Cap. 10 - Biserica cea vie și cea care învie
Traian Dorz - Istoria unei Jertfe Vol. 1
Adevărat e lucrul acesta: Biserica este de origine divină și de natură duhovnicească. Dacă Hristos este Noul Adam, Biserica cea nouă născută din coasta Lui este Noua Evă. El, Viața și Capul ei, ea, rodul și Trupul Lui duhovnicesc și etern. Biserica s-a născut prin voința Tatălui, dar din Ființa Fiului, prin Lucrarea Sfântului Duh.
Și după cum în Hristos Mirele Bisericii există două Firi, cea omenească și cea duhovnicească, cea văzută și cea nevăzută, tot așa este și cu Biserica, Mireasa Lui (Efes. 5, 23-25).
Biserica este acum în lume ca o sculptură încă în lucru. Duhul Sfânt, Slăvitul Maestru ceresc, încă lucrează la această operă, făcând din pietre, fii ai lui Avraam - după profeția Mântuitorului (Matei 3, 9).
Paravane de forme și instituții omenești învăluie pe dinafară această Lucrare tainică ce se desfășoară prin puterea lui Dumnezeu nevăzut, înăuntrul tuturor acestora. Dar va veni o zi când opera aceasta va fi terminată. În ziua aceea toate acoperitorile care o ascund și o apără acum de privirile lumii, vor fi înlăturate. Abia atunci această divină operă la care Dumnezeu lucrează acum - va putea fi văzută în toată frumusețea ei.
Biserica Domnului este acum în lume și ca o clădire încă în lucru. Pe dinafară nu se văd decât schele și moloz. Marele Meșter și Ziditor al ei care este Dumnezeu, lucrează încă acum înăuntrul acestor schelării cu o mare putere, cu o mare dragoste și cu o mare grabă pentru desăvârșirea Oastei Lui. Până la întregirea numărului celor aleși și finisarea acestei construcții Slăvite, în care Toată Sfânta Treime este interesată. Și toate puterile cerești sunt angajate (Matei 16, 18; Efes. 2, 20-22; 1 Petru 2, 5).
Dar va veni o clipă când toată această Slăvită construcție va fi terminată. Când se va auzi încă odată acel strigăt: S-a sfârșit - ca o ușurare și ca o sentință!
În clipa aceea, tot ce-o acopere acum, tot ce o împovărează și o urâțește, va fi înlăturat pe totdeauna, prin lucrarea curățitoare a focului (1 Cor. 3, 10-15).
Focul din Ziua Domnului va arde tot ce este în ea acum la vedere, dinafară întunecat, ușuratic și stricător. Tot ce este lemn, fân și trestie. Dar va lămuri, dându-i o veșnică strălucire, la tot ce este acum ascuns înăuntru, prețios, curat și durabil. Tot ce este aur, argint și mărgăritare...
În lucrarea tainică de alegere, de cioplire, de finisare a acestor pietre vii din care Dumnezeu Duhul Sfânt zidește acum Casa lui Dumnezeu care este Biserica, - El are nevoie
de împreună-lucrători.
Acești împreună-lucrători cu Dumnezeu, sunt oamenii binecuvântați pe care El i-a ales, prin care lucrează și de care Se folosește ca de niște vase sfinte, ca de niște unelte duhovnicești pentru această mare și cerească operă, care a început în Ziua Rusaliilor, la Pogorârea Duhului Sfânt.
Primii și cei mai minunați împreună-lucrători ai lui Dumnezeu în Biserica lui Dumnezeu care este Stâlpul și Temelia Adevărului (1 Tim. 3, 15) - au fost apostolii. Ei au fost chemați și pregătiți de Domnul și Mântuitorul Isus Hristos, dar umpluți de putere și trimiși de Duhul Sfânt (Marcu 3, 14; Ioan 17, 18; Luca 10, 16; 1 Cor. 3, 9; 2 Cor. 6, 1)
Apoi, după sfinții apostoli, au fost urmașii lor. Apoi urmașii acestora. Și așa până la sfârșitul vremii acestui har și al acestei Lucrări, când Domnul Hristos iarăși va să vie cu mărire. Să judece viii și morții. Și să-Și așeze Împărăția Sa, care nu va mai avea sfârșit.
- Aceștia zic, - împreună cu toți acei care le urmează îndeaproape pilda vieții lor de rod și plinătate în Hristos, - alcătuiesc Biserica cea vie, Trupul cel viu și duhovnicesc al lui Hristos (Rom. 12, 5). Templul lui Dumnezeu (1 Cor. 3, 16). Lăcașul lui Dumnezeu prin Duhul (Efes. 2, 22). Casa cea nouă și veșnică a lui Dumnezeu (Evrei 3, 6).
Oamenii care trăiesc după poftele firii pământești (Gal. 5, 14-21) și care umblă după lucrurile lumești, ascultând de diavolul (Ioan 8, 44),
- sunt străini de Dumnezeu, sunt niște copii ai mâniei și niște morți în păcatele lor (Efes. 2, 1; Col. 2, 13).
Aceștia sunt molozul și schelăriile, grămezile de material care pot părea că fac și ei parte din Casa lui Dumnezeu - (unii din ei chiar sunt aleși și folosiți în construcția Casei - dar care dacă rămân tot în starea de moloz până la sfârșitul vieții lor, fără a deveni niște părtași la această credință vie cu apostolii (2 Petru 1, 1). Fără a se naște din nou (Ioan 3, 3; Tit 3, 5; Iacov 1, 18; 1 Petru 1, 23). Și fără a se face astfel părtași firii și sfințeniei lui Dumnezeu (Evrei 12, 10) - vor sfârși prin a fi înlăturați.
Soarta acestora va fi soarta materialului nefolositor (1 Cor. 3, 15). Soarta neghinei smulse și uscate (Matei 13, 41-42). Soarta celor găsiți necredincioși în lucrul încredințat (Matei 24, 48-51).
Lucrarea Harului Dumnezeiesc, prin puterea Cuvântului și Duhului Sfânt și prin slujitorii Săi credincioși este ca toți cei care mai pot fi salvați din mijlocul acelora ce trăiesc în păcat,
să fie aduși la părtășie vie cu Hristos spre a fi transformați din niște robi ai întunericului în niște fii ai Luminii și din niște osândiți de sub puterile lui Satana în niște izbăviți ai Crucii lui Hristos (Fap. Ap. 26, 18).
Dar sunt anumite perioade în Istoria Omenirii, și sunt anumiți oameni prin care această lucrare de înviere a celor morți în păcate capătă o formă și o putere deosebită.
Aceste vremuri de har deosebit sunt adevăratele primăveri duhovnicești în care ploaia Cuvântului și vântul Duhului nasc și renasc lucrări și suflete pline de putere și de roadă cerească. Atunci Biserica cea vie capătă un avânt fericit și o nouă generație reînvie aducând un nou suflu de viață sfântă sporit cu multe lucrări proaspete și minunate pentru Dumnezeu. Prin aceasta lumea este zguduită și cercetată puternic de grija și chemarea mântuitoare a lui Dumnezeu.
