Cap. 4 - În virtutea frumosului avânt...
Traian Dorz - Istoria unei Jertfe Vol. 2
„Eu vin curând. Păstrează ce ai,
ca nimeni să nu-ți ia cununa”
Deși frâna pusă în calea bucuriilor Oastei fusese atât de puternică și neașteptată... Și deși lovitura dată de vrăjmașul văzut și nevăzut fusese atât de grea și de ucigașă, - totuși în virtutea frumosului avânt pe care și-l luase Lucrarea Domnului, ecourile bucuriei din ea, erau mai puternice decât cele ale durerii...
Lovitura nemiloasă fusese dată nu numai cu toată puterea ei ci și cu toată viclenia tocmai la rădăcina Lucrării... Sub repetatele lovituri ale securii vrăjmașe căzură rând pe rând una câte una aproape toate rădăcinile de la suprafață... rămăseseră numai cele din adânc. Frumosul copac stătea însă tare și crengile lui întinse părea că nu se resimt deloc.
Cu toată furtuna care se stârnise împotriva Oastei, corabia ei plutea încă voioasă, deși izbitura ei de această stâncă ascunsă în calea sa, fusese nespus de grea. Nimeni din lăuntrul Oastei nu se așteptase la așa ceva. Cu toate semnele care mai mult se presimțeau decât se vedeau înainte de lovitură, nimeni nu se putuse gândi că lucrurile într-un timp chiar atât de scurt vor fi împinse chiar atâta de departe și că măsura va fi întrecută chiar într-atâta de mult.
Nici chiar acum când conflictul era în deplina lui desfășurare, cugetele bune din lăuntrul și din afara Oastei nu se îndoiau despre apropiata și înțelegerea lui spre aplanare. Se regreta că s-a ajuns la starea aceasta, - dar se credea puternic și se căuta grabnic refacerea unității și armoniei între cele două tabere potrivnice.
Astfel spre amândouă părțile care se luptau, veneau zilnic îndemnuri, rugăminți, intervenții și apeluri pentru încetarea luptelor dintre frați. Pentru iertarea și iubirea de care trebuia să se dea dovadă creștinească măcar acum din partea Mitropoliei - dacă mai înainte de a se isca acest foc pustiitor, nu s-a putut veghea cu îndeajunsă înțelepciune ca el să nu izbucnească.
Îndrăzneala de a ridica glasul cu îndemnuri la pace - și de a atrage atenția mai-marelui bisericii de la Sibiu asupra marii greșeli și a marii nedreptăți care se face acolo - a venit din primul moment tot din partea ostașilor simpli. Ei nu aveau de ce să le fie frică a înfățișa adevărul înaintea stăpânului înfuriat. Nu aveau posturi pe care să se teamă că le-ar pierde prin apărarea adevărului și dreptății. Și nu aveau ambiții pe care să dorească a le ajunge prin lingușirea nedreptății și prin acoperirea mișeliei.
Încă de la început, cugetul curat și inima hotărâtă a mulțimii ostașilor simpli și-au spus cu curaj cuvântul lor răspicat. Săptămâni la rând foaia Isus Biruitorul nu răzbea să publice acest cuvânt al fronturilor... N-avem aici tot spațiul de care am avea nevoie ca să redăm aceste mii de strigăte ale credinciosului popor prin care grăia Vocea lui Dumnezeu atât de limpede, de frumos și de cutremurător încât ar fi trebuit să se zguduie până și pietrele cele mai surde.
Dar urechile mai-marelui au rămas neclătinate și inima lui a rămas mută... Vocile sirenelor celor dinăuntrul și din afara sa au fost mai tari, acoperind vocea rațiunii și a conștiinței sale cât și Vocea lui Dumnezeu.
Gazetele blasfemiei continuau să hulească și să acuze, fără nici o frică de Dumnezeu și fără nici o rușine de oameni. Toate scrierile acelea semnate doar cu inițiale ori cu pseudonime - sau chiar fără nici o semnătură, - dovedeau că ies dacă nu dintr-un singur condei, dar dintr-o singură inimă otrăvită. Duhul urii din ele și felul scrisului lor arătau, oricui le pătrundea, că pentru părintele Iosif hotărârea de moarte era luată. Și că inimile din dosul acestor hotărâri nu mai cunosc nici o înduplecare.
Un lucru ridica atunci o nedumerire în inimile noastre, umplându-ni-le de amărăciune, și anume: Unde sunt intelectualii Oastei? Unde sunt ofițerii ei care se arătaseră atât de harnici înainte? Unde era acum glasul lor cuminte și hotărât? Ei de ce nu intervin? Ei de ce nu se arată acum, toți ca unul? Căci înafară de câteva nume de preoți despre care am vorbit și vom mai vorbi și cărora le vom păstra o veșnică prețuire - și afară de alte câteva nume frățești de o mai mică greutate lumească, - nici unii dintre cei care stârniseră atât de mari bucurii la venirea lor în Oaste, acum nu se arătau de nicăieri. Printre miile de glasuri care se ridicau în apărarea părintelui nu era nici unul dintre intelectualii de mărimea întâia, care cel puțin din 1930 încoace, de când începuse primăvara Oastei, umpluseră paginile gazetelor și urechile marilor adunări, - cu cuvinte din cele mai mari și mai late...
Unde erau acum oamenii marilor legăminte, întâii stătători, cei a căror inițiativă împăciuitoare era atât de așteptată, atât de necesară, atât de dorită?
Mai marii lumii acesteia, erau obișnuiți ca supușii să li se plece mereu fără cuvânt, cei mici să asculte fără să crâcnească și să li se facă neîncetat numai plecăciuni. - De obicei nu le prea păsa mult de ce ziceau cei de jos. Față de aceștia ei erau obișnuiți numai să poruncească iar ei să li se supună.
Dar de unii care, prin pregătirea lor mai aleasă și prin mai înalta lor poziție socială, făceau parte din pătura cultă, - de aceștia nu se putea să nu se fi ținut seama cel puțin la început. Dacă glasul acestora ar fi fost unit și dacă hotărârea lor ar fi fost tare...
Sau chiar dacă până la urmă tot ar fi fost sfidați și ei ca și ceilalți, - măcar ar fi arătat atunci frumoasă și tare credincioșia lor. Și s-ar fi văzut atunci curată și sinceritatea legământului lor cu Hristos, ca a celorlalți frați.
Dar ei se vede că așteptau mereu unul după altul, fiecare parcă temându-se să nu fie el primul. Ca și cum ar fi fost o faptă rușinoasă împlinirea acestei datorii de conștiință pe care o aveau ca să fie solidari cu toții. Față de Adevăr, - dacă nu față de un om!
Această ezitare a lor a făcut să treacă prin inimile tuturor celor ce eram atunci în linia întâia primul fior al unui simțământ de neîncredere în cărturarii noștri. Și începutul lăuntric al unei ruperi de ei.
Totuși nici dintre intelectualii Oastei, unii n-au putut sta prea mult timp în nepăsarea sau rezerva lor. Îmbărbătați pe de-o parte de marele curaj al mulțimii fraților simpli, - iar pe de altă parte rușinați de absența lor în apărarea dreptății pe care ei o vedeau și mai bine cât de samavolnic este încălcată, - a început să li se frământe conștiința. Și să-și ridice și ei unul câte unul glasul, aliniindu-se după coloana fraților.
Prima scrisoare de acest fel, a doctorului C. Samson, a apărut abia după patru luni...
În ea se vede îndurerata luptă a unei conștiințe cinstite silită să ajungă la o răscruce grea și care face un apel la rațiunea sănătoasă a celui care purta marea răspundere pentru crima ce se făcea în numele său și sub ochii săi. Iată textul acestei scrisori:
...Cucernice și scumpe părinte Iosif,
întârzierea acestei scrisori se datorește, în cea mai mare parte speranței, amânată săptămână de săptămână, de a vedea pace și bună învoire la Sibiul atât de scump inimilor noastre...
Am ajuns să văd însă, că pacea dorită de noi nu s-a putut face, iar turma cată a se împărți.
În situația în care a ajuns astăzi această chestie, nu știu ce alta aș putea face decât, sau să trec în una din tabere, sau să părăsesc Oastea vremelnic, sau de tot.
Oastea n-o pot părăsi, pentru că dușmanul încă nu a capitulat, ci dimpotrivă, atacă din ce în ce mai înverșunat, ba chiar a reușit o clipă să ne spargă frontul.
Trebuie așadar să rămân și trebuie să-mi precizez poziția unde văd eu steagul Oastei și unde sunt trădătorii.
Iubite părinte Iosif, eu eram un mai vechișor lucrător în via Domnului (vremelnic, sau nu, - o știe numai El), când în 1928 a treia zi de Paști am aflat de lucrarea Sf. Tale. Citindu-mi bunul meu prieten, S. Sa preotul Gh. Popovici din Ruginoasa jud. Baia, în L. S. visul ce ați avut la Ierusalim, - am simțit numaidecât ce foc arde în sufletul Sf. Tale pentru Domnul Isus. Iar din clipa aceea eu v-am urmărit scrisul și lucrarea, înscriindu-mă curând și în Oaste. De 7 ani de zile eu vă urmăresc, cu fericită uimire, creșterea Sf. Tale în puterea duhovnicească.
De 7 ani, - anii celor mai grele încercări, dar și cei mai încărcați de roade, ce v-au fost dăruiți de Domnul, - eu însumi și casa mea (trecuți și noi prin greutăți multe), ne întărim prin învățătura Sf. Tale, prin pilda vieții sfinte de muncă și mucenicie ce duceți și prin minunea pe care Domnul o săvârșește, în văzul nostru al tuturora, cu șubredul vas de lut, în potirul căreia se răsfrânge limpede raza Luminii de Sus.
