Cap. 19 - Al treilea februarie
Traian Dorz - Istoria unei Jertfe Vol. 2
„Un val cheamă un alt val, la vuietul
căderii apelor Tale. Toate talazurile și
valurile Tale trec peste mine.”
Taina încercărilor, a suferințelor prin care ne trece câteodată Dumnezeu rămâne de multe ori neînțeleasă de noi, multă, foarte multă vreme. O credință nepătrunzătoare se întreabă totdeauna în fața unei astfel de tainice lucrări a lui Dumnezeu: De ce?
- De ce Doamne a trebuit să vină acest val atât de cumplit și de greu chiar peste noi?
De ce tocmai noi a trebuit să fim o astfel de priveliște pentru lume, îngeri și oameni? (1 Cor. 4, 9).
În fața unor astfel de stări și de întrebări stăm fără cuvânt. Și e poate cel mai bine să stăm așa. Totuși nu se poate să nu ne amintim de două cuvinte ale Mântuitorului spuse între niște astfel de împrejurări.
Apoi: „...Căci dacă se fac aceste lucruri copacului verde, ce se va face celui uscat?...
Și dacă cel neprihănit scapă cu greu, - ce se va face cel nelegiuit și cel păcătos?” (Luca 23, 31; 1 Petru 4, 18).
Când Mântuitorul era dus la răstignire și cortegiul cu El în mijloc și Mama Lui urmându-L suia spre Golgota - cred că mulți privitori de pe margini vor fi clătinat din cap zicând:
- De ce oare îngăduie Dumnezeu ca Omul Acesta credincios, familia aceasta evlavioasă să pățească o nenorocire ca asta? Tocmai El, care era cel mai bun? Tocmai ei, care erau cei mai credincioși, iată au ajuns o priveliște de care se miră și vorbesc toți oamenii! Nu mai înțelegem nimic!
- Dar mai degrabă: cine ești tu omule să judeci lucrările voii lui Dumnezeu? Nu cumva vasul de lut va zice olarului care l-a făcut: Pentru ce m-ai făcut așa? Nu este olarul stăpân pe lutul lui?... (Rom. 9, 20-21).
Când vedem pe câte un „Iov” credincios lovit de nenorociri, mai degrabă să ne plângem pe noi decât pe el. Mai degrabă să ne îngrijorăm ce va fi de noi, decât de el. Căci dacă celui drept și credincios i se întâmplă uneori lucruri zguduitoare și este lovit de necazuri neașteptate (pentru curățirea lui) - ce se va întâmpla cu tine dacă ești departe de neprihănirea lui? Care va fi plata ta, când îți va veni ție rândul, dacă a lui, cel bun, este acum așa?
Deci în fața lucrurilor zguduitoare care li se întâmplă credincioșilor lui Dumnezeu, - voi ceilalți, mai degrabă să vă plecați capul cu teamă și cu rugăciune!
Pe ei Dumnezeu îi curățește prin suferințe și prin focul acesta de puțina zgură pământească pe care poate o mai au în ei. Dar oare ce vi se va face vouă, când va trebui să fiți voi curățiți de multa zgură pe care o aveți? Așa să gândiți voi! Să vă cutremurați și să vă rugați pentru voi și pentru ai voștri, nu să vă mirați de ei și de ai lor!
Căci și rândul vostru va veni sigur! Și cu cât va veni mai târziu, cu atâta vă va fi mai greu.
În toate aceste lucruri am cugetat ori de câte ori am auzit vorbindu-se cu judecată asupra Lucrării Oastei Domnului.
De ce i s-au întâmplat atâtea necazuri părintelui Iosif dacă el a fost un om atât de plăcut lui Dumnezeu?
- De ce i se întâmplă atâta necaz Lucrării Oastei, dacă ea este cu adevărat o lucrare după voia lui Dumnezeu?
- De ce i se întâmplă lui cutare credincios și familiei lui atâtea necazuri, dacă el este un copil al lui Dumnezeu?
Nu-i oare o nebunie să vorbească cineva în felul acesta, după toate suferințele îngăduite de Dumnezeu aleșilor Săi, începând chiar cu Fiul Său Preaiubit Isus?
Și n-ar trebui oare mai degrabă să se îngrozească acei cărora în lumea asta le merge prea bine în toate lucrurile? Și cărora Dumnezeu nu le trimite acum nici un necaz? (Maleahi 3,15).
Ce va fi oare de aceștia mâine?
Și gândiți-vă în lumina acestor adevăruri, la tot ceea ce se petrece în ceasul judecății lui Dumnezeu.
Atunci nu vă veți mira pentru alții - ci vă veți îngrozi pentru voi!
Dintr-odată, de Crăciunul anului 1946, primii de la Sibiu din partea fr. Titus și Marini vești bune:
- „Am obținut autorizație pentru Isus Biruitorul. De Crăciun va apare primul număr. Îl vom numerota în continuarea lui mai 1945. Trimite ce poți cât mai urgent”.
Am lăudat pe Domnul cu strigăte de bucurie, - și am scris dintr-odată cu toată înflăcărarea sufletului:
Înainte!