O astfel de vreme și cercetare deosebită din partea Harului Dumnezeiesc a fost după cum bine s-a văzut ivirea Oastei Domnului în poporul și în Biserica cea vie a lui Hristos din țara noastră. Și un astfel de om a fost păr. Iosif Trifa, prin care Duhul lui Dumnezeu a lucrat cu atâta putere și care a făcut pentru biserica noastră atât de mult, fără a repeta numele ei la fiecare cuvânt cum fac mulți din cei care în afară de vorbărie goală, nu fac pentru ea nimic bun.
Îndată după începutul Oastei, conducerea oficială a bisericii din Sibiu - prin voia Duhului Sfânt - a văzut că în această Lucrare era ceva din ceea ce trebuia vremurilor și stării bisericii și poporului.
Mitropolitul Bălan era atunci un suflet tineresc animat de gânduri mari, iar Lucrarea pe care biserica o primea de-a gata, aducea desigur numai câștiguri fără nici o cheltuială.
Aducea în primul rând un mare aport în lupta contra catolicismului și sectarismului.
Apoi aducea un puternic sprijin material prin participarea oamenilor mai activi la înzestrarea lăcașurilor de cult și a altor acțiuni inițiate de oficialitatea bisericească.
Și în sfârșit aducea o atmosferă nouă, de mai mult respect și supunere față de autoritatea și dogmele bisericii. Aceasta era marea parte pozitivă pe care o aducea Oastea Domnului în biserică, în niște vremuri și tendințe de răceală, necredință, decădere și rătăciri.
De aceste părți ale Oastei îi plăcea foarte mult clerului și tuturor celor care țineau la credința noastră strămoșească și se îngrijeau de starea ei.
Dar odată cu acestea mai aducea Oastea în biserică și altceva nou. Acest altceva care părea o noutate erau cele două caracteristici de bază ale acestei Lucrări și anume:
voluntariatul duhovnicesc și misionarismul laic.
Ceea ce nu se întâmplase poate din vremea Sfântului Ioan Gură de Aur, se întâmpla acum: oameni fără nici o pregătire teologică deosebită și fără nici o investitură oficială, începuseră să citească și să interpreteze Biblia, pe linia sănătoasă a învățăturii evanghelice a bisericii și credinței noastre. Acești vorbitori se sileau să-și pună de acord ei înșiși în primul rând toată trăirea vieții lor, cu Cuvântul Sfânt al lui Dumnezeu pe care Îl propovăduiau și cu poruncile bisericești.
Ostașii predicau în biserică și în public! Începuseră să umple pauzele slujbelor oficiale bisericești cu cântări religioase neoficiale, produse de dragostea și râvna lor fierbinte pentru Hristos și credință. Începuseră să strice obiceiurile îmbibate cu alcoolism și cu superstiții de la parastase, hramuri, nunți, înmormântări, etc., care deveniseră un fel de tradiții - și să înlocuiască totul cu duhul Evangheliei, fără alcool, fără jocuri, fără o mulțime de alte rămășițe păgânești, idolești și drăcești, care întinau și otrăveau toată partea frumoasă din aceste practici creștinești.
Această noutate profund evanghelică și creștină începu să neliniștească pe partea cea mai lumească din biserică. La început se iviră nedumeriri, apoi bănuieli și presupuneri, apoi vrăjmășii. Se iscă astfel curând tabăra cealaltă și începură atacurile.
Vrăjmașii Oastei nu vedeau nimic bun și nu-i interesa nimic din ceea ce făcea Oastea pentru Biserică. Vedeau numai răul pe care îl făcea în stricarea obiceiurilor, a acestor tradiții românești și creștinești. Nu le păsa de noile cerințe ale vremilor noi și schimbate. Nu-i interesa decăderea, necredința și rătăcirile care adânceau răul și aduceau ruina. Îi interesa numai conservatorismul lor anchilozat în formalități fără viață și în afacerism fără conștiință. Se complăceau într-o viață lumească cu cântări lumești, cu o amestecătură de idolesc și creștinesc fără a mai avea nici o altă preocupare decât a duce un trai cât mai comod și cât mai fără probleme. Ori, Oastea, venea dintr-odată cu o mulțime de probleme din care cea mai neplăcută și mai grea era tocmai schimbarea acestui fel de a gândi și de a trăi.
De aceea tot ce aducea Oastea îi alarma. Îi alarma acest nou fel de petreceri, aceste noi cântări și poezii, acest nou fel de predici și de predicatori, acest nou fel de literatură și de adunări.
Ce nevoie are poporul de Biblie? - ziceau ei! De ce nu erau bune obiceiurile vechi? Ce nevoie mai avem de alte cântări în afară de cele oficiale? Ce-i cu acești opincari care se apucă să explice Biblia, de unde au ei școala și dreptul s-o facă? Cum să admit eu așa ceva? Aceasta este o mare primejdie și rătăcire. Oastea asta este o sectă camuflată în biserică, iar cel care a inițiat-o și o conduce, este un ambițios și un înfumurat. Trebuie combătut și nimicit totul.
Astfel de glasuri înveninate de ură și de interes începură să se ridice încă din primii ani din toate părțile împotriva Oastei.
Prin ședințele oficiale, prin articolele din presă și prin denunțuri la diferite autorități, vrăjmașii Oastei foloseau tot felul de metode și de mijloace spre a nimici lucrul Domnului. Calomnia, minciuna, invenția și presupunerea rău intenționată erau folosite pe scară largă și fără nici un discernământ împotriva Oastei și a păr. Iosif.
Colecțiile foii «Lumina Satelor» și apoi «Oastea Domnului» începând chiar din 1924, deci îndată după înființarea ei, conțin aproape săptămânal tot felul de răspunsuri, de puneri la punct, de plângeri împotriva relei credințe cu care luptau atacatorii Oastei.
Iată de pildă L. S. nr. 11 din 23 martie 1924 ce scrie păr. Iosif: ...Într-o gazetă din Cluj, un profesor universitar (dl. Bogdan Duică) se ridică cu batjocuri împotriva noastră. Cică noi stricăm pe oameni, cu învățăturile despre diavolul. Aș putea dovedi d-lui profesor cu sute de locuri din Sfânta Scriptură învățătura despre diavolul. Dar aș face un lucru zadarnic pentru că dl. profesor este unul din acei prea învățați care nu mai cred nici în dracul nici în Dumnezeu. Dl. Duică spune pe față acest lucru. Doar a spus de la catedră vorbele: eu domnilor n-am cu Dumnezeu nici în clin nici în mânecă... Cu prilejul alegerii de episcop la Cluj, domnia sa - ales deputat sinodal - ne întreba că dacă mai credem noi în Sfânta Cuminecătură, în Jertfa Domnului?...
...Așa știe un profesor universitar aprecia munca ce o face această gazetă de a scoate pe oameni din cumplitele vicii (patimi, cum e și alcoolul) care slăbesc și storc vlaga trupească și sufletească a poporului nostru! Oare asta-i chemarea unui profesor universitar să arunce cu batjocuri peste munca pozitivă a unui om ce muncește și se jertfește pentru un ideal creștinesc și românesc? Frumos lucru de la un profesor universitar, foarte frumos!“
Redactor I. Trifa
În alte părți se iau pe parcurs tot felul de inițiative ostile, ajungându-se până la amenzi, confiscări de cărți, arestări și chiar bătăi și judecăți, cum au fost cele din județele Vaslui, Dorohoi, Cernăuți, Cluj, Neamț, etc., împotriva cărora scrie în multe numere de gazetă an de an părintele Iosif și sprijinitorii lui. Nu ne-ar ajunge locul dacă am vrea să le transcriem aici. Aceste atacuri veneau atât din partea unor preoți cât și din a cârciumarilor, a oamenilor politici sau a unor prea zeloși și prea nepricepuți împuterniciți sătești. N-au fost puține cazurile când necazurile ostașilor veneau din denunțurile unora din cei care își ziceau credincioși și care făceau acest rău din interes sectar.
