulia şi Sibiu.
În această cauză în şedinţa din 28 ianuarie 1938, Tribunalul a dat o sentinţă parţială şi provizorie cu privire la Tipografia Oastea Domnului care este proprietatea clientului meu, părintele Iosif Trifa.
Această sentinţă este provizorie şi parţială şi este atacată de subsemnatul cu apel, urmând să se judece în cel mai apropiat timp la Curtea de Apel din Braşov.
Părerea mea este că sentinţa Tribunalului prin care adjudecă Tipografia Arhiepiscopiei este absolut greşită şi am convingerea fermă că Curtea de Apel va reforma această sentinţă, îndrumând Tribunalul să judece din nou şi să ţină seamă de dovezile arătate de pârâtul Iosif Trifa, prin care acesta dovedeşte că tipografia este cumpărată de el cu contracte în regulă, pe numele lui, din Germania, plătită de el - şi în urmare formează proprietatea lui indiscutabilă.
Am ţinut să dau aceste lămuriri pentru că am văzut cu mare surprindere că se face caz despre această sentinţă prin ziare, ca şi când chestia ar fi definitiv isprăvită în favoarea Arhiepiscopiei. Ori aceasta nu este aşa, - ci precum am arătat în cele de mai sus.
Nu înţeleg să intru în discuţii pe tema aceasta cu nimeni şi ar fi bine ca şi reclamanta să urmeze exemplul meu şi să aşteptăm împreună cuvântul hotărâtor şi definitiv al Justiţiei în care şi unul şi celălalt trebuie să ne punem toată încrederea.
Sibiu, 8 februarie 1938
Dr. Ieronim Stoichiţă, avocat”.
I-am făcut loc în pag. 1-a, a aceluiaşi număr din foaia în care pe pag. 4-a apăru Oaia săracului...
Când seara i le-am arătat părintelui, tipărite în foaie, s-a uitat peste ele obosit şi parcă străin. A mişcat uşor din mână ca şi cum ar fi spus:
- De acum, nu mă mai priveşte pe mine. Am încredinţat totul în Mâna lui Dumnezeu!...
Din operaţiile părintelui din ultimii ani, două nu s-au mai închis până la moarte. Fraţii Opriş şi Popovici erau cei care îl pansau şi îl îngrijeau zilnic cu vată, cu multă vată... Bietul frate Opriş spunea odată: Dacă vata câtă i-am adus-o şi în care l-am tot pansat ar putea fi grămadă, cred că s-ar putea acoperi mult Sibiu cu ea... Era într-adevăr nevoie permanent de mari plăci de vată pentru sângele ce se prelingea şi puroiul ce supura continuu din aceste răni...
Acum temperatura se menţinea mereu până la 39° şi chiar peste.
Printre ultimii vizitatori fusese şi păr. Aurel Nanu, singurul dintre preoţii din Sibiu care îi rămăsese prieten şi apropiat. Acesta l-a şi mărturisit şi împărtăşit pe părintele Iosif cu o săptămână înainte de sfârşitul său.
Pentru ultima dată i-a trimis atunci părintele Iosif prin preotul Aurel Nanu, Mitropolitului Bălan un cuvânt de dragoste smerită şi de fiască cerere de iertare...
Dar fie că preotului Nanu i-a fost teamă să-i spună, fie că Mitropolitul a rămas împietrit până la capăt, - nu s-a mai primit nici un răspuns nici la această ultimă încercare...
Tot cam prin acelaşi timp îmi amintesc că a trecut prin redacţie şi fratele Feinstein, un minunat om al lui Dumnezeu, evreul creştin din Iaşi.
Acest mare suflet a murit şi el ca un martir în timpul războiului odată cu cei omorâţi în trenul morţii de la Iaşi...
Eram când a venit el cu părintele şi cu Titus în sala redacţiei din Aleea Filozofilor.
La plecare fr. Feinstein a rostit o zguduitoare rugăciune. De atunci am rămas pe totdeauna legat de acel scump copil al lui Dumnezeu.
Mai târziu am avut o frumoasă corespondenţă cu el, cerându-mi să colaborez la revista lui Prietenul copiilor.
Când cu ocazia războiului aveam să trec pentru prima şi poate pentru ultima dată prin Iaşi, fratele Feinstein nu mai era. Soţia şi cei şase copii ai săi precum şi alţi fraţi evrei creştini care erau în casa lor, m-au îmbrăţişat cu lacrimi sfâşietoare spunându-mi de tragedia lui care se întâmplase abia cu o săptămână mai înainte... Ei toţi mă cunoşteau din corespondenţa cu el.
Am rămas pentru totdeauna legat de sufletele acelea zdrobite. Istoria lor se asemăna atât de mult cu istoria noastră...
Joi, 10 februarie. Se vede bine că sfârşitul este foarte aproape. Durerile sunt neobişnuit de grele. Doctorul Manta care este adus la patul părintelui spune că ar fi nevoie de o nouă operaţie, dar clătinând din cap spune:
- E imposibil! Nu mai rezistă! Daţi-i calmante din timp în timp. E tot ce se mai poate face. Nu ştiu cât timp va mai rezista. Depinde de inimă...
Vineri, 11 februarie. Azi noapte aproape n-am dormit deloc, deşi eram atât de obosiţi. Din camera unde dormeam doar eu cu fr. Marini, auzeam adeseori gemetele reţinute ale părintelui suferind. - Şi de fiecare dată ne străpungeau inima de durere. De câteva ori Titus venise să-l întrebe dacă nu are cumva nevoie de ceva. I-a dat câte un calmant.
Dimineaţa a sosit mai liniştită... Dragul nostru bolnav a adormit puţin, iar noi ieşind în vârful degetelor l-am lăsat să se odihnească. Din timp în timp suiam încet până la uşă unde ascultam răsuflarea sa liniştită, de după paravanul care era în faţa patului său.
Pe la amiază a luat ceva din mâncarea pe care i-a adus-o sora Liţa, - apoi s-a liniştit din nou. În acest timp, noi, Titus, Marini şi cu mine ne-am sfătuit să-l nu-l mai lăsăm nici o clipă singur.
- Vom face toţi trei cu schimbul lângă el, începând de acum şi până dimineaţă - zise Titus. Care să facem primul?
- Fac eu primul! - răspunsei eu.
- Pe urmă mă scoli pe mine - zise Titus.
- Iar fr. ta mă scoli pe mine - zise şi fr. Marini.
- Bine!
De cum se apropie spre seară, mă aşezai pe scaun lângă părintele, la măsuţa la care scriam când el îmi dicta minunatele sale scrieri. Luai Biblia lui să citesc... Începu să se întunece. Era februarie dar afară nu ninsese încă deloc. Era un aer moale.
Părintele deschise ochii, mă privi şi îmi zise:
- Ce faci?
Cum vă mai simţiţi părinte? - întrebai eu.
Văzându-mă foarte îngrijorat, îmi zise:
- Acum mă simt ceva mai bine. După somn inima îmi este ceva mai întărită.
De fapt în mine toate mădularele mi-au fost slăbănoage; singură inima mi-a fost tare. Inima le-a dus pe toate. Acum şi inima mi-a slăbit. De-abia mai poate. I-a ajuns şi ei! Slăvit să fie Domnul pentru toate...
Mi-am făcut scaunul mai aproape zicând:
- Părinte, eu aş dori să-mi vorbiţi mereu, - dar n-aş vrea să vă prea obosiţi. Aud bine, chiar dacă aţi vorbi cât de încet.
- De acum mi-a mai rămas doar puţine să mai vorbesc. Tot ce aveam să spun lumii - am spus. Mulţumesc din toată inima Domnului care mi-a ajutat până aici. Pentru cine va vrea să asculte adevărul, ajunge...