Frați ostași, răsună iarăși
goarna luptei sfinte
dup-o încercare-amară
glasul Lui ne cheamă iară
- Pentru Sfânta Slavei Țară:
Înainte!
Astăzi sfânta Lui chemare
este mai fierbinte
după lunga așteptare
soarele din nou răsare
- Pentru Numele Său Mare:
Înainte!
După lupta cea trecută,
mulți sunt azi morminte,
dar în lupta începută
Domnul e cu noi, ne-ajută
- Biruința nu-i pierdută:
Înainte!
La chemarea minunată
azi luați aminte,
să pornim cu toți-odată
cu-o voință ne-nfricată
- Biruința-i câștigată:
Înainte!
Fiți viteji: se vede-n față
Ținta luptei sfinte
pentru slava cea măreață,
pentru Cer, pentru viață,
- Pentru tot ce-avem în față:
Înainte!
Duceți iar din nou fiorul
nou, al luptei sfinte,
către Cer ne cheamă dorul
steagul sus - și tot poporul
- Cu Isus Biruitorul:
Înainte!
Astfel ieși din nou Isus Biruitorul - foaia religioasă pentru popor. Va apare de două ori pe lună de la 1 și 15 a fiecărei luni. Director Titus I. Trifa. Redactor Ioan Marini. Redacția și Administrația din Sibiu, Str. Turnului nr. 9.
Cu acest număr începură să apară în paginile foii tot mai des numele unor frați despre care mai târziu se va vorbi tot mai mult în legătură cu evenimentele din istoria Oastei. Fr. Niculiță Moldoveanu, Doctor Banu - și alții.
Dar îndată ce apăru primul număr, mă pomenii acasă cu o telegramă din partea fratelui Marini de la Sibiu: „Vino imediat, sunt grav bolnav...”
Vestea m-a izbit ca o săgeată arzătoare în inimă.
Am început să mă rog și să plâng pentru el cu toată durerea sufletului meu. Era chemarea dragostei din adâncul inimii fratelui și tovarășului meu de lupte îndelungate și grele... Strigătul unei iubiri mari, dar peste care uneltirile unui duh străin care voise să ne despartă aruncase pe o clipă umbra-i trecătoare.
Acum în fața marii încercări, această iubire își revenea dintr-odată la strălucirea pe care i-o dase de la început Dumnezeu și destinul nostru împreunat. Duhul străin nu reușise. Biruise iarăși Duhul Lucrării, duhul dragostei, duhul căii curate pe care ne-o poruncise Domnul...
În vremea aceea nu puteam călători pe calea ferată decât dacă obțineam de la poliție o autorizație de călătorie. Pentru asta trebuia să depun o cerere înainte cu 8 zile. În cerere trebuia să arăt unde merg și pentru ce.
Am făcut cererea cu o oarecare teamă. Știam că mi se vor pune piedici. Dar mă rugam cu durere și cu stăruință lui Dumnezeu să înlăture orice piedică. Presimțeam că se apropie ceva grav. I-am trimis fratelui îndată un liniștitor răspuns telefonic: „Sunt cu tot sufletul lângă tine... Vin cât pot mai repede...”
Am obținut autorizația de plecare... (Nu știam atunci că mult mai târziu, după 12 ani, voi afla-o la dosarul anchetei mele și că va trebui să răspund și atunci pe larg la insinuarea: - care a fost „adevăratul motiv” al plecării mele la Sibiu...).
Până să ajung eu însă la Sibiu, apăru și al doilea număr din foaie.
Pe pagina a 3-a a acestui număr, - ultimul scris de fr. Marini, - m-a izbit titlul și scrisul ca o înștiințare de moarte:
„Dincolo de Poarta cea Tainică... Este rânduit oamenilor să moară o singură dată, iar după aceea vine Judecata”. (Evrei 9, 27).
Am presimțit că își scrisese chiar pentru sine acest gând.
„... O întâmplare neobișnuită, o boală, sunetul clopotului sau altceva, ne face să privim spre Patria cea Tainică, spre care obișnuit noi nu prea vrem să privim spre Poarta cea Tainică - poartă prin care fiecare din noi trebuie să trecem odată: Moartea!
Moartea! Ce taine ascunde ea! Câte sforțări de a scăpa de ea! Zadarnic! O lege mai tare decât noi ne ține în rânduiala ei, cu o tărie nedezmințită.
Este rânduit fiecăruia să moară o singură dată! ... Vrei, nu vrei, ai să treci pe ușa care duce Dincolo. Când? Aceasta nu o știi. Cei mai mulți pleacă atunci când nici nu se gândesc.
Dar unde? Unde mergem? Ce este Dincolo de poarta pe care scrie: Moartea?
Iată un lucru cu care și-au bătut capul mii de oameni, mii de ani, fără a putea găsi vreun răspuns mulțumitor pentru conștiința lor...
În vremile din urmă oamenii învățați au găsit și inventat fel de fel de instrumente cu care au cercetat văzduhul, adâncimile pământului, fundul mărilor, tainele sufletului omenesc. N-au găsit însă nici un chip de a pătrunde cu ocheanele lor Dincolo de Poarta care se numește moartea. Aceasta a rămas o taină pentru iscodirea minții omenești.