Dar până la urmă, păr. Iosif va ajunge la cea mai înaltă încredințare de la care nu se va mai coborî în arena luptelor cu acești răuvoitori pârâși. Va încredința toată cauza apărării Oastei numai în Mâna și grija Domnului Isus, Conducătorul și Stăpânul Oastei Sale.
În nr. 6 din 7 februarie 1930 al foii Oastea Domnului el va publica sub titlul Aceasta nu mă privește pe mine, - următoarele:
...Am întâlnit pe un ostaș care îmi arătă o tăietură dintr-o gazetă unde se vorbea contra Oastei Domnului.
- Asta nu mă privește pe mine - i-am răspuns.
- Cum așa? - a întrebat ostașul mirându-se - că doar uite, aici este vorba de un atac contra Oastei Domnului.
- Tocmai pentru asta nu mă privește, - i-am răspuns eu - fiindcă este vorba despre un atac contra Oastei Domnului și nu despre o oaste a lui Trifa. Atacul nu mă privește pe mine ci pe Proprietarul Oastei, căci doar de aceea se cheamă Oastea Domnului, să știe toată lumea că Stăpânul și Proprietarul acestei Oști este Domnul. Așadar dacă este vorba despre un atac contra Oastei Domnului, apoi asta Îl privește pe Proprietarul Oastei Domnului și nu pe noi. Asta-i grija Lui, să Se apere cum va ști.
Noi ostașii Domnului să învățăm a încredința cât mai mult - a încredința cu totul - mișcarea noastră în grija Domnului, căci a Lui este. Pe noi n-ar trebui să ne tulbure nici un atac și nici o critică. Noi n-ar trebui să răspundem la criticile și atacurile ce ni se aduc. Asta-i grija Domnului. Noi ne apărăm numai ca să întărim pe cei slabi, pe cei ce se clatină în fața atacurilor...
În toată această luptă însă n-au lipsit nici apărătorii.
Încă de la început, când se iviseră atacanții, Domnul îngrijise să-i trimită omului Său și sprijinitori. Îndată după atacul de la Cluj, L. S. publică în nr. 12 din 30 martie 1924 o scrisoare în care se spunea: ...noi nu ne apărăm pentru un astfel de atac ci dimpotrivă îl primim ca pe un semn bun. Când dracul se mișcă și începe a-și căuta apărători acesta este semnul cel bun că lucrul Domnului merge înainte și dracul își vede primejduită domnia și împărăția lui... Lucrul Domnului și lupta noastră va merge înainte cu tot mai multă izbândă.
Semnat: Ilarie Gavra ostaș din Vidra
Iar în L. S. nr. 18 din 11 mai 1924 publică: ...La redacție avem sute de scrisori sosite de la cititorii noștri, ca atâtea mărturii despre cum lucrează Cuvântul lui Dumnezeu. Locul nu ne îngăduie să le publicăm pe toate. Din cele multe dăm mai jos una: ...nu vă îndoiți, nu cedați nimic ci înainte, numai înainte... sute de mii de români vă stau la spate și în curând vor fi milioane de români alături de dv. în slujba lui Dumnezeu... Închipuiți-vă că sunteți în fața unei redute puternice apărate de niște dușmani aprigi și în curând veți ajunge în vârful ei cu steagul lui Hristos în mână...
Părinte Iosif nu te teme, deschide-ți gura sfântă și condeiul smerit și strigă să se audă în toată România...
Un cititor alături cu toată inima
În apărarea Oastei Domnului se ridică glasuri și prin unele ziare și reviste din țară cum este Gazeta Episcopiei Rușilor, Propășirea de la Ploiești, Cultura Poporului, - ziarele: Cuvântul, Credința - și altele.
Dacă este adevărat că Oastea Domnului avea cei mai mari împotrivitori din rândurile preoțimii, apoi tot atât de adevărat este și că ea tot din rândurile preoțimii și-a avut și pe apărătorii cei mai viteji. Și răspânditorii cei mai zeloși.
Este nespus de mângâietor să citești prin colecțiile foilor încă din primii ani mișcătoarele scrisori de adeziune și de încurajare pe care păr. Iosif le primea nu numai din țară ci și din străinătate de la mulți preoți minunați însuflețiți de o mare credință și dragoste față de Cauza lui Hristos pe care o vedeau atât de strălucit slujită de păr. Iosif și Lucrarea Oastei. Toți acești preoți priveau ceea ce se făcea prin acest om minunat - o revelație cerească, un dar de la Dumnezeu, o dovadă deosebită dată de Harul ceresc bisericii și poporului nostru, iar ei i se alăturau cu tot devotamentul și puterea inimii lor. Aceștia împreună cu credincioșii născuți din nou, alcătuiau Biserica vie.
Dacă Oastea Domnului s-a răspândit cu atâta putere și repeziciune peste tot, a fost și pentru că Dumnezeu a avut în rândurile preoțimii noastre un mare număr de slujitori adevărați și vrednici. Acești adevărați păstori cu o conștiință atât de înaltă a datoriei și a răspunderii lor față de voia lui Dumnezeu și de mântuirea sufletelor, au adus un uriaș sprijin răspândirii Oastei în popor.
Prin natura ocupației lor și prin prestigiul de care se bucurau acești preoți vrednici în popor, ei și-au aprins mai întâi în ei înșiși, apoi au aprins și în alții, râvna pentru o viață trăită deplin după Cuvântul lui Hristos Mântuitorul.
Ei au început să formeze astfel în parohiile lor grupuri de ostași îndrumându-i și înflăcărându-i pentru o viață sfințită și o trăire vie în slujba lui Hristos și a Bisericii Sale celei vii.
Trebuie să rămână și pentru noi neuitate numele și faptele multora din acești străluciți și vrednici preoți ai lui Dumnezeu, care au înțeles că Oastea este un miracol ceresc și o primăvară a Harului. Cu riscul multor osteneli - și chiar neplăceri, ei s-au alăturat păr. Iosif căutând cu toată puterea și autoritatea să ajute și să apere lupta lui Hristos începută prin el.
Adeziunile totale ale păr. prot. E. Pop și Pașcu Bolcaș de la Beiuș, a pr. Cornel Magier de la Cermei-Arad, a pr. Lupșa și Joja de la Oradea, Chirics de la Iași, N. Rădulescu din Oporelul-Olt, apoi a unor străluciți oameni de condei cum au fost arhimandritul Scriban, păr. Vasile Ouatu, Toma Chiricuță din București, păr. Vladimir Popovici și Damian Melcoci din Basarabia și alții din toată țara și chiar din străinătate - sunt niște mărturii și niște dovezi puternice despre frumusețea acelei Bisericii vii care lupta pentru Domnul.