Se opri un timp, apoi zise clătinând din cap:
- Dar mi se pare că de-acum încolo vremea adevărului s-a cam dus...
- De ce spuneţi asta părinte?
- Dă-mi puţin paharul cu ceai!... Îmi este uscată gura! Să fii cu luare aminte la ceea ce îţi spun.
Iar stătu şi odihni un timp. Apoi începu rar:
- Pentru că odată venită lumina în lume, oamenii au iubit mai mult întunericul decât lumina, pentru că faptele lor erau rele...
Glasul îi era profund profetic.
- Dumnezeu a trimis Bisericii noastre şi poporului nostru Lucrarea unică şi vădit cerească a Oastei... Poporul a îmbrăţişat-o cu drag - dar mai marii au respins-o de la început.
Dacă vor continua s-o respingă, s-ar putea ca Dumnezeu să le-o ia... Iar drept pedeapsă, să îngăduie ca să vină peste ei lucrări de rătăcire, de dezbinări şi de pierzare... Fiindcă n-au primit dragostea adevărului, Dumnezeu le poate trimite lucrări rătăcitoare. Ca să creadă minciuna toţi cei care n-au crezut adevărul. Şi astfel să fie osândiţi - cum spune sf. Pavel la Tesaloniceni...
Mă gândesc chiar şi la fraţii noştri ostaşi ce mare răspundere au.
Când vedeam pe ce căi întortocheate şi grele trebuie să-şi caute alţii mântuirea sufletului lor, noi nu ştim să mulţumim lui Dumnezeu că nouă El ne-a descoperit calea mântuirii atât de dreaptă şi dulce... Dar dacă vreodată fraţii se vor dovedi nevrednici de acest dar mare, căutând spre alte căi, atunci Domnul se poate, ca drept pedeapsă, să le-o ia pe aceasta. Şi să-i lase apoi să bâjbâie dezbinaţi după lucrări străine şi pe căi rătăcitoare...
Mă cutremur când mă gândesc ce viitor poate să aştepte Biserica noastră şi poporul nostru în urma acestei respingeri.
Parcă ne găsim în vremea când Ierusalimul nu înţelegea vremea cercetării sale - şi când Mântuitorul îi profeţea nimicirea apropiată şi de neînlăturat.
...Ierusalimul Oastei, Sibiu, face acelaşi lucru astăzi, pe care l-a făcut la vremea sa vechiul Ierusalim, omorâtorul de proroci şi ucigătorul cu pietre ai trimişilor lui Dumnezeu...
Tăcu. În cameră se lăsase întunericul demult. Stăteam aşa.
- Aprinde lumina - îmi zise după un timp, încet. Şi mai dă-mi puţin ceai.
Aprinsei lumina slabă de pe noptieră. - Şi mă uitai la el: mă privea cu nişte ochi plini de ceva în care era adânc şi duioşie şi milă.
- Dragă Dorz, - şopti el rar şi mişcat, - după mine va veni rândul vostru! Mie în curând nu-mi vor mai putea face nimic, dar pe voi vă vor urmări şi vă vor prigoni fără cruţare din cetate în cetate, ca să se împlinească tot ce este scris...
Dar voi să nu vă temeţi. Nici să nu vă lepădaţi de Domnul şi de Lucrarea Lui, care de la început a fost rânduită la suferinţe şi la necazuri precum a fost şi Domnul nostru în lumea aceasta. Să ştiţi că Domnul care a fost cu mine va fi şi cu voi. Acela care ne-a dat nouă până acum atâtea bucurii şi biruinţe în necazuri vă va da şi vouă mai departe biruinţe. Căci El este Acelaşi şi El veşnic este Biruitor. Aduceţi-vă aminte de tot ce v-am spus şi v-am scris: cu ochii ţintă la Căpetenia şi Desăvârşirea Credinţei noastre, la Isus Biruitorul. Cu El fiţi siguri că Lucrarea Oastei Lui va birui. Chiar dacă noi va trebui să cădem rând pe rând... Să muriţi crezând în biruinţa lui Hristos, aşa cum sunt gata şi cum am fost gata şi eu totdeauna, să mor crezând în El!...
Întinse mâna spre mine. I-o luai şi mi-o apăsai pe buze plângând, apoi o dusei sub pătură. Văzui lacrimi şi în ochii lui.
- Să păstraţi toate întocmai cum vi le-am spus. Eu n-am spus nimic de la mine, ci în toate am ascultat numai de glasul şi de Duhul Domnului... M-am străduit să vă dau nu numai Cuvântul lui Dumnezeu ci şi o pildă cum să-L urmaţi. Să călcaţi după Domnul pe urmele mele. Ca pe urmă, să ne întâlnim mai fericiţi, la sfârşitul luptei noastre lângă Domnul, în Canaanul Său Ceresc...
...Oricât aţi avea de suferit, să nu-L trădaţi pe Dulcele nostru Mântuitor, Isus Biruitorul. Să nu trădaţi Cauza Evangheliei şi a Bisericii vii, să nu trădaţi voluntariatul Oastei, nici pe părintele vostru în Hristos.
Va veni vremea când Dumnezeu şi Adevărul ne va face dreptate şi nouă... Să aveţi neîncetat ochii mereu ţintă la Căpetenia şi Desăvârşirea Credinţei noastre, la Isus Cel Răstignit...
Tăcu din nou...
Mă miram de unde are atâta putere din cât de slăbit era. Vedeam cât de mult se opinteşte ca să vorbească. Îmi era teamă de efortul pe care îl făcea, dar presimţeam că sunt ultimele sale cuvinte şi n-aş fi vrut nici să se oprească. Îl ascultam cutremurat. Totul mă înfiora adânc.
- Ce mulţi erau cândva - şi câţi s-au dus - sus - până la El. Unde sunt acum cei mari şi lăudaţi, care se lăudau că vor fi statornici lângă mine până la moarte?... Acum au trecut şi ei în tabăra celor ce aruncă în noi cu pietrele ucigaşe...
Cu mine vor sfârşi curând. Dacă şi pe acei care rămâneţi vă vor omorî, - s-ar putea să nu le mai fie trimişi alţii... Să le fie daţi drept pedeapsă numai lucrări pierzătoare şi lucrători pierzători...
Tăcu iarăşi suspinând. După un timp urmă:
- Dar Dumnezeu este nespus de Bun, nemărginit de Bun... El iubeşte mereu şi nădăjduieşte mereu... Chiar şi pentru cei mai împietriţi...O, cât de nemărginit de Bun e Dumnezeu...
Apoi tăcu îndelung, cu ochii închişi. Se vede că îşi sfârşise toată puterea.
- Nu mai vreţi puţin ceai părinte? - zisei eu. Dar e prea rece. Mă uitai spre reşoul care ardea... Să-l încălzesc puţin!
- Nu!
- Nu încercaţi să adormiţi puţin? - Aţi obosit vorbind.
Scoase din nou mâna. Făcu un semn obosit care părea a spune: - De-acuma am să odihnesc...
Şi o întinse spre mine.
O luai din nou între mâinile mele. Ce albă şi ce uscată este. Numai pielea străvezie şi osciorul subţirel şi topit.
Nu-mi mai puteam stăpâni plânsul: o, mânuţa asta sfântă şi chinuită care s-a topit luminând. Care a scris atâtea litere de foc şi de aur care vor rămâne veşnic. Care a suferit atât de mult pentru mine şi pentru mulţi; care mi-a făcut atât de mult bine mie şi altora... O, inima asta care bate tot mai încet...
Şiroaie de lacrimi începură să-mi curgă pe obraji prelingându-se şi picurând pe marginea patului alb, pe jos, pe mânuţa străvezie şi uscată - care mi se păru dintr-odată nefiresc de rece.