...Și dacă oamenii n-au fost în stare să dezlege această taină, ea n-a rămas ferecată în necunoscut. Un far puternic a luminat taina aceasta. El a venit de Dincolo și a fost în măsură să ne spună tot ceea ce trebuie să știm. Isus Hristos.
...Iată Cuvântul Său fericit și mântuitor: Adevărat, adevărat vă spun că cine ascultă cuvintele Mele și crede în Cel ce M-a trimes pe Mine, are Viața Veșnică și nu vine la Judecată ci a trecut din moarte la viață (Ioan 5, 24).
Ce nădejde fericită pentru sfârșitul credinciosului lui Isus!”
Cred că aceste lucruri au fost ultimele pe care le-a mai scris fr. Marini. Ciudat cum presimte omul uneori...
Citind pagina asta mi-am adus aminte de o discuție tot asupra acestor lucruri pe când ne aflam amândoi la noi acasă în Mizieș, pe care o avusesem cu el odată, în urmă cu șapte ani, singuri, într-o seară liniștită de toamnă, sus pe deal, la vie...
- Și totuși cât de grea trebuie să fie trupește chiar clipa aceea a morții - zisese el atunci! Până ce viața se smulge din fiecare celulă, din fiecare nerv, din fiecare țesut al trupului nostru, trebuie să suferim trupește dureros... Aceasta este legea lucrurilor!...
- Da, dar Domnul Isus are puterea de a înfrânge această lege și de a da preaiubiților Lui nu o moarte dureroasă ca o smulgere grea, - ci o plecare liniștită, ca un somn dulce la un sân drag...
- Da! - a oftat el atunci. Și apoi am schimbat vorba.
Era 20 ianuarie când am ajuns la Sibiu. L-am găsit pe fratele Marini într-adevăr grav.
Dar abia am ajuns lângă el până am și aflat o altă veste dureroasă: mama lui, Ana, de la Săsciori, trecuse la Domnul...
Ne-a fost nespus de greu să-i spunem vestea aceasta. Dar sufletul lui care suferise atât de mult și care era atât de alipit de Domnul știam că va suporta orice.
Am stat o zi și o noapte împreună cu ceilalți frați lângă el.
Trupușorul lui i se topea parcă văzând cu ochii, în marile temperaturi care nu-i mai scădeau.
Am alcătuit atunci împreună cu fr. Titus în grabă numărul viitor din foaie - cel pentru 1 februarie 1947 - și ne-am pregătit pentru orice lovitură.
În prima pagină a foii, doream să inspirăm o puternică nădejde și încredere sufletelor scumpe care erau în toiul cernerii dureroase: Am scris anume pentru ceasul acela solia cea dulce a Domnului Isus, spusă sufletelor iubite din Betania, în ceasul cel mai greu pentru ele: „Eu sunt Învierea și Viața...” (Ioan 11, 25).
Scriam acolo: „Trăim între două mari veșnicii: Trecutul și Viitorul. În întunericul care atâta vreme a apăsat peste aceste două lumi, sufletul omenesc s-a zbătut îngrozit mii de ani, trudindu-se zadarnic să găsească o rază de lumină care să-i arate ce este dincolo de viața aceasta atât de scurtă, așa de chinuită - și pe care toți au numit-o amăgire.
Lumina aceasta a venit numai odată cu Hristos, Adevăratul și Veșnicul Mântuitor, Fiul lui Dumnezeu.
La mormântul unuia din cei mai iubiți prieteni ai Săi, Isus a spus cuvintele care de veacuri au umplut de nădejde ochii și sufletele care s-au agățat de El ca de Stânca tuturor nădejdilor. Singura Salvare: Eu sunt Învierea și Viața. Cine crede în Mine va trăi... (Ioan 11, 25-26).
O lege nefăcută de oameni a lăsat ca omul să fie așezat și în mormânt cu mâinile încrucișate pe piept cum este așezat înainte de venirea lui pe lume în pântecele mamei sale.
E parcă și acesta un semn că omul nu este așezat acolo pentru nimicire - ci pentru o nouă naștere la o nouă viață, pregătit pentru o nouă intrare într-o nouă lume.
Cu mormântul nu se sfârșește viața. Când totul se prăbușește în jurul nostru și când ultima suflare ne coboară în pământ, - noi nu murim! Sufletul omenesc este singura realitate, singurul lucru care trăiește, în mijlocul celorlalte lucruri care pier.
Cei care Îl cunosc pe Hristos strigă: O lume veșnică există și trăiește fără ca ochii noștri de pământ s-o poată vedea, fără ca mâinile și inimile noastre de lut s-o poată atinge, fără ca mintea noastră mărginită s-o poată desluși. Garantul și Slăvitul ei Descoperitor ne-a arătat-o. Isus Hristos ne-a descoperit existența acestei lumi slăvite - și prin Jertfa Lui răscumpărătoare a rupt toate stavilele care ne închideau drumul către ea, dându-ne drept de moștenire asupra ei.
