Cap. 10 - Biserica cea vie şi cea care învie

Adevărat e lucrul acesta: Biserica este de origine divină şi de natură duhovnicească. Dacă Hristos este Noul Adam, Biserica cea nouă născută din coasta Lui este Noua Evă. El, Viaţa şi Capul ei, ea, rodul şi Trupul Lui duhovnicesc şi etern. Biserica s-a născut prin voinţa Tatălui, dar din Fiinţa Fiului, prin Lucrarea Sfântului Duh.

Şi după cum în Hristos Mirele Bisericii există două Firi, cea omenească şi cea duhovnicească, cea văzută şi cea nevăzută, tot aşa este şi cu Biserica, Mireasa Lui (Efes. 5, 23-25).

Biserica este acum în lume ca o sculptură încă în lucru. Duhul Sfânt, Slăvitul Maestru ceresc, încă lucrează la această operă, făcând din pietre, fii ai lui Avraam - după profeţia Mântuitorului (Matei 3, 9).

Paravane de forme şi instituţii omeneşti învăluie pe dinafară această Lucrare tainică ce se desfăşoară prin puterea lui Dumnezeu nevăzut, înăuntrul tuturor acestora. Dar va veni o zi când opera aceasta va fi terminată. În ziua aceea toate acoperitorile care o ascund şi o apără acum de privirile lumii, vor fi înlăturate. Abia atunci această divină operă la care Dumnezeu lucrează acum - va putea fi văzută în toată frumuseţea ei.

Biserica Domnului este acum în lume şi ca o clădire încă în lucru. Pe dinafară nu se văd decât schele şi moloz. Marele Meşter şi Ziditor al ei care este Dumnezeu, lucrează încă acum înăuntrul acestor schelării cu o mare putere, cu o mare dragoste şi cu o mare grabă pentru desăvârşirea Oastei Lui. Până la întregirea numărului celor aleşi şi finisarea acestei construcţii Slăvite, în care Toată Sfânta Treime este interesată. Şi toate puterile cereşti sunt angajate (Matei 16, 18; Efes. 2, 20-22; 1 Petru 2, 5).

Dar va veni o clipă când toată această Slăvită construcţie va fi terminată. Când se va auzi încă odată acel strigăt: S-a sfârşit - ca o uşurare şi ca o sentinţă!

În clipa aceea, tot ce-o acopere acum, tot ce o împovărează şi o urâţeşte, va fi înlăturat pe totdeauna, prin lucrarea curăţitoare a focului (1 Cor. 3, 10-15).

Focul din Ziua Domnului va arde tot ce este în ea acum la vedere, dinafară întunecat, uşuratic şi stricător. Tot ce este lemn, fân şi trestie. Dar va lămuri, dându-i o veşnică strălucire, la tot ce este acum ascuns înăuntru, preţios, curat şi durabil. Tot ce este aur, argint şi mărgăritare...

În lucrarea tainică de alegere, de cioplire, de finisare a acestor pietre vii din care Dumnezeu Duhul Sfânt zideşte acum Casa lui Dumnezeu care este Biserica, - El are nevoie

de împreună-lucrători.

Aceşti împreună-lucrători cu Dumnezeu, sunt oamenii binecuvântaţi pe care El i-a ales, prin care lucrează şi de care Se foloseşte ca de nişte vase sfinte, ca de nişte unelte duhovniceşti pentru această mare şi cerească operă, care a început în Ziua Rusaliilor, la Pogorârea Duhului Sfânt.

Primii şi cei mai minunaţi împreună-lucrători ai lui Dumnezeu în Biserica lui Dumnezeu care este Stâlpul şi Temelia Adevărului (1 Tim. 3, 15) - au fost apostolii. Ei au fost chemaţi şi pregătiţi de Domnul şi Mântuitorul Isus Hristos, dar umpluţi de putere şi trimişi de Duhul Sfânt (Marcu 3, 14; Ioan 17, 18; Luca 10, 16; 1 Cor. 3, 9; 2 Cor. 6, 1)

Apoi, după sfinţii apostoli, au fost urmaşii lor. Apoi urmaşii acestora. Şi aşa până la sfârşitul vremii acestui har şi al acestei Lucrări, când Domnul Hristos iarăşi va să vie cu mărire. Să judece viii şi morţii. Şi să-Şi aşeze Împărăţia Sa, care nu va mai avea sfârşit.

Aceşti lucrători şi mărturisitori vrednici şi vii în Hristos (Efes. 2, 5).

Care trăiesc o viaţă nouă (Rom. 6, 4).

Având ca rod sfinţirea (Rom. 6, 22).

Umblând după lucrurile Duhului (Rom. 8, 6),

şi prin viaţa cărora este proslăvit Hristos (Filip. 1, 20).

- Aceştia zic, - împreună cu toţi acei care le urmează îndeaproape pilda vieţii lor de rod şi plinătate în Hristos, - alcătuiesc Biserica cea vie, Trupul cel viu şi duhovnicesc al lui Hristos (Rom. 12, 5). Templul lui Dumnezeu (1 Cor. 3, 16). Lăcaşul lui Dumnezeu prin Duhul (Efes. 2, 22). Casa cea nouă şi veşnică a lui Dumnezeu (Evrei 3, 6).

Oamenii care trăiesc după poftele firii pământeşti (Gal. 5, 14-21) şi care umblă după lucrurile lumeşti, ascultând de diavolul (Ioan 8, 44),

- sunt străini de Dumnezeu, sunt nişte copii ai mâniei şi nişte morţi în păcatele lor (Efes. 2, 1; Col. 2, 13).

Aceştia sunt molozul şi schelăriile, grămezile de material care pot părea că fac şi ei parte din Casa lui Dumnezeu - (unii din ei chiar sunt aleşi şi folosiţi în construcţia Casei - dar care dacă rămân tot în starea de moloz până la sfârşitul vieţii lor, fără a deveni nişte părtaşi la această credinţă vie cu apostolii (2 Petru 1, 1). Fără a se naşte din nou (Ioan 3, 3; Tit 3, 5; Iacov 1, 18; 1 Petru 1, 23). Şi fără a se face astfel părtaşi firii şi sfinţeniei lui Dumnezeu (Evrei 12, 10) - vor sfârşi prin a fi înlăturaţi.

Soarta acestora va fi soarta materialului nefolositor (1 Cor. 3, 15). Soarta neghinei smulse şi uscate (Matei 13, 41-42). Soarta celor găsiţi necredincioşi în lucrul încredinţat (Matei 24, 48-51).

Lucrarea Harului Dumnezeiesc, prin puterea Cuvântului şi Duhului Sfânt şi prin slujitorii Săi credincioşi este ca toţi cei care mai pot fi salvaţi din mijlocul acelora ce trăiesc în păcat,

să fie aduşi la părtăşie vie cu Hristos spre a fi transformaţi din nişte robi ai întunericului în nişte fii ai Luminii şi din nişte osândiţi de sub puterile lui Satana în nişte izbăviţi ai Crucii lui Hristos (Fap. Ap. 26, 18).

Dar sunt anumite perioade în Istoria Omenirii, şi sunt anumiţi oameni prin care această lucrare de înviere a celor morţi în păcate capătă o formă şi o putere deosebită.

Aceste vremuri de har deosebit sunt adevăratele primăveri duhovniceşti în care ploaia Cuvântului şi vântul Duhului nasc şi renasc lucrări şi suflete pline de putere şi de roadă cerească. Atunci Biserica cea vie capătă un avânt fericit şi o nouă generaţie reînvie aducând un nou suflu de viaţă sfântă sporit cu multe lucrări proaspete şi minunate pentru Dumnezeu. Prin aceasta lumea este zguduită şi cercetată puternic de grija şi chemarea mântuitoare a lui Dumnezeu.