Prin aceștia și prin alții zeci și sute ca ei învia o nouă și minunată generație credincioasă din pătura cea mai largă și în felul cel mai potrivit al firii și al credinței poporului nostru.
Acest răsad nou și sfânt plin de frumusețe și prospețime duhovnicească aducea aerul nou și curățitor al Evangheliei, în toată viața amorțită în care se găsea Biserica oficială și în cea decăzută în care se găsea viața poporului.
Între toți apărătorii Oastei din acei ani grei cel mai bun și hotărât era unul care se bucura de un nume vestit între scriitorii bisericești. Acesta era arhimandritul Iuliu Scriban din București. Acest suflet nobil și cult, înzestrat cu o clarviziune superioară s-a alăturat cu toată inima idealurilor Oastei și s-a ridicat viteaz și hotărât în apărarea ei și a păr. Iosif atât cu autoritatea cuvântului său inspirat cât și cu a condeiului său tăios și temut.
Într-o conferință ținută la Cluj în martie 1927 el a arătat pe larg rostul cel mare al Oastei în vremea și în starea în care ne găsim... Pentru combaterea viciilor ce bântuie în popor - spunea el printre altele - trebuie să purcedem pe calea arătată de Oastea Domnului... îndreptarea omului trebuie să plece dinăuntru spre în afară... Oastea Domnului este azi o armată întreagă având numeroși membri în toate părțile ei. E un început foarte promițător... care dovedește că în poporul nostru zac ascunse mari comori sufletești care trebuiesc dezgropate.
La aceasta păr. Iosif adaugă: Un viu interes s-a trezit în lumea cărturarilor față de mișcarea noastră. Abia acum a aflat și lumea (bisericească, n.n.) despre Oastea Domnului. Toți se întreabă și toți așteaptă să vadă ce va fi cu începutul ce l-am făcut... Să ne strângem rândurile, să nu slăbim cu râvna și lupta, pentru ca să putem arăta că începutul nostru a fost de la Domnul de Sus și El ne va duce la izbândă și la biruință deplină.
L. S. nr. 11 din 13 martie 1927
În toată această situație care se crease prin înmulțirea atacurilor mai ales din Biserică împotriva Oastei și a păr. Iosif, în afară de glasurile izolate ale apărătorilor se cerea desigur și se aștepta o intervenție a autorității Bisericești competente, care să liniștească spiritele și să aducă o clarificare a poziției Oastei față de Biserică. Trebuia să se arate hotărât în ce măsură activitatea preotului I. Trifa este îndrumată de Biserică și însușită de ea. Toate acestea ținteau spre mitropolitul Bălan, sub autoritatea căruia se făcea foaia Lumina Satelor.
Acest moment a sosit de Sărbătorile Paștelui 1927 sub forma unei scrisori de binecuvântare trimisă de mitropolitul Bălan redactorului foii L. S. Iată textul întreg al acestei scrisori, publicat în L. S. nr. 17 din 24 aprilie 1927:
O arhierească binecuvântare
Din partea I. Preasfinției sale mitropolitului Nicolae am primit de Ziua Învierii Domnului arhiereasca binecuvântare de mai jos pe care o împărtășim cu bucurie cititorilor noștri ca pe un preascump dar de Paști.
Iubite părinte Trifa! Cu mare bucurie am urmărit străduințele ce le-ai depus în lucrarea de luminare a poporului nostru și întru întărirea credinței strămoșești, în decursul celor cinci ani împliniți de când am înființat Lumina Satelor. Munca cucerniciei tale, a preotului luminat, a fost încălzită de dragostea către cele sfinte și de râvna pentru mântuirea sufletelor. Cuvintele ce le-ai scos din prisosul inimii și așternându-le pe hârtie le-ai trimis săptămână de săptămână prin casele cinstiților noștri creștini, a fost sămânța care a căzut pe pământ bun și crescând a făcut rod însutit. Cu multă mulțumire citeam numele celor ce intrau în Oastea Domnului, lepădându-se de beție, de sudalme și de tot felul de păcate și obiceiuri rele și ucigătoare de suflet. Parcă vedeam cu ochii cum sporește dragostea, credința, pacea, buna înțelegere și toată viața cea creștinească, prin familiile și prin satele unde găsea intrare Lumina Satelor și cărțile ce le-ai scos în legătură cu ea.
Prin munca și ostenelile cucerniciei tale ai dat nu numai o pildă bună, dar ai produs dovada grăitoare că dragostea și râvna preotului, luminate de binecuvântarea Domnului, pot săvârși lucruri mari și astăzi. Să ia aminte cei îndoielnici și zăbavnici la lucru. Deodată cu părinteștile noastre mulțumiri pe care cu dragă inimă ți le aducem îți punem la dispoziție din partea Bisericii de astă dată suma de 10.000 de lei, pentru scopurile de propagandă creștinească ce o faci prin Lumina Satelor și prin cărțile ce le-ai publicat.
De Praznicul cel luminat al Învierii Domnului împărtășim arhiereasca noastră binecuvântare cucerniciei tale și împreună lucrătorilor ce ai, bunilor creștini din Oastea Domnului și tuturor cititorilor scumpei noastre gazete Lumina Satelor zicându-le: Hristos a Înviat.
Nicolae Mitropolitul Ardealului
Alături de această scrisoare gazeta anunța: După cinci ani, Lumina Satelor a strâns zece mii de abonați.
Dar Cuvântul de binecuvântare dat de mitropolitul Bălan abia după cinci ani și cu toată bunăvoința reținută pe care o arăta prin tonul lui împăciuitor, n-a avut totuși darul de a face să tacă pe toți cei răuvoitori și potrivnici, nici de a risipi bănuielile vrăjmașilor.
Lucrarea Oastei ducând cu tot mai multă putere solia înnoitoare peste tot, Lumina lui Hristos înainta biruitoare în cercuri tot mai largi, iar păsările întunericului, speriate de această lumină din culcușurile lor comode, se năpusteau cu toată ura s-o stingă.
Părintele Iosif care lupta singur pe frontul scrisului misionar avea nevoie de o nebănuită putere de voință și muncă spre a putea face față tuturor greutăților și împotrivirii.
Chiar și aici, între preoțimea Sibiului, invidia și gelozia îi creau o atmosferă din cele mai reci și ostile. Șoaptele și bănuielile acestor invidii se furișaseră până sus la urechile mitropolitului Bălan.
Mitropolitul încă privea cu o oarecare bunăvoință la jertfa și munca păr. Iosif rezistând acestor atacuri și insinuări la adresa celui bârfit. Dar se vedea bine că încet-încet, otrava strecurată de bârfitori începea a lucra asupra lui. Și bunăvoința arătată față de păr. Iosif se arăta cu timpul tot mai rar și tot mai rece.
Cele mai multe insinuări șoptite mitropolitului căutau să-i strecoare ideea că Oastea Domnului, până la urmă se va întoarce împotriva Bisericii făcându-se o sectă și provocând o mare ruptură în Biserică. Că acesta ar fi, în realitate, scopul inițiatorului Oastei care este un ambițios și un dornic de șefie. Că râvna lui nu izvorăște nici din dragostea de Dumnezeu nici din atașamentul lui de Biserică, ci din lăcomia de câștig bănesc. Și din dorința de slavă lumească...