O, voi toți cei care vă mai îndoiți, gândiți-vă: Dumnezeu n-a înșelat niciodată pe nimeni! Acela care a pus în inima unei rândunici dorul după o țară nouă și minunată, dorul care o face să zboare către ea prin mii de primejdii, - a și pregătit țara aceasta pentru ea. La sfârșitul călătoriei ei, păsărica cea slabă care a nădăjduit în ea fără să o cunoască și a crezut în ea fără s-o fi văzut - ajunge să se bucure de lumina și binefacerile ei, dacă n-a căzut de oboseală pe drum...
O, voi toți care ați trăit în lumea aceasta crezând în Hristos. Voi care de dragul Lui ați părăsit totul pe pământul acesta nădăjduind în Patria nespus mai bună pregătită în ceruri pentru voi, - sus inimile! Aveți credință în Dumnezeu și aveți credință în Hristos Domnul vostru.
El trăiește veșnic - și voi veți trăi! Cuvântul în care ați crezut n-a fost o amăgire: Mântuitorul Căruia v-ați predat este Dumnezeu, Veșnicul și Slăvitul Dumnezeu care dacă a făcut o făgăduință celor care vor crede în El, Își va și împlini această făgăduință: - va da viața... o viață veșnică și fericită tuturor celor care I-au crezut Cuvântul și făgăduințele.
Dacă El v-a făgăduit învierea și viața, credeți cu tărie acest lucru; - El le are și pe acestea în Sine Însuși și le poate da tuturor alor Săi.
Dacă El v-a făgăduit o Țară Veșnică și un Cer fericit - credeți cu tărie acest lucru: - El este Stăpânul nemărginit de Puternic și de Bogat - și le va da acestea tuturor celor ce-L iubesc, tocmai după cum am spus.
Pe aceeași pagină în colțul din stânga era o știre dureroasă:
„...Să ne rugăm Domnului pentru el
Fratele nostru iubit Ioan Marini, în prezent se află greu bolnav. Rugăm pe toți frații noștri să-și aplece genunchii fierbinte către Domnul pentru acest vestitor al Evangheliei Lui curate.
(Și adăugam pentru a se vedea bine starea lui gravă):
...Unde puterea doctorilor nu mai poate să ajute, nădăjduim să intervină rugăciunea frățească, să ducă la ridicarea de pe patul de suferință a scumpului nostru frate...”
Iar alături, în colțul din dreapta, un alt anunț la fel de greu:
„A trecut la Domnul sora noastră, Ana Marini
...La încheierea foii am primit încă o veste dureroasă:
Sora noastră Ana, mama fratelui Ioan Marini a trecut la Domnul.
Îndureratei și credincioasei familii de frați și surori Marini, din Săsciori, în numele fraților le transmitem și pe această cale, cu acest prilej, cea mai caldă dragoste și nădejde de întâlnire a tuturor în Viața de Dincolo, în slava vieții Ierusalimului celui de Sus.”
Aceste două anunțuri păreau ca două sicrie puse alături, de-o parte și de alta a chipului Mântuitorului rugându-se pentru învierea lui Lazăr...
Am fost, împreună cu ceilalți frați apropiați, lângă el în clipa aflării știrii dureroase a mamei lui...
N-avea putere să se mai ridice, dar cred că atunci ar fi dorit mai tare ca orice altceva - ca să se poată arunca cu fața la pământ înaintea Domnului și să se roage mult-mult, mai mult ca oricând...
Dar a tăcut dureros - și doar din ochii închiși au început să-i șiroiască lacrimile liniștite și ușurătoare...
În ziua următoare, 21 ianuarie stăteam lângă căpătâiul lui. Părea că dormitează. Dar știa că sunt acolo.
Și-a deschis ochii limpezi și s-a uitat la mine cu o privire în care regăseam toată dragostea și încrederea adâncă dintre noi. Mi-a șoptit rar:
- Mâine va fi înmormântarea mamei mele... Eu nu pot fi acolo. Du-te în locul meu...
Și spune tu în locul meu...
N-a mai putut continua... Plângea adânc...
I-am dat un creion și o hârtie:
- Scrie măcar câteva cuvinte pe care ai vrea să le spun!
Cu o mânuță subțire și albă ca o rază de soare a început să scrie pe hârtia albă fără șir, odihnind greu ca după o muncă peste puteri, - câteva rânduri răsucite și întrerupte din care am descifrat câteva cuvinte la început clare, după aceea doar bănuite:
„Mamă... cel mai dulce nume care se rostește de limba omenească... S-a rostit și aici (probabil voia să spună: în casa din Săsciori...) vreo 40 de ani... Acum se rostește tot mai rar...
Se spune că cel mai dulce cuvânt în limba noastră este cuvântul: meu... tatăl meu, mama mea și mai ales Mântuitorul meu...
...Ferice de cine în ceasul din urmă...”
Aici mâna îi alunecă neputincioasă nemaireușind să scrie ceea ce îi voia gândul.
Pe urmă cu greu ridică iarăși creionul spre hârtie și scrise:
„...așa...
Aceluia...”
Aici din nou mâna îi alunecă întrerupând șirul scrisului.
După un timp încercă să ducă iarăși spre hârtie mâna care tot mai ținea creionul, semn că mai are ceva de spus...
Și cu greu reuși să mai adauge:
„...îi va deschide...”
