Cap. 4 - În virtutea frumosului avânt...
Traian Dorz - Istoria unei Jertfe Vol. 2
„Eu vin curând. Păstrează ce ai,
ca nimeni să nu-ţi ia cununa”
Deşi frâna pusă în calea bucuriilor Oastei fusese atât de puternică şi neaşteptată... Şi deşi lovitura dată de vrăjmaşul văzut şi nevăzut fusese atât de grea şi de ucigaşă, - totuşi în virtutea frumosului avânt pe care şi-l luase Lucrarea Domnului, ecourile bucuriei din ea, erau mai puternice decât cele ale durerii...
Lovitura nemiloasă fusese dată nu numai cu toată puterea ei ci şi cu toată viclenia tocmai la rădăcina Lucrării... Sub repetatele lovituri ale securii vrăjmaşe căzură rând pe rând una câte una aproape toate rădăcinile de la suprafaţă... rămăseseră numai cele din adânc. Frumosul copac stătea însă tare şi crengile lui întinse părea că nu se resimt deloc.
Cu toată furtuna care se stârnise împotriva Oastei, corabia ei plutea încă voioasă, deşi izbitura ei de această stâncă ascunsă în calea sa, fusese nespus de grea. Nimeni din lăuntrul Oastei nu se aşteptase la aşa ceva. Cu toate semnele care mai mult se presimţeau decât se vedeau înainte de lovitură, nimeni nu se putuse gândi că lucrurile într-un timp chiar atât de scurt vor fi împinse chiar atâta de departe şi că măsura va fi întrecută chiar într-atâta de mult.
Nici chiar acum când conflictul era în deplina lui desfăşurare, cugetele bune din lăuntrul şi din afara Oastei nu se îndoiau despre apropiata şi înţelegerea lui spre aplanare. Se regreta că s-a ajuns la starea aceasta, - dar se credea puternic şi se căuta grabnic refacerea unităţii şi armoniei între cele două tabere potrivnice.
Astfel spre amândouă părţile care se luptau, veneau zilnic îndemnuri, rugăminţi, intervenţii şi apeluri pentru încetarea luptelor dintre fraţi. Pentru iertarea şi iubirea de care trebuia să se dea dovadă creştinească măcar acum din partea Mitropoliei - dacă mai înainte de a se isca acest foc pustiitor, nu s-a putut veghea cu îndeajunsă înţelepciune ca el să nu izbucnească.
Îndrăzneala de a ridica glasul cu îndemnuri la pace - şi de a atrage atenţia mai-marelui bisericii de la Sibiu asupra marii greşeli şi a marii nedreptăţi care se face acolo - a venit din primul moment tot din partea ostaşilor simpli. Ei nu aveau de ce să le fie frică a înfăţişa adevărul înaintea stăpânului înfuriat. Nu aveau posturi pe care să se teamă că le-ar pierde prin apărarea adevărului şi dreptăţii. Şi nu aveau ambiţii pe care să dorească a le ajunge prin linguşirea nedreptăţii şi prin acoperirea mişeliei.
Încă de la început, cugetul curat şi inima hotărâtă a mulţimii ostaşilor simpli şi-au spus cu curaj cuvântul lor răspicat. Săptămâni la rând foaia Isus Biruitorul nu răzbea să publice acest cuvânt al fronturilor... N-avem aici tot spaţiul de care am avea nevoie ca să redăm aceste mii de strigăte ale credinciosului popor prin care grăia Vocea lui Dumnezeu atât de limpede, de frumos şi de cutremurător încât ar fi trebuit să se zguduie până şi pietrele cele mai surde.
Dar urechile mai-marelui au rămas neclătinate şi inima lui a rămas mută... Vocile sirenelor celor dinăuntrul şi din afara sa au fost mai tari, acoperind vocea raţiunii şi a conştiinţei sale cât şi Vocea lui Dumnezeu.
Gazetele blasfemiei continuau să hulească şi să acuze, fără nici o frică de Dumnezeu şi fără nici o ruşine de oameni. Toate scrierile acelea semnate doar cu iniţiale ori cu pseudonime - sau chiar fără nici o semnătură, - dovedeau că ies dacă nu dintr-un singur condei, dar dintr-o singură inimă otrăvită. Duhul urii din ele şi felul scrisului lor arătau, oricui le pătrundea, că pentru părintele Iosif hotărârea de moarte era luată. Şi că inimile din dosul acestor hotărâri nu mai cunosc nici o înduplecare.
Un lucru ridica atunci o nedumerire în inimile noastre, umplându-ni-le de amărăciune, şi anume: Unde sunt intelectualii Oastei? Unde sunt ofiţerii ei care se arătaseră atât de harnici înainte? Unde era acum glasul lor cuminte şi hotărât? Ei de ce nu intervin? Ei de ce nu se arată acum, toţi ca unul? Căci înafară de câteva nume de preoţi despre care am vorbit şi vom mai vorbi şi cărora le vom păstra o veşnică preţuire - şi afară de alte câteva nume frăţeşti de o mai mică greutate lumească, - nici unii dintre cei care stârniseră atât de mari bucurii la venirea lor în Oaste, acum nu se arătau de nicăieri. Printre miile de glasuri care se ridicau în apărarea părintelui nu era nici unul dintre intelectualii de mărimea întâia, care cel puţin din 1930 încoace, de când începuse primăvara Oastei, umpluseră paginile gazetelor şi urechile marilor adunări, - cu cuvinte din cele mai mari şi mai late...
Unde erau acum oamenii marilor legăminte, întâii stătători, cei a căror iniţiativă împăciuitoare era atât de aşteptată, atât de necesară, atât de dorită?
Mai marii lumii acesteia, erau obişnuiţi ca supuşii să li se plece mereu fără cuvânt, cei mici să asculte fără să crâcnească şi să li se facă neîncetat numai plecăciuni. - De obicei nu le prea păsa mult de ce ziceau cei de jos. Faţă de aceştia ei erau obişnuiţi numai să poruncească iar ei să li se supună.
Dar de unii care, prin pregătirea lor mai aleasă şi prin mai înalta lor poziţie socială, făceau parte din pătura cultă, - de aceştia nu se putea să nu se fi ţinut seama cel puţin la început. Dacă glasul acestora ar fi fost unit şi dacă hotărârea lor ar fi fost tare...
Sau chiar dacă până la urmă tot ar fi fost sfidaţi şi ei ca şi ceilalţi, - măcar ar fi arătat atunci frumoasă şi tare credincioşia lor. Şi s-ar fi văzut atunci curată şi sinceritatea legământului lor cu Hristos, ca a celorlalţi fraţi.
Dar ei se vede că aşteptau mereu unul după altul, fiecare parcă temându-se să nu fie el primul. Ca şi cum ar fi fost o faptă ruşinoasă împlinirea acestei datorii de conştiinţă pe care o aveau ca să fie solidari cu toţii. Faţă de Adevăr, - dacă nu faţă de un om!
Această ezitare a lor a făcut să treacă prin inimile tuturor celor ce eram atunci în linia întâia primul fior al unui simţământ de neîncredere în cărturarii noştri. Şi începutul lăuntric al unei ruperi de ei.
Totuşi nici dintre intelectualii Oastei, unii n-au putut sta prea mult timp în nepăsarea sau rezerva lor. Îmbărbătaţi pe de-o parte de marele curaj al mulţimii fraţilor simpli, - iar pe de altă parte ruşinaţi de absenţa lor în apărarea dreptăţii pe care ei o vedeau şi mai bine cât de samavolnic este încălcată, - a început să li se frământe conştiinţa. Şi să-şi ridice şi ei unul câte unul glasul, aliniindu-se după coloana fraţilor.
Prima scrisoare de acest fel, a doctorului C. Samson, a apărut abia după patru luni...
În ea se vede îndurerata luptă a unei conştiinţe cinstite silită să ajungă la o răscruce grea şi care face un apel la raţiunea sănătoasă a celui care purta marea răspundere pentru crima ce se făcea în numele său şi sub ochii săi. Iată textul acestei scrisori:
...Cucernice şi scumpe părinte Iosif,
întârzierea acestei scrisori se datoreşte, în cea mai mare parte speranţei, amânată săptămână de săptămână, de a vedea pace şi bună învoire la Sibiul atât de scump inimilor noastre...
Am ajuns să văd însă, că pacea dorită de noi nu s-a putut face, iar turma cată a se împărţi.
În situaţia în care a ajuns astăzi această chestie, nu ştiu ce alta aş putea face decât, sau să trec în una din tabere, sau să părăsesc Oastea vremelnic, sau de tot.
Oastea n-o pot părăsi, pentru că duşmanul încă nu a capitulat, ci dimpotrivă, atacă din ce în ce mai înverşunat, ba chiar a reuşit o clipă să ne spargă frontul.
Trebuie aşadar să rămân şi trebuie să-mi precizez poziţia unde văd eu steagul Oastei şi unde sunt trădătorii.
Iubite părinte Iosif, eu eram un mai vechişor lucrător în via Domnului (vremelnic, sau nu, - o ştie numai El), când în 1928 a treia zi de Paşti am aflat de lucrarea Sf. Tale. Citindu-mi bunul meu prieten, S. Sa preotul Gh. Popovici din Ruginoasa jud. Baia, în L. S. visul ce aţi avut la Ierusalim, - am simţit numaidecât ce foc arde în sufletul Sf. Tale pentru Domnul Isus. Iar din clipa aceea eu v-am urmărit scrisul şi lucrarea, înscriindu-mă curând şi în Oaste. De 7 ani de zile eu vă urmăresc, cu fericită uimire, creşterea Sf. Tale în puterea duhovnicească.
De 7 ani, - anii celor mai grele încercări, dar şi cei mai încărcaţi de roade, ce v-au fost dăruiţi de Domnul, - eu însumi şi casa mea (trecuţi şi noi prin greutăţi multe), ne întărim prin învăţătura Sf. Tale, prin pilda vieţii sfinte de muncă şi mucenicie ce duceţi şi prin minunea pe care Domnul o săvârşeşte, în văzul nostru al tuturora, cu şubredul vas de lut, în potirul căreia se răsfrânge limpede raza Luminii de Sus.