O astfel de vreme şi cercetare deosebită din partea Harului Dumnezeiesc a fost după cum bine s-a văzut ivirea Oastei Domnului în poporul şi în Biserica cea vie a lui Hristos din ţara noastră. Şi un astfel de om a fost păr. Iosif Trifa, prin care Duhul lui Dumnezeu a lucrat cu atâta putere şi care a făcut pentru biserica noastră atât de mult, fără a repeta numele ei la fiecare cuvânt cum fac mulţi din cei care în afară de vorbărie goală, nu fac pentru ea nimic bun.

Îndată după începutul Oastei, conducerea oficială a bisericii din Sibiu - prin voia Duhului Sfânt - a văzut că în această Lucrare era ceva din ceea ce trebuia vremurilor şi stării bisericii şi poporului.

Mitropolitul Bălan era atunci un suflet tineresc animat de gânduri mari, iar Lucrarea pe care biserica o primea de-a gata, aducea desigur numai câştiguri fără nici o cheltuială.

Aducea în primul rând un mare aport în lupta contra catolicismului şi sectarismului.

Apoi aducea un puternic sprijin material prin participarea oamenilor mai activi la înzestrarea lăcaşurilor de cult şi a altor acţiuni iniţiate de oficialitatea bisericească.

Şi în sfârşit aducea o atmosferă nouă, de mai mult respect şi supunere faţă de autoritatea şi dogmele bisericii. Aceasta era marea parte pozitivă pe care o aducea Oastea Domnului în biserică, în nişte vremuri şi tendinţe de răceală, necredinţă, decădere şi rătăciri.

De aceste părţi ale Oastei îi plăcea foarte mult clerului şi tuturor celor care ţineau la credinţa noastră strămoşească şi se îngrijeau de starea ei.

Dar odată cu acestea mai aducea Oastea în biserică şi altceva nou. Acest altceva care părea o noutate erau cele două caracteristici de bază ale acestei Lucrări şi anume:

voluntariatul duhovnicesc şi misionarismul laic.

Ceea ce nu se întâmplase poate din vremea Sfântului Ioan Gură de Aur, se întâmpla acum: oameni fără nici o pregătire teologică deosebită şi fără nici o investitură oficială, începuseră să citească şi să interpreteze Biblia, pe linia sănătoasă a învăţăturii evanghelice a bisericii şi credinţei noastre. Aceşti vorbitori se sileau să-şi pună de acord ei înşişi în primul rând toată trăirea vieţii lor, cu Cuvântul Sfânt al lui Dumnezeu pe care Îl propovăduiau şi cu poruncile bisericeşti.

Ostaşii predicau în biserică şi în public! Începuseră să umple pauzele slujbelor oficiale bisericeşti cu cântări religioase neoficiale, produse de dragostea şi râvna lor fierbinte pentru Hristos şi credinţă. Începuseră să strice obiceiurile îmbibate cu alcoolism şi cu superstiţii de la parastase, hramuri, nunţi, înmormântări, etc., care deveniseră un fel de tradiţii - şi să înlocuiască totul cu duhul Evangheliei, fără alcool, fără jocuri, fără o mulţime de alte rămăşiţe păgâneşti, idoleşti şi drăceşti, care întinau şi otrăveau toată partea frumoasă din aceste practici creştineşti.

Această noutate profund evanghelică şi creştină începu să neliniştească pe partea cea mai lumească din biserică. La început se iviră nedumeriri, apoi bănuieli şi presupuneri, apoi vrăjmăşii. Se iscă astfel curând tabăra cealaltă şi începură atacurile.

Vrăjmaşii Oastei nu vedeau nimic bun şi nu-i interesa nimic din ceea ce făcea Oastea pentru Biserică. Vedeau numai răul pe care îl făcea în stricarea obiceiurilor, a acestor tradiţii româneşti şi creştineşti. Nu le păsa de noile cerinţe ale vremilor noi şi schimbate. Nu-i interesa decăderea, necredinţa şi rătăcirile care adânceau răul şi aduceau ruina. Îi interesa numai conservatorismul lor anchilozat în formalităţi fără viaţă şi în afacerism fără conştiinţă. Se complăceau într-o viaţă lumească cu cântări lumeşti, cu o amestecătură de idolesc şi creştinesc fără a mai avea nici o altă preocupare decât a duce un trai cât mai comod şi cât mai fără probleme. Ori, Oastea, venea dintr-odată cu o mulţime de probleme din care cea mai neplăcută şi mai grea era tocmai schimbarea acestui fel de a gândi şi de a trăi.

De aceea tot ce aducea Oastea îi alarma. Îi alarma acest nou fel de petreceri, aceste noi cântări şi poezii, acest nou fel de predici şi de predicatori, acest nou fel de literatură şi de adunări.

Ce nevoie are poporul de Biblie? - ziceau ei! De ce nu erau bune obiceiurile vechi? Ce nevoie mai avem de alte cântări în afară de cele oficiale? Ce-i cu aceşti opincari care se apucă să explice Biblia, de unde au ei şcoala şi dreptul s-o facă? Cum să admit eu aşa ceva? Aceasta este o mare primejdie şi rătăcire. Oastea asta este o sectă camuflată în biserică, iar cel care a iniţiat-o şi o conduce, este un ambiţios şi un înfumurat. Trebuie combătut şi nimicit totul.

Astfel de glasuri înveninate de ură şi de interes începură să se ridice încă din primii ani din toate părţile împotriva Oastei.

Prin şedinţele oficiale, prin articolele din presă şi prin denunţuri la diferite autorităţi, vrăjmaşii Oastei foloseau tot felul de metode şi de mijloace spre a nimici lucrul Domnului. Calomnia, minciuna, invenţia şi presupunerea rău intenţionată erau folosite pe scară largă şi fără nici un discernământ împotriva Oastei şi a păr. Iosif.

Colecţiile foii «Lumina Satelor» şi apoi «Oastea Domnului» începând chiar din 1924, deci îndată după înfiinţarea ei, conţin aproape săptămânal tot felul de răspunsuri, de puneri la punct, de plângeri împotriva relei credinţe cu care luptau atacatorii Oastei.

Iată de pildă L. S. nr. 11 din 23 martie 1924 ce scrie păr. Iosif: ...Într-o gazetă din Cluj, un profesor universitar (dl. Bogdan Duică) se ridică cu batjocuri împotriva noastră. Cică noi stricăm pe oameni, cu învăţăturile despre diavolul. Aş putea dovedi d-lui profesor cu sute de locuri din Sfânta Scriptură învăţătura despre diavolul. Dar aş face un lucru zadarnic pentru că dl. profesor este unul din acei prea învăţaţi care nu mai cred nici în dracul nici în Dumnezeu. Dl. Duică spune pe faţă acest lucru. Doar a spus de la catedră vorbele: eu domnilor n-am cu Dumnezeu nici în clin nici în mânecă... Cu prilejul alegerii de episcop la Cluj, domnia sa - ales deputat sinodal - ne întreba că dacă mai credem noi în Sfânta Cuminecătură, în Jertfa Domnului?...