Îmi apăsai din nou încet şi moale buzele peste ea - şi apoi o dusei uşor sub pătura caldă.
... Era târziu... Şi era peste tot o tăcere desăvârşită.
Respira încet şi rar. Mi se părea că vrea să doarmă.
Dinspre uşa lui Titus auzii un zgomot uşor. Cred că nici el nu doarme. Cred că nici Marini nu doarme.
Mă uitai la faţa care era mai albă şi mai uscată ca niciodată. De o săptămână s-a topit ca dintr-odată. Ciudat că până azi dimineaţă se zvârcolea de dureri, iar acum iată ce liniştit odihneşte de parcă n-ar avea nici un ţepuş în corpul său.
Mă uitai din nou... Din cele două adâncimi încercănate, cei doi ochi altădată atât de vioi şi de bucuroşi, priveau acum cu o umbră nepământească spre fereastră.
- Fereastra, - zise el destul de tare. Dragă Dorz, deschide toată fereastra să vină aer proaspăt.
În clipa aceea îmi trecu fulgerător prin minte ceea ce scrisese el undeva despre soţia sa din clipa morţii ei că ultimele cuvinte i-au fost ca să-i deschidă fereastra să-i vină mult aer proaspăt.
Nu ştiu de ce făcui dintr-odată o legătură limpede între clipa asta şi aceea de atunci...
Între destinele unora din cei uniţi de Dumnezeu, în ultimele lor clipe, sunt atât de tainice potriviri.
Deschisei toate aripile ferestrei. Afară era nor, dar nu prea întuneric. Adia un vântişor cam răcoros.
După ce se aerisi puţin, strânsei iarăşi încet aripile ferestrei la loc, spre a nu se face frig.
Iarăşi crezui că a aţipit. Dar iarăşi deschise ochii:
- Acuma te rog lasă-mă singur! - îmi şopti stins. Vreau să rămân singur!
Şi închise ochii.
Eu stăteam încă în picioare între pat şi între fereastră. Cum să-l las singur aşa? Şi cum să nu-l las, dacă mi-a cerut asta?
Stăteam nehotărât şi mă uitam la el. Crezui din nou că a adormit!
- Du-te şi te odihneşte şi tu. E târziu.
Glasul era stins, dar plin de o milă stăruitoare.
- Poate mai aveţi nevoie de ceva părinte, stărui eu încet. Nu mi-e somn!
- Nu mai am nevoie de nimic!...
- Nu vi-e frig? - încercai eu ca să am motiv să-i pipăi mâinile.
- Acum nu mi-e nimic, şopti.
Mâinile mi se părură şi mai reci. Le acoperii bine cu pătura, în timp ce ochii lui mă priveau ca de foarte departe şoptind ca o liniştire:
- Slăvit să fie Domnul!
Nu vrui să-l mai fac să obosească stăruind. Şopti îndurerat şi eu: Slăvit să fie Domnul. Şi trecui dincolo în camera noastră, unde era fratele Marini. Îl găsii treaz şi întrebându-mă din ochi:
- Ce este?
- Vrea neapărat să rămână singur, îi zisei încet la ureche. (La ureche, fiindcă fratele Marini nu prea auzea bine)... Dar e foarte-foarte slăbit. Mâinile îi sunt foarte reci. Ce să facem oare?
- Să-l sculăm şi pe Tit, zise el.
- Mă duc să-l scol, - să vedem ce să facem, zic eu. Poate trebuie să mergem după un medic.
Trecui uşor din nou în camera părintelui şi pe lângă paravanul de pânză din faţa patului său, ieşii la Titus.
Nu dormea nici el. Mă întâmpină ridicat în capul oaselor.
- Mâinile i-s reci, îi şoptii şi lui îndurerat. M-a trimis să mă culc ca să rămână singur. Ce-i de făcut? N-ar trebui oare să mergem după un medic?
- Am auzit totul, zise el, mai ales acum când ţi-a spus să deschizi fereastra şi să-l laşi singur...
Stătu puţin şi ascultarăm spre uşă. Eu lăsasem uşa întredeschisă. Nu se auzi nimic.
- Vino să mergem încet la paravan ca să ascultăm!
Păşirăm uşor ascultând spre paravanul subţire de lângă pat.
Nu se auzea nici o respiraţie!
Trecurăm pe după paravan, unul de-o parte celălalt de alta a patului. Titus îi puse mâna pe frunte, apoi o duse pe inimă.
- E cald, zise el, la frunte. Iar apoi la inimă, înspăimântat:
- Nu mai bate!
Strigarăm pe fratele Marini...
Îi strigarăm lui: Părinte! Îi mişcarăm capul şi mâinile.
- Nimic!
Îi aprinserăm o lumânare la căpătâi şi căzurăm toţi trei în genunchi lângă patul părintelui nostru, în cea mai sfâşietoare şi îndurerată rugăciune dintre toate rugăciunile vieţii mele.
Mă simţii ca şi cum un puternic perete apărător s-ar fi prăbuşit şi aş fi rămas descoperit în bătaia celor mai grele şi mai ucigaşe primedjii.
Era ora unu şi jumătate, în noaptea spre dimineaţa de sâmbătă
12 februarie 1938.
Afară începu să ningă cu fulgi mari şi moi ca un văl de înmormântare sau ca o mângâiere...
Ce măreţ şi ce liniştit intrase în veşnicie acest uriaş al lui Dumnezeu, solemn şi calm, ca o corabie care a luptat o noapte îndelungată cu înspăimântătoarele primejdii ale unei vrăjmaşe furtuni, - iar acum în lumina unui strălucitor răsărit, intră zdrenţuită dar biruitoare, în portul liniştit şi mântuitor.
Din pricină că îi eram încă atât de aproape, nu-i puteam vedea adevărata lui măreţie...
De ce oare a vrut el să rămână singur chiar în ultima lui clipă?
- Nu ştiu.
Poate pentru că frumuseţea fericitei sale întâlniri cu Dulcele său Mântuitor să-i fie deplin slobodă - iar prezenţa mea ar fi stingherit această intimitate sfântă... Poate pentru că mila şi iubirea noastră îi deveniseră prea grele... Poate pentru că trebuia să plece, - iar prezenţa noastră îl prea reţinea...
- Nu ştiu!
Dar sunt încredinţat că în clipa aceea, după sufletul lui a venit Însuşi Dulcele Isus. Şi că dacă n-aş fi plecat atunci de lângă el, ochii mei L-ar fi văzut aievea şi cu adevărat.
...N-am fost vrednic să-L văd!
Îndată toată casa fu în picioare. Veniră fiecare perindându-se pe lângă patul mortului sfânt, cu plâns şi cu rugăciune: fr. Opriş, sora Liţa, fr. Popovici...
Opriş rămase din prima clipă la căpătâi. Într-o mână cu lumânarea aprinsă iar în cealaltă cu o carte, începu să cânte şi să citească plângând primele rugăciuni din rânduiala pentru cei adormiţi în Domnul, aşa cum învăţase el la mânăstire, în anii lui de călugărie...
Începură pregătirile.
Într-un colţ de masă Marini şi cu mine scriam Ediţia Specială din foaie, care trebuia să plece încă astăzi spre a anunţa tuturor fraţilor vestea dureroasă. Şi a-i chema să-l petrecem împreună la mormânt.
Titus şi Popovici alcătuiau telegramele ce trebuiau trimise şi căutau adresele fraţilor şi adunărilor care trebuiau să afle cât mai repede.
Toţi alergam şi lucram plângând.
Cu ţipete mari începură să intre pe uşă tot mai des fraţii şi surorile din Sibiu, care nu ştiu cum aflaseră atât de repede vestea. Încă nu era ziuă când casa era plină.
Începură să sosească şi fraţi din depărtări.
Am alergat la tipografie. În două ceasuri foaia se tipărea. În altele trei începură să plece primele pachete la poştă...