De 7 ani îmi hrănesc focul milei de oameni din văpaia puternică şi cuceritoare a inimii Sf. Tale.
Căci milă de oameni înseamnă toată lucrarea ce aţi făcut. Milă de suflete care se zbuciumă în întuneric, se rănesc, sângeră şi pier; - milă de sufletele de care nimeni nu are milă, pe care toţi din toate părţile, inconştienţi sau din diavoleşti socoteli, îi ademenesc şi-i rătăcesc.
Mila de oameni, - foc din Însăşi Inima Mântuitorului (Matei 9, 36 ; Marcu 6, 34) - v-a aprins sufletul. Şi, la lumina acestui rug aprins, am văzut şi noi înşine şi pe fratele de alături de noi. Căci lumina ce vine de la un suflet aprins de limba de foc a Sfântului Duh, face să se vadă limpede până-n sufletele oamenilor, aşa cum razele Roentgen fac să se vadă prin trupuri.
Prin mila aceasta de oameni noi am cunoscut cine eşti Sf. Ta şi în Numele Cui vorbeşti, - căci măsura ne era dată: Prin aceasta vor cunoaşte toţi că sunteţi ucenicii Mei, dacă veţi avea dragoste unii pentru alţii (Ioan 13, 35).
Toate judecăţile ce s-au stârnit împotriva Sf. Tale şi a marii lucrări pe care Domnul a săvârşit-o prin Sf. Ta, nu ne-au surprins pe nimeni - orişicând şi ori de unde au venit, - fiindcă, de la vieţuirea pe pământ a Domnului Isus Hristos, nu mai e nimic nou sub soare în materie de psihologie omenească. Toţi judecătorii aceştia şi toate judecăţile lor sunt trecute, pentru vecie, în capitolele şi în versetele Noului Testament.
Dar Sf. Ta rămâi pe stâncă tare! Şi te vedem. Şi te vom urma!
Foile Lumina Satelor şi Oastea Domnului rămân ca nişte coji de ou, după ce a ieşit puiul din ele. Şi vor avea soarta cojilor.
Rog pe Dumnezeu să ajute pe I.P.S. Mitropolit Nicolae, - a cărui râvnă pentru lucrul Domnului eu nu o pot nesocoti, - a înţelege că, pentru minunea săvârşită la Sibiu, din mâinile I.P.S. Sale, se cerea o măsură mai mare decât aceea cu care se cântăresc faptele şi oamenii obişnuiţi.
Şi, văzând năvala de pravoslavnici preoţi (mai ales din eparhia Sibiului), care se prăpădesc de groaza rătăcirii Sf. Tale şi se grăbesc să adune oile ce se împrăştie, - să cugete şi iar să cugete la vers. 12, cap. 10 din Sf. Evanghelie după Ioan.
Dorindu-vă sănătate şi nesecată putere de muncă în ogorul atât de părăsit al Bisericii noastre creştine ortodoxe, rămân al Sf. Tale, cu respectuoasă dragoste şi recunoştinţă.
Doctor Constantin D. Samson.
Isus Bir. nr. 16 din 14 aprilie 1935 - pag. 1.
La această scrisoare păr. Iosif face în pag. 6 următorul adaus, din care se vede cât de mult s-a bucurat că în sfârşit intelectualii Oastei încep şi ei să intervină. Poate că Mitropolitul va putea fi astfel mai uşor înduplecat spre aplanare.
În fruntea foii publicăm mult grăitoarea scrisoare ce ne-a venit de la iubitul nostru luptător Dr. C. Samson din Paşcani (actualmente e la Roman).
Doctorul Samson e cunoscut în toată lumea ostaşilor, mai ales din Moldova, pentru dragostea lui faţă de fraţi, şi peste tot, faţă de popor, în mijlocul căruia trăieşte ca un adevărat părinte şi doctor alinător de dureri trupeşti şi sufleteşti.
Toţi câţi au căutat pe acest doctor, s-au ales şi cu medicina pentru ranele şi bolile cele sufleteşti.
Scrisoarea preaiubitului nostru frate aduce un cuvânt greu şi hotărâtor în frământările de acum ale Oastei. Ea va fi o mare bucurie şi mângâiere pentru toţi fraţii care luptă la fronturi. Aşa precum ea a fost o mare mângâiere şi pentru părintele Iosif, mai ales după cele scrise în L. S. din partea doctorului Suciu Sibianu, de la Braşov. Câtă deosebire între disecţia acestor doi doctori! (precum vom arăta într-un număr viitor).
În numele fraţilor, scumpului nostru frate din Moldova îi trimitem salutul nostru de bucurie şi mulţumire.
După alte trei săptămâni apare şi glasul avocatului Traian Corodeanu din Tecuci, care scria şi el printre altele, următoarele:
...Preacucernice, preaiubite şi preadulce părinte sufletesc!
Deşi de multă vreme simt nevoia de a răspunde sfintei chemări a Sfinţiei Voastre, de-abia acum, lumina mare a strălucit în temniţa sufletului meu şi îngerul Domnului lovindu-mă în coastă, m-a deşteptat strigându-mi: scoală-te iute! Şi sculându-mă repede, iată-mă că strig şi eu strigarea biruinţei: Prezent la datorie!
Te rog bunule părinte nu mă pune absent. Şi, pentru întârziere, iartă-mă. Crede, iubite părinte, că demult, pot spune că de la început chiar, Duhul Cel Preasfânt care a umbrit pe Preasfânta Născătoare de Dumnezeu, S-a milostivit şi spre mine păcătosul şi nevrednicul de mine, şi adumbrindu-mă şi pe mine, mi-a risipit mâhnirea şi uluiala pricinuită de marea tulburare satanică de la Sibiu.
N-am scos încă sabia şi n-am sărit în apărarea scumpului meu părinte Iosif, chiar dacă s-ar fi întâmplat ca să retez urechea vreunei slugi, din pricină că, vă mărturisesc sincer - suntem în timpul mărturisirilor - nu v-am iubit îndeajuns, nu v-am iubit puternic, aprins, cum au dovedit că v-au iubit nepreţuiţii fraţi ostaşi, care dintru început au fost prezenţi la datorie. Cinste lor - şi ruşine mie!
Cercetându-mă şi ispitindu-mă mereu, după porunca Dumnezeiescului ap. Pavel: Să se ispitească omul pe sine. Pe voi înşivă vă ispitiţi. Pe voi înşivă vă încercaţi (1 Cor. 11, 28; 2 Cor. 13, 5), am ajuns, cu ajutorul Domnului, la dureroasa încredinţare că mulţi dintre noi, care ne împopoţăm cu numele de ostaşul Domnului, mai avem mult până vom ajunge să merităm cu adevărat a purta acest preasfânt şi preaslăvit nume cu care s-au încununat pururea pomeniţii şi fericiţii mucenici ai Domnului.
Şi eu mărturisesc că sunt unul dintre aceşti nevrednici ostaşi!... Şi strig, în Marea şi Sfânta Săptămână a Patimilor Scumpului meu Mântuitor, cu glas mare, marea mea nevrednicie, după exemplul Bisericii primare, spre a fi auzit pe liniile tuturor fronturilor de luptă ale Oastei Domnului. Mărturisiţi-vă Domnului că este Bun, că în veac este mila Lui.
Rugaţi-vă fraţilor ca Domnul să mă ierte şi să mă întărească întru frica Lui...
...Spre încheiere, primeşte scump părinte, reînnoirea iubirii şi recunoştinţei mele pentru jertfa ce cu sânge şi cu suferinţă o faci pentru a ne scoate definitiv din tabăra lumii şi din pustietatea vieţii - şi a ne înfăţişa Domnului Isus Cel Răstignit, dar Biruitor.
Duhul mă încredinţează că prin această târzie mărturisire a rămânerii mele lângă matale, mă apropii de Domnul şi prin această apropiere Mai lângă Domnul meu, mai lângă El, nu mă aşez sus la baricade, în una din cele două cete de ostaşi, ci mă aflu în aceeaşi ceată, în caravana în care m-am aşezat de la început şi care înaintează încet dar sigur spre Ierusalimul de Sus, după rânduială, potrivit sf. canoane, în cea mai deplină ascultare de sf. biserică în a cărei albie s-a născut şi creşte prin binecuvântarea lui Dumnezeu revărsată cu îmbelşugare asupra dragului nostru părinte Iosif.
Odată cu aceste rânduri, vă anunţ bucuria de a vă fi expediat cu poşta de astăzi 10 abonamente la draga mea foaie Isus Biruitorul, ca un mic canon de pocăinţă pentru lipsa mea la primul apel ce l-aţi făcut.
Primiţi vă rog smeritele mele urări de sănătate şi de orice har îl crede Domnul folositor Sf. Voastre pentru ca prin jertfa cuv. voastre, neamul românesc, scumpa noastră ţară şi noi smeriţii şi nevrednicii ostaşi, să creştem mereu, uitându-ne ţintă la Căpetenia şi Desăvârşirea noastră: Isus Biruitorul!
Traian Corodeanu, avocat - Tecuci - Isus. Bir. nr. 19 din 5 mai 1935 - pag. 1.
Chiar pe aceeaşi pagină Gh. M. Enică, unul care era şi el un nume harnic pe atunci în Oaste (- scrisese chiar o piesă de teatru religios cu mare răsunet în acei ani, Ghiţă Brebenel - scria şi el articolaşul următor:
Ce a spus un preot...
...La adunarea din satul nostru din uşa sf. altar, ne-a grăit păstorul în faţa fraţilor din peste opt comune: Iubitul meu frate întru preoţie, părintele Trifa, nu este vinovat cu nimic. Dar... aşa a fost, este şi va fi în lumea noastră rea, ca meritele celor socotiţi mici să nu fie luate în seamă de cei mari decât după... moarte.
Aşa e şi aici. Din faţa sf. altar spun - şi nu pot striga aşa de tare să mă audă cei care au ridicat călcâiul împotriva părintelui Trifa, că noi toţi preoţii din ţara românească nu am putut face ceea ce a făcut păr. Trifa pentru Biserica Ortodoxă. De ce să tăgăduim adevărul acesta?...