...Aşa ştie un profesor universitar aprecia munca ce o face această gazetă de a scoate pe oameni din cumplitele vicii (patimi, cum e şi alcoolul) care slăbesc şi storc vlaga trupească şi sufletească a poporului nostru! Oare asta-i chemarea unui profesor universitar să arunce cu batjocuri peste munca pozitivă a unui om ce munceşte şi se jertfeşte pentru un ideal creştinesc şi românesc? Frumos lucru de la un profesor universitar, foarte frumos!“

Redactor I. Trifa

În alte părţi se iau pe parcurs tot felul de iniţiative ostile, ajungându-se până la amenzi, confiscări de cărţi, arestări şi chiar bătăi şi judecăţi, cum au fost cele din judeţele Vaslui, Dorohoi, Cernăuţi, Cluj, Neamţ, etc., împotriva cărora scrie în multe numere de gazetă an de an părintele Iosif şi sprijinitorii lui. Nu ne-ar ajunge locul dacă am vrea să le transcriem aici. Aceste atacuri veneau atât din partea unor preoţi cât şi din a cârciumarilor, a oamenilor politici sau a unor prea zeloşi şi prea nepricepuţi împuterniciţi săteşti. N-au fost puţine cazurile când necazurile ostaşilor veneau din denunţurile unora din cei care îşi ziceau credincioşi şi care făceau acest rău din interes sectar.

Dar până la urmă, păr. Iosif va ajunge la cea mai înaltă încredinţare de la care nu se va mai coborî în arena luptelor cu aceşti răuvoitori pârâşi. Va încredinţa toată cauza apărării Oastei numai în Mâna şi grija Domnului Isus, Conducătorul şi Stăpânul Oastei Sale.

În nr. 6 din 7 februarie 1930 al foii Oastea Domnului el va publica sub titlul Aceasta nu mă priveşte pe mine, - următoarele:

...Am întâlnit pe un ostaş care îmi arătă o tăietură dintr-o gazetă unde se vorbea contra Oastei Domnului.

- Asta nu mă priveşte pe mine - i-am răspuns.

- Cum aşa? - a întrebat ostaşul mirându-se - că doar uite, aici este vorba de un atac contra Oastei Domnului.

- Tocmai pentru asta nu mă priveşte, - i-am răspuns eu - fiindcă este vorba despre un atac contra Oastei Domnului şi nu despre o oaste a lui Trifa. Atacul nu mă priveşte pe mine ci pe Proprietarul Oastei, căci doar de aceea se cheamă Oastea Domnului, să ştie toată lumea că Stăpânul şi Proprietarul acestei Oşti este Domnul. Aşadar dacă este vorba despre un atac contra Oastei Domnului, apoi asta Îl priveşte pe Proprietarul Oastei Domnului şi nu pe noi. Asta-i grija Lui, să Se apere cum va şti.

Noi ostaşii Domnului să învăţăm a încredinţa cât mai mult - a încredinţa cu totul - mişcarea noastră în grija Domnului, căci a Lui este. Pe noi n-ar trebui să ne tulbure nici un atac şi nici o critică. Noi n-ar trebui să răspundem la criticile şi atacurile ce ni se aduc. Asta-i grija Domnului. Noi ne apărăm numai ca să întărim pe cei slabi, pe cei ce se clatină în faţa atacurilor...

În toată această luptă însă n-au lipsit nici apărătorii.

Încă de la început, când se iviseră atacanţii, Domnul îngrijise să-i trimită omului Său şi sprijinitori. Îndată după atacul de la Cluj, L. S. publică în nr. 12 din 30 martie 1924 o scrisoare în care se spunea: ...noi nu ne apărăm pentru un astfel de atac ci dimpotrivă îl primim ca pe un semn bun. Când dracul se mişcă şi începe a-şi căuta apărători acesta este semnul cel bun că lucrul Domnului merge înainte şi dracul îşi vede primejduită domnia şi împărăţia lui... Lucrul Domnului şi lupta noastră va merge înainte cu tot mai multă izbândă.

Semnat: Ilarie Gavra ostaş din Vidra

Iar în L. S. nr. 18 din 11 mai 1924 publică: ...La redacţie avem sute de scrisori sosite de la cititorii noştri, ca atâtea mărturii despre cum lucrează Cuvântul lui Dumnezeu. Locul nu ne îngăduie să le publicăm pe toate. Din cele multe dăm mai jos una: ...nu vă îndoiţi, nu cedaţi nimic ci înainte, numai înainte... sute de mii de români vă stau la spate şi în curând vor fi milioane de români alături de dv. în slujba lui Dumnezeu... Închipuiţi-vă că sunteţi în faţa unei redute puternice apărate de nişte duşmani aprigi şi în curând veţi ajunge în vârful ei cu steagul lui Hristos în mână...

Părinte Iosif nu te teme, deschide-ţi gura sfântă şi condeiul smerit şi strigă să se audă în toată România...

Un cititor alături cu toată inima

În apărarea Oastei Domnului se ridică glasuri şi prin unele ziare şi reviste din ţară cum este Gazeta Episcopiei Ruşilor, Propăşirea de la Ploieşti, Cultura Poporului, - ziarele: Cuvântul, Credinţa - şi altele.

Dacă este adevărat că Oastea Domnului avea cei mai mari împotrivitori din rândurile preoţimii, apoi tot atât de adevărat este şi că ea tot din rândurile preoţimii şi-a avut şi pe apărătorii cei mai viteji. Şi răspânditorii cei mai zeloşi.

Este nespus de mângâietor să citeşti prin colecţiile foilor încă din primii ani mişcătoarele scrisori de adeziune şi de încurajare pe care păr. Iosif le primea nu numai din ţară ci şi din străinătate de la mulţi preoţi minunaţi însufleţiţi de o mare credinţă şi dragoste faţă de Cauza lui Hristos pe care o vedeau atât de strălucit slujită de păr. Iosif şi Lucrarea Oastei. Toţi aceşti preoţi priveau ceea ce se făcea prin acest om minunat - o revelaţie cerească, un dar de la Dumnezeu, o dovadă deosebită dată de Harul ceresc bisericii şi poporului nostru, iar ei i se alăturau cu tot devotamentul şi puterea inimii lor. Aceştia împreună cu credincioşii născuţi din nou, alcătuiau Biserica vie.

Dacă Oastea Domnului s-a răspândit cu atâta putere şi repeziciune peste tot, a fost şi pentru că Dumnezeu a avut în rândurile preoţimii noastre un mare număr de slujitori adevăraţi şi vrednici. Aceşti adevăraţi păstori cu o conştiinţă atât de înaltă a datoriei şi a răspunderii lor faţă de voia lui Dumnezeu şi de mântuirea sufletelor, au adus un uriaş sprijin răspândirii Oastei în popor.

Prin natura ocupaţiei lor şi prin prestigiul de care se bucurau aceşti preoţi vrednici în popor, ei şi-au aprins mai întâi în ei înşişi, apoi au aprins şi în alţii, râvna pentru o viaţă trăită deplin după Cuvântul lui Hristos Mântuitorul.

Ei au început să formeze astfel în parohiile lor grupuri de ostaşi îndrumându-i şi înflăcărându-i pentru o viaţă sfinţită şi o trăire vie în slujba lui Hristos şi a Bisericii Sale celei vii.

Trebuie să rămână şi pentru noi neuitate numele şi faptele multora din aceşti străluciţi şi vrednici preoţi ai lui Dumnezeu, care au înţeles că Oastea este un miracol ceresc şi o primăvară a Harului. Cu riscul multor osteneli - şi chiar neplăceri, ei s-au alăturat păr. Iosif căutând cu toată puterea şi autoritatea să ajute şi să apere lupta lui Hristos începută prin el.

Adeziunile totale ale păr. prot. E. Pop şi Paşcu Bolcaş de la Beiuş, a pr. Cornel Magier de la Cermei-Arad, a pr. Lupşa şi Joja de la Oradea, Chirics de la Iaşi, N. Rădulescu din Oporelul-Olt, apoi a unor străluciţi oameni de condei cum au fost arhimandritul Scriban, păr. Vasile Ouatu, Toma Chiricuţă din Bucureşti, păr. Vladimir Popovici şi Damian Melcoci din Basarabia şi alţii din toată ţara şi chiar din străinătate - sunt nişte mărturii şi nişte dovezi puternice despre frumuseţea acelei Bisericii vii care lupta pentru Domnul.