Alergam cu toţii în toate părţile, numai ca vestea să ajungă cât mai repede la fraţi, pentru ca şi cei mai îndepărtaţi să aibă timp să vină care vor putea...
Iată textul Ediţiei Speciale cu anunţul morţii părintelui Iosif:
„A trecut la Domnul, preaiubitul şi dragul nostru părinte Iosif Trifa.
Cu inima zdrobită şi cu sufletul adânc sfâşiat, împărtăşim tuturor fraţilor o veste de mare durere: părintele Iosif Trifa a adormit în Domnul în noaptea spre dimineaţa zilei de 12 februarie.
După grele suferinţe s-a stins liniştit cel ce în viaţa sa n-a cunoscut odihna ci numai osteneala şi lucrul pentru Domnul şi pentru fraţii lui.
S-a stins cel ce n-a ştiut nimic altceva decât pe Isus Cel Răstignit şi Jertfa Lui (1 Cor. 2, 2) şi a luptat până la sânge în războiul cel sfânt al Domnului Isus.
S-a stins cel ce s-a adus pe sine ca o jertfă vie, sfântă şi plăcută lui Dumnezeu (Rom. 12, 1) pentru Cauza Lui.
S-a stins cel ce nu s-a cruţat pe sine şi n-a cruţat nimic ci a pus totul pentru Domnul şi Evanghelia Sa, pentru a ne face să fim slujitori ai unui legământ nou, nu al literei ci al Duhului (2 Cor. 3, 6).
S-a stins părintele nostru drag care ne-a născut la o viaţă nouă (1 Cor. 4, 15), cel ce a făcut totul pentru Evanghelie, s-a făcut tuturor toate, ca să câştige orice suflet pentru Hristos (1 Cor. 9, 22-23).
S-a stins gornistul Domnului, cel care văzând primejdia (Ezechiel 33, 1-11) a stat neclintit în mijlocul furtunilor şi valurilor de păcate ca o strajă, care ne-a chemat neîncetat la Hristos, ţinând sus Cuvântul Evangheliei (Filip. 2, 16), căutând să aducă pe păcătoşi la Izvorul îndreptării şi puterii, la Isus Mântuitorul.
S-a stins cel ce n-a cruţat nimic al său ci totul a cheltuit şi s-a cheltuit bucuros şi pe sine însuşi şi viaţa lui pentru Domnul şi fraţii săi (2 Cor. 12, 15).
S-a stins cel ce L-a iubit mai mult pe Domnul, Evanghelia şi lupta Lui în lume decât pe copilul său, sănătatea sa şi viaţa sa.
S-a stins cel ce n-a ştiut decât un singur lucru: să sufere - şi a suferit; să lupte - şi a luptat; să sune din trâmbiţă - şi a sunat.
A iubit, de aceea s-a jertfit, ştiind că osteneala în Domnul niciodată nu este zadarnică (1 Cor. 15, 58).
A fost prigonit, bârfit, batjocorit, hulit şi alungat din toate părţile, privit ca un înşelător, măcar că totdeauna a spus Adevărul (2 Cor. 6, 8) - dar a răbdat totul cu drag ştiind că robul nu este mai mare decât Stăpânul său (Ioan 15, 20).
S-a stins cel ce de 15 ani de zile, zi şi noapte a lucrat şi a luptat fără odihnă pentru a-L face cunoscut pe Domnul şi Cuvântul Lui tuturor celor ce nu-L cunoşteau.
A căzut de multe ori în luptă, a primit multe rane, dar nici o clipă nu s-a dat înapoi... Privind mereu ţintă la Căpetenia şi Desăvârşirea Credinţei noastre, la Isus Cel Răstignit (Evrei 12, 2), a mers mereu înainte stropind cu sângele lui câmpul de luptă al Evangheliei.
S-a stins ca o lumină care se topeşte luminând. - Până la sfârşit părintele Iosif a lucrat mereu îngrijindu-se de copilaşii săi, de mântuirea şi viaţa lor.
A luptat lupta cea bună, şi-a isprăvit alergarea, a păzit credinţa, acum a plecat la Domnul (2 Tim. 4, 7-8), la Dulcele său Mântuitor şi Mângâietor pe care L-a iubit, L-a vestit, pentru care s-a jertfit. S-a ridicat Acolo, unde suferinţele, loviturile, ocările, batjocurile şi hulele oamenilor nu-l mai pot ajunge.
S-a stins un mare om al lui Dumnezeu, pe care solia chemării la Domnul l-a aflat în luptă, ţinând sus steagul Domnului Isus. S-a sfârşit ţinând sus Cuvântul Vieţii (Filip. 2, 16).
Dragostea pentru fraţii lui l-a făcut să-şi dea viaţa pentru ei (Ioan 15, 13), lăsându-ne şi nouă, celor ce am rămas, acel testament al luptei şi jertfei pentru Domnul şi Cauza Lui. El a putut spune: urmaţi-mă pe mine fraţilor, călcaţi pe urmele mele întrucât şi eu calc pe urmele lui Hristos (1 Cor. 11, 1; Filip. 3, 17).
Încolo fraţii mei... ce aţi învăţat, ce aţi primit şi aţi auzit de la mine şi ce aţi văzut în mine - faceţi! Şi Dumnezeul Păcii, va fi cu voi (Filip. 4, 8-9).
S-a stins dragul nostru părinte, dar jertfa lui rămâne. Lucrarea pe care a săvârşit-o este a Domnului. Oastea Domnului este o Lucrare a Domnului. El a pornit această mişcare şi El Însuşi va avea grijă de ea... Când voi trece din lumea aceasta - a spus el - voi ţinea sus solia ce o am de la Domnul. Iar când veţi desface această solie veţi afla cuvintele Lui: Îndrăzniţi, căci Eu am biruit lumea (Ioan 16, 33). Nu vă temeţi căci iată Eu Sunt cu voi până la sfârşitul veacurilor. Amin (Matei 28, 20). Domnul a pornit această mişcare şi El va avea grijă de ea. Aceasta este ultima mea solie, scumpii mei fraţi ostaşi.
(Ce este Oastea Domnului - pag. 205).
La temelia războiului nostru cel sfânt şi a mântuirii noastre, alături de Jertfa cea mare a Scumpului nostru Mântuitor, avem acum şi jertfa slujitorilor şi copiilor Lui: a părintelui Iosif precum şi a celor ce l-au înţeles cel mai mult şi care s-au stins anul trecut: păr. Vasile de la Bucureşti, fr. Gh. Munteanu din Batiz... Jertfele acestea sunt şi ele o călăuză a biruinţei noastre, pentru că prin jertfă a biruit Evanghelia şi numai prin jertfă biruie şi azi.
A plecat la Domnul dragul nostru părinte Iosif. Să îngenunchem cu toţii lângă această jertfă purtând veşnic în sufletele noastre dragostea pentru părintele nostru sufletesc (1 Cor. 4, 15). În numele acestei iubiri, vă rugăm următoarele:
1. În toate adunările şi întrunirile noastre frăţeşti să cinstim amintirea părintelui nostru rugându-ne pentru veşnica lui odihnă.
2. Scumpul nostru părinte va fi înmormântat în ziua de marţi, 15 februarie a.c.
a. Pentru această zi toţi fraţii care au putinţă din apropiere şi din depărtări sunt rugaţi să vină la Sibiu.
b. Grupurile de fraţi din depărtări, după putinţă, vor trimite câte un delegat pentru ca toată frăţietatea Domnului să petrecem la locul de odihnă pe iubitul nostru părinte.
c. Fraţii ostaşi şi delegaţii grupărilor, vor aduce la Sibiu steagurile îndoliate.