Apoi alunecând nesigură mai avu puterea să scrie cu ultima sforțare:
„mamă...”
Și mâna lui scăpă condeiul.
Pentru totdeauna.
O, iată și mânuța asta, care a scris atât de mult și de frumos... Iată se frânse ca și cealaltă de acum nouă ani tot la vârsta care ar fi trebuit să fie a celei mai viguroase puteri.
După ce mai prinse o fărâmă de putere îmi spuse rar și întretăiat:
- Vedeți ideea!... Spune ceea ce am vrut să spun eu... Ar fi fost multe dorințe... dar acum...
...știu că va fi mare durerea...Noi am trăit așa de bine laolaltă... Nu va putea nici unul face față... Știu...
- Să se împartă tractate la înmormântare!...
- Du-te acolo... în locul meu... frate Traian...
L-am sărutat fierbinte, plângând cu toată durerea sufletului din mine...
Și i-am împlinit ultima dorință străduindu-mă cum am putut mai bine.
M-am dus „în locul lui”. Dar oricât m-am străduit să fiu ca el, să-i vorbesc mamei lui ca el, să plâng ca el, să simt ca el - lângă sicriul și mormântul mamei sale, tot știu că nu i-am putut fi un înlocuitor cum ar fi fost el... Nimeni n-ar fi putut ca el.
Și ceilalți fii ai mamei au trăit profund și sfâșietor toată durerea clipei aceleia. Dar fiecare era în locul lui însuși. Nici unul nu-l putea înlocui pe cel care lipsea. Numai Domnul l-a înlocuit.
Nici eu nu l-am putut decât într-o așa de slabă măsură, deși cugetul meu mărturisește că am dorit în tot timpul acela să fiu ca el.
Era ultima încredințare pe care mi-o dădea.
După vreo trei zile era adus din Sibiu la spitalul din Sebeș. Se apropia de Săsciorii lui, la care a ținut nespus de mult.
Acolo a fost adus și tatăl său în ziua următoare, alături de el pe alt pat. Se îmbolnăvise grav și tatăl de aceeași boală. Friguri zguduitoare și temperaturi mari.
Fratele Doctor Banu care îi însoțise tot timpul bolii lui la Sibiu cu tot ce omenește îl ajutase știința și puterea sa, - l-a însoțit și la spitalul din Sebeș. Împreună cu surorile Lucreția de la Laz, Paraschiva de la Vinerea, Ioana de la Șibot - și altele. Au făcut tot ce le-a stat și lor în putință pentru el.
Până în ultimele lui clipe cât a mai putut, le-a vorbit mereu celor de lângă el despre lucrurile minunate ale Împărăției lui Dumnezeu. Ce neuitate au rămas pentru aceștia puternicele adevăruri rostite de graiul lui slăbuț, atunci pe patul morții lui.
Cele din urmă cuvinte ale lui au fost: „Iată se deschid porțile Ierusalimului... Mamă”.
Apoi a tăcut.
...La 10 zile după mama sa, în aceeași zi și în aceeași cameră de spital trecuseră la Domnul în cel mai liniștit fel, unul lângă altul și după altul - fratele Marini și tatăl său...
Au fost duși și așezați amândoi în două sicrie unul lângă celălalt în casa familiară din Săsciori.
Aici s-a petrecut seara întâia și a doua de priveghere.
Pentru slujba înmormântării însă sicriele au fost mutate în locul mai larg al Casei Culturale, de lângă biserică.
Ce zguduitor ne-am adus aminte că, în urmă cu exact un an, aici în Casa asta, chiar de pe locul unde este așezat acum sicriul său, fratele Marini le vorbise atunci sătenilor săi și nouă tuturor, cu o înflăcărare de neuitat profet adevărurile cutremurătoare ale lui Dumnezeu.
Acum iată privim cu toții la nemișcata lui pace și la măreția veșnică din care ne grăiește cel mai mult și cel mai puternic decât cu orice cuvânt.
Era 2 februarie - Sărbătoarea Întâmpinării Domnului. Ce semnificație zguduitoare! Fratele nostru pleca fericit în întâmpinarea Domnului său, în Sărbătoarea Întâmpinării Sale...
În dimineața aceea de 2 februarie, lângă sicriul lui am scris „Martor credincios” - cum scrisesem înainte cu 9 ani, în 12 februarie, lângă sicriul părintelui, „Pasăre măiastră”.
L-am petrecut la mormânt cu această cântare, cântată cu lacrimi pe aceeași melodie:
Martor credincios al Jertfei lui Hristos
sol al Vestei Bune, vrednic credincios
ți-ai sfârșit lucrarea, lupta ți-ai sfârșit
ai plecat la Domnul care L-ai iubit.
Pildă de lumină ai trăit mereu
rob al rugăciunii către Dumnezeu
jertfă a chemării, strigăt deslușit
suflet de apostol, frate preaiubit.
Mare-a fost credința care te-a purtat
luminoasă calea care-ai arătat
limpede Cuvântul care l-ai adus
martor sfânt al Oastei Domnului Isus.
Drumul sfânt pe care tu l-ai arătat
duce-n Canaanul binecuvântat
în Ierusalimul sfânt și luminos
prin solia Oastei Domnului Hristos.