De 7 ani îmi hrănesc focul milei de oameni din văpaia puternică și cuceritoare a inimii Sf. Tale.
Căci milă de oameni înseamnă toată lucrarea ce ați făcut. Milă de suflete care se zbuciumă în întuneric, se rănesc, sângeră și pier; - milă de sufletele de care nimeni nu are milă, pe care toți din toate părțile, inconștienți sau din diavolești socoteli, îi ademenesc și-i rătăcesc.
Mila de oameni, - foc din Însăși Inima Mântuitorului (Matei 9, 36 ; Marcu 6, 34) - v-a aprins sufletul. Și, la lumina acestui rug aprins, am văzut și noi înșine și pe fratele de alături de noi. Căci lumina ce vine de la un suflet aprins de limba de foc a Sfântului Duh, face să se vadă limpede până-n sufletele oamenilor, așa cum razele Roentgen fac să se vadă prin trupuri.
Prin mila aceasta de oameni noi am cunoscut cine ești Sf. Ta și în Numele Cui vorbești, - căci măsura ne era dată: Prin aceasta vor cunoaște toți că sunteți ucenicii Mei, dacă veți avea dragoste unii pentru alții (Ioan 13, 35).
Toate judecățile ce s-au stârnit împotriva Sf. Tale și a marii lucrări pe care Domnul a săvârșit-o prin Sf. Ta, nu ne-au surprins pe nimeni - orișicând și ori de unde au venit, - fiindcă, de la viețuirea pe pământ a Domnului Isus Hristos, nu mai e nimic nou sub soare în materie de psihologie omenească. Toți judecătorii aceștia și toate judecățile lor sunt trecute, pentru vecie, în capitolele și în versetele Noului Testament.
Dar Sf. Ta rămâi pe stâncă tare! Și te vedem. Și te vom urma!
Foile Lumina Satelor și Oastea Domnului rămân ca niște coji de ou, după ce a ieșit puiul din ele. Și vor avea soarta cojilor.
Rog pe Dumnezeu să ajute pe I.P.S. Mitropolit Nicolae, - a cărui râvnă pentru lucrul Domnului eu nu o pot nesocoti, - a înțelege că, pentru minunea săvârșită la Sibiu, din mâinile I.P.S. Sale, se cerea o măsură mai mare decât aceea cu care se cântăresc faptele și oamenii obișnuiți.
Și, văzând năvala de pravoslavnici preoți (mai ales din eparhia Sibiului), care se prăpădesc de groaza rătăcirii Sf. Tale și se grăbesc să adune oile ce se împrăștie, - să cugete și iar să cugete la vers. 12, cap. 10 din Sf. Evanghelie după Ioan.
Dorindu-vă sănătate și nesecată putere de muncă în ogorul atât de părăsit al Bisericii noastre creștine ortodoxe, rămân al Sf. Tale, cu respectuoasă dragoste și recunoștință.
Doctor Constantin D. Samson.
Isus Bir. nr. 16 din 14 aprilie 1935 - pag. 1.
La această scrisoare păr. Iosif face în pag. 6 următorul adaus, din care se vede cât de mult s-a bucurat că în sfârșit intelectualii Oastei încep și ei să intervină. Poate că Mitropolitul va putea fi astfel mai ușor înduplecat spre aplanare.
În fruntea foii publicăm mult grăitoarea scrisoare ce ne-a venit de la iubitul nostru luptător Dr. C. Samson din Pașcani (actualmente e la Roman).
Doctorul Samson e cunoscut în toată lumea ostașilor, mai ales din Moldova, pentru dragostea lui față de frați, și peste tot, față de popor, în mijlocul căruia trăiește ca un adevărat părinte și doctor alinător de dureri trupești și sufletești.
Toți câți au căutat pe acest doctor, s-au ales și cu medicina pentru ranele și bolile cele sufletești.
Scrisoarea preaiubitului nostru frate aduce un cuvânt greu și hotărâtor în frământările de acum ale Oastei. Ea va fi o mare bucurie și mângâiere pentru toți frații care luptă la fronturi. Așa precum ea a fost o mare mângâiere și pentru părintele Iosif, mai ales după cele scrise în L. S. din partea doctorului Suciu Sibianu, de la Brașov. Câtă deosebire între disecția acestor doi doctori! (precum vom arăta într-un număr viitor).
În numele fraților, scumpului nostru frate din Moldova îi trimitem salutul nostru de bucurie și mulțumire.
După alte trei săptămâni apare și glasul avocatului Traian Corodeanu din Tecuci, care scria și el printre altele, următoarele:
...Preacucernice, preaiubite și preadulce părinte sufletesc!
Deși de multă vreme simt nevoia de a răspunde sfintei chemări a Sfinției Voastre, de-abia acum, lumina mare a strălucit în temnița sufletului meu și îngerul Domnului lovindu-mă în coastă, m-a deșteptat strigându-mi: scoală-te iute! Și sculându-mă repede, iată-mă că strig și eu strigarea biruinței: Prezent la datorie!
Te rog bunule părinte nu mă pune absent. Și, pentru întârziere, iartă-mă. Crede, iubite părinte, că demult, pot spune că de la început chiar, Duhul Cel Preasfânt care a umbrit pe Preasfânta Născătoare de Dumnezeu, S-a milostivit și spre mine păcătosul și nevrednicul de mine, și adumbrindu-mă și pe mine, mi-a risipit mâhnirea și uluiala pricinuită de marea tulburare satanică de la Sibiu.
N-am scos încă sabia și n-am sărit în apărarea scumpului meu părinte Iosif, chiar dacă s-ar fi întâmplat ca să retez urechea vreunei slugi, din pricină că, vă mărturisesc sincer - suntem în timpul mărturisirilor - nu v-am iubit îndeajuns, nu v-am iubit puternic, aprins, cum au dovedit că v-au iubit neprețuiții frați ostași, care dintru început au fost prezenți la datorie. Cinste lor - și rușine mie!
Cercetându-mă și ispitindu-mă mereu, după porunca Dumnezeiescului ap. Pavel: Să se ispitească omul pe sine. Pe voi înșivă vă ispitiți. Pe voi înșivă vă încercați (1 Cor. 11, 28; 2 Cor. 13, 5), am ajuns, cu ajutorul Domnului, la dureroasa încredințare că mulți dintre noi, care ne împopoțăm cu numele de ostașul Domnului, mai avem mult până vom ajunge să merităm cu adevărat a purta acest preasfânt și preaslăvit nume cu care s-au încununat pururea pomeniții și fericiții mucenici ai Domnului.
Și eu mărturisesc că sunt unul dintre acești nevrednici ostași!... Și strig, în Marea și Sfânta Săptămână a Patimilor Scumpului meu Mântuitor, cu glas mare, marea mea nevrednicie, după exemplul Bisericii primare, spre a fi auzit pe liniile tuturor fronturilor de luptă ale Oastei Domnului. Mărturisiți-vă Domnului că este Bun, că în veac este mila Lui.
Rugați-vă fraților ca Domnul să mă ierte și să mă întărească întru frica Lui...
...Spre încheiere, primește scump părinte, reînnoirea iubirii și recunoștinței mele pentru jertfa ce cu sânge și cu suferință o faci pentru a ne scoate definitiv din tabăra lumii și din pustietatea vieții - și a ne înfățișa Domnului Isus Cel Răstignit, dar Biruitor.
Duhul mă încredințează că prin această târzie mărturisire a rămânerii mele lângă matale, mă apropii de Domnul și prin această apropiere Mai lângă Domnul meu, mai lângă El, nu mă așez sus la baricade, în una din cele două cete de ostași, ci mă aflu în aceeași ceată, în caravana în care m-am așezat de la început și care înaintează încet dar sigur spre Ierusalimul de Sus, după rânduială, potrivit sf. canoane, în cea mai deplină ascultare de sf. biserică în a cărei albie s-a născut și crește prin binecuvântarea lui Dumnezeu revărsată cu îmbelșugare asupra dragului nostru părinte Iosif.
Odată cu aceste rânduri, vă anunț bucuria de a vă fi expediat cu poșta de astăzi 10 abonamente la draga mea foaie Isus Biruitorul, ca un mic canon de pocăință pentru lipsa mea la primul apel ce l-ați făcut.
Primiți vă rog smeritele mele urări de sănătate și de orice har îl crede Domnul folositor Sf. Voastre pentru ca prin jertfa cuv. voastre, neamul românesc, scumpa noastră țară și noi smeriții și nevrednicii ostași, să creștem mereu, uitându-ne țintă la Căpetenia și Desăvârșirea noastră: Isus Biruitorul!
Traian Corodeanu, avocat - Tecuci - Isus. Bir. nr. 19 din 5 mai 1935 - pag. 1.
Chiar pe aceeași pagină Gh. M. Enică, unul care era și el un nume harnic pe atunci în Oaste (- scrisese chiar o piesă de teatru religios cu mare răsunet în acei ani, Ghiță Brebenel - scria și el articolașul următor:
Ce a spus un preot...
...La adunarea din satul nostru din ușa sf. altar, ne-a grăit păstorul în fața fraților din peste opt comune: Iubitul meu frate întru preoție, părintele Trifa, nu este vinovat cu nimic. Dar... așa a fost, este și va fi în lumea noastră rea, ca meritele celor socotiți mici să nu fie luate în seamă de cei mari decât după... moarte.
Așa e și aici. Din fața sf. altar spun - și nu pot striga așa de tare să mă audă cei care au ridicat călcâiul împotriva părintelui Trifa, că noi toți preoții din țara românească nu am putut face ceea ce a făcut păr. Trifa pentru Biserica Ortodoxă. De ce să tăgăduim adevărul acesta?...