Prin aceştia şi prin alţii zeci şi sute ca ei învia o nouă şi minunată generaţie credincioasă din pătura cea mai largă şi în felul cel mai potrivit al firii şi al credinţei poporului nostru.

Acest răsad nou şi sfânt plin de frumuseţe şi prospeţime duhovnicească aducea aerul nou şi curăţitor al Evangheliei, în toată viaţa amorţită în care se găsea Biserica oficială şi în cea decăzută în care se găsea viaţa poporului.

Între toţi apărătorii Oastei din acei ani grei cel mai bun şi hotărât era unul care se bucura de un nume vestit între scriitorii bisericeşti. Acesta era arhimandritul Iuliu Scriban din Bucureşti. Acest suflet nobil şi cult, înzestrat cu o clarviziune superioară s-a alăturat cu toată inima idealurilor Oastei şi s-a ridicat viteaz şi hotărât în apărarea ei şi a păr. Iosif atât cu autoritatea cuvântului său inspirat cât şi cu a condeiului său tăios şi temut.

Într-o conferinţă ţinută la Cluj în martie 1927 el a arătat pe larg rostul cel mare al Oastei în vremea şi în starea în care ne găsim... Pentru combaterea viciilor ce bântuie în popor - spunea el printre altele - trebuie să purcedem pe calea arătată de Oastea Domnului... îndreptarea omului trebuie să plece dinăuntru spre în afară... Oastea Domnului este azi o armată întreagă având numeroşi membri în toate părţile ei. E un început foarte promiţător... care dovedeşte că în poporul nostru zac ascunse mari comori sufleteşti care trebuiesc dezgropate.

La aceasta păr. Iosif adaugă: Un viu interes s-a trezit în lumea cărturarilor faţă de mişcarea noastră. Abia acum a aflat şi lumea (bisericească, n.n.) despre Oastea Domnului. Toţi se întreabă şi toţi aşteaptă să vadă ce va fi cu începutul ce l-am făcut... Să ne strângem rândurile, să nu slăbim cu râvna şi lupta, pentru ca să putem arăta că începutul nostru a fost de la Domnul de Sus şi El ne va duce la izbândă şi la biruinţă deplină.

L. S. nr. 11 din 13 martie 1927

În toată această situaţie care se crease prin înmulţirea atacurilor mai ales din Biserică împotriva Oastei şi a păr. Iosif, în afară de glasurile izolate ale apărătorilor se cerea desigur şi se aştepta o intervenţie a autorităţii Bisericeşti competente, care să liniştească spiritele şi să aducă o clarificare a poziţiei Oastei faţă de Biserică. Trebuia să se arate hotărât în ce măsură activitatea preotului I. Trifa este îndrumată de Biserică şi însuşită de ea. Toate acestea ţinteau spre mitropolitul Bălan, sub autoritatea căruia se făcea foaia Lumina Satelor.

Acest moment a sosit de Sărbătorile Paştelui 1927 sub forma unei scrisori de binecuvântare trimisă de mitropolitul Bălan redactorului foii L. S. Iată textul întreg al acestei scrisori, publicat în L. S. nr. 17 din 24 aprilie 1927:

O arhierească binecuvântare

Din partea I. Preasfinţiei sale mitropolitului Nicolae am primit de Ziua Învierii Domnului arhiereasca binecuvântare de mai jos pe care o împărtăşim cu bucurie cititorilor noştri ca pe un preascump dar de Paşti.

Iubite părinte Trifa! Cu mare bucurie am urmărit străduinţele ce le-ai depus în lucrarea de luminare a poporului nostru şi întru întărirea credinţei strămoşeşti, în decursul celor cinci ani împliniţi de când am înfiinţat Lumina Satelor. Munca cucerniciei tale, a preotului luminat, a fost încălzită de dragostea către cele sfinte şi de râvna pentru mântuirea sufletelor. Cuvintele ce le-ai scos din prisosul inimii şi aşternându-le pe hârtie le-ai trimis săptămână de săptămână prin casele cinstiţilor noştri creştini, a fost sămânţa care a căzut pe pământ bun şi crescând a făcut rod însutit. Cu multă mulţumire citeam numele celor ce intrau în Oastea Domnului, lepădându-se de beţie, de sudalme şi de tot felul de păcate şi obiceiuri rele şi ucigătoare de suflet. Parcă vedeam cu ochii cum sporeşte dragostea, credinţa, pacea, buna înţelegere şi toată viaţa cea creştinească, prin familiile şi prin satele unde găsea intrare Lumina Satelor şi cărţile ce le-ai scos în legătură cu ea.

Prin munca şi ostenelile cucerniciei tale ai dat nu numai o pildă bună, dar ai produs dovada grăitoare că dragostea şi râvna preotului, luminate de binecuvântarea Domnului, pot săvârşi lucruri mari şi astăzi. Să ia aminte cei îndoielnici şi zăbavnici la lucru. Deodată cu părinteştile noastre mulţumiri pe care cu dragă inimă ţi le aducem îţi punem la dispoziţie din partea Bisericii de astă dată suma de 10.000 de lei, pentru scopurile de propagandă creştinească ce o faci prin Lumina Satelor şi prin cărţile ce le-ai publicat.

De Praznicul cel luminat al Învierii Domnului împărtăşim arhiereasca noastră binecuvântare cucerniciei tale şi împreună lucrătorilor ce ai, bunilor creştini din Oastea Domnului şi tuturor cititorilor scumpei noastre gazete Lumina Satelor zicându-le: Hristos a Înviat.

Nicolae Mitropolitul Ardealului

Alături de această scrisoare gazeta anunţa: După cinci ani, Lumina Satelor a strâns zece mii de abonaţi.

Dar Cuvântul de binecuvântare dat de mitropolitul Bălan abia după cinci ani şi cu toată bunăvoinţa reţinută pe care o arăta prin tonul lui împăciuitor, n-a avut totuşi darul de a face să tacă pe toţi cei răuvoitori şi potrivnici, nici de a risipi bănuielile vrăjmaşilor.

Lucrarea Oastei ducând cu tot mai multă putere solia înnoitoare peste tot, Lumina lui Hristos înainta biruitoare în cercuri tot mai largi, iar păsările întunericului, speriate de această lumină din culcuşurile lor comode, se năpusteau cu toată ura s-o stingă.

Părintele Iosif care lupta singur pe frontul scrisului misionar avea nevoie de o nebănuită putere de voinţă şi muncă spre a putea face faţă tuturor greutăţilor şi împotrivirii.

Chiar şi aici, între preoţimea Sibiului, invidia şi gelozia îi creau o atmosferă din cele mai reci şi ostile. Şoaptele şi bănuielile acestor invidii se furişaseră până sus la urechile mitropolitului Bălan.

Mitropolitul încă privea cu o oarecare bunăvoinţă la jertfa şi munca păr. Iosif rezistând acestor atacuri şi insinuări la adresa celui bârfit. Dar se vedea bine că încet-încet, otrava strecurată de bârfitori începea a lucra asupra lui. Şi bunăvoinţa arătată faţă de păr. Iosif se arăta cu timpul tot mai rar şi tot mai rece.