Aşa a vorbit părintele, iar noi am plecat şi mai hotărâţi pentru Isus Biruitorul.
Slăvit să fie Domnul!
Gh. M. Enică, ostaş, Vlad Ţepeş - Ialomiţa.
Şi, în sfârşit în luna a cincea, după ceilalţi, apare şi numele celui ce ar fi trebuit să fie de la început alături de dreptatea Oastei, mai ales că el era cel care fusese nu numai martorul cel mai apropiat şi cel mai prezent la toate frământările Oastei, dar şi cel care avusese un rol şi îşi luase o răspundere în acestea. Acesta era fr. I. Gr. Oprişan, întâiul stătător al Oastei de la Bucureşti.
Dar această lungă ezitare a sa ne-a fost primul semn al slăbiciunii sale. După ce lumina lui s-a reaprins şi a ars frumos câtva timp - a început să pâlpâie din nou - apoi curând şi-a stins definitiv frumuseţea şi curajul statorniciei, scufundându-se în compromisul cu oficialitatea şi făcându-se una cu Sanbalaţii pe care îi condamnase într-un moment de luciditate duhovnicească.
Iată reapariţia lui în tabăra fraţilor:
Istoria Oastei este în anumită măsură istoria lui Neemia. Fiind el în robia babiloniană avea o mare întristare în inimă din pricină că cetatea strămoşilor era pustiită. Starea cea rea în care se afla cetatea sfântă, l-a făcut să ceară îngăduinţa împăratului Artaxerxe să-l slobozească pentru o vreme să dreagă zidurile Ierusalimului.
Ajuns în locul dorit, în Sion, s-a sculat noaptea cu câţiva bărbaţi a cercetat zidurile care erau dărâmate şi a strigat preoţilor, mai marilor, dregătorilor şi lucrătorilor: veniţi să zidim zidul Ierusalimului ca să nu mai fim de ocară (Neemia 2, 17).
Întru aceasta, piedici mari i-au stat în cale, de la cei din afară de ziduri ca şi de la cei dinăuntrul lor. Foarte s-au supărat - cei dinafară - când au auzit că a venit un om care să caute binele copiilor lui Israel. Iar poporul plângea şi striga şi el contra alor lui rău chivernisitori în acea vreme de aspră suferinţă de robie în propria lor casă.
O situaţie cum nu se poate mai grea deci pentru omul lui Dumnezeu. Şi totuşi foarte uşoară pentru că simţea Mâna bună a lui Dumnezeu.
Ce-a făcut Neemia?
A întocmit o oaste de voluntari cu care să se apere şi cu care să lucreze punând străji zi şi noapte (Neemia 4, 9).
Unii zideau, alţii încărcau poveri iar alţii le cărau. Toţi însă cu o mână lucrau la lucru şi cu cealaltă ţineau arma. Zidarii îşi aveau fiecare sabia încinsă pe la coapse şi zideau. Fiecare îşi avea arma mergând la apă. Noaptea se rânduiau de pază şi ziua la lucru. Cum lucrul era mare şi noi împrăştiaţi pe zid departe unul de altul, Neemia ţinea lângă el trâmbiţaşul dând poruncă tuturor: unde veţi auzi sunetul trâmbiţei acolo să vă adunaţi că Dumnezeul nostru Se va lupta pentru noi (Neemia 4, 20).
Când a văzut Sanbalat şi Tobia şi Gheşam Arabul că nu mai rămăseseră spărturi în zid au uneltit să-l prindă în cursă pe Neemia zicând: vino să ne întâlnim împreună cu satele din şesul Ono; ci el răspuns-a lor: eu fac un lucru mare şi nu pot să mă pogor, de ce să înceteze lucrul? Atunci uneltitorii i-au trimis epistola pe care sta scris: s-a auzit că tu şi iudeii cugetaţi să vă răsculaţi, de aceea zideşti zidul şi apoi vei ajunge împărat. Şi el le-a răspuns răspicat că acestea toate sunt născociri ale lor!
Pe de altă parte poporul, cu suferinţele lui, cu lipsa de grijă din partea mai marilor lui, era în răzvrătire. Şi Neemia a chemat împotriva lor o adunare mare, le-a arătat cu cuvinte de foc calea şi aşezămintele Domnului spre a nu mai fi de ocara neamurilor. A pus să adune pe mai mari, pe dregători şi poporul să-i scrie în cartea naşterilor (Neemia 7, 5). Le-a lămurit, cu Ezra preotul, cartea legii. Şi poporul plângea când asculta Cuvântul. Drept aceea legământ puternic au înnoit că nu vom părăsi Casa Domnului nostru (Neemia 10, 39).
Şi astfel obştea a luat aminte lăudând pe Domnul; Neemia a fost pus dregător şi 12 ani n-a mâncat pâine de dregător că era grea robie asupra poporului (Neemia 5, 18) ci el s-a dăruit cu totul poporului.
Cât priveşte pe arabi şi amoniţi cu Sanbalat, cu Tobia şi ceilalţi, ei au fost făcuţi de ruşine prin lucrarea lui Neemia şi toate neamurile s-au temut scăzând foarte în ochii lor înşile căci au cunoscut că lucrul acesta era de la Dumnezeu (Neemia 6, 16).
Istoria Oastei Domnului este istoria unei lucrări de temei în biserică. Istoria înviorării din nepăsare. Istoria înscrierii în cartea renaşterii. Alături de o pleiadă de preoţi, un Neemia a făcut strigare desluşită: Veniţi să zidim zidul Ierusalimului ca să nu mai fim de ocară. Piedici, unele mai mari decât altele, i s-au pus în cale, dar Mâna bună a lui Dumnezeu a fost peste el. Suferinţe şi necazuri l-au învăluit dar Mâna bună nu l-a părăsit. Cu voluntarii ce aveau inima pentru lucrare, el a zidit apărându-se şi s-a apărat zidind zidurile sufleteşti!
Încercarea din urmă s-a vădit a fi de la Dumnezeu! Ereziile de dincolo de ziduri, au rămas de ruşine aşteptând pe Neemia în şesul Ono. Bănuielile dinăuntru s-au spulberat şi ele prin actul înnoirii legământului: înţeleg să rămân până la sfârşitul vieţii mele un slujitor devotat al Bisericii şi supus disciplinei bisericeşti. Văditu-s-a în furtună că Oastea - prin declaraţiile solemne ale tuturor voluntarilor - este indisolubil legată de biserică şi de trâmbiţaşul ei.
Aşteptăm dezlegarea fericită a încadrării mişcării în rânduiala canonică. Şeful suprem al Bisericii noastre ne stă în ajutor de multă vreme pentru ca nici o energie duhovnicească să nu se piardă înafară de matca aşezământului părinţilor noştri.
Fraţii mei: unde veţi auzi sunetul trâmbiţei acolo să vă adunaţi că Dumnezeul nostru Se va lupta pentru noi!
I. Gr. Oprişan
I. B. nr. 20 din 12 mai 1935 - pag. 1.
...la care cu bucurie, ca şi cum i s-ar fi luat o piatră de pe inimă, păr. Iosif adaugă următoarele, la pag. 5:
„Cuvântul fratelui I. Gr. Oprişan... Numărul acesta aduce o mare bucurie fronturilor şi fraţilor ostaşi. Ne-a trimis şi fratele nostru iubit I. Gr. Oprişan de la Bucureşti, cuvântul său pentru frământarea din Oastea Domnului.
E cuvântul înţelept, cald, luminat şi desluşit al dragului nostru luptător. Printr-o minunată tâlcuire biblică, fr. Oprişan pune la punct rosturile mişcării Oastei Domnului şi lupta ei pentru întărirea Bisericii şi a ţării noastre. Şi arată în chip luminos drumul ei de lumină pentru viitor.
E o precizare minunată care va rămâne în istoria Oastei Domnului.
Fratelui nostru iubit îi trimitem îmbrăţişările noastre şi ale tuturor fraţilor de la fronturi”.
Precizarea sa într-adevăr,... a şi rămas în istoria Oastei, după cum au mai rămas şi altele multe din precizările făcute de la fr. Oprişan în momentele de inspiraţie ale lui, din stările bune ale vremii sale duhovniceşti.
Ce păcat însă că tocmai el însuşi n-a rămas statornic în aceste precizări... Ce păcat că sufletul său s-a îndepărtat curând de ele, iar până la urmă, le-a lepădat definitiv.
Relaţiile lui cu pătura superioară l-au făcut să se rupă de pătura inferioară lui. Şi obligaţiile sale dinafară l-au făcut să se dezică de obligaţiile sale dinăuntru, - ale conştiinţei sale şi ale sufletului său!...
Şi cam aceasta a fost până la urmă, cu trecerea anilor şi a evenimentelor traiectoria duhovnicească a aproape întregii primei pături de intelectuali ostaşi. Glasul lor s-a auzit tot mai slab, feţele lor au fost văzute tot mai rar, numele lor au fost pomenite tot mai puţin - şi mulţi au murit - au sfârşit duhovniceşte - înainte de a se sfârşi trupeşte.
Dar chiar şi acei care n-au căzut în necredinţă sau în păcate spre a-şi pierde mântuirea sufletului lor, prin retragerea lor în tăcere şi în ascunziş, - au renunţat la frumuseţea luptei lor duhovniceşti. Au abdicat de la cinstea de a sta mereu în fruntea poporului lui Dumnezeu. S-au arătat prin aceasta nevrednici de slava la care fuseseră chemaţi de Hristos în Lucrarea şi slujba Lui.
Vai, - de ce oare cărturarii se unesc aproape fatal, întotdeauna şi ei cu fariseii? De ce oare legalizează şi ei cu girul competenţei lor fărădelegile acelora? De ce se fac astfel părtaşi la crimele împotriva celor mai frumoase iniţiative şi înnoiri salvatoare, pornite întotdeauna din poporul de jos, de către eroii necunoscuţi?