Așa a vorbit părintele, iar noi am plecat și mai hotărâți pentru Isus Biruitorul.
Slăvit să fie Domnul!
Gh. M. Enică, ostaș, Vlad Țepeș - Ialomița.
Și, în sfârșit în luna a cincea, după ceilalți, apare și numele celui ce ar fi trebuit să fie de la început alături de dreptatea Oastei, mai ales că el era cel care fusese nu numai martorul cel mai apropiat și cel mai prezent la toate frământările Oastei, dar și cel care avusese un rol și își luase o răspundere în acestea. Acesta era fr. I. Gr. Oprișan, întâiul stătător al Oastei de la București.
Dar această lungă ezitare a sa ne-a fost primul semn al slăbiciunii sale. După ce lumina lui s-a reaprins și a ars frumos câtva timp - a început să pâlpâie din nou - apoi curând și-a stins definitiv frumusețea și curajul statorniciei, scufundându-se în compromisul cu oficialitatea și făcându-se una cu Sanbalații pe care îi condamnase într-un moment de luciditate duhovnicească.
Iată reapariția lui în tabăra fraților:
Istoria Oastei este în anumită măsură istoria lui Neemia. Fiind el în robia babiloniană avea o mare întristare în inimă din pricină că cetatea strămoșilor era pustiită. Starea cea rea în care se afla cetatea sfântă, l-a făcut să ceară îngăduința împăratului Artaxerxe să-l slobozească pentru o vreme să dreagă zidurile Ierusalimului.
Ajuns în locul dorit, în Sion, s-a sculat noaptea cu câțiva bărbați a cercetat zidurile care erau dărâmate și a strigat preoților, mai marilor, dregătorilor și lucrătorilor: veniți să zidim zidul Ierusalimului ca să nu mai fim de ocară (Neemia 2, 17).
Întru aceasta, piedici mari i-au stat în cale, de la cei din afară de ziduri ca și de la cei dinăuntrul lor. Foarte s-au supărat - cei dinafară - când au auzit că a venit un om care să caute binele copiilor lui Israel. Iar poporul plângea și striga și el contra alor lui rău chivernisitori în acea vreme de aspră suferință de robie în propria lor casă.
O situație cum nu se poate mai grea deci pentru omul lui Dumnezeu. Și totuși foarte ușoară pentru că simțea Mâna bună a lui Dumnezeu.
Ce-a făcut Neemia?
A întocmit o oaste de voluntari cu care să se apere și cu care să lucreze punând străji zi și noapte (Neemia 4, 9).
Unii zideau, alții încărcau poveri iar alții le cărau. Toți însă cu o mână lucrau la lucru și cu cealaltă țineau arma. Zidarii își aveau fiecare sabia încinsă pe la coapse și zideau. Fiecare își avea arma mergând la apă. Noaptea se rânduiau de pază și ziua la lucru. Cum lucrul era mare și noi împrăștiați pe zid departe unul de altul, Neemia ținea lângă el trâmbițașul dând poruncă tuturor: unde veți auzi sunetul trâmbiței acolo să vă adunați că Dumnezeul nostru Se va lupta pentru noi (Neemia 4, 20).
Când a văzut Sanbalat și Tobia și Gheșam Arabul că nu mai rămăseseră spărturi în zid au uneltit să-l prindă în cursă pe Neemia zicând: vino să ne întâlnim împreună cu satele din șesul Ono; ci el răspuns-a lor: eu fac un lucru mare și nu pot să mă pogor, de ce să înceteze lucrul? Atunci uneltitorii i-au trimis epistola pe care sta scris: s-a auzit că tu și iudeii cugetați să vă răsculați, de aceea zidești zidul și apoi vei ajunge împărat. Și el le-a răspuns răspicat că acestea toate sunt născociri ale lor!
Pe de altă parte poporul, cu suferințele lui, cu lipsa de grijă din partea mai marilor lui, era în răzvrătire. Și Neemia a chemat împotriva lor o adunare mare, le-a arătat cu cuvinte de foc calea și așezămintele Domnului spre a nu mai fi de ocara neamurilor. A pus să adune pe mai mari, pe dregători și poporul să-i scrie în cartea nașterilor (Neemia 7, 5). Le-a lămurit, cu Ezra preotul, cartea legii. Și poporul plângea când asculta Cuvântul. Drept aceea legământ puternic au înnoit că nu vom părăsi Casa Domnului nostru (Neemia 10, 39).
Și astfel obștea a luat aminte lăudând pe Domnul; Neemia a fost pus dregător și 12 ani n-a mâncat pâine de dregător că era grea robie asupra poporului (Neemia 5, 18) ci el s-a dăruit cu totul poporului.
Cât privește pe arabi și amoniți cu Sanbalat, cu Tobia și ceilalți, ei au fost făcuți de rușine prin lucrarea lui Neemia și toate neamurile s-au temut scăzând foarte în ochii lor înșile căci au cunoscut că lucrul acesta era de la Dumnezeu (Neemia 6, 16).
Istoria Oastei Domnului este istoria unei lucrări de temei în biserică. Istoria înviorării din nepăsare. Istoria înscrierii în cartea renașterii. Alături de o pleiadă de preoți, un Neemia a făcut strigare deslușită: Veniți să zidim zidul Ierusalimului ca să nu mai fim de ocară. Piedici, unele mai mari decât altele, i s-au pus în cale, dar Mâna bună a lui Dumnezeu a fost peste el. Suferințe și necazuri l-au învăluit dar Mâna bună nu l-a părăsit. Cu voluntarii ce aveau inima pentru lucrare, el a zidit apărându-se și s-a apărat zidind zidurile sufletești!
Încercarea din urmă s-a vădit a fi de la Dumnezeu! Ereziile de dincolo de ziduri, au rămas de rușine așteptând pe Neemia în șesul Ono. Bănuielile dinăuntru s-au spulberat și ele prin actul înnoirii legământului: înțeleg să rămân până la sfârșitul vieții mele un slujitor devotat al Bisericii și supus disciplinei bisericești. Văditu-s-a în furtună că Oastea - prin declarațiile solemne ale tuturor voluntarilor - este indisolubil legată de biserică și de trâmbițașul ei.
Așteptăm dezlegarea fericită a încadrării mișcării în rânduiala canonică. Șeful suprem al Bisericii noastre ne stă în ajutor de multă vreme pentru ca nici o energie duhovnicească să nu se piardă înafară de matca așezământului părinților noștri.
Frații mei: unde veți auzi sunetul trâmbiței acolo să vă adunați că Dumnezeul nostru Se va lupta pentru noi!
I. Gr. Oprișan
I. B. nr. 20 din 12 mai 1935 - pag. 1.
...la care cu bucurie, ca și cum i s-ar fi luat o piatră de pe inimă, păr. Iosif adaugă următoarele, la pag. 5:
„Cuvântul fratelui I. Gr. Oprișan... Numărul acesta aduce o mare bucurie fronturilor și fraților ostași. Ne-a trimis și fratele nostru iubit I. Gr. Oprișan de la București, cuvântul său pentru frământarea din Oastea Domnului.
E cuvântul înțelept, cald, luminat și deslușit al dragului nostru luptător. Printr-o minunată tâlcuire biblică, fr. Oprișan pune la punct rosturile mișcării Oastei Domnului și lupta ei pentru întărirea Bisericii și a țării noastre. Și arată în chip luminos drumul ei de lumină pentru viitor.
E o precizare minunată care va rămâne în istoria Oastei Domnului.
Fratelui nostru iubit îi trimitem îmbrățișările noastre și ale tuturor fraților de la fronturi”.
Precizarea sa într-adevăr,... a și rămas în istoria Oastei, după cum au mai rămas și altele multe din precizările făcute de la fr. Oprișan în momentele de inspirație ale lui, din stările bune ale vremii sale duhovnicești.
Ce păcat însă că tocmai el însuși n-a rămas statornic în aceste precizări... Ce păcat că sufletul său s-a îndepărtat curând de ele, iar până la urmă, le-a lepădat definitiv.
Relațiile lui cu pătura superioară l-au făcut să se rupă de pătura inferioară lui. Și obligațiile sale dinafară l-au făcut să se dezică de obligațiile sale dinăuntru, - ale conștiinței sale și ale sufletului său!...
Și cam aceasta a fost până la urmă, cu trecerea anilor și a evenimentelor traiectoria duhovnicească a aproape întregii primei pături de intelectuali ostași. Glasul lor s-a auzit tot mai slab, fețele lor au fost văzute tot mai rar, numele lor au fost pomenite tot mai puțin - și mulți au murit - au sfârșit duhovnicește - înainte de a se sfârși trupește.
Dar chiar și acei care n-au căzut în necredință sau în păcate spre a-și pierde mântuirea sufletului lor, prin retragerea lor în tăcere și în ascunziș, - au renunțat la frumusețea luptei lor duhovnicești. Au abdicat de la cinstea de a sta mereu în fruntea poporului lui Dumnezeu. S-au arătat prin aceasta nevrednici de slava la care fuseseră chemați de Hristos în Lucrarea și slujba Lui.
Vai, - de ce oare cărturarii se unesc aproape fatal, întotdeauna și ei cu fariseii? De ce oare legalizează și ei cu girul competenței lor fărădelegile acelora? De ce se fac astfel părtași la crimele împotriva celor mai frumoase inițiative și înnoiri salvatoare, pornite întotdeauna din poporul de jos, de către eroii necunoscuți?