Amândouă aceste șoapte satanice erau susținute cu tărie și de către tot mai mulți apropiați ai mitropolitului. Aceștia bineînțeles că, simțindu-se umbriți de acest om disprețuit de ei, căutau să-l înduplece pe mitropolitul Bălan să se lepede de el și de toată înjghebarea lui dubioasă. Dacă acest Trifa ar fi îndepărtat de la Lumina Satelor - își ziceau ei - odată cu el ar fi împrăștiat tot focul acesta primejdios pe care îl ațâță Oastea asta și care se întinde atât de repede pretutindeni.
Inimile celor din scaunele înalte sunt mai mult sau mai puțin totdeauna înclinate spre bănuieli și neîncredere față de colaboratorii lor. Lingușitorii și invidioșii știu bine cum să strecoare veninul acesta în acele inimi care îi ascultă. Și astfel cât de tare ar fi fost cineva la început, dacă nu respinge pe bârfitori, curând cade în mrejele vicleniilor lor.
Așa lucrau bârfitorii păr. Iosif. În timp ce el lucra și se jertfea frânt de greutatea istovitoare a muncii, măcinat de bolile trupului său slăbuț și slăbit, lipsit de îngrijire, de odihnă și chiar de hrană corespunzătoare.
Nici bănuind el ce se urzește pe ascuns împotriva lui, era deplin încredințat că chiar dacă cei din jurul mitropolitului nu-l puteau nici înțelege nici accepta, ierarhul lui îl cunoștea deplin și nicidecum nu se poate îndoi de munca și de jertfa lui, dăruite atât de total și de evident Cauzei lui Dumnezeu, bisericii și poporului.
La un congres antialcoolic ținut la București în iulie 1929 veșnicul și convinsul apărător al Oastei Domnului constata următoarele: ...în ce privește izbânda asupra beției, păr. Iosif Trifa este cel dintâi bărbat care a putut izbândi ceva în țara noastră. Trebuie să-l socotim apostolul acestei lupte și cel mai de frunte organ în această luptă chiar dacă lumea nu vorbește de sfinția sa...
Ceva mai târziu în foaia Cultura Poporului el spune: „Cu mare părere de bine vedem cum mișcarea cu Oastea Domnului sporește mereu și cuprinde poporul... În timpul din urmă Oastea Domnului (din județul Prahova) a avut peste 30 de sfințiri de steaguri care toate s-au făcut în cadrul unor mărețe serbări bisericești. Este și lucrul acesta cel mai grăitor răspuns la ridicola bănuială că Oastea ar fi o sectă. Ostașii Domnului sunt cei mai devotați fii ai Bisericii...”
- Iar la acestea, redactorul foii adaugă nota următoare: Da, ostașii Domnului sunt cei mai devotați fii ai Bisericii... „Noi ostașii Domnului - ne scriu chiar acum ostașii din Cărăstău jud. Bihor - mergem regulat la sfânta biserică, iar pe lângă noi vin la biserică mai mult de jumătate din oamenii din comună”. Împreună cu păr. arhimandrit Scriban zicem și noi: laudă se cuvine acelor preoți care au știut - și și-au dat osteneala - să facă din mișcarea Oastei Domnului un prețios ajutor pentru întărirea bisericii și combaterea sectarismului.
L. S. nr. 39 din 22 septembrie 1929
Acesta a fost felul de a gândi și a lucra al păr. Iosif până la moartea sa.
Orice încercare de a-l prezenta altfel, este o minciună, o nedreptate, o crimă împotriva cinstei și a jertfei acestui mucenic al Evangheliei și al bisericii. - Și o fărădelege contra adevărului.
În sprijinul afirmațiilor de mai sus veneau din toate părțile mărturia faptelor. Iată spre pildă scrisoarea de mai jos:
Ce poate face o Oaste a Domnului. Ca un răspuns tuturor criticanților și nedumeriților cu Oastea Domnului, dăm raportul de mai jos, așa cum ni s-a trimis:
Iubite părinte Trifa. Pe Valea Cernei începuse, în ciuda noastră a preoților și învățătorilor o puternică propagandă sectară care ne răpea ici-colo câte o victimă. Contra propaganda noastră era asiduă, dar totuși nu stăvilea pe deplin răul, căci exemplele vii ale faptelor numai cu numele creștinești ale multora, din drept credincioșii noștri, săreau în sprijinul sectarilor. Simțeam că ne lipsește ceva fără de care nu puteam învinge. Dumnezeu care în clipele grele ne-a trimis totdeauna scăpare, ne-a dăruit ideea încălzitoare și salvatoare a Oastei Domnului.
Și ca din pământ au răsărit vitejii lui Isus, iar faima sectarilor s-a topit ca întunericul la razele cele dintâi ale soarelui. În puterea Sfântului Duh credeam și eu ca orice bun creștin, dar niciodată nu-i văzusem puterea și strălucirea. A trebuit să vină ziua de 19 ianuarie 1930 ca să văd și această minune când o companie de stegari ai Domnului au venit cântând în satul meu unde îi așteptau la școală câteva sute de oameni din 5-6 sate.
Aici a avut loc manifestarea în toată măreția ei a ideii sf. tale. Am văzut aici oameni simpli, fără școli înalte predicând minunat Cuvântul plin de adevăr al Sf. Evanghelii.
Mi se părea că văd în ei pe pescarii aleși de Domnul acum vreo 19 secole. Eu cred că numai Duhul Sfânt grăia prin gura lor înțelepciunile care le-am auzit. Au cuvântat îndemnuri creștine pe rând ostașii Țirlea Nicolae - Ciuciș, Goghiță Ioachim - Cerna, Zlătior Antim - Cerna și un nou și aprig luptător în Domnul, Ene Ioan - Bughea. Femeile ostașe cu crucile pe piepturi au cântat coruri religioase împreună cu doamna învățătoare Eliza Enescu. A încheiat vrednicul preot Adrian Botiș în cuvinte înălțătoare arătând însemnătatea Oastei Domnului.
Datorită sf. tale am trăit astăzi clipe mari. Să trăiești alesul Domnului, părinte Trifa.
Gh. Enescu - Bughea, învățător
com. Baia lui Crai - Toplița jud. Hunedoara
L. S. nr. 6 din 9 februarie 1930
Astfel de scrisori de la preoții și învățătorii care trăiau cu putere toate frământările și bucuriile poporului, soseau zi de zi la redacția foii din toate părțile țării. Cu așa mare putere se răspândea Cuvântul lui Dumnezeu.