3. Ziua înmormântării va fi zi de post şi rugăciune pentru fraţii din întreaga ţară.
4. În fiecare an, la praznicul Cincizecimii - după cum iarăşi dorinţa sa a fost - îi vom preamări amintirea, printr-un pelerinaj la mormântul său.
Amănunte despre cum a decurs spre cele veşnice, vom da pe larg în numărul viitor la această foaie.
În veci pomenirea şi amintirea scumpului nostru părinte!
Domnul Isus să-i facă loc de odihnă în Patria noastră de Sus.
În restul acestei Ediţii Speciale de 2 pagini, mai era un articol despre: „Cum s-a stins părintele Iosif” - cuprinzând un scurt istoric al vieţii sale... Şi o nouă versiune a cântării „Pasăre măiastră” - adaptată anume la împrejurarea morţii părintelui Iosif.
Noi alergam în toate părţile copleşiţi de durerea şi grija pentru mortul nostru preaiubit, dar nu ştiam că şi urmăritorul alerga, stăpânit mereu de ura sa răzbunătoare...
Vestea morţii se aflase îndată şi la Mitropolie, pentru că noi anunţasem decesul la parohia de care ţineam. Iar parohul la rândul lui a ţinut să înştiinţeze chiar în ceasul acela pe Mitropolitul, care se vede că abia aştepta vestea.
Ştiind că vom chema pe fraţii din ţară - şi pentru a-i împiedica să vină, - un trimis al Mitropolitului a alergat îndată la poştă intervenind la conducerea poştei spre a opri şi amâna expedierea telegramelor şi foii prin care noi anunţam moartea părintelui Iosif. Cel puţin pe cele destinate judeţelor apropiate Sibiului.
Şi astfel s-a întâmplat că au venit fraţi din Yugoslavia, din Bucovina, din Basarabia ori din Bihor şi din Maramureş - pe când cei din jurul Sibiului mulţi nu au aflat despre moartea părintelui decât după 4 zile - când era înmormântat.
Cu asta continuară răzbunările asupra părintelui şi după moartea sa.
În dimineaţa morţii, fraţii Opriş şi cu Popovici, îl spălară. Apoi îl îmbrăcarăm cu toţii în alb, iar pe deasupra îi puserăm vechea sa reverendă preoţească pe care o purtase de la nunta lui în toată viaţa sa de preot şi în toate ocaziile frumoase... Haina aceasta era doar semnul slujbei la care el ţinea atât de mult. Şi pe care o cinstise atât de vrednic.
Aşa l-am aşezat în sicriu. Iar pe piept i-am pus Biblia lui de care fusese nedespărţit. Sicriul l-am aşezat în sala redacţiei.
Apoi am trimis după preotul Emilian Cioran, protopopul Sibiului, care trebuia să vină să-i facă primele slujbe...
Protopopul Cioran a venit, a dat pânza la o parte - şi văzându-l îmbrăcat în reverenda preoţească a spus:
- De ce i-aţi îmbrăcat reverenda? N-am voie să-i fac nici o slujbă până i-o dezbrăcaţi. El a fost caterisit şi nu mai poate purta haina de preot. - Nici mort, părinte? - ziserăm noi îngroziţi.
- Nici! Aşa e porunca!
- Dar bine, e haina lui. Ce să facem noi cu ea? El s-a dus acum: - să meargă şi ea cu dânsul. De ce să vă mai formalizaţi? Nu-i poate fi iertat nici acum? Nu i se poate îngădui nici atâta?
- În zadar insistaţi! Eu nu pot să trec peste porunca pe care am primit-o. Nici clopotul nu se poate trage pentru el până când nu i se va dezbrăca haina aceasta.
- Vom încerca să obţinem îngăduinţa Mitropoliei.
- Încercaţi!
Şi protopopul Cioran ieşi, lăsându-ne muţi, privindu-ne uimiţi unii la alţii. Eram palizi cu toţii.
- De necrezut! Ce înspăimântător de neînduplecată poate fi răzbunarea acestei categorii de oameni. Toţi vrăjmaşii te lasă în pace după ce te-au ucis. Dar aceştia nu. Te urmăresc şi se răzbună şi când eşti în sicriu. O, dragul, sfântul, chinuitul şi fericitul nostru părinte!
A doua zi fu duminică. Continuară să vină alţi şi alţi fraţi şi surori de aproape şi de departe... Şiroaie de lacrimi se vărsară peste sicriul iubit şi sfânt... Sute de glasuri şi inimi îndurerate intrară în sala redacţiei îmbrăţişând sicriul, strigând numele atât de drag şi de iubit al părintelui neuitat.
Dar nu-şi mai răspundeau decât ei unii altora. Sau poate că ne răspundea fiecăruia din noi acea parte din părintele nostru care era în fiecare, prin ceea ce ni se dăruise el tuturora, în dragostea lui Hristos. Purtăm în noi fiecare o părticică din fiinţa lui sufletească, aşa cum fiecare din fii poartă în ei o parte din fiinţa tatălui lor. Hristos, prin el, a pus în fiecare din noi ceva divin şi care ne face pe toţi să simţim la fel, să credem la fel - şi să fim în stare să murim la fel, pentru acelaşi scop.
Numai puterea lui Dumnezeu era aceea care putuse face prin el în noi - şi în alte sute de mii de suflete - această transformare, această renaştere, această întrepătrundere fericită. Cred că toate flăcările vii care ardeau acum în miile noastre de suflete, au ars toate mai întâi în el, într-una singură, mare, unic de mare cum Singur Hristos poate aprinde în rarii uriaşi ai Evangheliei Sale.
Hristos parcă trece prin Istorie păşind numai din vârfuri în vârfuri de astfel de munţi... Şi parcă Se opreşte doar din când în când pe câte un astfel de Tabor unde ne lasă să-L vedem pentru o clipă, transfigurat, - prin mijlocirea câte unui astfel de ales al Său.
Ce uriaşe sunt aceste vârfuri de munţi! Şi ce strălucite rămân toate aceste Taboruri, după trecerea Lui peste ele: - părintele Pavel! - părintele Ioan Gură de Aur! - părintele Iosif...
Ce mare responsabilitate le rămâne acelor cărora ne-a strălucit Hristos atât de minunat prin aceştia! Ei au fost oameni ca noi, dar noi, noi toţi, n-am fost asemenea lor. Trebuie de acum încolo să ne dăm toate silinţele să suim până unde vom putea pe urmele lor spre Hristos.
Duminică s-au perindat prin faţa sicriului sute şi sute de suflete îndurerate... nu numai fraţi ci şi din Sibiu şi din alte părţi tot felul de oameni care îl cunoscuseră şi îl admiraseră pentru uriaşa lui lucrare, pentru geniul său impresionant, pentru bunătatea şi frumuseţea marelui său suflet...
Foşti orfani, crescuţi şi îngrijiţi de el în Orfelinatul pe care îl conduse ca un părinte... Prieteni şi cunoscuţi din oraş, nemţi sau unguri, preoţi sau pastori, luterani sau catolici - printre fraţi şi surori, veneau să aducă ultimul lor omagiu omului trimes de Dumnezeu a cărui lucrare îi impresionase pe toţi.
Numai din partea bisericii Sibiului nu venea nimeni...
Toată ziua şi toată noaptea continuă programul de vorbiri, cântări şi rugăciuni al fraţilor. Dintre preoţii şi cărturarii lăudaţi din anii trecuţi, nimeni...
Printre cei ce au vorbit duminică amintim:
Fr. Ioan Marini - Sibiu; I. Faur - Sălaj; fr. I. Drăgoescu, Ilie Prisăcaru, Gh. Comiza, Ioan Opriş, Gh. Coameanu - Sibiu; Traian Ursu - Sighişoara; Isaia Pele - Bihor şi mulţi-mulţi alţii.