Să fie oare pe veci aceasta soarta păturii culte? Să nu vină oare și pentru această pătură un veac înnoitor? Să fie oare sortiți unei inerții veșnice și cărturarii împreună cu fariseii care din pricina stricăciunii întregii lor ființe au devenit prototipul fățărniciei, a păcatului celui mai osândit?
Nu știm!
Dar cum să ne putem opri ca să nu gândim câte ceva din aceste triste bănuieli de mai sus, când vedem cum și azi mulți din cei care câtă vreme erau necărturari și de rând (Fap 4, 13) - erau și ei frați buni, erau cel puțin oameni credincioși?...
Căci îndată ce au apucat și ei vreo amărâtă de diplomă omenească și au ajuns cât de cât un cineva - au devenit niște stricați sau niște împotrivitori aroganți care și-au părăsit copiii și soțiile, care își vând frații, care își bat joc de Dumnezeu... Ori în cel mai bun caz, au ajuns niște precauți, rezervați, temându-se sau rușinându-se de Lucrarea lui Hristos și de frații lor de altădată...
Sau cum să nu gândim astfel când vedem cum mulți din cei care cât erau copii simpli, mergeau frumos cu părinții lor credincioși la biserică și spuneau poezii în adunarea frățească. Dar îndată ce au ajuns și ei niște bieți de cărturari - încep să râdă și să disprețuiască aceste legende și superstiții?...
Sau cum să nu ne îndurerăm când vedem cum dintre copiii aceleași familii, crescuți de aceeași părinți, unii care au rămas la plug sau la meserie sunt oameni credincioși, - și când cel pe care părinții l-au făcut un biet de cărturar, nu-și mai cunoaște nici pe părinții săi nici credința lor?...
Bineînțeles că asta, slavă Domnului, nu-i neapărat o regulă generală! Mai sunt desigur și binecuvântate excepții!
Ce cărturar binecuvântat era de pildă Nicodim, care venise noaptea la Isus și a cărui întâlnire cu Isus I-a dat Mântuitorului prilejul să ne descopere marea trebuință și marea taină mântuitoare a nașterii din nou! Ce minunat ne descrie aceasta singurul martor al acestor lucrări și întâmplări - Ioan - care era, după cum se vede, și el acolo (Ioan 3, 1-21).
Chiar și în Sinedriul vrăjmaș lui Dumnezeu era minunatul cărturar Iosif din Arimatea. El era unul din cei șaptezeci. Unul singur într-un întreg sobor! - Dar ce însemnat a fost lucrul pe care l-a făcut acesta pentru Hristos! Toți sfinții evangheliști vorbesc care de care mai frumos despre el.
În Matei cap. 27, 57-60, în Marcu 15, 42-46, în Luca 23, 50-53 sau în Ioan 19, 38-42, - ne este arătat cât de frumoasă slujbă a făcut acest cărturar credincios, pentru Mântuitorul nostru iubit și pentru respectul și slava Lui, tocmai într-o vreme când nimeni altcineva nu putea face aceasta!
Sau alt cărturar, Gamaliel, care la fel a fost pentru Lucrarea lui Hristos un mare salvator, chiar într-unul din momentele cele mai hotărâtoare (Fap. Ap. 5, 34-42).
Sau un altul - Pavel - care a devenit marele Apostol al neamurilor - și care fusese și el cândva unul din cei mai cu carte și mai cu vază dintre fiii poporului său. Trecând prin transfigurarea Dumnezeiască a nașterii de Sus, - el a devenit unul din stâlpii cei mai puternici ai Bisericii lui Hristos. Și o poartă de mărgăritar prin care mulți au intrat în Ierusalimul cel Ceresc (Apoc. 21, 21).
Aceste excepții slăvite și altele multe, nenumărat de multe, din Istoria Jertfei lui Hristos și a Lucrării Sale Sfinte, dovedesc nu numai că aceste minuni sunt cu putință și că harul lui Dumnezeu poartă de grijă, - dar și că un luceafăr strălucitor, face mai mult decât o mie de stele...
Ceea ce nu puteau o mie de frați, ar fi putut unul din ei, dacă ar fi fost pe atât de hotărâți pe cât erau de înțelepți. Și pe atât de curajoși în vreme de luptă pe cât erau în vreme de pace.
S-au încercat niște inițiative de către Lascarov Moldovanu la Sibiu și de către Oprișan la București, dar atât de timide și de slăbănoage încât de la prima ciocnire cu neînduplecarea despotului - s-au sfărâmat neputincioase și slugarnice. Foarte curând complexul înnăscut de inferiorități duhovnicești, s-a manifestat din plin așezându-i pe unii cuminți în raftul de antichități ale Oastei călduțe. Iar pe alții aruncându-i și mai rău, în gloata secăturilor batjocoritoare (Psalm 35, 16), gloata, al căror cor comandat - însoțea grotesc, supliciul omului lui Dumnezeu osândit de aceeași literă care ucisese sau prigonise înaintea lui pe toți prorocii... Ca să se ceară odată din mâna aceleia tot sângele tuturor prorocilor lui Hristos. De la sângele lui Abel până la sângele lui Zaharia, (și a lui Iosif) - ucis între altar și templu. Adică între preoți și între laici... După ce fusese făcut el însuși nici preot nici laic (Luca 11, 48-51).
Astfel a sfârșit aproape în întregimea ei prima pătură cultă a Oastei.
În grelele cerneri ale primelor zile am spus că unii surprinși total nepregătiți s-au grăbit să scrie la gazetele batjocoritoare scrisori nedumerite care au fost apoi trunchiate și folosite apoi ca lovituri împotriva părintelui lor duhovnicesc.
Unii din aceștia văzând în ce cursă au ajuns fără voia lor s-au ridicat îndată îndurerați reparându-și greșeala făcută. Redăm mai jos câteva din astfel de scrisori spre a se vedea cu ce fel de mijloace se lupta împotriva adevărului. Și până la ce arme se recurgea spre a-l zdrobi pe acela care atunci reprezenta linia cea vie și sănătoasă a luptei evanghelice din Biserica noastră și poporul nostru. Vrăjmașul știa bine că dacă va fi doborât păstorul, oile vor putea fi risipite cu ușurință. Și dacă va fi zdrobită inițiativa, totul se va nimici.
Dar până la urmă rămășița cea sănătoasă și sfântă va birui, atât în cei credincioși cât și prin ei.
Iată pe unii care prăbușiți de prima lovitură s-au trezit și luminându-se s-au ridicat iarăși, mărturisindu-și cu indignare și cu rușine rătăcirea în care fuseseră împinși de viclenia altora și de ușurătatea lor:
„Plâng cu amar ca Petru... - de la cei ce pentru câteva clipe fuseseră răpiți din tabăra dragostei.
După cum am scris în numărul trecut al foii, în vremea grelei furtuni prin care a trecut și trece încă Oastea, unii din frați nedumeriți, s-au adresat L. S. prin scrisori, prin care cereau lămuriri și în care își vărsau necazul și durerea pentru cele ce vedeau că se întâmplă.
Și, după ce nu cunoșteau cele ce s-au petrecut, era oarecum firesc să se adreseze foilor care atâta vreme le-au fost dragi și care i-a hrănit prin jertfa celui alungat. Era firească întrebarea și nedumerirea celor ce erau loviți așa de crud în ceea ce aveau mai drag în această lume...
- Omul acesta al lui Dumnezeu ne-a scos din cârciumi și ne-a adus la biserică, cum spuneți acum că e afară din biserică?
- Noi știm că am venit în biserică - și în ea vrem să rămânem alături de acela care ne-a învățat s-o cunoaștem, s-o iubim, s-o prețuim și s-o înțelegem... Cam acesta este cuprinsul scrisorilor. Însă în loc să li se răspundă la întrebări, se rupeau părți din aceste scrisori publicându-se sub semnătura lor rapoarte de care au rămas uimiți văzându-le publicate și mai ales găsind uneori și ceea ce ei nu scriseseră.
Acolo aflau frații că dezaprobă și se leapădă de părintele Iosif și altele de felul acesta. Și acest lucru i-a îndurerat greu. Unii ne-au scris cu lacrimi și cu inimile pline de durere... Am reprodus în nr. trecut două din scrisorile primite - (a fr. Latiș Gheorghe din Bucovina și a fr. Florea Călin din Teleorman). Dăm acum încă vreo câteva pentru a cunoaște oricine adevărul și a se vedea și din acestea că adevărații ostași nu părăsesc steagul luptei.
M-am lepădat ca ap. Petru...
Cucernice păr. Trifa!
Cu părere de rău cercetăm trista întâmplare ce s-a întâmplat la Sibiu. Cu ochii plini de lacrimi îmi cer iertare și binecuvântare. Că m-am lepădat de acela care mi-a alinat durerea. Și pe care am dorit a-l vedea în persoană. Pe păr. Trifa!
Și Bunul Dumnezeu m-a învrednicit ca să pipăi cu mâinile mele păcătoase pe slăbănogul care a trâmbițat și m-a trezit la o viață nouă. Ca să trăiesc o viață cu Domnul. Dorul meu a fost de a-l vedea pe păr. Trifa și a-mi pune medalia Oastei (cruciulița) pe inima mea. Și m-am declarat în fața lui prin viu grai, la care păr. Trifa, dându-mi binecuvântarea și cu mânuța lui slăbănoagă de pe patul suferințelor mi-a lipit cruciulița pe inimă. Iară acum m-am lepădat de el din pricina unui ce ne-a stat în coastă și ne-a îndemnat a face Declarația (preotul). Și m-a învrednicit ca s-o port până la sfârșitul vieții mele.