Cele mai multe insinuări şoptite mitropolitului căutau să-i strecoare ideea că Oastea Domnului, până la urmă se va întoarce împotriva Bisericii făcându-se o sectă şi provocând o mare ruptură în Biserică. Că acesta ar fi, în realitate, scopul iniţiatorului Oastei care este un ambiţios şi un dornic de şefie. Că râvna lui nu izvorăşte nici din dragostea de Dumnezeu nici din ataşamentul lui de Biserică, ci din lăcomia de câştig bănesc. Şi din dorinţa de slavă lumească...

Amândouă aceste şoapte satanice erau susţinute cu tărie şi de către tot mai mulţi apropiaţi ai mitropolitului. Aceştia bineînţeles că, simţindu-se umbriţi de acest om dispreţuit de ei, căutau să-l înduplece pe mitropolitul Bălan să se lepede de el şi de toată înjghebarea lui dubioasă. Dacă acest Trifa ar fi îndepărtat de la Lumina Satelor - îşi ziceau ei - odată cu el ar fi împrăştiat tot focul acesta primejdios pe care îl aţâţă Oastea asta şi care se întinde atât de repede pretutindeni.

Inimile celor din scaunele înalte sunt mai mult sau mai puţin totdeauna înclinate spre bănuieli şi neîncredere faţă de colaboratorii lor. Linguşitorii şi invidioşii ştiu bine cum să strecoare veninul acesta în acele inimi care îi ascultă. Şi astfel cât de tare ar fi fost cineva la început, dacă nu respinge pe bârfitori, curând cade în mrejele vicleniilor lor.

Aşa lucrau bârfitorii păr. Iosif. În timp ce el lucra şi se jertfea frânt de greutatea istovitoare a muncii, măcinat de bolile trupului său slăbuţ şi slăbit, lipsit de îngrijire, de odihnă şi chiar de hrană corespunzătoare.

Nici bănuind el ce se urzeşte pe ascuns împotriva lui, era deplin încredinţat că chiar dacă cei din jurul mitropolitului nu-l puteau nici înţelege nici accepta, ierarhul lui îl cunoştea deplin şi nicidecum nu se poate îndoi de munca şi de jertfa lui, dăruite atât de total şi de evident Cauzei lui Dumnezeu, bisericii şi poporului.

La un congres antialcoolic ţinut la Bucureşti în iulie 1929 veşnicul şi convinsul apărător al Oastei Domnului constata următoarele: ...în ce priveşte izbânda asupra beţiei, păr. Iosif Trifa este cel dintâi bărbat care a putut izbândi ceva în ţara noastră. Trebuie să-l socotim apostolul acestei lupte şi cel mai de frunte organ în această luptă chiar dacă lumea nu vorbeşte de sfinţia sa...

Ceva mai târziu în foaia Cultura Poporului el spune: „Cu mare părere de bine vedem cum mişcarea cu Oastea Domnului sporeşte mereu şi cuprinde poporul... În timpul din urmă Oastea Domnului (din judeţul Prahova) a avut peste 30 de sfinţiri de steaguri care toate s-au făcut în cadrul unor măreţe serbări bisericeşti. Este şi lucrul acesta cel mai grăitor răspuns la ridicola bănuială că Oastea ar fi o sectă. Ostaşii Domnului sunt cei mai devotaţi fii ai Bisericii...”

- Iar la acestea, redactorul foii adaugă nota următoare: Da, ostaşii Domnului sunt cei mai devotaţi fii ai Bisericii... „Noi ostaşii Domnului - ne scriu chiar acum ostaşii din Cărăstău jud. Bihor - mergem regulat la sfânta biserică, iar pe lângă noi vin la biserică mai mult de jumătate din oamenii din comună”. Împreună cu păr. arhimandrit Scriban zicem şi noi: laudă se cuvine acelor preoţi care au ştiut - şi şi-au dat osteneala - să facă din mişcarea Oastei Domnului un preţios ajutor pentru întărirea bisericii şi combaterea sectarismului.

L. S. nr. 39 din 22 septembrie 1929

Acesta a fost felul de a gândi şi a lucra al păr. Iosif până la moartea sa.

Orice încercare de a-l prezenta altfel, este o minciună, o nedreptate, o crimă împotriva cinstei şi a jertfei acestui mucenic al Evangheliei şi al bisericii. - Şi o fărădelege contra adevărului.

În sprijinul afirmaţiilor de mai sus veneau din toate părţile mărturia faptelor. Iată spre pildă scrisoarea de mai jos:

Ce poate face o Oaste a Domnului. Ca un răspuns tuturor criticanţilor şi nedumeriţilor cu Oastea Domnului, dăm raportul de mai jos, aşa cum ni s-a trimis:

Iubite părinte Trifa. Pe Valea Cernei începuse, în ciuda noastră a preoţilor şi învăţătorilor o puternică propagandă sectară care ne răpea ici-colo câte o victimă. Contra propaganda noastră era asiduă, dar totuşi nu stăvilea pe deplin răul, căci exemplele vii ale faptelor numai cu numele creştineşti ale multora, din drept credincioşii noştri, săreau în sprijinul sectarilor. Simţeam că ne lipseşte ceva fără de care nu puteam învinge. Dumnezeu care în clipele grele ne-a trimis totdeauna scăpare, ne-a dăruit ideea încălzitoare şi salvatoare a Oastei Domnului.

Şi ca din pământ au răsărit vitejii lui Isus, iar faima sectarilor s-a topit ca întunericul la razele cele dintâi ale soarelui. În puterea Sfântului Duh credeam şi eu ca orice bun creştin, dar niciodată nu-i văzusem puterea şi strălucirea. A trebuit să vină ziua de 19 ianuarie 1930 ca să văd şi această minune când o companie de stegari ai Domnului au venit cântând în satul meu unde îi aşteptau la şcoală câteva sute de oameni din 5-6 sate.

Aici a avut loc manifestarea în toată măreţia ei a ideii sf. tale. Am văzut aici oameni simpli, fără şcoli înalte predicând minunat Cuvântul plin de adevăr al Sf. Evanghelii.

Mi se părea că văd în ei pe pescarii aleşi de Domnul acum vreo 19 secole. Eu cred că numai Duhul Sfânt grăia prin gura lor înţelepciunile care le-am auzit. Au cuvântat îndemnuri creştine pe rând ostaşii Ţirlea Nicolae - Ciuciş, Goghiţă Ioachim - Cerna, Zlătior Antim - Cerna şi un nou şi aprig luptător în Domnul, Ene Ioan - Bughea. Femeile ostaşe cu crucile pe piepturi au cântat coruri religioase împreună cu doamna învăţătoare Eliza Enescu. A încheiat vrednicul preot Adrian Botiş în cuvinte înălţătoare arătând însemnătatea Oastei Domnului.

Datorită sf. tale am trăit astăzi clipe mari. Să trăieşti alesul Domnului, părinte Trifa.

Gh. Enescu - Bughea, învăţător

com. Baia lui Crai - Topliţa jud. Hunedoara

L. S. nr. 6 din 9 februarie 1930

Astfel de scrisori de la preoţii şi învăţătorii care trăiau cu putere toate frământările şi bucuriile poporului, soseau zi de zi la redacţia foii din toate părţile ţării. Cu aşa mare putere se răspândea Cuvântul lui Dumnezeu.