Luni dimineaţa încep să sosească cei mai depărtaţi: V. Bujoreanu şi sora Tily şi fr. Leon Andronic - Bucovina, Teodor Marin, Paraschiv Sârghie, Gh. Condruz din Moldova, un grup de fraţi şi surori din Bucureşti...
Soseşte fanfara şi grupul fraţilor din Săsciori şi Sebeş intonând Pasăre măiastră... Se cântă de către toţi în hohote de plâns...
Vin fraţii din Arad, cu Simion Achim. Din Lugoj cu Trandafir Munteanu.
Din Sighişoara... Părintele Malcoci din Cetatea Albă, fr. Tudusciuc, cântăreţul atât de cunoscut...
Pastorul de la Biserica evanghelică Luterană din Sibiu rosteşte lângă sicriu o cuvântare şi o rugăciune mişcătoare în limba germană. Luându-şi rămas bun spune: La revedere scumpul meu frate în Patria Cerească...
Sora Tily face un legământ: nu-l vom părăsi niciodată că nu-l vom uita pe părintele şi binefăcătorul nostru.
În numele fraţilor din Moldova, fr. David Bălăuţă spune printre altele: am venit să sărut pentru ultima dată - în numele tuturor fraţilor, - mâna cu care a scris şi cu care a binecuvântat părintele nostru Iosif. Ceea ce a făcut omul acesta pentru noi nu a mai putut nimeni face. Cărţile lui m-au adus pe mine la viaţă.
Acelaşi lucru îl spune şi fr. Paraschiv Sârghie în numele misionarilor Oastei...
Toată ziua a decurs astfel. Cei dinăuntru făcând mereu loc altora noi care tot veneau, umplând sălile, coridoarele, curtea...
Luni am încercat din nou la Mitropolie înduplecarea inimilor spre a nu ne obliga să dezbrăcăm corpul neînsufleţit al părintelui de haina pe care i-o îmbrăcasem. Era doar a treia zi...
În zadar însă... Hotărârea este neînduplecată. Nici un preot n-a vrut să vină nici azi să-i facă nici o rugăciune.
Toată noaptea l-au privegheat numai lacrimile, rugăciunile, cuvântările şi melodiile frăţeşti.
Privegherile frăţeşti sunt totdeauna ca în vieţile sfinţilor, pătrunse şi călăuzite în totul de Duhul şi Cuvântul lui Dumnezeu. Dar aceste nopţi, petrecute chiar lângă sicriul aceluia care pentru prima dată din vremea primilor creştini a adus în ţara noastră şi în poporul nostru astfel de privegheri - le-am trăit cu toată cutremurarea sufletelor noastre.
O, în ce chip păgânesc se desfăşoară de obicei privegherile morţilor în poporul nostru.
Pe lângă băuturi, jocurile de cărţi şi fumul de tutun, - în jurul mortului se pot vedea şi auzi de obicei cele mai scârboase cuvinte şi lucruri. Parcă anume le-a scornit diavolul acestea la morţi ca să-şi bată joc de tot ce este cutremurător şi sfânt în credinţa creştină şi în faţa morţii omului... Şi nimeni nu se îngrozeşte de aceste nelegiuiri. Şi nimeni nu s-a găsit să se ridice împotriva lor.
Şi nimeni până la acest sfânt care zace acum aici în acest sicriu, n-a putut schimba nimic din aceste predici păgâneşti şi satanice în poporul şi în Biserica noastră.
Dar iată ce minunat a lucrat Dumnezeu prin el şi în privinţa asta! Prin lucrarea puternică a Duhului Sfânt, oriunde a pătruns şi pătrunde Oastea Domnului au fost şi sunt înlăturate toate aceste urâte obiceiuri de la privegheri şi înmormântări. Alcoolul, jocul de cărţi, fumatul, vorbele şi jocurile scârboase şi toate celelalte lucruri păgâneşti şi drăceşti - n-au ce să mai caute cu nici o ocazie în casa şi în viaţa creştinilor. Cu atât mai mult în zilele şi în nopţile de jale şi de cutremur sufletesc al privegherilor şi înmormântării celor care trec în veşnicie...
Această puternică şi necesară schimbare iată, numai Oastea Domnului a putut s-o facă.
Chiar şi numai pentru asta, cât de multă preţuire şi recunoştinţă ar fi trebuit să-i arate Biserica acestui mare om al lui Dumnezeu şi vrednic slujitor al ei. Pentru că mulţi preoţi au văzut plini de durere şi de ruşine aceste lucruri, dar nici unii n-au îndrăznit sau n-au putut face nimic până la el, pentru înlăturarea lor.
Acum, de ani de zile, în ţara noastră are loc cu ocazia multor înmormântări, un fel nou de privegheri şi de parastase, cu totul în duhul creştin, potrivit Cuvântului şi voii lui Dumnezeu.
Lângă sicriul părintelui Iosif, privegherile frăţeşti au fost cu totul înălţătoare, - aşa cum trebuie să fie fost cele ale fraţilor din Faptele Apostolilor, împrejurul celor pe care îi petreceau la Domnul.
În inimile celor care au trăit acele nopţi vărsând cele mai fierbinţi lacrimi, înălţând spre cer cele mai înfiorate rugăciuni, - tot ce s-a petrecut atunci a rămas de neuitat... Binecuvântat să fie Numele Domnului Dumnezeului nostru pentru tot ce ne-a dăruit prin acest mare om al Său - şi în anii vieţii şi în zilele morţii lui.
În ultima noapte de priveghere au curs cele mai multe şi mai fierbinţi lacrimi, rugăciuni, cuvântări şi mărturisiri. Atunci au sosit şi alţi mulţi fraţi cunoscuţi din ţară: Mermezan - Simeria, Mureşan - Someş, Şandru - Mediaş, Farcaş - Turda, Urdea - Cluj... Sunt fraţi din peste 200 de comune şi 40 de judeţe - în afară de mulţimea străinilor veniţi şi ei să-i arate recunoştinţă şi preţuire.
Este a patra zi - şi Mitropolia stă neînduplecată. Nici un preot n-a venit din partea bisericii să se apropie de acest sicriu sfânt cu îndeplinirea ultimelor îndatoriri religioase.
La toate stăruinţele noastre primisem acelaşi răspuns:
- Să-i scoateţi haina de preot! Nu-i vrednic s-o poarte nici mort. Altfel nici un preot nu va fi autorizat să vină să-i facă slujba înmormântării.
- Ce este de făcut? - ne-am sfătuit noi.
- N-avem decât să ne supunem!
- Dar cine s-o mai scoată acum, a patra zi, de pe corpul acesta înţepenit?
- S-o scoată cei care nu se cutremură de acest sacrilegiu. Noi nu mai putem face acest lucru. Este o nelegiuire înspăimântătoare. Cine va putea pune mâna să sfâşie haina aceasta de pe trupul acesta sfâşiat?
Până la urmă au făcut aceasta doi oameni de la serviciul de înmormântări.
Am ieşit cu toţii afară, iar oamenii aceştia au sfârtecat fâşie cu fâşie haina cea neagră de pe trupul părintelui - rămânând-i pe el numai veşmintele albe de pe sub ea. Cu aceasta, lumea îi luase tot ce fusese al ei.
S-a raportat Mitropoliei că haina lui Iosif a fost sfâşiată.
Atunci a fost încuviinţat protopopul Cioran să-i facă o slujbă scurtă de înmormântare.
Şi să se tragă pentru el o singură dată clopotul de la catedrală.
Am scos pentru slujbă sicriul părintelui în curtea casei...
Pe atunci, în jurul casei din Aleea Filozofilor nr. 18, era o curte foarte mare, iar lângă casă un mesteacăn înalt sub care stătusem cu părintele în 12 septembrie anul trecut când se desfăşurase consfătuirea pe ţară şi mă rugasem - îngenuncheat lângă el, cu mâna pe umărul lui...