La care am și făcut Declarație atât Mitropoliei din Sibiu cât și episcopului din Caransebeș și păr. Trifa, la 2 februarie 1935, publicată în foaia Oastea Domnului nr. 9 din 1935. Mai putea-voi fi primit să mă chem fiu aceluia care m-a născut la o viață nouă? Mai putea-voi a mă chema ucenicul lui Hristos? Că m-am lepădat ca apostolul Petru de Mântuitorul (Matei 26, 33-35).
Făcând legământ că până la moarte nu mă voi lepăda de Isus, dară m-am lepădat fără de vreme. Ap. Petru s-a căit la cântatul cocoșului. Iară eu m-am trezit la cântecul lui Isus Biruitorul”.
Slăvit să fie Isus Biruitorul!
Ostaș Ilie Măran - Uzdin, Jugoslavia.
Se repetă trecutul.
Cuvântul lui Isus Hristos e dus când la Caiafa, când la Pilat. Nu se aude. L-au îngropat. Pentru cei de departe e o lună și jumătate de când glasul Păsării Măiestre a încetat. Vin foile Lumina Satelor și Oastea Domnului, le primim, însă nu știm cum, parcă sunt vitrege. Citim și parcă lipsește ceva. Nu e dulceața de mai înainte. Totul e rece, contrar și cu pilde de nesupunere și răzvrătire. Totul pare a bate șeaua să priceapă iapa. Se împlinește Scriptura. Și totuși situația mult nu va dăinui. Cuvântul a stricat pecețile și a răsturnat piatra de pe mormânt, dar-mi-te colivia? Pasărea măiastră va ieși și glasul ei - vom auzi. Toți puii ce de spaima uliului au tăcut, vor ciripi și ei sub aripile ei se vor odihni.
Mulți frați și surori au căzut în ispită. Să mă ierte Dumnezeu că am făcut și eu o întrebare către un ostaș anonim de la L. S. care se ascundea în sac, dar ghearele lui zgâriau într-un articol din O. D. nr. 6 sub Adevărul să fie spus pe față. Cinstitul ostaș anonim zice: Părintele Trifa n-a făcut nicicând serviciu la biserică, nici când era sănătos. O singură dată a fost, când I.P.S. Sa Mitropolitul Nicolae l-a binecuvântat să poarte brâu roșu și l-a numit protopop. Și se mai întreabă: Dar acuma ce face? Pe frigul cel mare se duce la București și în tovărășie cu pr. Ouatu face rele. Doamne! Ce rele vor fi plănuit să facă cei doi preoți, slujitori ai Bisericii? Plănuiesc poate să mai fure ceva de pe la Sibiu.
- Poate foaia cea răpită, O. D. sau... poate, de, cine știe, chiar pe Isus Biruitorul. Ne putem aștepta și la acuzația asta din partea...
Răspuns fr. Moș Bucur.
Nu puțin m-am mirat și de scr. fr. Moș Bucur, ostaș devotat și bătrân - Veteran, cu barba albă ca și mine, care zice că: S-a tulburat adânc așa de mult de abaterea pr. I. Trifa. De ce oare nu și-a arătat duioșia și n-a spus frăția sa în public să știm și noi care sunt acele grozave abateri și călcări bisericești? Să ne ferim și noi.
Să descopere vina, care până acuma nici Sf. Sinod nici Capul Bisericii, Patriarhul n-a descoperit. Cred că el și mulți alții care s-au pripit de au intrat în eroare vor plânge greșeala și vor reveni...
Mă gândesc și la tipografie. Cum? Eu sau alții ca mine, care de bună voie și cu dorul de hrană sufletească au aruncat cu câte un bob de mei în carul plin de mei, acum să fim pretențioși că avem parte la ea, suntem asociați (părtași) - am dat. Se poate? Să nu fie...
Acum, slavă Domnului, s-a spart sacul Satanei, se văd ghearele. Colivia s-a sfărâmat. Pasărea cântă în voie și o vom admira. Gornistul sună alarma și vom cuceri ce am pierdut... Dreptatea învinge totdeauna.
Piticule! Pornește moara și macină. Slăvit să fie Isus Biruitorul că a suflat vântul iarăși.
Petre Marcu. Bazargic.
Căința fr. Ion Morariu din Crihalma.
Cucernice părinte!
Greșit-am Doamne la Cer și înaintea Ta și nu sunt vrednic a mă mai numi fiul Tău, primește-mă ca pe unul din argații Tăi.
După ce am citit Lumina Satelor și Oastea Domnului nr. 3, 4, 5, am crezut la ce spuneau ei acolo, căci în Scriptură este scris: Deci toate câte vor zice vouă să păziți și să faceți (Matei 23, 3). Eu am crezut și te-am criticat pe sfinția ta cela ce mi-ai deschis ochii acum 12 ani de am cunoscut lumina Domnului Hristos care m-a tămăduit dintr-o boală omorâtoare de care sufeream. După ce am citit Ostașul Domnului din 15 februarie, m-am trezit ca Petru după cântecul cocoșului. Și am plâns cu amar și acuma mă rog ca Petru: Primește-mă în ceata aleșilor tăi. Trebuia după ce am citit în Lumina Satelor, unde vă făcuse lup în piele de oaie, să zic ca Toma: de nu voi vedea în mâinile Lui ranele cuielor, nu voi crede.
Acum le zic la cei de la Lumina Satelor și Oastea Domnului ce-o redactează: Vai vouă cărturari și farisei fățarnici care curățiți partea cea dinafară a paharului și a blidului, iar dinăuntru sunt pline de răpire și de nedreptate (Matei 23, 25-27).
Ion Morariu - Crihalma.
Nici frații Hunedoarei n-au părăsit tabăra dragostei.
Ce spune fr. Radu de la Deva.
În scrisoarea-raport primită de la adunarea din Simeria, fratele care raportează ne scrie că fr. I. Radu din Deva a mărturisit că el n-a publicat nimic în L. S.
A scris doar o scrisoare păr. Secaș din care însă sf. sa i-a publicat numai unele părți.
Ce spune fr. L. Maier din Vălcele.
Iar fr. Gheorghe (Munteanu) ne-a spus despre fr. Lazăr Maier din Vălcelele Rele că a mers la el plângând și l-a întrebat:
- Frate Gheorghe, cine m-a pus pe mine la foaie ca contrar părintelui Trifa, că eu nu știu nimic, eu nu știu nici scrie...
Pretinsa scrisoare e publicată în nr. 9 al foii O. D.
Părți din scrisoarea fratelui Gheorghe Munteanu din Batiz.
Dăm mai jos părți din scrisoarea fr. Gheorghe Munteanu, pe care a lăsat-o păr. Secaș s-o publice în întregime în L. S. Dar, păr. Secaș, procedând necorect și necreștinește a scos anumite părți din acea scrisoare și a lăsat numai unele părți, pentru a arăta că fr. Gheorghe Munteanu din Batiz ar fi potrivnic păr. Iosif:
...Iubim pe părintele Iosif Trifa și nu-l vom disprețui nicicând, fiindcă de la începutul acestei lucrări a fost ajuns ca o lepădătură, ca un gunoi în fața lumii. Zece mii de învățători dacă am avea în Hristos, totuși părintele Iosif ne-a născut în Hristos Isus prin Evanghelie (1 Cor. 4, 13-15)...
...Din pricina că azi multe s-au întors după cele scrise de cei îngăduiți de I.P.S. Sa din Sibiu, în timpul acestor grele frământări, au abonat din nou Lumina Satelor și Oastea Domnului cei ce erau contrari Oastei ca acum să știe să ne hulească mai mult ca până acum, iar înțelepții lumii să se mândrească spunând că ei știau că are să se întâmple acest lucru cu Oastea...
...Pentru noi cei învățați cu scrisul păr. Iosif, gazeta Isus Biruitorul era o mare bucurie. Și era chiar la locul ei fiind cam puțini secerătorii Oastei. Dacă ostașii cei mai mulți sunt în așteptarea lui Isus Biruitorul.
Sunt unii care au respins L. S. și O. D. și au abonat Albina și Foaia Noastră. Am dori deci o înțelegere și să lăsați și pe Isus Biruitorul. Eu am fost și voi fi sprijinitorul foilor L. S. și O. D., însă de se va risipi această Sf Lucrare eu mă tem să nu fie prea ușor. Eu am întrebat pe frați la o adunare de acuma din urmă că de ce părere sunt cu cele ce se petrec.
Unul mi-a zis: Noi vom citi Lumina Satelor și Oastea Domnului atâta timp cât vor fi scrise de cei pe care îi cunoaștem a fi ostași sau cel puțin sprijinitori ai Oastei. Așteptăm însă pe Isus Biruitorul fiind scris de părintele Iosif și-L iubim mult pe Isus Biruitorul că El este Conducătorul Oastei și El a înzestrat pe păr. Iosif cu darul de a îndura atâtea suferințe și totuși a duce lupta.
Un frate a zis printr-o asemănare: Un boier avea un servitor mai bun care ținea mult la boier. Și striga pe nume leneșilor, încât mergea lucrul la curte de teama că servitorul cel nebun strigă și aude boierul. Și se bucura boierul de acel servitor căci de teama lui boierul nu mai avea de lucru cu servitorii. Cam așa este păr. Trifa între ceilalți preoți, de aceea aceștia îl urăsc - ar trebui însă să se bucure și credem că se bucură I.P.S. Sa Mitropolitul de astfel de nebuni. Și nebunii Domnului trebuie să fim toți ostașii Domnului între ceilalți credincioși (1 Cor. 4, 10-17).
Sunt mari frământări între frați, însă ne rugăm Domnului să le îndrepte pe toate cu puterea Sa. Iar noi să ne silim după zisa Dumnezeiescului Pavel (de la 1 Cor. 10, 13) să ieșim învingători, și nu învinși de păcat.