- Sus în fericirea ce-a nădăjduit
dă-i Isuse Doamne locul strălucit
lângă toți aceia care Ți-au urmat
și cu strălucire i-ai încununat.
Iar pe noi Isuse când ne vei chema
lângă ei ne-așează Sus la Dreapta Ta
și ne dă cununa lor de mucenici
tot așa-mpreună, cum am fost aici.
Martor credincios al Harului Slăvit
roagă-te la Domnul nostru Preaiubit
să ne-ajute-n drumul greu și luminos
să-l sfârșim cu bine, - martor credincios.
Era alt februarie... al treilea neuitat februarie al nostru.
Primul fusese al părintelui Ouatu 1937,
al doilea al părintelui Iosif 1938,
al treilea acesta, acum în 1947, al fratelui Marini.
Oare cine ni-l va face neuitat pe cel de al patrulea?
- Pentru mine, cel puțin, „al patrulea” avea să fie peste 20 de ani. În tot acel februarie (din 1967) când voi păși spre veșnicie în urma carului cu boi care ducea spre cimitir sicriul tatălui meu Constantin...
Carul lui cel cu boi frumoși... în care dusese cu atâta drag cândva cărțile și revistele sfinte care cuprindeau în ele Cuvântul cel scump al lui Dumnezeu, pe care și el L-a iubit atât de mult...
Mi-a fost dat tot mie ca, după nouă ani, să-i scriu și fratelui Marini ca și atunci părintelui Iosif, cu condeiul scăldat în lacrimi, prima pagină a foii, încadrată în chenar negru cu chip îndoliat, - zguduitorul nostru cuvânt de rămas bun...
Din nou dulcea purtare de grijă a Domnului ne-a dăruit foaia prin care să putem comunica totul fraților. - Și prin care să ne mărturisim durerea și nădejdile - unii altora. Ce greu ar fi fost fără ea. Ce minune că am primit-o chiar acum!
Iată înștiințarea dureroasă și cuvântul nostru cel dintâi către frați:
„A trecut la Domnul fratele Ioan Marini...
De sub greutatea celei mai adânci dureri care ne copleșește inima, vestim fraților noștri și tuturor celor care l-au cunoscut și iubit, că fratele nostru Ioan Marini a plecat dintre noi, Acasă la Domnul.
Lucrarea Sfântă a Oastei Domnului a dat o nouă jertfă!... Această tainică și sfântă Lucrare a lui Dumnezeu, născută și crescută din jertfă, prin jertfă și parcă numai pentru jertfă, a trebuit să aducă din nou pe altarul Evangheliei prețul nou, jertfa nouă, a unuia din cei mai buni fii ai ei... A aceluia care purta pentru noi cel mai frumos steag...
Sfâșiați de această nouă și dureroasă rană, ne închinăm smeriți înaintea Tatălui Ceresc... Și nu putem înțelege această nouă încercare decât gândindu-ne că numai El Singur știe de ce Își alege întotdeauna ca jertfă, din turma Lui, pe cel mai frumos miel.
E o adâncă, o cutremurătoare taină, în lucrarea Dragostei lui Dumnezeu, care a iubit atât de mult lumea încât pe Singurul Său Fiu Și L-a dat ca Jertfă pentru noi... Și de atunci și până acum, El iubește tot atât de mult această lume, încât pe cei mai buni dintre fiii Lui îi aduce ca jertfă pentru ea... Pentru ca cei ce vor asculta chemarea lor - și vor crede în El, să nu piară ci să aibă viața veșnică (Ioan 3, 16).
În măsura în care un om s-a unit mai deplin cu Hristos și s-a asemănat mai mult cu El, în aceeași măsură a avut parte pe pământul acesta, de moartea Lui. Iar această soartă este totdeauna jertfa, mistuirea și sfâșierea de fiecare zi în slujba altora, pentru folosul altora, pentru ajutorarea altora... De la cel mai mic lucru: viața, - până la cel mai mare: moartea...
Gânduri pline de durere, dar și pline de lumină ne umple sufletul lângă acest nou și scump mormânt al Oastei...
Pe altarul Evangheliei Tale, o Marele nostru Dumnezeu și Mântuitor, Oastea Ta a adus ca jertfă tot ceea ce a avut mai ales, mai bun și mai drag în ea. Începând cu păr. Iosif și până azi, mieii cei mai blânzi și mai de preț ai turmei Tale, au căzut jertfiți... Și de aceea știm că jertfa noastră ca jertfa lui Abel, a fost bine primită înaintea Ta... Tu i-ai chemat, Tu i-ai ales, Tu i-ai jertfit.
Ai Tăi erau: Și fiindcă Tu poți face ce vrei cu ceea ce este al Tău - deși doar Tu poți măsura durerea adâncă ce ne-a sfâșiat - ne smerim în fața înțelepciunii și dragostei Tale, până la țărâna din care ne-ai creat.
Facă-se Tată, facă-se deplin voia Ta.
Și binecuvântând Sfântul Tău Nume, Te rugăm ajută-ne să putem crede chiar și în aceste grele clipe că toate lucrează împreună spre binele celor ce Te iubesc.