Ce mulţi fraţi eram atunci aici în jurul lui. Dar atunci el era altfel în mijlocul nostru.
Acum iată suntem tot atât de mulţi. Dar el ne grăieşte altfel. Cutremurătoarea lui vorbire de acum este şi mai puternică decât toate cele ce ni le-a grăit până acum. Toate acelea erau promisiuni, - aceasta singură era desăvârşita lor împlinire! Adevăratul şi credinciosul martor şi martir al lui Hristos, adusese suprema dovadă a soliei lui Dumnezeieşti: jertfa lui însuşi. În trupul său, împlinise desăvârşit ceea ce mai lipsea suferinţelor lui Hristos pentru Lucrarea Oastei Sale. Prin sfârşitul lui sfânt adeverise că tot ce începuse şi lucrase în viaţa sa era adevărat şi sfânt.
De la sf. Ioan Gură de Aur, poate ultimul care mai făcuse o astfel de lucrare şi mai avusese un astfel de curaj - nici un alt sicriu poate n-a mai grăit o atât de puternică predică. Şi acel mare şi curajos sfânt a fost caterisit, prigonit, chinuit şi nedreptăţit, ca acesta, murind şi el, sau fiind omorât, undeva tot pe drumul exilului...
Dar ce minunat i-a făcut dreptate Dumnezeu! Astăzi sf. Ioan străluceşte în faţa lumii, în faţa veşniciei, în faţa lui Hristos cu o aureolă nemuritoare. Dreptatea lui a biruit. Numele lui este luminos. Cauza lui a triumfat pe totdeauna, fiindcă el luptase pentru Hristos, pentru adevăr, pentru slava Evangheliei Veşnice. Dar unde sunt acum vrăjmaşii şi prigonitorii săi? Uitarea şi iadul i-a înghiţit pe totdeauna, aşa cum se va întâmpla până în veci cu toţi acei care prigonesc Adevărul şi ucid pe trimişii lui Dumnezeu.
Iată acum un alt sicriu al unui mare sfânt care închide în el o jertfă a cărui mărime încă nu o putem măsura. Noi suntem acum încă prea aproape de muntele acesta.
Dar va veni vremea când Dumnezeu îi va face dreptate şi acestui uriaş slujitor al Său!
Abia atunci se va putea vedea şi cât de mici şi de vinovaţi au fost acei contemporani ai săi, care au făcut tot ce le-a stat în putinţă să zădărnicească planul lui Dumnezeu pentru care fusese trimis el. Cât de nedreaptă şi ucigaşă a fost răzbunarea lor împotriva lui. Şi cât de mare crimă au făcut ei nu numai împotriva victimei acesteia, ci împotriva planului lui Dumnezeu, împotriva Bisericii şi poporului nostru pentru binele cărora fusese trimis. Împotriva Adevărului mântuitor pe care îl slujise el.
Deocamdată iată cum Dumnezeu ocroteşte totul în chip minunat şi puternic.
El Însuşi a îngrijit ca să avem acum o foaie prin care să putem înştiinţa pe fraţi şi un loc unde putem să ne împlinim faţă de acest sfânt şi martir al Evangheliei şi Bisericii vii a lui Hristos, ultimele îndatoriri pământeşti, în chip corespunzător.
După scurta slujbă oficiată de protopopul Cioran mai vorbesc câţiva fraţi, pentru ultimul rămas bun de la cel ce pleacă trupeşte dintre noi. Printre aceşti vorbitori sunt fraţii: Leon Andronic din partea Bucovinei, Tudusciuc din partea Moldovei şi Ioan Marini din partea redacţiei şi a celorlalţi fraţi.
Toţi îi spun părintelui: La revedere scumpul nostru, acolo Sus la Domnul, unde dorim să ajungem şi noi lângă tine, după ce şi noi ne vom fi sfârşit lucrarea şi ne vom fi ţinut legământul ca tine până la moarte.
Înainte de a se închide sicriul se apropie şi depune ultima sărutare pe fruntea părintelui un trimis al Mitropoliei greco-catolice de la Blaj, care venise să-i aducă omagiul şi preţuirea acestei Biserici-surori, din ai cărei fii duhovniceşti sunt astăzi multe zeci de mii renăscuţi la o viaţă nouă prin lucrarea acestui ales om al lui Dumnezeu. Era preotul Dr. Dumitru Neda.
În câteva cuvinte rostite plângând, acest om ales, prieten şi admirator al părintelui Iosif, a vorbit despre marea valoare pe care a avut-o el pentru biserică şi Evanghelie. Şi despre pierderea de neînlocuit pe care o lasă plecarea lui dintre oameni. Gestul său ne-a cutremurat adânc pe toţi. Nici un alt prieten n-a mai făcut aşa.
După aceasta, sicriul a fost ridicat pe umeri de către fraţi... S-a format un convoi, cum nu mai văzuse Sibiul niciodată. Două mii de oameni mergeau în urma sicriului plângând. Aşa am mers multă parte din drum purtând pe mâinile fraţilor sicriul uşor şi drag.
De la un loc sicriul a fost aşezat în carul care venea în urmă.
La trecerea pe lângă prăvălii, cu toţii ieşeau afară - şi nu erau ochi care să nu plângă văzând această zguduitoare privelişte.
La trecerea pe lângă cazarmele regimentelor, gorniştii ţineau să dea ultimul onor, aceluia care a fost unul din cei mai mari gornişti ai lui Hristos.
După două ore de mers, convoiul ajunge la cimitir. Dar sicriul nu poate fi coborât încă în mormânt. Părintele Vladimir telegrafiase la amiază: Sunt la Ploieşti! Voi fi zdrobit toată viaţa dacă nu-l voi mai vedea. Amânaţi înmormântarea până sosesc!
Acum fratele său mare şi părintele său duhovnicesc îl aştepta aci lângă mormântul său.
După o vorbire a păr. Bujoreanu îl vedem pe părintele Vladimir... Fugea plângând şi striga: părintele meu, fratele meu...
A fost un moment impresionant şi neuitat.
După vorbirea părintelui Vladimir de un zguduitor rămas bun şi la revedere, - încheiată cu un cutremurător legământ de statornicie până la moarte pe calea Oastei în slujba lui Hristos - sicriul a fost coborât în mormânt.
Când bulgării de pământ au început să cadă peste sicriu, a fost un plâns de nedescris...
Nu era deznădejde în acest uriaş hohot de plâns al miilor de suflete ce se aflau aici acum. Ci era dovada nemaivăzută a marii iubiri cu care era însoţit un adevărat părinte, de către toţi acei care nu vor putea uita în veci marele bine pe care i l-a făcut acela care i-a născut la o viaţă veşnică în Hristos. Nici un alt bine pe care ni l-ar putea face un om pământean nu mai poate fi atât de mare ca binele veşnic al mântuirii sufletului nostru.
De ce atunci să se poată mira cineva că durerea noastră este atât de mare. Şi că plânsul nostru este atât de sfâşietor!...
Nu deznădejdea ci dragostea are plânsul cel mai dureros. Şi lacrimile cele mai amare pe lume.
În câteva numere viitoare prin foaia Glasul Dreptăţii noi publicarăm apoi largi dări de seamă despre felul cum au decurs zilele de doliu... despre fraţii veniţi şi despre vorbirile rostite lângă sicriul părintelui Iosif.
Printre rudele trupeşti ale părintelui sosiseră pentru înmormântare de la ţară fratele său Dionisie, cu soţia Măcinica - părinţii lui Viorel. - Şi încă câţiva din nepoţii, fiii celorlalţi fraţi.