Întrucât cei noi înscriși sunt cei mai mulți greco-catolici cu ei nu putem discuta mult din cele ce se petrec între noi, că atunci mai curând se duc la sectari...
I. B. nr. 7-9 din 10 martie 1935.
Profeția făcută de Mitropolitul Bălan, devenit acum o unealtă în mâna lingușitorilor săi, o victimă a urii și un necruțător vrăjmaș al celui mai credincios colaborator al său - că nici un ostaș nu te va urma în rătăcirea în care ai apucat, - se dovedi tot așa de neadevărată ca și celelalte interpretări și afirmații din aceeași scrisoare a sa.
Ca un răspuns al lui Dumnezeu la nedreptele învinuiri aduse omului Său, începură să vină din toate părțile o năvală de noi înscrieri în Oaste. Foaia Isus Biruitorul din vremile acelea ducea în paginile ei atâtea înscrieri încât nu-i mai ajungea locul a înregistra scrisorile, dar nici măcar toate numele celor ce își cereau înscrierea în Oastea Domnului. Mulți erau trecuți doar cu numărul și localitatea, cerându-li-se iertare și înțelegere că din cauza mulțimii cererilor, locul nu mai ajunge a fi publicate mai pe larg.
E ceva minunat și cutremurător să vezi și să citești cum răspundea Domnul de fericit pentru alesul Său - și de mustrător pentru vrăjmașii săi.
Lângă paginile lui Isus Biruitorul cu răspunsurile fronturilor au făcut lumină și în care se publicau mii și mii de glasuri sprijinitoare număr de număr, - stăteau paginile cu înștiințarea: ...Din toate părțile curg năvală intrările în Oaste...
Cartea Oastei creștea volum după volum și numărul celor intrați în Lucrarea Domnului și în rândurile poporului lui Dumnezeu, - crescu atât de mult încât nimeni nu mai știa cu adevărat cât de mulți suntem.
Multele ocupații zilnice, alergările și necazurile care veneau din toate părțile și pentru noi toți cei puțini care eram acolo, nu ne îngăduiam să ținem o socoteală strictă, o statistică la zi a acestora. Scrisorile care soseau ar fi trebuit urmărite zilnic și pe cei care cereau înscrierea, introduși odată cu numele în Cartea Oastei începută și ținută în acest scop. De aceasta ar fi trebuit să continue a se ocupa neapărat cineva încredințat anume cu acest lucru și care să fie permanent acolo.
Așa s-a și făcut în primii ani. Dar... n-a putut fi tot așa până la sfârșit.
Scrisorile care aduceau înscrieri, mai aduceau de obicei și altceva: cereri de cărți, de abonamente, de cruciulițe... sau diferite rapoarte și întâmplări, care trebuiau rezolvate de către unii sau alții din cei de la administrație. Unele scrisori trebuiau să rămână la unii, altele la alții - și așa multe scăpau redacției care insera înscrierile în foaie.
Alt neajuns era că acela care trebuia să țină evidența înscrierilor trebuia să plece.
- Și slujba lui nu mai era cine s-o facă. Alteori treburi mai urgente cereau altă muncă - și tot ce rămânea nefăcut la vreme, rămas era. Mai târziu lucrările grămădite rămâneau nefăcute
- și nimeni nu le mai dădea de rostul lor.
Îmi aduc aminte că de multe ori ne zicea părintele:
- Titus, unde este scrisoarea... cutare?
- Marini, pe unde va fi oare știrea... cutare?
- Dorz, nu știi tu cumva de însemnarea... cutare?
Și aproape totdeauna răspundeam necăjiți uitându-ne la maldărul de tăieturi ale lui Marini, sau la sertarele pline ale lui Titus, sau la amestecăturile noastre ale celorlalți mutate mereu dintr-o parte în alta în multele părți pe care trebuia să lucrăm de colo-colo:
- O, părinte, cum să mai aflăm acul în carul cu fân? - apoi după o căutare obositoare de multe ori fără rezultat, părintele exclama uneori cu un aer vesel, alteori cu un ton mâhnit, dar totdeauna împăciuitor:
- Lasă, în Ziua când vor ieși la lumină toate cele ascunse, - o s-o aflăm și noi pe asta...
Din această cauză a rămas tot mai în urmă și mai neîmplinită hotărârea cu trecerea la zi în Cartea Oastei a celor ce își cereau zilnic acestea... Până când cernerea cea grea a cuprins nu numai rândurile noastre ci și lucrurile noastre.
Atunci s-au pierdut printre alte multe lucruri de mare preț - și cele două Cărți ale Oastei cu toate volumele lor.
A rămas apoi numai Cartea Vieții cea de Sus, în care Domnul Însuși a scris și scrie numele celor care au fost și sunt adevărații copii și ostași ai Săi. Dovediți de credincioșia lor rămasă statornică și de legământul lor rămas neclintit până la moarte, păstrând ce au avut ei de la Dumnezeu și ce I-au dat ei Lui - cu orice preț de jertfă și de dragoste, până la cunună.
Abia în Ziua Răsplătirii când această Carte se va deschide și când Domnul Însuși va citi din ea pe cei vrednici să fie cu El în Împărăția Lui, - se va vedea cu adevărat cine sunt și cine au fost adevărații ostași ai Lui!
Atunci mulți din cei dintâi vor fi în urmă - și mulți din cei din urmă vor fi întâi...
Se aprecia însă că numărul la care se ajunsese acum în al 13-lea an de Oaste se apropia de 300 de mii.
Întărâtată de uriașa mișcare duhovnicească și de nemaicunoscuta adeziune a mulțimilor la apărarea părintelui Trifa - ura oficialității nu mai cunoștea margini.
Foile ei revărsau valuri noroioase de acuze, iar răspunsurile părintelui la unele din aceste învinuiri nedrepte erau răstălmăcite în toate felurile după toate metodele interpretării vechilor judecători medievali ai inchiziției. Forțând înțelesul oricărui cuvânt și întorcându-i tendențios orice faptă pe partea cea mai rău-voitoare și mai neagră pe care o puteau, - abilii judecători încadrau totul în cele mai grele paragrafe... Și pregăteau cea mai grea osândă pe care o aveau la îndemână. De cuvintele apărării la care nu puteau răspunde și de faptele pe care nu le puteau interpreta - nici nu țineau seamă, ca și cum n-ar fi fost.
Astfel, prin interpretări premeditat rele și pe înțelesuri voit eronate, s-a creat dosarul trimiterii la judecată și se pregătea cu toată graba și siguranța de reușită junghierea celui hotărât pentru jertfă.
În vremea aceasta glasuri tot mai îngrijorate se ridicau din toate părțile pentru a atrage atenția autorității bisericești care se arăta atât de neînduplecată, asupra marii răspunderi pe care o avea pentru dezastrul care va urma din cauza celor ce se pregătesc spre rău și nu spre bine.
Atât foaia Ostașul Domnului a păr. Vasile Ouatu care apărea la București cât și Isus Biruitorul de la Sibiu erau pline de astfel de îngrijorătoare avertismente date celor ce aveau o atât de mare răspundere pentru cele ce se petreceau cu Oastea Domnului.
Din partea sa, părintele Iosif făcea totul pentru aplanarea conflictului, mergând până la orice se putea, în afară de renunțarea la viața și comoara Oastei, Isus Cel Răstignit și trăirea în El...
S-au propus zile și săptămâni de post și rugăciune.
S-au făcut intervenții la patriarhie, la diferite personalități cu influență pentru a mijloci pe lângă Mitropolitul înfuriat.
S-a încercat tot ce se putea încerca în spulberarea acuzelor nedrepte aduse, - dar până la urmă tăvălugul răzbunării n-a putut fi oprit.
Iată bunăoară una din precizările făcute de păr. Iosif împotriva uneia dintre minciunile și hulele care se aruncau împotriva lui:
Răspuns la hula că nu am cercetat Biserica...
Cei de la Lumina Satelor nu cruță nimic în pornirea de a mă ponegri în fața poporului. Între acestea este și minciuna unui ostaș din Sibiu care nu iscălește. Cică lumea nu m-ar fi văzut pe la biserică decât atunci când mi s-a dat hirotonisirea de protopop. Insinuarea era atât de grosolană încât nici nu am mai aflat de bine să stăruim asupra ei. Totuși fiindcă s-ar mai afla atare suflet îndoielnic, precizez următoarele:
Venind la Sibiu ca duhovnic la Academia Teologică, am cercetat biserica și în fiecare duminică și sărbătoare plus slujbele de peste săptămână, de seara și dimineața. Trecut apoi ca director la orfelinat, așijderea am însoțit pe orfani la biserică de câte ori mi-a stat în putere și în putință.
În anul 1927 am trecut printr-o operație grozavă. Aproape un an nu am mai putut umbla. Începând cu acest necaz nu am mai putut cerceta biserica regulat.
Pe lângă asta, era și munca istovitoare de la Lumina Satelor. Făceam singur foaia în 8 pagini. Ia să scrie cineva numai cu mâna aceste pagini - fără să mai gândească și să mai frământe acest scris - și va vedea ce muncă istovitoare este aceasta. Fiecare clipă îmi era măsurată. Duminica făceam tâlcuirile religioase.
Țin să mă spovedesc aici cu greșeală: Pentru tămăduirea celor suferinzi am lucrat sâmbăta. Cele mai multe din tâlcuirile mele sunt făcute duminica. Făcusem de la început un fel de vot să cinstesc duminica în felul acesta, după ce din cauza slăbiciunilor trupești și a muncii istovitoare, nu puteam merge regulat la biserică. Firește, poate că voi fi judecat și pentru această destăinuire că am lucrat sâmbăta. Dar eu nu pot minți în fața Domnului.