Iată încă o astfel de scrisoare publicată în nr. 10 din 9 martie 1930:
Ce poate face un preot cu O. D. Despre ce lucruri mari poate face un preot cu O. D. dăm în continuare mult-grăitoarele înștiințări ce ni le trimite părintele N. Rădulescu din com. Oporelul jud. Olt:
Iubite frate părinte. Slăvit să fie Domnul. Trăiesc acum parcă în altă parte a pământului, iar nu tot în satul unde mă aflu acum de atâția ani ca preot. Viața păstoriților mei, a celor ce au ascultat chemarea Domnului este o inimă și un suflet ca în Fap. Ap. 4, 32. Parcă văd cu ochii mei vremile primare ale creștinismului reînviate după atâta amar de vreme. Făceam școală duminicală (cu ostașii) într-o casă particulară din sat unde era foarte puțin loc, acum însă văzând înflăcărarea cu care poporul asaltează adunările noastre ne-am mutat în Casa Domnului unde și dorim a rămânea întru îndelungare de zile... În seara duminicii trecute... 31 de suflete au cerut din nou înscrierea în Oastea din care au dezertat la alte confesiuni nu atât din vina lor cât din neștiința mea, a celui pus aici să suflu din trâmbiță (Ezechiel 33, 4), atunci când slujeam Stăpânului meu fără a-I face voia, căci nu le arătasem pe Tatăl (Ioan 14, 8). Acum, Oastea Domnului numără aici 88 de ostași deplin hotărâți să lupte pentru biruința Evangheliei. De când a venit aici O. D. biruințele se țin lanț. Alcoolul a început să dispară, întrucât eu, preotul, deși până la 17 decembrie 1929 nu beam rachiu, - totuși gustam câte puțin la mesele ce enoriașii mei le făceau pentru praznice la hramurile bisericilor sau pentru răposați în casele lor, pentru a le fi pe voie, dar călcam voia Stăpânului meu. Acum mulțumiri fie aduse Domnului nostru Isus Hristos (Rom. 7, 25) - de când am zis că nu-mi mai trebuie alcool, a încetat de a mai fi pus pe mese spre a fi binecuvântat. Și câtă fericire este, fără el.
O altă biruință: copii și tineri învățând cântările Oastei au dorit să învețe și răspunsurile la Sf. Liturghie... am făcut începutul cântând la biserică pe două voci atât de frumos că poporul a început să vină la biserică în număr neobișnuit de mare... După Sf. Liturghie am repetat multe cântări ostășești crescând entuziasmul și dorința fiecăruia de a face parte din tovărășia întru Domnul. Trăim exact timpul primar al creștinismului așa cum ni-l descrie Sfânta Scriptură (Fap. Ap. 2, 37-47) prin înrolarea noastră în această binecuvântată mișcare. De încheiere mă plec în fața Scumpului nostru Mântuitor... transmit tuturor fraților ostași urări de sănătate și să ne rugăm cu toții pentru a fi cunoscută tuturor Evanghelia Domnului.
Preot N. Rădulescu - Oporelul - Olt
După acestea și după multe altele de felul acestora, au venit apoi după alți ani și precizările mitropolitului Bălan care, cerându-i-se în public să răspundă la nedumeririle exprimate cu privire la Oastea Domnului, a afirmat într-o discuție a Sinodului eparhial ținută la Sibiu - următoarele:
„...La congrese și întruniri, am atras mereu atenția preoților noi că poporul nostru nu mai e acela de acum 40 sau 50 de ani. Mai ales acum după război s-a trezit o mare sete și însetoșare religioasă care nu mai poate fi îndestulată cu metodele pastorale de până acum, cu serviciile rituale și cu molitvelnicul. Sectarismul este el însuși o mărturie despre această sete religioasă. În mrejile sectarismului au fost prinși tocmai cei mai buni credincioși care însetau mai mult după Sfânta Scriptură și n-aveau unde să-și potolească setea lor cea sufletească. În fața vremurilor schimbate ne trebuie o preoțime mai activă, ne trebuie un curent de regenerare religioasă sufletească. De aceea am purces la trezirea acestui curent religios. De la mine s-a pornit acest curent. Îmi trebuie un organ de publicitate și un om. Cine era omul care să mă înțeleagă? Dumnezeu m-a oprit cu gândul asupra lui Iosif Trifa, modestul preot din Munții Apuseni. L-am chemat. A venit. Dumnezeu l-a ajutat în munca sa cea rodnică. Mulțumesc lui Dumnezeu că am găsit pe păr. Trifa omul de nădejde care mi-a înțeles intențiile și pe care îl socotesc ca pe cel mai vajnic colaborator al meu și cel mai aproape de sufletul meu. Îi mulțumesc din acest loc pentru activitatea lui misionară pe care o dezvoltă la Lumina Satelor și în Oastea Domnului cu toată priceperea și cu toată hărnicia. Mișcarea este bine inițiată și bine condusă. Mișcarea aceasta a fost anume înființată pentru preîntâmpinarea sectelor. Oastea Domnului nu este puntea de trecere de la ortodocși la sectari ci este puntea de trecere și de întoarcere de la sectari la ortodocși. Trăim vremuri schimbate care cer înnoirea metodelor de pastorație. Metodele de păstorire trebuiesc și ele perfecționate. Astăzi nu se mai ară pământul cu plugul de lemn al țăranului de acum câteva zeci de ani ci cu plugul de fier perfecționat. Tot așa și metodele noastre de păstorire trebuiesc perfecționate. Precum agricultorul care ar întrebuința și acum plugul de lemn ar fi slab agricultor și ar avea o și mai slabă recoltă, tot asemenea succes va avea și preotul cel ce-și reduce activitatea la metodele vechi. Preotul cel ce predică teoretic și-și mărginește activitatea de predicator la mustrări moralizatoare ca: să nu sudui, să nu furi, să faci ceea și ceea și să nu faci ceea și ceea, - se află încă la plugul de lemn. Aceasta nu mai ajunge! Metodele de dinaintea mișcării sectare, nu mai ajung! Trebuie să împărtășești poporul cu realitățile superioare ale vieții spirituale, să-l aduci în legătură cu Hristos, cu viața în Hristos. Cei cu vechea metodă care propovăduiesc: să nu furi, să nu juri, să nu... se mărginesc la morala lui nu, la morala Codului Penal, în loc de a pătrunde în adâncimea moralei creștine. Mijlocul de îndreptare este această adâncire. Cerând oamenilor într-una ca cutare lucru să-l facă, cutare să nu-l facă, de la o vreme toată vestirea aceasta de reguli morale li se va părea deplasată și, lucru firesc, nu le va sătura setea religioasă. E ca și când ai sta în mijlocul unei grădini cu pomi sălbatici și i-ai îndemna încontinuu să producă poame bune, nobile, în loc să-i altoiești mai întâi acești pomi și apoi ei de la sine vor face roade bune. Întocmai așa trebuie să-l altoiești și pe omul cel vechi cu păcatele lui și să-l faci o mlădiță a lui Hristos, apoi de la sine va produce roadele vieții celei după Hristos. Aceasta este metoda pe care o cere Evanghelia și vremurile schimbate. Azi poporul citește ziare, broșuri, cărți, el vrea să se adape la izvorul învățăturii creștine, să citească Biblia pe care nu i-o putem refuza. Dați poporului Sfânta Scriptură. Dați-i apa cea vie! Azi ne trebuiesc propagatori ai tiparului cu cărți. Numai cu molitvelnicul subsuoară nu mai merge.
Preoțimea nu înțelege Oastea Domnului. Se ține departe de mișcarea aceasta. Oastea Domnului trebuie să intre în conștiința preoțimii. Atitudinea preotului e una: să fie în fruntea Oastei Domnului în parohia sa. Mișcarea aceasta nu este ceva de prisos preotului. Mișcarea sectară trebuie adusă în albia bisericii tot printr-o mișcare religioasă, printr-un curent de regenerare sufletească. Și dacă în acest curent și mișcare religioasă vor intra și intelectuali, va fi pentru ei un titlu de onoare. Deci dacă părintele Trifa a dat lozinca, zic și eu: captați mișcarea pornită tocmai pentru a preîntâmpina trecerea la sectari. Treziți-vă și înțelegeți-o!