Iată încă o astfel de scrisoare publicată în nr. 10 din 9 martie 1930:

Ce poate face un preot cu O. D. Despre ce lucruri mari poate face un preot cu O. D. dăm în continuare mult-grăitoarele înştiinţări ce ni le trimite părintele N. Rădulescu din com. Oporelul jud. Olt:

Iubite frate părinte. Slăvit să fie Domnul. Trăiesc acum parcă în altă parte a pământului, iar nu tot în satul unde mă aflu acum de atâţia ani ca preot. Viaţa păstoriţilor mei, a celor ce au ascultat chemarea Domnului este o inimă şi un suflet ca în Fap. Ap. 4, 32. Parcă văd cu ochii mei vremile primare ale creştinismului reînviate după atâta amar de vreme. Făceam şcoală duminicală (cu ostaşii) într-o casă particulară din sat unde era foarte puţin loc, acum însă văzând înflăcărarea cu care poporul asaltează adunările noastre ne-am mutat în Casa Domnului unde şi dorim a rămânea întru îndelungare de zile... În seara duminicii trecute... 31 de suflete au cerut din nou înscrierea în Oastea din care au dezertat la alte confesiuni nu atât din vina lor cât din neştiinţa mea, a celui pus aici să suflu din trâmbiţă (Ezechiel 33, 4), atunci când slujeam Stăpânului meu fără a-I face voia, căci nu le arătasem pe Tatăl (Ioan 14, 8). Acum, Oastea Domnului numără aici 88 de ostaşi deplin hotărâţi să lupte pentru biruinţa Evangheliei. De când a venit aici O. D. biruinţele se ţin lanţ. Alcoolul a început să dispară, întrucât eu, preotul, deşi până la 17 decembrie 1929 nu beam rachiu, - totuşi gustam câte puţin la mesele ce enoriaşii mei le făceau pentru praznice la hramurile bisericilor sau pentru răposaţi în casele lor, pentru a le fi pe voie, dar călcam voia Stăpânului meu. Acum mulţumiri fie aduse Domnului nostru Isus Hristos (Rom. 7, 25) - de când am zis că nu-mi mai trebuie alcool, a încetat de a mai fi pus pe mese spre a fi binecuvântat. Şi câtă fericire este, fără el.

O altă biruinţă: copii şi tineri învăţând cântările Oastei au dorit să înveţe şi răspunsurile la Sf. Liturghie... am făcut începutul cântând la biserică pe două voci atât de frumos că poporul a început să vină la biserică în număr neobişnuit de mare... După Sf. Liturghie am repetat multe cântări ostăşeşti crescând entuziasmul şi dorinţa fiecăruia de a face parte din tovărăşia întru Domnul. Trăim exact timpul primar al creştinismului aşa cum ni-l descrie Sfânta Scriptură (Fap. Ap. 2, 37-47) prin înrolarea noastră în această binecuvântată mişcare. De încheiere mă plec în faţa Scumpului nostru Mântuitor... transmit tuturor fraţilor ostaşi urări de sănătate şi să ne rugăm cu toţii pentru a fi cunoscută tuturor Evanghelia Domnului.

Preot N. Rădulescu - Oporelul - Olt

După acestea şi după multe altele de felul acestora, au venit apoi după alţi ani şi precizările mitropolitului Bălan care, cerându-i-se în public să răspundă la nedumeririle exprimate cu privire la Oastea Domnului, a afirmat într-o discuţie a Sinodului eparhial ţinută la Sibiu - următoarele:

„...La congrese şi întruniri, am atras mereu atenţia preoţilor noi că poporul nostru nu mai e acela de acum 40 sau 50 de ani. Mai ales acum după război s-a trezit o mare sete şi însetoşare religioasă care nu mai poate fi îndestulată cu metodele pastorale de până acum, cu serviciile rituale şi cu molitvelnicul. Sectarismul este el însuşi o mărturie despre această sete religioasă. În mrejile sectarismului au fost prinşi tocmai cei mai buni credincioşi care însetau mai mult după Sfânta Scriptură şi n-aveau unde să-şi potolească setea lor cea sufletească. În faţa vremurilor schimbate ne trebuie o preoţime mai activă, ne trebuie un curent de regenerare religioasă sufletească. De aceea am purces la trezirea acestui curent religios. De la mine s-a pornit acest curent. Îmi trebuie un organ de publicitate şi un om. Cine era omul care să mă înţeleagă? Dumnezeu m-a oprit cu gândul asupra lui Iosif Trifa, modestul preot din Munţii Apuseni. L-am chemat. A venit. Dumnezeu l-a ajutat în munca sa cea rodnică. Mulţumesc lui Dumnezeu că am găsit pe păr. Trifa omul de nădejde care mi-a înţeles intenţiile şi pe care îl socotesc ca pe cel mai vajnic colaborator al meu şi cel mai aproape de sufletul meu. Îi mulţumesc din acest loc pentru activitatea lui misionară pe care o dezvoltă la Lumina Satelor şi în Oastea Domnului cu toată priceperea şi cu toată hărnicia. Mişcarea este bine iniţiată şi bine condusă. Mişcarea aceasta a fost anume înfiinţată pentru preîntâmpinarea sectelor. Oastea Domnului nu este puntea de trecere de la ortodocşi la sectari ci este puntea de trecere şi de întoarcere de la sectari la ortodocşi. Trăim vremuri schimbate care cer înnoirea metodelor de pastoraţie. Metodele de păstorire trebuiesc şi ele perfecţionate. Astăzi nu se mai ară pământul cu plugul de lemn al ţăranului de acum câteva zeci de ani ci cu plugul de fier perfecţionat. Tot aşa şi metodele noastre de păstorire trebuiesc perfecţionate. Precum agricultorul care ar întrebuinţa şi acum plugul de lemn ar fi slab agricultor şi ar avea o şi mai slabă recoltă, tot asemenea succes va avea şi preotul cel ce-şi reduce activitatea la metodele vechi. Preotul cel ce predică teoretic şi-şi mărgineşte activitatea de predicator la mustrări moralizatoare ca: să nu sudui, să nu furi, să faci ceea şi ceea şi să nu faci ceea şi ceea, - se află încă la plugul de lemn. Aceasta nu mai ajunge! Metodele de dinaintea mişcării sectare, nu mai ajung! Trebuie să împărtăşeşti poporul cu realităţile superioare ale vieţii spirituale, să-l aduci în legătură cu Hristos, cu viaţa în Hristos. Cei cu vechea metodă care propovăduiesc: să nu furi, să nu juri, să nu... se mărginesc la morala lui nu, la morala Codului Penal, în loc de a pătrunde în adâncimea moralei creştine. Mijlocul de îndreptare este această adâncire. Cerând oamenilor într-una ca cutare lucru să-l facă, cutare să nu-l facă, de la o vreme toată vestirea aceasta de reguli morale li se va părea deplasată şi, lucru firesc, nu le va sătura setea religioasă. E ca şi când ai sta în mijlocul unei grădini cu pomi sălbatici şi i-ai îndemna încontinuu să producă poame bune, nobile, în loc să-i altoieşti mai întâi aceşti pomi şi apoi ei de la sine vor face roade bune. Întocmai aşa trebuie să-l altoieşti şi pe omul cel vechi cu păcatele lui şi să-l faci o mlădiţă a lui Hristos, apoi de la sine va produce roadele vieţii celei după Hristos. Aceasta este metoda pe care o cere Evanghelia şi vremurile schimbate. Azi poporul citeşte ziare, broşuri, cărţi, el vrea să se adape la izvorul învăţăturii creştine, să citească Biblia pe care nu i-o putem refuza. Daţi poporului Sfânta Scriptură. Daţi-i apa cea vie! Azi ne trebuiesc propagatori ai tiparului cu cărţi. Numai cu molitvelnicul subsuoară nu mai merge.