Să fie oare pe veci aceasta soarta păturii culte? Să nu vină oare şi pentru această pătură un veac înnoitor? Să fie oare sortiţi unei inerţii veşnice şi cărturarii împreună cu fariseii care din pricina stricăciunii întregii lor fiinţe au devenit prototipul făţărniciei, a păcatului celui mai osândit?
Nu ştim!
Dar cum să ne putem opri ca să nu gândim câte ceva din aceste triste bănuieli de mai sus, când vedem cum şi azi mulţi din cei care câtă vreme erau necărturari şi de rând (Fap 4, 13) - erau şi ei fraţi buni, erau cel puţin oameni credincioşi?...
Căci îndată ce au apucat şi ei vreo amărâtă de diplomă omenească şi au ajuns cât de cât un cineva - au devenit nişte stricaţi sau nişte împotrivitori aroganţi care şi-au părăsit copiii şi soţiile, care îşi vând fraţii, care îşi bat joc de Dumnezeu... Ori în cel mai bun caz, au ajuns nişte precauţi, rezervaţi, temându-se sau ruşinându-se de Lucrarea lui Hristos şi de fraţii lor de altădată...
Sau cum să nu gândim astfel când vedem cum mulţi din cei care cât erau copii simpli, mergeau frumos cu părinţii lor credincioşi la biserică şi spuneau poezii în adunarea frăţească. Dar îndată ce au ajuns şi ei nişte bieţi de cărturari - încep să râdă şi să dispreţuiască aceste legende şi superstiţii?...
Sau cum să nu ne îndurerăm când vedem cum dintre copiii aceleaşi familii, crescuţi de aceeaşi părinţi, unii care au rămas la plug sau la meserie sunt oameni credincioşi, - şi când cel pe care părinţii l-au făcut un biet de cărturar, nu-şi mai cunoaşte nici pe părinţii săi nici credinţa lor?...
Bineînţeles că asta, slavă Domnului, nu-i neapărat o regulă generală! Mai sunt desigur şi binecuvântate excepţii!
Ce cărturar binecuvântat era de pildă Nicodim, care venise noaptea la Isus şi a cărui întâlnire cu Isus I-a dat Mântuitorului prilejul să ne descopere marea trebuinţă şi marea taină mântuitoare a naşterii din nou! Ce minunat ne descrie aceasta singurul martor al acestor lucrări şi întâmplări - Ioan - care era, după cum se vede, şi el acolo (Ioan 3, 1-21).
Chiar şi în Sinedriul vrăjmaş lui Dumnezeu era minunatul cărturar Iosif din Arimatea. El era unul din cei şaptezeci. Unul singur într-un întreg sobor! - Dar ce însemnat a fost lucrul pe care l-a făcut acesta pentru Hristos! Toţi sfinţii evanghelişti vorbesc care de care mai frumos despre el.
În Matei cap. 27, 57-60, în Marcu 15, 42-46, în Luca 23, 50-53 sau în Ioan 19, 38-42, - ne este arătat cât de frumoasă slujbă a făcut acest cărturar credincios, pentru Mântuitorul nostru iubit şi pentru respectul şi slava Lui, tocmai într-o vreme când nimeni altcineva nu putea face aceasta!
Sau alt cărturar, Gamaliel, care la fel a fost pentru Lucrarea lui Hristos un mare salvator, chiar într-unul din momentele cele mai hotărâtoare (Fap. Ap. 5, 34-42).
Sau un altul - Pavel - care a devenit marele Apostol al neamurilor - şi care fusese şi el cândva unul din cei mai cu carte şi mai cu vază dintre fiii poporului său. Trecând prin transfigurarea Dumnezeiască a naşterii de Sus, - el a devenit unul din stâlpii cei mai puternici ai Bisericii lui Hristos. Şi o poartă de mărgăritar prin care mulţi au intrat în Ierusalimul cel Ceresc (Apoc. 21, 21).
Aceste excepţii slăvite şi altele multe, nenumărat de multe, din Istoria Jertfei lui Hristos şi a Lucrării Sale Sfinte, dovedesc nu numai că aceste minuni sunt cu putinţă şi că harul lui Dumnezeu poartă de grijă, - dar şi că un luceafăr strălucitor, face mai mult decât o mie de stele...
Ceea ce nu puteau o mie de fraţi, ar fi putut unul din ei, dacă ar fi fost pe atât de hotărâţi pe cât erau de înţelepţi. Şi pe atât de curajoşi în vreme de luptă pe cât erau în vreme de pace.
S-au încercat nişte iniţiative de către Lascarov Moldovanu la Sibiu şi de către Oprişan la Bucureşti, dar atât de timide şi de slăbănoage încât de la prima ciocnire cu neînduplecarea despotului - s-au sfărâmat neputincioase şi slugarnice. Foarte curând complexul înnăscut de inferiorităţi duhovniceşti, s-a manifestat din plin aşezându-i pe unii cuminţi în raftul de antichităţi ale Oastei călduţe. Iar pe alţii aruncându-i şi mai rău, în gloata secăturilor batjocoritoare (Psalm 35, 16), gloata, al căror cor comandat - însoţea grotesc, supliciul omului lui Dumnezeu osândit de aceeaşi literă care ucisese sau prigonise înaintea lui pe toţi prorocii... Ca să se ceară odată din mâna aceleia tot sângele tuturor prorocilor lui Hristos. De la sângele lui Abel până la sângele lui Zaharia, (şi a lui Iosif) - ucis între altar şi templu. Adică între preoţi şi între laici... După ce fusese făcut el însuşi nici preot nici laic (Luca 11, 48-51).
Astfel a sfârşit aproape în întregimea ei prima pătură cultă a Oastei.
În grelele cerneri ale primelor zile am spus că unii surprinşi total nepregătiţi s-au grăbit să scrie la gazetele batjocoritoare scrisori nedumerite care au fost apoi trunchiate şi folosite apoi ca lovituri împotriva părintelui lor duhovnicesc.
Unii din aceştia văzând în ce cursă au ajuns fără voia lor s-au ridicat îndată îndureraţi reparându-şi greşeala făcută. Redăm mai jos câteva din astfel de scrisori spre a se vedea cu ce fel de mijloace se lupta împotriva adevărului. Şi până la ce arme se recurgea spre a-l zdrobi pe acela care atunci reprezenta linia cea vie şi sănătoasă a luptei evanghelice din Biserica noastră şi poporul nostru. Vrăjmaşul ştia bine că dacă va fi doborât păstorul, oile vor putea fi risipite cu uşurinţă. Şi dacă va fi zdrobită iniţiativa, totul se va nimici.
Dar până la urmă rămăşiţa cea sănătoasă şi sfântă va birui, atât în cei credincioşi cât şi prin ei.
Iată pe unii care prăbuşiţi de prima lovitură s-au trezit şi luminându-se s-au ridicat iarăşi, mărturisindu-şi cu indignare şi cu ruşine rătăcirea în care fuseseră împinşi de viclenia altora şi de uşurătatea lor:
„Plâng cu amar ca Petru... - de la cei ce pentru câteva clipe fuseseră răpiţi din tabăra dragostei.
După cum am scris în numărul trecut al foii, în vremea grelei furtuni prin care a trecut şi trece încă Oastea, unii din fraţi nedumeriţi, s-au adresat L. S. prin scrisori, prin care cereau lămuriri şi în care îşi vărsau necazul şi durerea pentru cele ce vedeau că se întâmplă.
Şi, după ce nu cunoşteau cele ce s-au petrecut, era oarecum firesc să se adreseze foilor care atâta vreme le-au fost dragi şi care i-a hrănit prin jertfa celui alungat. Era firească întrebarea şi nedumerirea celor ce erau loviţi aşa de crud în ceea ce aveau mai drag în această lume...
- Omul acesta al lui Dumnezeu ne-a scos din cârciumi şi ne-a adus la biserică, cum spuneţi acum că e afară din biserică?
- Noi ştim că am venit în biserică - şi în ea vrem să rămânem alături de acela care ne-a învăţat s-o cunoaştem, s-o iubim, s-o preţuim şi s-o înţelegem... Cam acesta este cuprinsul scrisorilor. Însă în loc să li se răspundă la întrebări, se rupeau părţi din aceste scrisori publicându-se sub semnătura lor rapoarte de care au rămas uimiţi văzându-le publicate şi mai ales găsind uneori şi ceea ce ei nu scriseseră.
Acolo aflau fraţii că dezaprobă şi se leapădă de părintele Iosif şi altele de felul acesta. Şi acest lucru i-a îndurerat greu. Unii ne-au scris cu lacrimi şi cu inimile pline de durere... Am reprodus în nr. trecut două din scrisorile primite - (a fr. Latiş Gheorghe din Bucovina şi a fr. Florea Călin din Teleorman). Dăm acum încă vreo câteva pentru a cunoaşte oricine adevărul şi a se vedea şi din acestea că adevăraţii ostaşi nu părăsesc steagul luptei.
M-am lepădat ca ap. Petru...
Cucernice păr. Trifa!
Cu părere de rău cercetăm trista întâmplare ce s-a întâmplat la Sibiu. Cu ochii plini de lacrimi îmi cer iertare şi binecuvântare. Că m-am lepădat de acela care mi-a alinat durerea. Şi pe care am dorit a-l vedea în persoană. Pe păr. Trifa!
Şi Bunul Dumnezeu m-a învrednicit ca să pipăi cu mâinile mele păcătoase pe slăbănogul care a trâmbiţat şi m-a trezit la o viaţă nouă. Ca să trăiesc o viaţă cu Domnul. Dorul meu a fost de a-l vedea pe păr. Trifa şi a-mi pune medalia Oastei (cruciuliţa) pe inima mea. Şi m-am declarat în faţa lui prin viu grai, la care păr. Trifa, dându-mi binecuvântarea şi cu mânuţa lui slăbănoagă de pe patul suferinţelor mi-a lipit cruciuliţa pe inimă. Iară acum m-am lepădat de el din pricina unui ce ne-a stat în coastă şi ne-a îndemnat a face Declaraţia (preotul). Şi m-a învrednicit ca s-o port până la sfârşitul vieţii mele.