Să privim la sfârșitul minunat al felului de viețuire pe care l-a adus alesul nostru frate, alesul Tău copil - și să-i urmăm și noi pilda...
Pilda lui... luminoasa urmă a vieții lui printre noi, plină de sfințenie, de îndrăzneală și de credință. Și să credem Doamne, să credem adânc, că o lucrare în care se nasc astfel de suflete mari, nu poate fi decât Lucrarea Ta... Că o Lucrare care Ți-a adus și Îți aduce astfel de jertfe, nu poate să ajungă decât la biruință.
O, fratele nostru n-a murit! Nu mor niciodată oamenii care trăiesc și se jertfesc așa cum a trăit și s-a jertfit el. El trăiește și va trăi mereu, prin lucrarea care a făcut-o între noi, prin duhul și puterea lui, care s-a revărsat și a rămas peste această lucrare cerească.
Chiar când a sfărmat altarul
focul nu se stânge
chiar când e zdrobită harfa
coarda însă plânge...
Fratele Marini, fratele nostru!... Calfă credincioasă a neuitatului nostru Neemia, te duci de-acum și tu, să te odihnești de multele osteneli și zdruncinări de aici din lumea aceasta, lângă Domnul Isus Mântuitorul tău, pe care L-ai iubit mai mult decât pe alții. Mai mult decât pe ai tăi. Mai mult decât pe tine. Și lângă părintele Iosif cu care te-ai asemănat atât de mult și în viață și în moarte. Și după aceea.
Te duci, ca să mărești cu încă unul, ceata celor care ni s-au dus și așteaptă Acolo.
În cerurile Lui - și în sufletele noastre, Domnul Isus te-a așezat pe veșnicie în locul care este printre cele mai scumpe.
Odihnește în pace scumpul și dragul nostru frate. N-am uitat și nu vom uita niciodată, ceea ce ne-ai spus tu din partea Domnului.
Și la revedere frate Marini, la revedere pe curând, Acasă la Domnul nostru Isus.
Redacția.”
Toate cele petrecute cu ocazia înmormântării, le redau pe scurt, după felul cum s-au publicat atunci în foaia Isus Biruitorul - din februarie și martie 1947:
„Cea din urmă despărțire de fratele nostru Ioan Marini...
În casa atât de greu încercată a surorilor credincioase și a fraților mult iubiți Marini din Săsciori, una din Betaniile Oastei, în camera dinainte, două sicrie stau alături... Cu inimile sfâșiate de cea mai adâncă durere, familia aceasta iubită, plânge lângă două trupuri scumpe așezate alături: al fratelui iubit și al tatălui lor. Și în jurul lor, până la cele mai îndepărtate margini ale țării, familia cea mare a Oastei, plânge alături de ei sufletul mare și ales al unuia din cei dintâi aleși ai ei.
A celui dintâi.
Alături de tatăl său și mama sa, el a plecat din lumea aceasta deplin împăcat, în cea mai duioasă și tainică și sfâșietoare unire sufletească, ei au trecut și în veșnicie nedespărțiți, după cum nedespărțiți au trecut și prin viața aceasta. Și acum deasupra inimii care pentru întâia oară stă nemișcată la vederea durerii altora, mâna care a fost viața întreagă neobosită în lucrul ei, s-a liniștit și odihnește domoală pe marginea veșniciei...
Lungul cortegiu de frați, de prieteni și cunoscuți, veniți din toate părțile, care se perindă pe lângă sicriul lor, își îngroapă în palme ochii înecați de lacrimi. E prea zguduitoare priveliștea ca să nu cutremure sufletul. Abia de 10 zile a ieșit din casă sicriul mamei, și acum alte două îl urmează. Aceeași liniștită împăcare cu Dumnezeu care le-a trecut cu încredere și nădejde sufletul în Mâna Tatălui, se odihnește acum și peste fețele lor.
Pacea lui Dumnezeu...
Casa mângâierii - casă de jale
Cât de greu ne este în clipa aceasta întunecoasă să înțelegem lucrarea Ta, o Dumnezeule al Mângâierii! Cum ai putut lăsa Tu oare ca în casa aceasta, în care ai fost primit și ospătat cu atâta drag, Tu și ai Tăi întotdeauna? De ce oare ai îngăduit Tu ca în această casă în care atât de mulți au fost mângâiați și în care sufletele au fost întotdeauna înviorate, ființele iubite să plângă acum cu așa amar cele mai scumpe trei sicrie plecate pe veci de aici dintre ei? De ce?
- Aceasta numai Tu care împlinești în totul planul voii Tale, numai Tu care faci ce vrei cu ceea ce este al Tău, numai Tu o știi.
Binecuvântat să fie Numele Tău care ai păstrat în fratele nostru aceeași neclintită încredere în Tine care a făcut altădată pe robul Tău Iov să mulțumească pentru orice lovitură ca pentru o binecuvântare.