Afirmația că nu am mers deloc pe la biserică este minciună. Chiar după hirotonisirea mea de protopop, am slujit la Crăciun în sobor.
Și am cercetat biserica de câte ori am putut. Iar dacă nu am cercetat-o regulat, apoi am trimis în locul meu pe cei mii și mii de frați, care prin Oastea Domnului au început să cerceteze Casa Domnului.
Am și predicat de două ori în catedrală. Dar s-a adeverit de la început că nu era pentru mine treaba aceasta. Vocea mea era prea slabă. Aici trebuiau oameni care strigă mai tare. În schimb însă am predicat în foaie, săptămână de săptămână, de s-a auzit în țara întreagă.
Apoi cu slujirea la catedrală lucrul stă așa: Aici poți sluji numai dacă ești chemat. Și de regulă sunt chemați cei ce sunt mai fățoși și cu grai mai tare.
Ori eu nu aveam nici una nici alta; nici făptură nici grai. De câte ori am fost chemat, am slujit.
E adevărat că la biserică nu am putut merge regulat, dar nici pe la cinematografe și alte desfătări nu m-a văzut nimeni. Am stat toată vremea cu capul aplecat peste Cartea Vieții, la masa de scris.
Cei ce îmi aruncă ocări în punctul acesta, ar trebui să se gândească și la faptul că lumea te aude predicând la biserică cu foc despre toată viața noastră lui Hristos Dumnezeu să o dăm, iar după amiază te vede dându-te pe gheață în sunete de tangouri, sau jucând în serată familiară în sunete de jazz-band (aici era vizat direct Secaș care făcuse aceste lucruri).
Mă gândesc și iar mă gândesc cât e de nemiloasă judecata lumii: - De la mine un biet de vas slab a pretins lumea să fac singur foaia Lumina Satelor în 8 pagini, să îngrijesc și de cei 60 de orfani, să slujesc și să predic în biserică, să asist regulat la toate slujbele...
Mi se aduce recent și acuza că pe la București am putut umbla, dar la biserică nu merg. Apoi numai Singur Bunul Dumnezeu știe cum am călătorit la București. A trebuit însă să fac și acest calvar după ce îmi era în joc cinstea și zestrea mea morală. În ultima călătorie mi s-a făcut rău la București. A început să-mi curgă sânge din rana operată astă-vară. Când i-am arătat pr. Vasile mâna plină de sânge din rana ce sângera - s-a spăimântat. Era să merg în sanatoriul lui Gerota. Am plecat spre casă cu rana sângerând. Dar și din sângele acesta, din jertfa aceasta a ieșit biruința, în semnul că jertfa va birui mereu.
Într-un loc scrie prorocul Isaia mult grăitoarele cuvinte: Vai de cei ce aleargă după ajutor la Egipt...
Ostașul de la Sibiu să-și însemne bine aceste vorbe. În pornirea de a nimici un om și o jertfă, să nu mai alerge în Egipt după ajutorul minciunilor. Căci am spus la calendarul Oastei: O minciună trebuie proptită cu alte 7 minciuni ca să poată sta în picioare. Iar dacă nu o poți propti, te răstoarnă ea pe tine.
Atât. Ca răspuns pentru toate hulele ce mi s-au adus și mi se vor aduce...
... După acest răspuns urmează Istoria celor 25 de ani de preoție...
I. B. nr. 10-12 din 17 martie 1935.
În același număr și în acele zile grele părintele Iosif, face cu duioșie mărturisirea unei mari mângâieri pe care o primește din partea Domnului.
Iat-o:
În tainica noapte din 25/26 ianuarie.
Era în timpul când lămuririle căutau să-mi ia viața și zestrea morală. Mă gândeam în mine: Doamne, ce se va alege de mine și de truda mea? Sunt bolnav și s-ar putea întâmpla să închid pentru totdeauna ochii, zdrobit de mâhnire. Iar a grăi și a mă apăra nu pot, fiind oprit cu forța publică.
Îmi venea să-mi strâng în brațe cărțile, să le sărut, să strig: dragile mele cărți și tâlcuiri... pentru voi am muncit... pentru voi am trăit... pentru voi mi-am pierdut sănătatea... și acum va trebui să vă las orfane, izbite de atacuri, batjocorite... tot ce am clădit eu cu voi în sufletele cititorilor, se va îndoi, se va clătina, se va zdruncina...
Era seara dinspre 25/26 ianuarie și am pus mâna pe Biblie și Psaltire, să mă mângâi cu Cuvântul lui Dumnezeu. Dar orice mângâiere părea zadarnică. Era pentru prima dată în viața mea când nu mă mai puteam mângâia cu Cuvântul lui Dumnezeu. Parcă îmi trebuia ceva mai mult decât atât. Am adormit plângând, cu perina udă de lacrimi.
Noaptea mi s-a arătat, în somn, un chip luminos. L-am cunoscut îndată. Era Chipul Preascumpului meu Mântuitor. Dar n-a ținut decât o clipă și a dispărut. Însă în această clipă a lăsat ceva ce va rămânea pentru totdeauna în sufletul meu. N-aș putea însă să spun în cuvinte, ce anume. Am simțit în acea clipă numai ceva care m-a făcut să zic îndată: asta-i ce-mi trebuia... și sufletul meu îndată s-a umplut cu asta.
Dar ce anume era asta, n-aș putea spune niciodată. Era ea o mângâiere? Nu. Era mai mult decât mângâiere. Era o întărire? Nu. Era mai mult decât o întărire. Era o bucurie? Nu. Era mai mult decât o bucurie.
Era ceva care dintr-odată mi-a umplut golul, mi-a umplut viața. Era ceva care dintr-odată m-a umplut cu totul. Era ceva care era totul... ceva pe lângă care nu mai încăpea nimic din viața mea...
M-am trezit înfiorat și înviorat. Mi-am dat îndată seama că mă cercetase cu mângâiere Domnul și Mântuitorul meu, în semnul că nu m-a părăsit, că El este cu mine.
Și mi-am dat îndată seama că toată suferința și durerea mea este un picur față de marea bucuriilor ce ne așteaptă dincolo de mormânt.
Acum numai înțeleg pe ap. Pavel de ce spunea că nu poate spune ceea ce a văzut în al treilea cer. Vasul nostru cel slab de lut nu poate cuprinde marea bucuriilor din Patria noastră de Mâine. Abia poate cuprinde picurii ce ne vin din acea mare.
Și acum înțeleg ce bucurie nemărginită vom avea când Îl vom vedea pe El pentru totdeauna, fată în față, și vom trăi cu El.
Nu sunt omul care se ocupă cu visuri. Dar visul de la Ierusalim și Chipul din tainica noapte de 25/26 ianuarie vor rămânea pentru totdeauna în sufletul și în viața mea.
Prin orice furtună va fi să mai trec și în orice noapte va fi să ajung - Chipul Celui care m-a mângâiat și m-a întărit mereu, îmi va fi ca o vrajă sfântă ce mă va purta mereu după El până în clipa când voi scăpa pentru totdeauna la El.
I. B. nr. 10-11-12 din 17 martie 1935.
Presimțindu-și apropierea patimilor sale și apropiatul său calvar pe urmele Mântuitorului său Preaiubit și crucea care i se pregătea pentru jertfa care trebuia s-o aducă și el pentru Numele Domnului Isus și pentru Lucrarea evanghelică a Oastei Sale, - omul lui Dumnezeu se pregătea prin rugăciune... Era chiar vremea postului și apropierea Paștilor. Iată ce scria el în unele din aceste pregătiri:
Doar nici unul din aleșii Domnului din Biblie nu a stăruit atât de mult în școala cea mare a rugăciunii ca psalmistul David. Iar în școala aceasta l-a trimis Domnul. L-a trimis prin nesfârșite izbeliști, frământări și necazuri.
Domnul parcă anume a stors viața acestui om pentru ca să picure din ea mărgăritarul cel scump al Psalmilor. Pentru ca să ne rămână zestrea cea scumpă a Psalmilor; cea mai minunată carte de rugăciune pentru toate vremurile și toți oamenii.
Domnul a învățat pe David să se roage în școala cea mare a vieții. L-a lăsat izbit mereu de frământări, necazuri, prigoane, pentru ca să învețe a striga către Domnul; a se ruga Lui și a cânta Lui.
Iar David școlarul a prestat în școala rugăciunii un examen strălucit. Pentru el rugăciunea se făcuse întocmai ca pâinea și apa. El era veșnic în vorbire cu Dumnezeu. El grăia clipă de clipă cu Domnul, așa cum copilașul grăiește cu tatăl său.
În toate frământările și necazurile, David parcă nu știa altceva decât să alerge la Domnul, să Îl strige pe El și să se plângă Lui.
Dar eu alerg la rugăciune... ăsta era refugiul și scăparea de totdeauna a lui David.
De când eram copil mic îmi aduc aminte că eram adesea batjocorit de alți copii de seama mea. Eu eram mai slăbuț și toți copii se întreceau de mine. Iar eu nu aveam nici o altă apărare decât vorba: las că vă spun la tata... Și alergam plângând să-i spun lui tata.
Așa era și David. El alerga cu toate necazurile lui la Domnul ca un copilaș al Domnului. Își vărsa necazul în fața Lui. Cerea ajutorul Lui. Și Domnul îndată îl scăpa.
Așa să facem și noi. Să alergăm la rugăciune în tot ceasul și în toată vremea. Ca niște copii slabi și neajutorați, să alergăm cu rugăciune la Tatăl nostru Cel Ceresc.