La care am şi făcut Declaraţie atât Mitropoliei din Sibiu cât şi episcopului din Caransebeş şi păr. Trifa, la 2 februarie 1935, publicată în foaia Oastea Domnului nr. 9 din 1935. Mai putea-voi fi primit să mă chem fiu aceluia care m-a născut la o viaţă nouă? Mai putea-voi a mă chema ucenicul lui Hristos? Că m-am lepădat ca apostolul Petru de Mântuitorul (Matei 26, 33-35).
Făcând legământ că până la moarte nu mă voi lepăda de Isus, dară m-am lepădat fără de vreme. Ap. Petru s-a căit la cântatul cocoşului. Iară eu m-am trezit la cântecul lui Isus Biruitorul”.
Slăvit să fie Isus Biruitorul!
Ostaş Ilie Măran - Uzdin, Jugoslavia.
Se repetă trecutul.
Cuvântul lui Isus Hristos e dus când la Caiafa, când la Pilat. Nu se aude. L-au îngropat. Pentru cei de departe e o lună şi jumătate de când glasul Păsării Măiestre a încetat. Vin foile Lumina Satelor şi Oastea Domnului, le primim, însă nu ştim cum, parcă sunt vitrege. Citim şi parcă lipseşte ceva. Nu e dulceaţa de mai înainte. Totul e rece, contrar şi cu pilde de nesupunere şi răzvrătire. Totul pare a bate şeaua să priceapă iapa. Se împlineşte Scriptura. Şi totuşi situaţia mult nu va dăinui. Cuvântul a stricat peceţile şi a răsturnat piatra de pe mormânt, dar-mi-te colivia? Pasărea măiastră va ieşi şi glasul ei - vom auzi. Toţi puii ce de spaima uliului au tăcut, vor ciripi şi ei sub aripile ei se vor odihni.
Mulţi fraţi şi surori au căzut în ispită. Să mă ierte Dumnezeu că am făcut şi eu o întrebare către un ostaş anonim de la L. S. care se ascundea în sac, dar ghearele lui zgâriau într-un articol din O. D. nr. 6 sub Adevărul să fie spus pe faţă. Cinstitul ostaş anonim zice: Părintele Trifa n-a făcut nicicând serviciu la biserică, nici când era sănătos. O singură dată a fost, când I.P.S. Sa Mitropolitul Nicolae l-a binecuvântat să poarte brâu roşu şi l-a numit protopop. Şi se mai întreabă: Dar acuma ce face? Pe frigul cel mare se duce la Bucureşti şi în tovărăşie cu pr. Ouatu face rele. Doamne! Ce rele vor fi plănuit să facă cei doi preoţi, slujitori ai Bisericii? Plănuiesc poate să mai fure ceva de pe la Sibiu.
- Poate foaia cea răpită, O. D. sau... poate, de, cine ştie, chiar pe Isus Biruitorul. Ne putem aştepta şi la acuzaţia asta din partea...
Răspuns fr. Moş Bucur.
Nu puţin m-am mirat şi de scr. fr. Moş Bucur, ostaş devotat şi bătrân - Veteran, cu barba albă ca şi mine, care zice că: S-a tulburat adânc aşa de mult de abaterea pr. I. Trifa. De ce oare nu şi-a arătat duioşia şi n-a spus frăţia sa în public să ştim şi noi care sunt acele grozave abateri şi călcări bisericeşti? Să ne ferim şi noi.
Să descopere vina, care până acuma nici Sf. Sinod nici Capul Bisericii, Patriarhul n-a descoperit. Cred că el şi mulţi alţii care s-au pripit de au intrat în eroare vor plânge greşeala şi vor reveni...
Mă gândesc şi la tipografie. Cum? Eu sau alţii ca mine, care de bună voie şi cu dorul de hrană sufletească au aruncat cu câte un bob de mei în carul plin de mei, acum să fim pretenţioşi că avem parte la ea, suntem asociaţi (părtaşi) - am dat. Se poate? Să nu fie...
Acum, slavă Domnului, s-a spart sacul Satanei, se văd ghearele. Colivia s-a sfărâmat. Pasărea cântă în voie şi o vom admira. Gornistul sună alarma şi vom cuceri ce am pierdut... Dreptatea învinge totdeauna.
Piticule! Porneşte moara şi macină. Slăvit să fie Isus Biruitorul că a suflat vântul iarăşi.
Petre Marcu. Bazargic.
Căinţa fr. Ion Morariu din Crihalma.
Cucernice părinte!
Greşit-am Doamne la Cer şi înaintea Ta şi nu sunt vrednic a mă mai numi fiul Tău, primeşte-mă ca pe unul din argaţii Tăi.
După ce am citit Lumina Satelor şi Oastea Domnului nr. 3, 4, 5, am crezut la ce spuneau ei acolo, căci în Scriptură este scris: Deci toate câte vor zice vouă să păziţi şi să faceţi (Matei 23, 3). Eu am crezut şi te-am criticat pe sfinţia ta cela ce mi-ai deschis ochii acum 12 ani de am cunoscut lumina Domnului Hristos care m-a tămăduit dintr-o boală omorâtoare de care sufeream. După ce am citit Ostaşul Domnului din 15 februarie, m-am trezit ca Petru după cântecul cocoşului. Şi am plâns cu amar şi acuma mă rog ca Petru: Primeşte-mă în ceata aleşilor tăi. Trebuia după ce am citit în Lumina Satelor, unde vă făcuse lup în piele de oaie, să zic ca Toma: de nu voi vedea în mâinile Lui ranele cuielor, nu voi crede.
Acum le zic la cei de la Lumina Satelor şi Oastea Domnului ce-o redactează: Vai vouă cărturari şi farisei făţarnici care curăţiţi partea cea dinafară a paharului şi a blidului, iar dinăuntru sunt pline de răpire şi de nedreptate (Matei 23, 25-27).
Ion Morariu - Crihalma.
Nici fraţii Hunedoarei n-au părăsit tabăra dragostei.
Ce spune fr. Radu de la Deva.
În scrisoarea-raport primită de la adunarea din Simeria, fratele care raportează ne scrie că fr. I. Radu din Deva a mărturisit că el n-a publicat nimic în L. S.
A scris doar o scrisoare păr. Secaş din care însă sf. sa i-a publicat numai unele părţi.
Ce spune fr. L. Maier din Vălcele.
Iar fr. Gheorghe (Munteanu) ne-a spus despre fr. Lazăr Maier din Vălcelele Rele că a mers la el plângând şi l-a întrebat:
- Frate Gheorghe, cine m-a pus pe mine la foaie ca contrar părintelui Trifa, că eu nu ştiu nimic, eu nu ştiu nici scrie...
Pretinsa scrisoare e publicată în nr. 9 al foii O. D.
Părţi din scrisoarea fratelui Gheorghe Munteanu din Batiz.
Dăm mai jos părţi din scrisoarea fr. Gheorghe Munteanu, pe care a lăsat-o păr. Secaş s-o publice în întregime în L. S. Dar, păr. Secaş, procedând necorect şi necreştineşte a scos anumite părţi din acea scrisoare şi a lăsat numai unele părţi, pentru a arăta că fr. Gheorghe Munteanu din Batiz ar fi potrivnic păr. Iosif:
...Iubim pe părintele Iosif Trifa şi nu-l vom dispreţui nicicând, fiindcă de la începutul acestei lucrări a fost ajuns ca o lepădătură, ca un gunoi în faţa lumii. Zece mii de învăţători dacă am avea în Hristos, totuşi părintele Iosif ne-a născut în Hristos Isus prin Evanghelie (1 Cor. 4, 13-15)...
...Din pricina că azi multe s-au întors după cele scrise de cei îngăduiţi de I.P.S. Sa din Sibiu, în timpul acestor grele frământări, au abonat din nou Lumina Satelor şi Oastea Domnului cei ce erau contrari Oastei ca acum să ştie să ne hulească mai mult ca până acum, iar înţelepţii lumii să se mândrească spunând că ei ştiau că are să se întâmple acest lucru cu Oastea...
...Pentru noi cei învăţaţi cu scrisul păr. Iosif, gazeta Isus Biruitorul era o mare bucurie. Şi era chiar la locul ei fiind cam puţini secerătorii Oastei. Dacă ostaşii cei mai mulţi sunt în aşteptarea lui Isus Biruitorul.
Sunt unii care au respins L. S. şi O. D. şi au abonat Albina şi Foaia Noastră. Am dori deci o înţelegere şi să lăsaţi şi pe Isus Biruitorul. Eu am fost şi voi fi sprijinitorul foilor L. S. şi O. D., însă de se va risipi această Sf Lucrare eu mă tem să nu fie prea uşor. Eu am întrebat pe fraţi la o adunare de acuma din urmă că de ce părere sunt cu cele ce se petrec.
Unul mi-a zis: Noi vom citi Lumina Satelor şi Oastea Domnului atâta timp cât vor fi scrise de cei pe care îi cunoaştem a fi ostaşi sau cel puţin sprijinitori ai Oastei. Aşteptăm însă pe Isus Biruitorul fiind scris de părintele Iosif şi-L iubim mult pe Isus Biruitorul că El este Conducătorul Oastei şi El a înzestrat pe păr. Iosif cu darul de a îndura atâtea suferinţe şi totuşi a duce lupta.
Un frate a zis printr-o asemănare: Un boier avea un servitor mai bun care ţinea mult la boier. Şi striga pe nume leneşilor, încât mergea lucrul la curte de teama că servitorul cel nebun strigă şi aude boierul. Şi se bucura boierul de acel servitor căci de teama lui boierul nu mai avea de lucru cu servitorii. Cam aşa este păr. Trifa între ceilalţi preoţi, de aceea aceştia îl urăsc - ar trebui însă să se bucure şi credem că se bucură I.P.S. Sa Mitropolitul de astfel de nebuni. Şi nebunii Domnului trebuie să fim toţi ostaşii Domnului între ceilalţi credincioşi (1 Cor. 4, 10-17).