Preoţimea nu înţelege Oastea Domnului. Se ţine departe de mişcarea aceasta. Oastea Domnului trebuie să intre în conştiinţa preoţimii. Atitudinea preotului e una: să fie în fruntea Oastei Domnului în parohia sa. Mişcarea aceasta nu este ceva de prisos preotului. Mişcarea sectară trebuie adusă în albia bisericii tot printr-o mişcare religioasă, printr-un curent de regenerare sufletească. Şi dacă în acest curent şi mişcare religioasă vor intra şi intelectuali, va fi pentru ei un titlu de onoare. Deci dacă părintele Trifa a dat lozinca, zic şi eu: captaţi mişcarea pornită tocmai pentru a preîntâmpina trecerea la sectari. Treziţi-vă şi înţelegeţi-o!

Ea este o sfântă misiune, captaţi-o în fiecare loc căci numai aşa se poate asigura viitorul bisericii...”

Iar redacţia adaugă următoarele:

Acestea sunt declaraţiile I.P.S. Sale pe care le trimitem iubiţilor noştri fraţi ostaşi ca pe o mare bucurie de sărbători. Strălucita apărare şi precizare ce ni s-a făcut ne va servi ca un îndemn să sporim şi mai mult în râvna noastră pentru întărirea bisericii şi a neamului nostru. Vestind această bucurie ne prezentăm sufleteşte în faţa prea bunului nostru ierarh şi păstor mulţumindu-i din tot sufletul nostru pentru înalta dragoste şi purtare de grijă pe care ne-a arătat-o...

L. S. nr. 23 din 8 iunie 1930

Este în aceste precizări nu numai o clarviziune realistă ci şi o înştiinţare profetică. Dacă preoţimea ar fi înţeles şi dacă însuşi mitropolitul Bălan ar fi rămas consecvent convingerilor exprimate în acest document, o cât de minunat s-ar fi desfăşurat tot viitorul Bisericii şi toată istoria neamului nostru pentru acţiunea binefăcătoare şi pe scară naţională a acestei Lucrări Dumnezeieşti.

Dar în loc ca lumina acestor încredinţări să pătrundă peste tot în lumea preoţimii noastre însuşindu-şi-o, umbrele celorlalţi au cuprins şi lumina celor treziţi la o nouă realitate.

Şi astfel peste toate florile primăverii începute în ţara şi în Biserica noastră avea, - peste numai 2-3 ani, - să vină dintr-odată îngheţul.

Pentru a arăta şi mai limpede că toată lupta părintelui Iosif a fost pentru Biserica cea vie, dăm mai jos încă un cuvânt al său.

Iată într-adevăr un cuvânt testamentar pe care l-a rostit păr. Iosif în mijlocul unei adunări sărbătoreşti întrunită cu ocazia venirii sale în mijlocul fraţilor din Bucureşti în ziua de 2 decembrie 1932. Venise la Bucureşti în vremea frământărilor cu găsirea unei forme de organizare pentru Oastea Domnului.

În casa fratelui Binescu şi în mijlocul unei mari mulţimi de fraţi printre care erau de faţă păr. arm. Scriban, preoţii Toma Chiricuţă, Vasile Ouatu, I. Andreescu, Gh. Secaş, Stupeanu şi Bobeş, în mijlocul unei mari adunări, părintele Iosif a făcut atunci nişte mişcătoare mărturisiri:

„Iubiţii mei, - a spus el la încheierea vorbirii sale - folosesc acest prilej ca să spun şi de aici din capitala ţării ceea ce am spus şi am scris de atâtea ori: Oastea Domnului este legată cu toate firele ei de sfânta Biserică. Ea s-a înfiripat în cadrul Bisericii şi lucrează în cadrul Bisericii. Noi luptăm pentru ceea ce se cheamă Biserica cea vie şi luptătoare. Să facem din fiecare membru al Bisericii un membru viu şi luptător.

Eu stau în faţa lui Dumnezeu cu conştiinţa curată că am făcut Bisericii mele cel mai mare bine ce i-l puteam face.

Sunt şi eu un umil slujitor al Bisericii în care Domnul m-a învrednicit să-L slujesc. Ce slujbă grea şi plină de o grozavă răspundere este aceasta. Şi eu mă bucur că sporeşte ceata fraţilor care ne jertfim în slujba aceasta. Eu mă bucur că se fac şi aici tabere. Căci ceata slujitorilor Domnului şi Bisericii Lui, nu este ceata leneşilor ci ceata lucrătorilor. Nu este ceata trântorilor ci ceata albinelor. Nu este ceata funcţionarilor ci ceata misionarilor. Ceata slujitorilor Bisericii nu este ceata fariseilor şi cărturarilor care păzesc litera, ascund cheia cunoştinţei şi omoară prorocii, ci este ceata apostolilor şi mucenicilor, este ceata celor care fac apostolie şi jertfă pentru Biserica lui Hristos. Iar dacă cei dintâi fac pe «apărătorii Bisericii» şi acuzatorii celorlalţi, - cu atât mai rău.

Mă bucur iubiţii mei de avântul pe care l-a luat Oastea Domnului la Bucureşti. Mă bucur şi mulţumesc pentru ajutorul ce ni l-a dat. În drumul nostru prin pustie spre Canaan, - aveam lipsă de ajutor - şi iată Domnul ni l-a trimis.

De încheiere iubiţii mei fraţi ce v-aş putea spune altceva decât ceea ce le-am spus de atâtea ori şi fraţilor de la Sibiu: N-am avut de gând să ştiu între voi altceva decât pe Isus Cel Răstignit (1 Cor. 2, 2). Aceasta este comoara noastră, aceasta este puterea noastră, aceasta este biruinţa noastră. Până Îl avem între noi şi în noi pe Isus Cel Răstignit, avem totul. Când L-am pierdut pe El, am pierdut totul.

Toate silinţele noastre să fie strânse mereu în acest punct: să-L avem pe Isus Cel Răstignit... să nu-L pierdem pe Isus Cel Răstignit. Să nu pierdem miezul ca să rămânem cu găocile. Să nu pierdem duhul ca să rămânem cu litera...”

O. D. nr. 51 din 18 decembrie 1932

Iată încă un cuvânt testamentar al părintelui Iosif cu privire la atitudinea O. D. faţă de Biserică. Acesta este şi acesta trebuie să rămână felul nostru de a crede şi de a învăţa în această privinţă. Orice alte păreri sunt potrivnice voii lui Dumnezeu descoperite Oastei şi solului Său.

Biserica Domnului Isus Hristos - este păstrătoarea tainelor rânduite pentru întărirea şi mântuirea noastră.

Despre sfânta Biserică cred că este de prisos să vorbesc mai pe larg. Eu însumi, cel ce scriu această carte, sunt un slujitor al Bisericii lui Hristos. Fiecare creştin ştie ce este Biserica, cu ce daruri şi chemări sfinte este înzestrată şi însărcinată. Biserica administrează cele şapte taine puse spre întărirea şi mântuirea sufletelor:

1 - Taina sfântului Botez

2 - Taina Mirului

3 - Taina sfintei Cuminecături

4 - Taina Mărturisirii

5 - Taina Preoţiei

6 - Taina Nunţii

7 - Taina Maslului.

Dar nu e destul că cineva cunoaşte Biserica ci trebuie să se şi întărească cu darurile pe care le administrează ea. Nu este destul ca în mijlocul fiecărui sat să stea o biserică, iar oamenii să meargă duminica la crâşmă...

Despre creştinii cei dintâi ne spun Scripturile că „petreceau în învăţătura apostolilor, în legătura frăţească, în frângerea pâinii, în rugăciuni... în toate zilele erau în biserică lăudând pe Dumnezeu... şi era una sufletul şi inima lor” (Fap. Ap. 2, 41-47 şi 4, 34). De aceea era atâta putere în viaţa lor.

Biserica este - şi trebuie să fie - o Biserică vie, o Biserică învăţătoare şi luptătoare contra răutăţilor şi păcatului.