Fratele meu, de ești sănătos, de ești bolnav, de ești în lipsă sau îndestulare; de ești în liniște sau în furtună; de ești în bucurie sau în prigoană - aleargă mereu la darul și binecuvântarea rugăciunii.
David striga din focul prigoanelor că aleargă la rugăciune (Psalm 109, 4). O, ce dar mare este nouă rugăciunea și pe timp de necaz, de încercare, de prigoană.
Aici se arată în toată puterea și dulceața rugăciunii, darul și ajutorul ei.
Din mijlocul spinilor, din mijlocul necazurilor și încercărilor, iese rugăciunea cea tare și dulce. Din împunsătura spinilor a picurat Sângele Domnului. Din spinii suferințelor și încercărilor picură lacrima cea caldă și rugăciunea cea fierbinte.
Tot sunt buni și spinii la ceva! Ei sunt un adăpost pentru păsările cele mici și slabe. Spinii sunt plini de cuiburi. Aici își află adăpost și scăpare păsările cele mici și slabe. Spinii le sunt o apărare. Păsările cele răpitoare nu pot străbate la cuibușorul lor. Și, prin ciripitul lor, micile păsărele parcă dau slavă lui Dumnezeu pentru acest adăpost, pentru acești spini.
Spinii încercărilor ne sunt o apărare, un adăpost, o binecuvântare. Prin ei ne apără Domnul de păsările iadului; de ispite și păcate.
Îți mulțumesc, Isuse Doamne, că m-ai învrednicit și pe mine păcătosul, să gust și să aflu cât de dulce este rugăciunea în mijlocul spinilor.
Îți mulțumesc că mi-ai așezat cuibul vieții de la început între spini. Îți mulțumesc că sporești mereu acești spini și prin ei mă aperi și mă ocrotești. Doamne, ține-mi cuibușorul până la sfârșit în mijlocul spinilor.
I. B. nr. 13 din 24 martie 1935.
Cu ce cutremurătoare cuvinte și cu ce dulce mărturisire despre nădejdea sa, se apropie acest om unit deplin cu Domnul său, spre a-și uni jertfa sa cu a Lui, pentru același scop: triumful Cauzei lui Hristos - și împlinirea Voii lui Dumnezeu, între frații săi și pentru ei.
Iată apoi ce limpede era înțelegerea lui despre atitudinea Domnului în fața Judecății Sale. - Și cu câtă hotărâre era gata să urmeze și el aceeași atitudine, acum când se pregătea rândul său:
E Postul Mare; - vine judecata și Patimile Domnului...
E timpul Postului Mare. Se apropie Golgota. Vine judecarea și Patimile Domnului. O, cu câte adânci învățături este plin drumul cel greu pe care Scumpul nostru Mântuitor l-a urcat spre Golgota.
În cartea noastră cu Însemnările călătoriei la Ierusalim, am dat pe scurt Calea Crucii, cu învățăturile ei.
În numerele viitoare, vom da și aici la foaie un rând de învățături în legătură cu drumul Crucii și Patimile Domnului.
Chipul de alături ni-L arată pe Domnul legat și târât la judecată în fața Sinedriului (Luca 22, 66). I S-au adus fel de fel de învinuiri. S-au căutat și multe mărturii mincinoase, dar nici acestea n-au putut ajuta.
La toate învinuirile Isus răspundea: Eu am vorbit lumii pe față și n-am spus nimic în ascuns... întreabă-i pe cei ce M-au auzit; iată aceștia știu ce am spus.
Domnul respinge toate învinuirile, iar când un furios Îi dă o palmă, Domnul protestează zicând: de ce Mă bați? dacă am vorbit rău arată ce am spus rău, iar dacă am vorbit bine de ce Mă bați? (Ioan 18, 20-23).
Domnul a ținut să-Și arate mai întâi, să-Și dovedească, să-Și apere mai întâi nevinovăția. Și numai după aceea a suferit cu resemnare ca un Miel Nevinovat.
Domnul Și-a arătat nevinovăția și numai peste această apărare a suferit apoi totul ca o oaie ce nu-și mai deschide gura sa.
Mulți au părere greșită în punctul acesta. Să stai cap plecat, gata de tăiat când cineva te acuză pe nedrept. Dar pilda Mântuitorului nu ne cere acest lucru. Dimpotrivă ne arată că trebuie să ne arătăm și să ne apărăm nevinovăția.
Noi trebuie să arătăm mai întâi că suntem nevinovați și apoi să suferim cu resemnare prigoana și crucea.
E și firesc să fie așa. Căci altfel nu se poate vorbi despre a suferi. Numai ca nevinovat poți spune că suferi. Cum spune ap. Petru: să nu suferim ca niște hoți, ca niște făcători de rele, ci ca nevinovați.
Iar dacă ți-ai arătat și ți-ai apărat nevinovăția, te poți apleca liniștit în brațele crucii. Atunci suferința și crucea îți sunt spre slavă și mântuire.
I. B. nr. 13 din 24 martie 1935.
Ce mângâietoare pregătire potrivit pildei Domnului era aceasta pentru propriile sale patimi, pentru propria sa judecată care - în chip cu totul grăitor - se pregătea tocmai în aceste zile în care se pregătiseră și Patimile și judecata Mântuitorului. Cei care lucrau la acestea, nici nu se gândeau la această cutremurătoare asemănare, rânduită în acest fel de planul lui Dumnezeu pentru a arăta și prin aceasta tainica Lui alipire de alesul Său. Și a ne da nouă o netăgăduită dovadă de alegerea și investitura Sa asupra trimesului Său.
Să fie și acest semn o puternică încredințare pentru noi toți care credem în dreptatea lui Dumnezeu și în alegerea lui Hristos pentru robul și apostolul Său cu a Cărui cauză Se unise după cum și acesta se unise cu a Lui...
Iată ultima lui pregătire:
Golgota era afară din tabără, afară din cetate. Drumul Crucii ducea afară din tabără, afară din cetate. De aceea și Isus ca să sfințească norodul cu Însuși Sângele Său, a pătimit dincolo de poartă. Să ieșim dar afară din tabără la El (Evrei 13, 12-13).
Golgota stă și azi tot acolo: afară din lume. Și toți cei ce voiesc să meargă după Domnul, toți cei ce vreau să meargă la Golgota - trebuie să iese din tabără, trebuie să iese din lume, să iese din duhul acestei lumi.
Să mergem la El afară din tabără. Să mergem la El ieșind din lume. Căci, cum zice El: Voi în lume sunteți dar nu din lume (Ioan 17, 16). La Golgota nu poți merge și nu poți ajunge decât ieșind afară din tabăra lumii.
E Săptămâna Patimilor. E timpul când creștinii, sunt ceva mai creștini ca de altădată. E timpul când ieșim din tabără și mergem la biserică, mergem la Denii și plângem patimile și suferințele Domnului.
Dar... întrebarea este, câți mergem la Golgota ieșind afară din tabără?
Și câți rămânem și pe mai departe afară din tabără?
Căci a ieși din tabăra lumii pe câteva ceasuri, pe câteva zile, pe câteva săptămâni și apoi iar a ne întoarce în ea - asta încă tot nu folosește la nimic. A plânge în Săptămâna Patimilor - și a juca la Paști; asta încă tot nu este mântuire.
Mântuirea nu înseamnă a ieși din când în când din tabără, ci mântuirea înseamnă a ieși statornic și pentru totdeauna din tabăra lumii, din duhul acestei lumi.
Am fost la Ierusalim și am văzut cu ochii. Locul unde a suferit Domnul, a fost afară din poarta cetății. Și locul unde s-au retras apostolii - după răstignirea Domnului - a fost așijderea afară din cetate. Și Duhul Sfânt așijderea S-a coborât într-o casă ce era afară din cetate.
Deci totul afară din tabără. Golgota, Duhul Sfânt, mântuirea, toate sunt afară din tabără. A aștepta mântuirea câtă vreme trăiești în tabără - e o așteptare zadarnică. Mântuirea vine numai după ce ai ieșit din tabăra lumii.
Doamne Isuse, Cel Răstignit pe Crucea Golgotei, pentru noi și mântuirea noastră, dă-ne putere să ieșim la Tine părăsind cu totul și pentru totdeauna tabăra lumii...
Slăvit să fie Domnul! De ani de zile strigăm și noi pe poporul nostru, prin Oastea Domnului, să iese la Golgota, afară din tabără. Și Domnul a binecuvântat strigarea noastră. An de an a crescut ceata celor care au ieșit din lume și s-au strâns în jurul Crucii lui Isus Cel Răstignit. An de an Golgota a smuls suflete din lume.
Slăvit să fie Domnul! Azi suntem o tabără întreagă cei care am ieșit din tabăra lumii. Și am pus făgăduință la picioarele Crucii să petrecem până la sfârșit afară din tabără. Să petrecem până la sfârșit la picioarele Crucii, murind mereu față de lume și față de păcat. Și să luptăm până la sfârșit să-i aducem și pe alții la Golgota, scoțându-i din tabără. Căci plângând și murind mereu față de lume, la picioarele Crucii, - asta este Învierea și mântuirea noastră și a neamului nostru.
I. B. nr. 17 din 21 aprilie 1935.
Și cu aceasta, jertfa păși cu hotărâre și cu o cerească liniște, spre Golgota sa...
Slăvit să fie Domnul!
Meditații:
+
Dacă celui ce mijlocește pentru tine la om, ți-arați mulțumire și recunoștință,
cu cât mai mult se cuvine să fii recunoscător celui care mijlocește pentru tine în fața lui Dumnezeu!
Sf. Ioan Gură de Aur