Sunt mari frământări între fraţi, însă ne rugăm Domnului să le îndrepte pe toate cu puterea Sa. Iar noi să ne silim după zisa Dumnezeiescului Pavel (de la 1 Cor. 10, 13) să ieşim învingători, şi nu învinşi de păcat.
Întrucât cei noi înscrişi sunt cei mai mulţi greco-catolici cu ei nu putem discuta mult din cele ce se petrec între noi, că atunci mai curând se duc la sectari...
I. B. nr. 7-9 din 10 martie 1935.
Profeţia făcută de Mitropolitul Bălan, devenit acum o unealtă în mâna linguşitorilor săi, o victimă a urii şi un necruţător vrăjmaş al celui mai credincios colaborator al său - că nici un ostaş nu te va urma în rătăcirea în care ai apucat, - se dovedi tot aşa de neadevărată ca şi celelalte interpretări şi afirmaţii din aceeaşi scrisoare a sa.
Ca un răspuns al lui Dumnezeu la nedreptele învinuiri aduse omului Său, începură să vină din toate părţile o năvală de noi înscrieri în Oaste. Foaia Isus Biruitorul din vremile acelea ducea în paginile ei atâtea înscrieri încât nu-i mai ajungea locul a înregistra scrisorile, dar nici măcar toate numele celor ce îşi cereau înscrierea în Oastea Domnului. Mulţi erau trecuţi doar cu numărul şi localitatea, cerându-li-se iertare şi înţelegere că din cauza mulţimii cererilor, locul nu mai ajunge a fi publicate mai pe larg.
E ceva minunat şi cutremurător să vezi şi să citeşti cum răspundea Domnul de fericit pentru alesul Său - şi de mustrător pentru vrăjmaşii săi.
Lângă paginile lui Isus Biruitorul cu răspunsurile fronturilor au făcut lumină şi în care se publicau mii şi mii de glasuri sprijinitoare număr de număr, - stăteau paginile cu înştiinţarea: ...Din toate părţile curg năvală intrările în Oaste...
Cartea Oastei creştea volum după volum şi numărul celor intraţi în Lucrarea Domnului şi în rândurile poporului lui Dumnezeu, - crescu atât de mult încât nimeni nu mai ştia cu adevărat cât de mulţi suntem.
Multele ocupaţii zilnice, alergările şi necazurile care veneau din toate părţile şi pentru noi toţi cei puţini care eram acolo, nu ne îngăduiam să ţinem o socoteală strictă, o statistică la zi a acestora. Scrisorile care soseau ar fi trebuit urmărite zilnic şi pe cei care cereau înscrierea, introduşi odată cu numele în Cartea Oastei începută şi ţinută în acest scop. De aceasta ar fi trebuit să continue a se ocupa neapărat cineva încredinţat anume cu acest lucru şi care să fie permanent acolo.
Aşa s-a şi făcut în primii ani. Dar... n-a putut fi tot aşa până la sfârşit.
Scrisorile care aduceau înscrieri, mai aduceau de obicei şi altceva: cereri de cărţi, de abonamente, de cruciuliţe... sau diferite rapoarte şi întâmplări, care trebuiau rezolvate de către unii sau alţii din cei de la administraţie. Unele scrisori trebuiau să rămână la unii, altele la alţii - şi aşa multe scăpau redacţiei care insera înscrierile în foaie.
Alt neajuns era că acela care trebuia să ţină evidenţa înscrierilor trebuia să plece.
- Şi slujba lui nu mai era cine s-o facă. Alteori treburi mai urgente cereau altă muncă - şi tot ce rămânea nefăcut la vreme, rămas era. Mai târziu lucrările grămădite rămâneau nefăcute
- şi nimeni nu le mai dădea de rostul lor.
Îmi aduc aminte că de multe ori ne zicea părintele:
- Titus, unde este scrisoarea... cutare?
- Marini, pe unde va fi oare ştirea... cutare?
- Dorz, nu ştii tu cumva de însemnarea... cutare?
Şi aproape totdeauna răspundeam necăjiţi uitându-ne la maldărul de tăieturi ale lui Marini, sau la sertarele pline ale lui Titus, sau la amestecăturile noastre ale celorlalţi mutate mereu dintr-o parte în alta în multele părţi pe care trebuia să lucrăm de colo-colo:
- O, părinte, cum să mai aflăm acul în carul cu fân? - apoi după o căutare obositoare de multe ori fără rezultat, părintele exclama uneori cu un aer vesel, alteori cu un ton mâhnit, dar totdeauna împăciuitor:
- Lasă, în Ziua când vor ieşi la lumină toate cele ascunse, - o s-o aflăm şi noi pe asta...
Din această cauză a rămas tot mai în urmă şi mai neîmplinită hotărârea cu trecerea la zi în Cartea Oastei a celor ce îşi cereau zilnic acestea... Până când cernerea cea grea a cuprins nu numai rândurile noastre ci şi lucrurile noastre.
Atunci s-au pierdut printre alte multe lucruri de mare preţ - şi cele două Cărţi ale Oastei cu toate volumele lor.
A rămas apoi numai Cartea Vieţii cea de Sus, în care Domnul Însuşi a scris şi scrie numele celor care au fost şi sunt adevăraţii copii şi ostaşi ai Săi. Dovediţi de credincioşia lor rămasă statornică şi de legământul lor rămas neclintit până la moarte, păstrând ce au avut ei de la Dumnezeu şi ce I-au dat ei Lui - cu orice preţ de jertfă şi de dragoste, până la cunună.
Abia în Ziua Răsplătirii când această Carte se va deschide şi când Domnul Însuşi va citi din ea pe cei vrednici să fie cu El în Împărăţia Lui, - se va vedea cu adevărat cine sunt şi cine au fost adevăraţii ostaşi ai Lui!
Atunci mulţi din cei dintâi vor fi în urmă - şi mulţi din cei din urmă vor fi întâi...
Se aprecia însă că numărul la care se ajunsese acum în al 13-lea an de Oaste se apropia de 300 de mii.
Întărâtată de uriaşa mişcare duhovnicească şi de nemaicunoscuta adeziune a mulţimilor la apărarea părintelui Trifa - ura oficialităţii nu mai cunoştea margini.
Foile ei revărsau valuri noroioase de acuze, iar răspunsurile părintelui la unele din aceste învinuiri nedrepte erau răstălmăcite în toate felurile după toate metodele interpretării vechilor judecători medievali ai inchiziţiei. Forţând înţelesul oricărui cuvânt şi întorcându-i tendenţios orice faptă pe partea cea mai rău-voitoare şi mai neagră pe care o puteau, - abilii judecători încadrau totul în cele mai grele paragrafe... Şi pregăteau cea mai grea osândă pe care o aveau la îndemână. De cuvintele apărării la care nu puteau răspunde şi de faptele pe care nu le puteau interpreta - nici nu ţineau seamă, ca şi cum n-ar fi fost.
Astfel, prin interpretări premeditat rele şi pe înţelesuri voit eronate, s-a creat dosarul trimiterii la judecată şi se pregătea cu toată graba şi siguranţa de reuşită junghierea celui hotărât pentru jertfă.
În vremea aceasta glasuri tot mai îngrijorate se ridicau din toate părţile pentru a atrage atenţia autorităţii bisericeşti care se arăta atât de neînduplecată, asupra marii răspunderi pe care o avea pentru dezastrul care va urma din cauza celor ce se pregătesc spre rău şi nu spre bine.
Atât foaia Ostaşul Domnului a păr. Vasile Ouatu care apărea la Bucureşti cât şi Isus Biruitorul de la Sibiu erau pline de astfel de îngrijorătoare avertismente date celor ce aveau o atât de mare răspundere pentru cele ce se petreceau cu Oastea Domnului.
Din partea sa, părintele Iosif făcea totul pentru aplanarea conflictului, mergând până la orice se putea, în afară de renunţarea la viaţa şi comoara Oastei, Isus Cel Răstignit şi trăirea în El...
S-au propus zile şi săptămâni de post şi rugăciune.
S-au făcut intervenţii la patriarhie, la diferite personalităţi cu influenţă pentru a mijloci pe lângă Mitropolitul înfuriat.
S-a încercat tot ce se putea încerca în spulberarea acuzelor nedrepte aduse, - dar până la urmă tăvălugul răzbunării n-a putut fi oprit.
Iată bunăoară una din precizările făcute de păr. Iosif împotriva uneia dintre minciunile şi hulele care se aruncau împotriva lui:
Răspuns la hula că nu am cercetat Biserica...
Cei de la Lumina Satelor nu cruţă nimic în pornirea de a mă ponegri în faţa poporului. Între acestea este şi minciuna unui ostaş din Sibiu care nu iscăleşte. Cică lumea nu m-ar fi văzut pe la biserică decât atunci când mi s-a dat hirotonisirea de protopop. Insinuarea era atât de grosolană încât nici nu am mai aflat de bine să stăruim asupra ei. Totuşi fiindcă s-ar mai afla atare suflet îndoielnic, precizez următoarele:
Venind la Sibiu ca duhovnic la Academia Teologică, am cercetat biserica şi în fiecare duminică şi sărbătoare plus slujbele de peste săptămână, de seara şi dimineaţa. Trecut apoi ca director la orfelinat, aşijderea am însoţit pe orfani la biserică de câte ori mi-a stat în putere şi în putinţă.
În anul 1927 am trecut printr-o operaţie grozavă. Aproape un an nu am mai putut umbla. Începând cu acest necaz nu am mai putut cerceta biserica regulat.
Pe lângă asta, era şi munca istovitoare de la Lumina Satelor. Făceam singur foaia în 8 pagini. Ia să scrie cineva numai cu mâna aceste pagini - fără să mai gândească şi să mai frământe acest scris - şi va vedea ce muncă istovitoare este aceasta. Fiecare clipă îmi era măsurată. Duminica făceam tâlcuirile religioase.
Ţin să mă spovedesc aici cu greşeală: Pentru tămăduirea celor suferinzi am lucrat sâmbăta. Cele mai multe din tâlcuirile mele sunt făcute duminica. Făcusem de la început un fel de vot să cinstesc duminica în felul acesta, după ce din cauza slăbiciunilor trupeşti şi a muncii istovitoare, nu puteam merge regulat la biserică. Fireşte, poate că voi fi judecat şi pentru această destăinuire că am lucrat sâmbăta. Dar eu nu pot minţi în faţa Domnului.