Ţinem şi aici să spunem că Oastea Domnului nu se amestecă în lucrurile încredinţate numai preoţilor şi bisericii. Ea lucrează în cadrele aşa numitului apostolat laic. Noi dăm un mare ajutor preoţilor şi bisericii, iar în schimb preoţii vrednici şi înţelegători ne dau şi ei sprijinul lor. În fruntea celor intraţi în Oastea Domnului avem mulţi preoţi vrednici care în biserică - şi afară de biserică - înrolează şi instruiesc mereu sufletele pentru lupta cea mare a mântuirii sufleteşti.

Oastea Domnului a dat în special Bisericii şi preoţilor un mare ajutor în combaterea abaterilor de la Biserică, fiindcă a dat şi dă sufletelor flămânde păşune duhovnicească, oprindu-le astfel să plece pentru a o căuta în altă parte”.

Ce este O. D. edit. V din 1934, pag. 84-85

Toţi fraţii noştri care dintr-un motiv sau altul au ajuns să capete despre aceste lucruri alte încredinţări au datoria faţă de adevărul neschimbat pe care s-au legat să-l asculte, a-şi schimba acele feluri de încredinţări străine - şi să revină la acesta singurul bun, după cum ne-a învăţat acela pe care avem de la Domnul porunca să-l urmăm.

Iar lângă sicriul păr. Vasile Ouatu de la Bucureşti a repetat în faţa multor martori doar cu un an înainte de propria sa moarte într-un ceas din cele mai grele pentru el, aceste testamentare cuvinte ca un legământ al lui şi al nostru al tuturor fraţilor, împreună cu el:

„...Dragă Vasile, am venit aici fraţi de ai tăi din toată ţara să te petrecem la locul de odihnă. Tu pleci acum la Domnul şi Stăpânul Oastei noastre. Spune-I Domnului Isus dragă Vasile că noi luptăm înainte. Spune-I că noi suferim, dar luptăm înainte...

Dragă Vasile, spune-I Domnului Isus că ne-ai lăsat aici în Biserica Lui - şi aici vrem să rămânem. Ca odinioară tânărul Samuel noi ne-am trezit în Biserică - şi în Biserică vrem să rămânem, în Biserică vrem să luptăm, pentru Biserică vrem să ne jertfim, ca să avem Biserica Lui cea vie, cea luptătoare, cea biruitoare, cea curată şi fără pată (Efes. 5, 27).

Dragă Vasile, spune-I Domnului Isus că până în ceasul de acum flămânzim şi însetăm după Cuvântul Lui şi după dreptate. Până în ceasul de acum suntem ocărâţi dar binecuvântăm, suntem prigoniţi dar răbdăm, suntem vorbiţi de rău dar ne rugăm. Până în ceasul de acum am ajuns ca gunoiul lumii acesteia, ca lepădătura tuturor (1 Cor. 4, 11-13). Dar pe toate le biruim uitându-ne ţintă la El (Evrei 12, 1).

Dragă Vasile, spune-I Domnului că suntem încolţiţi în toate chipurile, dar nu la strâmtorare, în grea cumpănă suntem, dar nu deznădăjduiţi, prigoniţi dar nu părăsiţi, trântiţi jos dar nu omorâţi (2 Cor. 4, 8). Pentru că simţim mereu Mâna Lui şi dragostea Lui.

Dragă Vasile, spune-I Domnului Isus că nimenea şi nimic nu ne va mai putea despărţi de El şi dragostea Lui „nici necazul, nici strâmtorarea, nici prigoana, nici primejdia, nici sabia” (Rom. 8, 35). Vrăjiţi de dragostea aceasta vom lupta până la sfârşit pentru ca pe urmă să ne luăm şi noi cununa.

Dragă Vasile! Lupta cea bună te-ai luptat, Domnul să-ţi dea acum cununa vieţii.

O Doamne Isuse, învredniceşte-ne şi pe noi, pe toţi ostaşii Tăi să murim aşa cum a murit părintele Vasile, pe câmpul de luptă. Să ne afle chemarea Ta luptând, ca să trecem şi noi la Tine şi să trăim cu Tine în vecii vecilor. Amin...”

Dar şi după precizările şi mărturiile puternice ale mitropolitului Bălan, - şi poate tocmai pentru acestea, - ca şi după toate celelalte mărturisiri ale păr. Iosif care arătau limpede adevărul cu privire la Lucrarea Oastei şi rostul ei binecuvântat în Biserică, împotrivirile vrăjmaşilor înnoirilor evanghelice din Biserica noastră - nu numai că n-au încetat, dar focul lor s-a aţâţat şi mai puternic.

Ajunşi aici nu ne putem stăpâni să nu arătăm încă odată marea noastră durere pentru faptul că cei mai mari ai Bisericii şi ai poporului nostru n-au înţeles în timpul acela şi nici în cel următor că Dumnezeu Îşi arăta astfel în chip cu totul deosebit dragostea şi grija Lui mântuitoare faţă de noi.

După ce ne refăcuse ţara prin întregirea tuturor ţinuturilor româneşti despărţite atâtea veacuri de răutatea străinilor asupritori, aducând pe toţi fiii cei risipiţi ai acestui neam într-o ţară mare şi liberă, - acum Bunul Dumnezeu voia să-i refacă şi hotarele sufleteşti dezrobindu-ne sufletul din stăpânirile tirane ale viciilor şi ale păcatului, strângându-ne prin această Lucrare într-o unitate mântuitoare şi fericită la picioarele Crucii lui Hristos.

Lucrarea Oastei Domnului şi omul trimes de Dumnezeu cu ea, răsărise ca un miracol ceresc din tot ce aveau mai sănătos şi mai al lor Biserica noastră şi neamul nostru. Şi în momentul cel mai greu şi necesar al istoriei noastre.

Această Lucrare evanghelică putea fi a oricărei Biserici şi a oricărui popor. Dar a nimănui nu putea fi atât de potrivit ca a noastră. Şi ca acum.

Hristos venea atât de vizibil şi de real la noi acum în acest timp al nostru ca atunci, cândva, la Ierusalim, când a fost timpul Ierusalimului.

Şi precum atunci, poporul Ierusalimului simţea şi presimţea cercetarea lui Dumnezeu prin prezenţa Mântuitorului Hristos în faţa lui şi se ataşa de El cu sutele şi cu miile, venind sub steagul Lui şi cerând Împărăţia Sa, - tot aşa şi acum poporul nostru.

Dar precum atunci mai marii poporului şi mai marii religiei n-au înţeles şi n-au primit mesajul lui Hristos, ci au făcut totul ca să-l zădărnicească, - tot aşa şi acum se repetă şi la noi acest cutremurător deznodământ.

Învăţămintele istoriei sunt cele mai greu de înţeles pentru oamenii care fac istoria. - Şi cele care se uită mai repede. De aceea şi neascultarea lor se răzbună cel mai amar.

Mitropolitul Bălan fiindcă era mare preot atunci, făcea - prin Duhul Domnului, nişte mărturisiri pline de adevăr, dar şi nişte profeţii. O, dacă măcar el şi-ar fi ales partea lor fericită. Prilejul acesta poate unic în Istoria noastră n-ar fi fost zădărnicit. Şi cred că şi pământeşte Istoria noastră ar fi luat un alt curs. Dumnezeu ne-ar fi ferit de pedepsele care au urmat prea curând această lepădare a noastră de Hristos.

Ce mare şi minunată ar fi astăzi Biserica noastră cea vie, dacă ar fi cunoscut vremea acelei Dumnezeieşti cercetări! (Luca 19, 44).

Slăvit să fie Domnul.