În ultima zi a sosit de la Bucureşti şi Viorel... Dar acum el ne era străin şi aproape indiferent... Stătea doar cu ceilalţi ai familiei, ferindu-se cât mai mult de fraţi.
După înmormântare cred că a doua zi a şi plecat.
Printre ceilalţi, doar la slujba scurtă din curte şi câtva timp în urma carului mortuar am putut vedea şi pe celălalt frate, pe Constantin Trifa, care în toţi anii din urmă se arătase şi el ca un vrăjmaş al părintelui.
Nici unii din ai familiei, nu-mi amintesc să fi rostit nici un cuvânt lângă sicriu. Şi nici să fi făcut vreun alt gest prin care să se vadă că erau ceva mai deosebiţi decât nişte străini.
Iată, cu cât mai mult este Duhul decât carnea şi sângele. Şi legăturile sufleteşti decât cele trupeşti!
Să nu plecăm încă de lângă acest mormânt.
Să îngenunchem cu toţii, toate miile, zecile de mii, sutele de mii şi milioanele de suflete care vor mai veni - şi să ne rugăm din toată inima, pentru odihna veşnică a acestui ales slujitor al lui Hristos care a devenit pentru noi şi pentru oricâţi vor mai fi rânduiţi să-şi capete mântuirea sufletului lor în această Lucrare duhovnicească, până la sfârşitul veacurilor - un părinte sufletesc în Hristos. Recunoştinţa noastră nu trebuie să se depărteze niciodată de acest nume şi de acest mormânt.
Noi toţi - şi toţi cei care după noi sau prin noi vor mai fi aduşi la viaţa cea nouă în această Lucrare evanghelică din Biserica şi Credinţa noastră, - până la sfârşit trebuie să ne aducem aminte cu evlavie şi iubire de acest sfânt trimes, care ne-a vestit nouă Cuvântul mântuitor al lui Dumnezeu... Să ne uităm cu băgare de seamă la sfârşitul felului său de vieţuire - şi să-i urmăm credinţa. Cum Hristos ne-a poruncit prin Cuvântul Său (Evrei 13, 7).
Hristos este Acelaşi: Ieri, Azi şi în Veci, - la fel de statornic rămâne şi trebuie să rămână şi orişicine zice că este şi că vrea să fie în El! Iată ce cutremurător exemplu avem noi în acest mormânt!
Şi tot lângă acest mormânt trebuie acum să reînnoim legământul nostru că vom rămâne la fel ca şi el până la moarte credincioşi învăţăturii şi credinţei pe care ne-a lăsat-o el. Fiindcă acestea ne-au fost date în chipul cel mai cutremurător din partea lui Dumnezeu pentru mântuirea noastră. Şi ca inşi şi ca neam.
Străinii din afară sau dintre noi, pot să ne privească dispreţuitori şi să ne batjocorească dragostea noastră în Hristos faţă de acest unic părinte duhovnicesc al celor ce ne-am născut pentru Dumnezeu prin el...
Cei care au venit în Lucrarea Oastei dar nu sunt un suflet cu ea, pot să judece spunând că am făcut un idol din acest nume şi din acest mormânt! - în dragostea şi recunoştinţa pe care i-o datorăm în Domnul. Aceasta nu înseamnă decât dovada că toţi acei ce vorbesc sau gândesc aşa, sunt nişte străini. Străini şi de adevărata dragoste în Hristos şi de Duhul din care s-a născut, a trăit şi a biruit dulcea noastră Frăţietate duhovnicească.
Noi toţi cei care simţim la fel să ne strângem inimile şi mai aproape lângă această vatră caldă a dragostei curate şi sfinte. Să ne închegăm într-o sfântă părtăşie neschimbată şi nedespărţită pe totdeauna în duhul dulcii dragoste dintâi, al Familiei din Hristos în care ne-am născut prin părintele nostru.
Prigonirile din afară să ne facă mai uniţi între noi, iar uneltirile duhurilor străine să nu ne poată dezbina niciodată.
Pentru aceasta să ţinem toate învăţăturile întocmai cum ni le-a spus omul lui Dumnezeu care a fost trimis la noi (1 Cor. 11, 2). Oricine va veni la noi să ne aducă o altfel de învăţătură deosebită de aceea pe care ne-a adus-o el şi prin care noi am aflat pe Domnul - să fie anatema. Şi să n-aibă nici un urmaş în veac între noi (Gal. 1, 8-9).
Din jertfă a fost născută această sfântă Lucrare şi în mijlocul prigonirilor a trăit şi a biruit ea până astăzi. Pentru că la necazuri am fost rânduiţi (Ioan 16, 33; Fap. Ap. 9, 16; 1 Cor. 4, 9; 1 Tes. 3, 3; 1 Tim. 3, 12; 1 Petru 2, 21). Şi prin necazuri şi prigoniri va trebui să-şi împlinească ea solia şi mântuirea, ca şi Domnul ei şi ca şi înaintaşii ei - până la venirea Domnului ei.
Oricine va voi să scape de la această soartă rânduită ei, n-o va putea scăpa, pentru că aşa a fost ea chemată şi rânduită de Hristos. Locul şi chemarea ei este în mijlocul acestei Biserici şi în mijlocul acestui popor, care, mai mult sau mai puţin vor avea faţă de ea şi în viitor acelaşi fel de purtare ca şi în trecut, până la venirea Zilei lui Hristos. Căci, încă odată, - Dumnezeu a rânduit-o aşa!
Dar şi cei care vor vrea s-o abată de la drumul şi de la locul ei, dinăuntru sau dinafara ei, nu vor putea.
Nici cei care vor căuta s-o nimicească - nu vor putea-o nimici. Căci ea este apărată şi păzită de Puterea lui Dumnezeu, pentru mântuirea tuturor celor din Biserica noastră şi din neamul nostru - care vor vrea să creadă şi să se nască din Dumnezeu (1 Petru 1, 5).
Nimeni dintre noi să nu se îndoiască de asta!
E o lege Dumnezeiască şi eternă că tot ce este născut în Hristos din jertfă, udat cu lacrimi şi răscumpărat cu sânge sfânt şi cu suferinţă sfântă - să nu poată fi nimicit de nimic şi de nimeni pe lumea asta!
Nimeni dintre noi să nu se îndoiască de asta!
Hristos este Viu şi Hristos este Dumnezeu. Toate lucrurile din Cer şi de pe pământ I-au fost date în Mâinile Lui străpunse şi biruitoare.
În Mâinile Lui puternice şi iubitoare este şi Cauza Oastei Sale, la temelia căreia lângă Jertfa lui Hristos şi alor Săi de prin veacuri, iată acum şi jertfa marelui nostru părinte Iosif.
Ce garanţie strălucită şi puternică! Ce siguranţă deplină putem noi avea acum şi în veci! Ce curajoşi putem lupta şi ce liniştiţi putem muri!
Izbânda finală va fi a lui Hristos, de partea căreia suntem noi lângă marii noştri înaintaşi.
La Marea Sărbătoare a Îngerilor Slavei (Evrei 12, 22-24) - vom fi lângă el în Răsplătire, toţi cei care am fost şi am rămas lângă ei în răbdare (2 Tim. 2, 12).
Nimeni dintre noi să nu se îndoiască de asta!
De câte ori ne-a spus şi ne-a adeverit aceste lucruri părintele nostru şi trimisul lui Dumnezeu. Acum ne arată în cel mai cutremurător fel cât de mult a crezut şi s-a făcut el una cu aceste adevărate cuvinte ale lui Dumnezeu. De aceea a intrat el cu atâta linişte şi măreţie în veşnica şi strălucita lor răsplătire.
Să-l urmăm şi noi până la dovada din urmă - şi vom avea şi noi răsplata lui.
Nimeni dintre noi să nu se îndoiască de asta!
Slăvit să fie Domnul!