Afirmaţia că nu am mers deloc pe la biserică este minciună. Chiar după hirotonisirea mea de protopop, am slujit la Crăciun în sobor.
Şi am cercetat biserica de câte ori am putut. Iar dacă nu am cercetat-o regulat, apoi am trimis în locul meu pe cei mii şi mii de fraţi, care prin Oastea Domnului au început să cerceteze Casa Domnului.
Am şi predicat de două ori în catedrală. Dar s-a adeverit de la început că nu era pentru mine treaba aceasta. Vocea mea era prea slabă. Aici trebuiau oameni care strigă mai tare. În schimb însă am predicat în foaie, săptămână de săptămână, de s-a auzit în ţara întreagă.
Apoi cu slujirea la catedrală lucrul stă aşa: Aici poţi sluji numai dacă eşti chemat. Şi de regulă sunt chemaţi cei ce sunt mai făţoşi şi cu grai mai tare.
Ori eu nu aveam nici una nici alta; nici făptură nici grai. De câte ori am fost chemat, am slujit.
E adevărat că la biserică nu am putut merge regulat, dar nici pe la cinematografe şi alte desfătări nu m-a văzut nimeni. Am stat toată vremea cu capul aplecat peste Cartea Vieţii, la masa de scris.
Cei ce îmi aruncă ocări în punctul acesta, ar trebui să se gândească şi la faptul că lumea te aude predicând la biserică cu foc despre toată viaţa noastră lui Hristos Dumnezeu să o dăm, iar după amiază te vede dându-te pe gheaţă în sunete de tangouri, sau jucând în serată familiară în sunete de jazz-band (aici era vizat direct Secaş care făcuse aceste lucruri).
Mă gândesc şi iar mă gândesc cât e de nemiloasă judecata lumii: - De la mine un biet de vas slab a pretins lumea să fac singur foaia Lumina Satelor în 8 pagini, să îngrijesc şi de cei 60 de orfani, să slujesc şi să predic în biserică, să asist regulat la toate slujbele...
Mi se aduce recent şi acuza că pe la Bucureşti am putut umbla, dar la biserică nu merg. Apoi numai Singur Bunul Dumnezeu ştie cum am călătorit la Bucureşti. A trebuit însă să fac şi acest calvar după ce îmi era în joc cinstea şi zestrea mea morală. În ultima călătorie mi s-a făcut rău la Bucureşti. A început să-mi curgă sânge din rana operată astă-vară. Când i-am arătat pr. Vasile mâna plină de sânge din rana ce sângera - s-a spăimântat. Era să merg în sanatoriul lui Gerota. Am plecat spre casă cu rana sângerând. Dar şi din sângele acesta, din jertfa aceasta a ieşit biruinţa, în semnul că jertfa va birui mereu.
Într-un loc scrie prorocul Isaia mult grăitoarele cuvinte: Vai de cei ce aleargă după ajutor la Egipt...
Ostaşul de la Sibiu să-şi însemne bine aceste vorbe. În pornirea de a nimici un om şi o jertfă, să nu mai alerge în Egipt după ajutorul minciunilor. Căci am spus la calendarul Oastei: O minciună trebuie proptită cu alte 7 minciuni ca să poată sta în picioare. Iar dacă nu o poţi propti, te răstoarnă ea pe tine.
Atât. Ca răspuns pentru toate hulele ce mi s-au adus şi mi se vor aduce...
... După acest răspuns urmează Istoria celor 25 de ani de preoţie...
I. B. nr. 10-12 din 17 martie 1935.
În acelaşi număr şi în acele zile grele părintele Iosif, face cu duioşie mărturisirea unei mari mângâieri pe care o primeşte din partea Domnului.
Iat-o:
În tainica noapte din 25/26 ianuarie.
Era în timpul când lămuririle căutau să-mi ia viaţa şi zestrea morală. Mă gândeam în mine: Doamne, ce se va alege de mine şi de truda mea? Sunt bolnav şi s-ar putea întâmpla să închid pentru totdeauna ochii, zdrobit de mâhnire. Iar a grăi şi a mă apăra nu pot, fiind oprit cu forţa publică.
Îmi venea să-mi strâng în braţe cărţile, să le sărut, să strig: dragile mele cărţi şi tâlcuiri... pentru voi am muncit... pentru voi am trăit... pentru voi mi-am pierdut sănătatea... şi acum va trebui să vă las orfane, izbite de atacuri, batjocorite... tot ce am clădit eu cu voi în sufletele cititorilor, se va îndoi, se va clătina, se va zdruncina...
Era seara dinspre 25/26 ianuarie şi am pus mâna pe Biblie şi Psaltire, să mă mângâi cu Cuvântul lui Dumnezeu. Dar orice mângâiere părea zadarnică. Era pentru prima dată în viaţa mea când nu mă mai puteam mângâia cu Cuvântul lui Dumnezeu. Parcă îmi trebuia ceva mai mult decât atât. Am adormit plângând, cu perina udă de lacrimi.
Noaptea mi s-a arătat, în somn, un chip luminos. L-am cunoscut îndată. Era Chipul Preascumpului meu Mântuitor. Dar n-a ţinut decât o clipă şi a dispărut. Însă în această clipă a lăsat ceva ce va rămânea pentru totdeauna în sufletul meu. N-aş putea însă să spun în cuvinte, ce anume. Am simţit în acea clipă numai ceva care m-a făcut să zic îndată: asta-i ce-mi trebuia... şi sufletul meu îndată s-a umplut cu asta.
Dar ce anume era asta, n-aş putea spune niciodată. Era ea o mângâiere? Nu. Era mai mult decât mângâiere. Era o întărire? Nu. Era mai mult decât o întărire. Era o bucurie? Nu. Era mai mult decât o bucurie.
Era ceva care dintr-odată mi-a umplut golul, mi-a umplut viaţa. Era ceva care dintr-odată m-a umplut cu totul. Era ceva care era totul... ceva pe lângă care nu mai încăpea nimic din viaţa mea...
M-am trezit înfiorat şi înviorat. Mi-am dat îndată seama că mă cercetase cu mângâiere Domnul şi Mântuitorul meu, în semnul că nu m-a părăsit, că El este cu mine.
Şi mi-am dat îndată seama că toată suferinţa şi durerea mea este un picur faţă de marea bucuriilor ce ne aşteaptă dincolo de mormânt.
Acum numai înţeleg pe ap. Pavel de ce spunea că nu poate spune ceea ce a văzut în al treilea cer. Vasul nostru cel slab de lut nu poate cuprinde marea bucuriilor din Patria noastră de Mâine. Abia poate cuprinde picurii ce ne vin din acea mare.
Şi acum înţeleg ce bucurie nemărginită vom avea când Îl vom vedea pe El pentru totdeauna, fată în faţă, şi vom trăi cu El.
Nu sunt omul care se ocupă cu visuri. Dar visul de la Ierusalim şi Chipul din tainica noapte de 25/26 ianuarie vor rămânea pentru totdeauna în sufletul şi în viaţa mea.
Prin orice furtună va fi să mai trec şi în orice noapte va fi să ajung - Chipul Celui care m-a mângâiat şi m-a întărit mereu, îmi va fi ca o vrajă sfântă ce mă va purta mereu după El până în clipa când voi scăpa pentru totdeauna la El.
I. B. nr. 10-11-12 din 17 martie 1935.
Presimţindu-şi apropierea patimilor sale şi apropiatul său calvar pe urmele Mântuitorului său Preaiubit şi crucea care i se pregătea pentru jertfa care trebuia s-o aducă şi el pentru Numele Domnului Isus şi pentru Lucrarea evanghelică a Oastei Sale, - omul lui Dumnezeu se pregătea prin rugăciune... Era chiar vremea postului şi apropierea Paştilor. Iată ce scria el în unele din aceste pregătiri:
Doar nici unul din aleşii Domnului din Biblie nu a stăruit atât de mult în şcoala cea mare a rugăciunii ca psalmistul David. Iar în şcoala aceasta l-a trimis Domnul. L-a trimis prin nesfârşite izbelişti, frământări şi necazuri.
Domnul parcă anume a stors viaţa acestui om pentru ca să picure din ea mărgăritarul cel scump al Psalmilor. Pentru ca să ne rămână zestrea cea scumpă a Psalmilor; cea mai minunată carte de rugăciune pentru toate vremurile şi toţi oamenii.
Domnul a învăţat pe David să se roage în şcoala cea mare a vieţii. L-a lăsat izbit mereu de frământări, necazuri, prigoane, pentru ca să înveţe a striga către Domnul; a se ruga Lui şi a cânta Lui.
Iar David şcolarul a prestat în şcoala rugăciunii un examen strălucit. Pentru el rugăciunea se făcuse întocmai ca pâinea şi apa. El era veşnic în vorbire cu Dumnezeu. El grăia clipă de clipă cu Domnul, aşa cum copilaşul grăieşte cu tatăl său.
În toate frământările şi necazurile, David parcă nu ştia altceva decât să alerge la Domnul, să Îl strige pe El şi să se plângă Lui.
Dar eu alerg la rugăciune... ăsta era refugiul şi scăparea de totdeauna a lui David.
De când eram copil mic îmi aduc aminte că eram adesea batjocorit de alţi copii de seama mea. Eu eram mai slăbuţ şi toţi copii se întreceau de mine. Iar eu nu aveam nici o altă apărare decât vorba: las că vă spun la tata... Şi alergam plângând să-i spun lui tata.
Aşa era şi David. El alerga cu toate necazurile lui la Domnul ca un copilaş al Domnului. Îşi vărsa necazul în faţa Lui. Cerea ajutorul Lui. Şi Domnul îndată îl scăpa.
Aşa să facem şi noi. Să alergăm la rugăciune în tot ceasul şi în toată vremea. Ca nişte copii slabi şi neajutoraţi, să alergăm cu rugăciune la Tatăl nostru Cel Ceresc.