Ea este o sfântă misiune, captați-o în fiecare loc căci numai așa se poate asigura viitorul bisericii...”
Iar redacția adaugă următoarele:
Acestea sunt declarațiile I.P.S. Sale pe care le trimitem iubiților noștri frați ostași ca pe o mare bucurie de sărbători. Strălucita apărare și precizare ce ni s-a făcut ne va servi ca un îndemn să sporim și mai mult în râvna noastră pentru întărirea bisericii și a neamului nostru. Vestind această bucurie ne prezentăm sufletește în fața prea bunului nostru ierarh și păstor mulțumindu-i din tot sufletul nostru pentru înalta dragoste și purtare de grijă pe care ne-a arătat-o...
L. S. nr. 23 din 8 iunie 1930
Este în aceste precizări nu numai o clarviziune realistă ci și o înștiințare profetică. Dacă preoțimea ar fi înțeles și dacă însuși mitropolitul Bălan ar fi rămas consecvent convingerilor exprimate în acest document, o cât de minunat s-ar fi desfășurat tot viitorul Bisericii și toată istoria neamului nostru pentru acțiunea binefăcătoare și pe scară națională a acestei Lucrări Dumnezeiești.
Dar în loc ca lumina acestor încredințări să pătrundă peste tot în lumea preoțimii noastre însușindu-și-o, umbrele celorlalți au cuprins și lumina celor treziți la o nouă realitate.
Și astfel peste toate florile primăverii începute în țara și în Biserica noastră avea, - peste numai 2-3 ani, - să vină dintr-odată înghețul.
Pentru a arăta și mai limpede că toată lupta părintelui Iosif a fost pentru Biserica cea vie, dăm mai jos încă un cuvânt al său.
Iată într-adevăr un cuvânt testamentar pe care l-a rostit păr. Iosif în mijlocul unei adunări sărbătorești întrunită cu ocazia venirii sale în mijlocul fraților din București în ziua de 2 decembrie 1932. Venise la București în vremea frământărilor cu găsirea unei forme de organizare pentru Oastea Domnului.
În casa fratelui Binescu și în mijlocul unei mari mulțimi de frați printre care erau de față păr. arm. Scriban, preoții Toma Chiricuță, Vasile Ouatu, I. Andreescu, Gh. Secaș, Stupeanu și Bobeș, în mijlocul unei mari adunări, părintele Iosif a făcut atunci niște mișcătoare mărturisiri:
„Iubiții mei, - a spus el la încheierea vorbirii sale - folosesc acest prilej ca să spun și de aici din capitala țării ceea ce am spus și am scris de atâtea ori: Oastea Domnului este legată cu toate firele ei de sfânta Biserică. Ea s-a înfiripat în cadrul Bisericii și lucrează în cadrul Bisericii. Noi luptăm pentru ceea ce se cheamă Biserica cea vie și luptătoare. Să facem din fiecare membru al Bisericii un membru viu și luptător.
Eu stau în fața lui Dumnezeu cu conștiința curată că am făcut Bisericii mele cel mai mare bine ce i-l puteam face.
Sunt și eu un umil slujitor al Bisericii în care Domnul m-a învrednicit să-L slujesc. Ce slujbă grea și plină de o grozavă răspundere este aceasta. Și eu mă bucur că sporește ceata fraților care ne jertfim în slujba aceasta. Eu mă bucur că se fac și aici tabere. Căci ceata slujitorilor Domnului și Bisericii Lui, nu este ceata leneșilor ci ceata lucrătorilor. Nu este ceata trântorilor ci ceata albinelor. Nu este ceata funcționarilor ci ceata misionarilor. Ceata slujitorilor Bisericii nu este ceata fariseilor și cărturarilor care păzesc litera, ascund cheia cunoștinței și omoară prorocii, ci este ceata apostolilor și mucenicilor, este ceata celor care fac apostolie și jertfă pentru Biserica lui Hristos. Iar dacă cei dintâi fac pe «apărătorii Bisericii» și acuzatorii celorlalți, - cu atât mai rău.
Mă bucur iubiții mei de avântul pe care l-a luat Oastea Domnului la București. Mă bucur și mulțumesc pentru ajutorul ce ni l-a dat. În drumul nostru prin pustie spre Canaan, - aveam lipsă de ajutor - și iată Domnul ni l-a trimis.
De încheiere iubiții mei frați ce v-aș putea spune altceva decât ceea ce le-am spus de atâtea ori și fraților de la Sibiu: N-am avut de gând să știu între voi altceva decât pe Isus Cel Răstignit (1 Cor. 2, 2). Aceasta este comoara noastră, aceasta este puterea noastră, aceasta este biruința noastră. Până Îl avem între noi și în noi pe Isus Cel Răstignit, avem totul. Când L-am pierdut pe El, am pierdut totul.
Toate silințele noastre să fie strânse mereu în acest punct: să-L avem pe Isus Cel Răstignit... să nu-L pierdem pe Isus Cel Răstignit. Să nu pierdem miezul ca să rămânem cu găocile. Să nu pierdem duhul ca să rămânem cu litera...”
O. D. nr. 51 din 18 decembrie 1932
Iată încă un cuvânt testamentar al părintelui Iosif cu privire la atitudinea O. D. față de Biserică. Acesta este și acesta trebuie să rămână felul nostru de a crede și de a învăța în această privință. Orice alte păreri sunt potrivnice voii lui Dumnezeu descoperite Oastei și solului Său.
Biserica Domnului Isus Hristos - este păstrătoarea tainelor rânduite pentru întărirea și mântuirea noastră.
Despre sfânta Biserică cred că este de prisos să vorbesc mai pe larg. Eu însumi, cel ce scriu această carte, sunt un slujitor al Bisericii lui Hristos. Fiecare creștin știe ce este Biserica, cu ce daruri și chemări sfinte este înzestrată și însărcinată. Biserica administrează cele șapte taine puse spre întărirea și mântuirea sufletelor:
1 - Taina sfântului Botez
2 - Taina Mirului
3 - Taina sfintei Cuminecături
4 - Taina Mărturisirii
5 - Taina Preoției
6 - Taina Nunții
7 - Taina Maslului.
Dar nu e destul că cineva cunoaște Biserica ci trebuie să se și întărească cu darurile pe care le administrează ea. Nu este destul ca în mijlocul fiecărui sat să stea o biserică, iar oamenii să meargă duminica la crâșmă...
Despre creștinii cei dintâi ne spun Scripturile că „petreceau în învățătura apostolilor, în legătura frățească, în frângerea pâinii, în rugăciuni... în toate zilele erau în biserică lăudând pe Dumnezeu... și era una sufletul și inima lor” (Fap. Ap. 2, 41-47 și 4, 34). De aceea era atâta putere în viața lor.
Biserica este - și trebuie să fie - o Biserică vie, o Biserică învățătoare și luptătoare contra răutăților și păcatului.
Ținem și aici să spunem că Oastea Domnului nu se amestecă în lucrurile încredințate numai preoților și bisericii. Ea lucrează în cadrele așa numitului apostolat laic. Noi dăm un mare ajutor preoților și bisericii, iar în schimb preoții vrednici și înțelegători ne dau și ei sprijinul lor. În fruntea celor intrați în Oastea Domnului avem mulți preoți vrednici care în biserică - și afară de biserică - înrolează și instruiesc mereu sufletele pentru lupta cea mare a mântuirii sufletești.
Oastea Domnului a dat în special Bisericii și preoților un mare ajutor în combaterea abaterilor de la Biserică, fiindcă a dat și dă sufletelor flămânde pășune duhovnicească, oprindu-le astfel să plece pentru a o căuta în altă parte”.
Ce este O. D. edit. V din 1934, pag. 84-85
Toți frații noștri care dintr-un motiv sau altul au ajuns să capete despre aceste lucruri alte încredințări au datoria față de adevărul neschimbat pe care s-au legat să-l asculte, a-și schimba acele feluri de încredințări străine - și să revină la acesta singurul bun, după cum ne-a învățat acela pe care avem de la Domnul porunca să-l urmăm.
Iar lângă sicriul păr. Vasile Ouatu de la București a repetat în fața multor martori doar cu un an înainte de propria sa moarte într-un ceas din cele mai grele pentru el, aceste testamentare cuvinte ca un legământ al lui și al nostru al tuturor fraților, împreună cu el:
„...Dragă Vasile, am venit aici frați de ai tăi din toată țara să te petrecem la locul de odihnă. Tu pleci acum la Domnul și Stăpânul Oastei noastre. Spune-I Domnului Isus dragă Vasile că noi luptăm înainte. Spune-I că noi suferim, dar luptăm înainte...
Dragă Vasile, spune-I Domnului Isus că ne-ai lăsat aici în Biserica Lui - și aici vrem să rămânem. Ca odinioară tânărul Samuel noi ne-am trezit în Biserică - și în Biserică vrem să rămânem, în Biserică vrem să luptăm, pentru Biserică vrem să ne jertfim, ca să avem Biserica Lui cea vie, cea luptătoare, cea biruitoare, cea curată și fără pată (Efes. 5, 27).
Dragă Vasile, spune-I Domnului Isus că până în ceasul de acum flămânzim și însetăm după Cuvântul Lui și după dreptate. Până în ceasul de acum suntem ocărâți dar binecuvântăm, suntem prigoniți dar răbdăm, suntem vorbiți de rău dar ne rugăm. Până în ceasul de acum am ajuns ca gunoiul lumii acesteia, ca lepădătura tuturor (1 Cor. 4, 11-13). Dar pe toate le biruim uitându-ne țintă la El (Evrei 12, 1).
Dragă Vasile, spune-I Domnului că suntem încolțiți în toate chipurile, dar nu la strâmtorare, în grea cumpănă suntem, dar nu deznădăjduiți, prigoniți dar nu părăsiți, trântiți jos dar nu omorâți (2 Cor. 4, 8). Pentru că simțim mereu Mâna Lui și dragostea Lui.
Dragă Vasile, spune-I Domnului Isus că nimenea și nimic nu ne va mai putea despărți de El și dragostea Lui „nici necazul, nici strâmtorarea, nici prigoana, nici primejdia, nici sabia” (Rom. 8, 35). Vrăjiți de dragostea aceasta vom lupta până la sfârșit pentru ca pe urmă să ne luăm și noi cununa.
Dragă Vasile! Lupta cea bună te-ai luptat, Domnul să-ți dea acum cununa vieții.
O Doamne Isuse, învrednicește-ne și pe noi, pe toți ostașii Tăi să murim așa cum a murit părintele Vasile, pe câmpul de luptă. Să ne afle chemarea Ta luptând, ca să trecem și noi la Tine și să trăim cu Tine în vecii vecilor. Amin...”
Dar și după precizările și mărturiile puternice ale mitropolitului Bălan, - și poate tocmai pentru acestea, - ca și după toate celelalte mărturisiri ale păr. Iosif care arătau limpede adevărul cu privire la Lucrarea Oastei și rostul ei binecuvântat în Biserică, împotrivirile vrăjmașilor înnoirilor evanghelice din Biserica noastră - nu numai că n-au încetat, dar focul lor s-a ațâțat și mai puternic.
Ajunși aici nu ne putem stăpâni să nu arătăm încă odată marea noastră durere pentru faptul că cei mai mari ai Bisericii și ai poporului nostru n-au înțeles în timpul acela și nici în cel următor că Dumnezeu Își arăta astfel în chip cu totul deosebit dragostea și grija Lui mântuitoare față de noi.
După ce ne refăcuse țara prin întregirea tuturor ținuturilor românești despărțite atâtea veacuri de răutatea străinilor asupritori, aducând pe toți fiii cei risipiți ai acestui neam într-o țară mare și liberă, - acum Bunul Dumnezeu voia să-i refacă și hotarele sufletești dezrobindu-ne sufletul din stăpânirile tirane ale viciilor și ale păcatului, strângându-ne prin această Lucrare într-o unitate mântuitoare și fericită la picioarele Crucii lui Hristos.
Lucrarea Oastei Domnului și omul trimes de Dumnezeu cu ea, răsărise ca un miracol ceresc din tot ce aveau mai sănătos și mai al lor Biserica noastră și neamul nostru. Și în momentul cel mai greu și necesar al istoriei noastre.
Această Lucrare evanghelică putea fi a oricărei Biserici și a oricărui popor. Dar a nimănui nu putea fi atât de potrivit ca a noastră. Și ca acum.
Hristos venea atât de vizibil și de real la noi acum în acest timp al nostru ca atunci, cândva, la Ierusalim, când a fost timpul Ierusalimului.
Și precum atunci, poporul Ierusalimului simțea și presimțea cercetarea lui Dumnezeu prin prezența Mântuitorului Hristos în fața lui și se atașa de El cu sutele și cu miile, venind sub steagul Lui și cerând Împărăția Sa, - tot așa și acum poporul nostru.
Dar precum atunci mai marii poporului și mai marii religiei n-au înțeles și n-au primit mesajul lui Hristos, ci au făcut totul ca să-l zădărnicească, - tot așa și acum se repetă și la noi acest cutremurător deznodământ.
Învățămintele istoriei sunt cele mai greu de înțeles pentru oamenii care fac istoria. - Și cele care se uită mai repede. De aceea și neascultarea lor se răzbună cel mai amar.
Mitropolitul Bălan fiindcă era mare preot atunci, făcea - prin Duhul Domnului, niște mărturisiri pline de adevăr, dar și niște profeții. O, dacă măcar el și-ar fi ales partea lor fericită. Prilejul acesta poate unic în Istoria noastră n-ar fi fost zădărnicit. Și cred că și pământește Istoria noastră ar fi luat un alt curs. Dumnezeu ne-ar fi ferit de pedepsele care au urmat prea curând această lepădare a noastră de Hristos.
Ce mare și minunată ar fi astăzi Biserica noastră cea vie, dacă ar fi cunoscut vremea acelei Dumnezeiești cercetări! (Luca 19, 44).
Slăvit să fie Domnul.