Fratele meu, de eşti sănătos, de eşti bolnav, de eşti în lipsă sau îndestulare; de eşti în linişte sau în furtună; de eşti în bucurie sau în prigoană - aleargă mereu la darul şi binecuvântarea rugăciunii.
David striga din focul prigoanelor că aleargă la rugăciune (Psalm 109, 4). O, ce dar mare este nouă rugăciunea şi pe timp de necaz, de încercare, de prigoană.
Aici se arată în toată puterea şi dulceaţa rugăciunii, darul şi ajutorul ei.
Din mijlocul spinilor, din mijlocul necazurilor şi încercărilor, iese rugăciunea cea tare şi dulce. Din împunsătura spinilor a picurat Sângele Domnului. Din spinii suferinţelor şi încercărilor picură lacrima cea caldă şi rugăciunea cea fierbinte.
Tot sunt buni şi spinii la ceva! Ei sunt un adăpost pentru păsările cele mici şi slabe. Spinii sunt plini de cuiburi. Aici îşi află adăpost şi scăpare păsările cele mici şi slabe. Spinii le sunt o apărare. Păsările cele răpitoare nu pot străbate la cuibuşorul lor. Şi, prin ciripitul lor, micile păsărele parcă dau slavă lui Dumnezeu pentru acest adăpost, pentru aceşti spini.
Spinii încercărilor ne sunt o apărare, un adăpost, o binecuvântare. Prin ei ne apără Domnul de păsările iadului; de ispite şi păcate.
Îţi mulţumesc, Isuse Doamne, că m-ai învrednicit şi pe mine păcătosul, să gust şi să aflu cât de dulce este rugăciunea în mijlocul spinilor.
Îţi mulţumesc că mi-ai aşezat cuibul vieţii de la început între spini. Îţi mulţumesc că sporeşti mereu aceşti spini şi prin ei mă aperi şi mă ocroteşti. Doamne, ţine-mi cuibuşorul până la sfârşit în mijlocul spinilor.
I. B. nr. 13 din 24 martie 1935.
Cu ce cutremurătoare cuvinte şi cu ce dulce mărturisire despre nădejdea sa, se apropie acest om unit deplin cu Domnul său, spre a-şi uni jertfa sa cu a Lui, pentru acelaşi scop: triumful Cauzei lui Hristos - şi împlinirea Voii lui Dumnezeu, între fraţii săi şi pentru ei.
Iată apoi ce limpede era înţelegerea lui despre atitudinea Domnului în faţa Judecăţii Sale. - Şi cu câtă hotărâre era gata să urmeze şi el aceeaşi atitudine, acum când se pregătea rândul său:
E Postul Mare; - vine judecata şi Patimile Domnului...
E timpul Postului Mare. Se apropie Golgota. Vine judecarea şi Patimile Domnului. O, cu câte adânci învăţături este plin drumul cel greu pe care Scumpul nostru Mântuitor l-a urcat spre Golgota.
În cartea noastră cu Însemnările călătoriei la Ierusalim, am dat pe scurt Calea Crucii, cu învăţăturile ei.
În numerele viitoare, vom da şi aici la foaie un rând de învăţături în legătură cu drumul Crucii şi Patimile Domnului.
Chipul de alături ni-L arată pe Domnul legat şi târât la judecată în faţa Sinedriului (Luca 22, 66). I S-au adus fel de fel de învinuiri. S-au căutat şi multe mărturii mincinoase, dar nici acestea n-au putut ajuta.
La toate învinuirile Isus răspundea: Eu am vorbit lumii pe faţă şi n-am spus nimic în ascuns... întreabă-i pe cei ce M-au auzit; iată aceştia ştiu ce am spus.
Domnul respinge toate învinuirile, iar când un furios Îi dă o palmă, Domnul protestează zicând: de ce Mă baţi? dacă am vorbit rău arată ce am spus rău, iar dacă am vorbit bine de ce Mă baţi? (Ioan 18, 20-23).
Domnul a ţinut să-Şi arate mai întâi, să-Şi dovedească, să-Şi apere mai întâi nevinovăţia. Şi numai după aceea a suferit cu resemnare ca un Miel Nevinovat.
Domnul Şi-a arătat nevinovăţia şi numai peste această apărare a suferit apoi totul ca o oaie ce nu-şi mai deschide gura sa.
Mulţi au părere greşită în punctul acesta. Să stai cap plecat, gata de tăiat când cineva te acuză pe nedrept. Dar pilda Mântuitorului nu ne cere acest lucru. Dimpotrivă ne arată că trebuie să ne arătăm şi să ne apărăm nevinovăţia.
Noi trebuie să arătăm mai întâi că suntem nevinovaţi şi apoi să suferim cu resemnare prigoana şi crucea.
E şi firesc să fie aşa. Căci altfel nu se poate vorbi despre a suferi. Numai ca nevinovat poţi spune că suferi. Cum spune ap. Petru: să nu suferim ca nişte hoţi, ca nişte făcători de rele, ci ca nevinovaţi.
Iar dacă ţi-ai arătat şi ţi-ai apărat nevinovăţia, te poţi apleca liniştit în braţele crucii. Atunci suferinţa şi crucea îţi sunt spre slavă şi mântuire.
I. B. nr. 13 din 24 martie 1935.
Ce mângâietoare pregătire potrivit pildei Domnului era aceasta pentru propriile sale patimi, pentru propria sa judecată care - în chip cu totul grăitor - se pregătea tocmai în aceste zile în care se pregătiseră şi Patimile şi judecata Mântuitorului. Cei care lucrau la acestea, nici nu se gândeau la această cutremurătoare asemănare, rânduită în acest fel de planul lui Dumnezeu pentru a arăta şi prin aceasta tainica Lui alipire de alesul Său. Şi a ne da nouă o netăgăduită dovadă de alegerea şi investitura Sa asupra trimesului Său.
Să fie şi acest semn o puternică încredinţare pentru noi toţi care credem în dreptatea lui Dumnezeu şi în alegerea lui Hristos pentru robul şi apostolul Său cu a Cărui cauză Se unise după cum şi acesta se unise cu a Lui...
Iată ultima lui pregătire:
Golgota era afară din tabără, afară din cetate. Drumul Crucii ducea afară din tabără, afară din cetate. De aceea şi Isus ca să sfinţească norodul cu Însuşi Sângele Său, a pătimit dincolo de poartă. Să ieşim dar afară din tabără la El (Evrei 13, 12-13).
Golgota stă şi azi tot acolo: afară din lume. Şi toţi cei ce voiesc să meargă după Domnul, toţi cei ce vreau să meargă la Golgota - trebuie să iese din tabără, trebuie să iese din lume, să iese din duhul acestei lumi.
Să mergem la El afară din tabără. Să mergem la El ieşind din lume. Căci, cum zice El: Voi în lume sunteţi dar nu din lume (Ioan 17, 16). La Golgota nu poţi merge şi nu poţi ajunge decât ieşind afară din tabăra lumii.
E Săptămâna Patimilor. E timpul când creştinii, sunt ceva mai creştini ca de altădată. E timpul când ieşim din tabără şi mergem la biserică, mergem la Denii şi plângem patimile şi suferinţele Domnului.
Dar... întrebarea este, câţi mergem la Golgota ieşind afară din tabără?
Şi câţi rămânem şi pe mai departe afară din tabără?
Căci a ieşi din tabăra lumii pe câteva ceasuri, pe câteva zile, pe câteva săptămâni şi apoi iar a ne întoarce în ea - asta încă tot nu foloseşte la nimic. A plânge în Săptămâna Patimilor - şi a juca la Paşti; asta încă tot nu este mântuire.
Mântuirea nu înseamnă a ieşi din când în când din tabără, ci mântuirea înseamnă a ieşi statornic şi pentru totdeauna din tabăra lumii, din duhul acestei lumi.
Am fost la Ierusalim şi am văzut cu ochii. Locul unde a suferit Domnul, a fost afară din poarta cetăţii. Şi locul unde s-au retras apostolii - după răstignirea Domnului - a fost aşijderea afară din cetate. Şi Duhul Sfânt aşijderea S-a coborât într-o casă ce era afară din cetate.
Deci totul afară din tabără. Golgota, Duhul Sfânt, mântuirea, toate sunt afară din tabără. A aştepta mântuirea câtă vreme trăieşti în tabără - e o aşteptare zadarnică. Mântuirea vine numai după ce ai ieşit din tabăra lumii.
Doamne Isuse, Cel Răstignit pe Crucea Golgotei, pentru noi şi mântuirea noastră, dă-ne putere să ieşim la Tine părăsind cu totul şi pentru totdeauna tabăra lumii...
Slăvit să fie Domnul! De ani de zile strigăm şi noi pe poporul nostru, prin Oastea Domnului, să iese la Golgota, afară din tabără. Şi Domnul a binecuvântat strigarea noastră. An de an a crescut ceata celor care au ieşit din lume şi s-au strâns în jurul Crucii lui Isus Cel Răstignit. An de an Golgota a smuls suflete din lume.
Slăvit să fie Domnul! Azi suntem o tabără întreagă cei care am ieşit din tabăra lumii. Şi am pus făgăduinţă la picioarele Crucii să petrecem până la sfârşit afară din tabără. Să petrecem până la sfârşit la picioarele Crucii, murind mereu faţă de lume şi faţă de păcat. Şi să luptăm până la sfârşit să-i aducem şi pe alţii la Golgota, scoţându-i din tabără. Căci plângând şi murind mereu faţă de lume, la picioarele Crucii, - asta este Învierea şi mântuirea noastră şi a neamului nostru.
I. B. nr. 17 din 21 aprilie 1935.
Şi cu aceasta, jertfa păşi cu hotărâre şi cu o cerească linişte, spre Golgota sa...
Slăvit să fie Domnul!
Meditaţii:
+
Dacă celui ce mijloceşte pentru tine la om, ţi-araţi mulţumire şi recunoştinţă,
cu cât mai mult se cuvine să fii recunoscător celui care mijloceşte pentru tine în faţa lui Dumnezeu!
Sf. Ioan Gură de Aur