N-a fost scutit nici acest suflet mare până în chiar ultimele zile de nici una din durerile care pot sfâșia mai adânc un suflet omenesc. Dar prin toate acestea, până în cea din urmă clipă, credința lui a rămas statornică și mare, într-o mută resemnare sub Mâna lui Dumnezeu: Se va vedea în veșnicie de ce a trebuit ca familia noastră să dăm un așa mare preț de jertfă și de ce a trebuit să fie așa... Domnul știe de toate acestea...
În casa mângâierii plânge acum cea mai adâncă jale.
Optsprezece ani...
În acest an se împlinesc 18 ani de când cele dintâi chemări din scrierile celuilalt mucenic al Oastei, părintele Iosif Trifa, și cele dintâi cercetări ale durerii, l-au dus la picioarele Domnului Isus. Câte lacrimi, cât zbucium, câtă credință și câtă jertfă a semănat sufletul lui mare în acești 18 ani peste toată țara aceasta, pentru alții!
Câtă alergare, până în clipa ultimă, când a strigat cu ochii plini de lumină de Dincolo: „...Iată se deschid porțile Ierusalimului... Mamă!”
Renunțând la postul de învățător și la orice alt lucru după care lumea se zbate, și-a închinat viața deplină Domnului și cauzei Lui.
Până la moartea păr. Iosif, a scris pe aceeași masă și a zăcut bolnav alături de el. Opt ani au fost mereu alături.
Necerând niciodată nimănui nimic, el a dat tuturor totul, dându-se pe sine însuși ca o jertfă în această lucrare, după pilda marelui său înaintaș cu care a trăit alături.
Frumusețea și roada acestor ani de lacrimi, de luptă și de rugăciune se va vedea numai în Veșnicie!...
Seara întâia de priveghere
În jurul sicriului sunt adunați frații cei mai apropiați și cei care în timpul suferinței au fost lângă el. După rugăciunea zguduită tot timpul de plâns a vorbit fr. Ardeleanu de pe Valea Trotușului, jud. Bacău, aflat aici. Apoi sora Viorica și fr. Traian Dorz.
Peste lumina dulce din Betania aceasta, Domnul a îngăduit să se aștearnă umbra unei tristeți... Dar chiar și acum să știm că Isus este Învierea și Viața și că cine crede în El, chiar dacă ar fi murit - va trăi (Ioan 11, 22-26).
Umbrele vor trece în curând și nimeni niciodată nu va mai răpi bucuria noastră.
Seara a doua și a treia
Frații îndurerați și dragi încep să vină. De la Cărpiniș, de la Ighiel, de la Cricău...
Vorbesc fr. Traian Dorz și fr. Ioan Opriș, Ighiu.
Ca la un pelerinaj, au început să sosească frați sufletești ai celui plecat... De la Batiz, din Șibot, de la Vinerea... De la Sebeș, Lancrăm și Hunedoara, frații sosesc mereu să însoțească în ultimul drum pe acela cu care ei știu bine că în curând se vor vedea iarăși...
Au vorbit iar: fr. Popa Petru de la Batiz, frații Bădilă de la Săsciori, fr. Opriș, fr. Dorz, etc.
Duminică 2 februarie
În această zi, exact acum un an, în Casa Culturală din Săsciori din locul unde sunt așezate alături cele două sicrie, el ne vorbea altfel.
Atunci a început la Săsciori bătălia dragostei de care el vorbea până în ultima clipă și care a adus o așa mare revărsare de har și binecuvântări peste Lucrarea Oastei. A fost o zi mare, care s-a hotărât a se prăznui în fiecare an în felul acesta. Dar prima care a urmat, a trebuit să se prăznuiască astfel, iată cum!
Mulțimea cea mare a fraților curge acum din toate părțile. Fr. Titus Trifa, Dr. Banu, Maior Gașpar, Roșianu, Diac și Fulea din Sibiu... Fr. I. Diac din Sighișoara, Capătă de la Petrila, Farcaș de la Turda, etc.
Aproape toți din frații cu care el a trăit, a umblat și care s-au jertfit alături de el în Lucrarea lui Dumnezeu, au ținut să fie de față.
După slujbele de îngropăciune, s-a perindat pe la căpătâiul lui, rând pe rând cuvântul fraților. Întristarea despărțirii și nădejdea revederii în Patria Cerească...
Vorbesc frații
Dintre cei veniți de la Sibiu, întâiul care deschide șirul cuvântărilor este fr. Dr. Banu, fratele care s-a ostenit atât de mult lângă patul suferințelor lui până în clipa din urmă, făcând tot ce omenește era cu putință pentru a-l salva.
„...Acolo unde un credincios sufere, unde o familie sufere, se vede pecetea Golgotei, pecetea jertfei, pecetea lui Hristos...”
Vorbește fr. Silviu Hărăguș: ...Ne găsim la căpătâiul celui mai mare vestitor al Evangheliei pe care noi l-am avut în aceste părți și cu care noi am bătătorit drumurile țării... Ne aducem aminte de alergările, de ostenelile și de drumurile lui. El ne-a întrecut pe toți... Să făgăduim aici lângă sicriul lui, în fața lui Dumnezeu, spre care ne-a călăuzit păr. Trifa și fr. Marini, că vom merge pe calea lui Hristos, așa cum au mers ei, până la capăt.
(Ce legământ cutremurător - dar uitat și călcat!).
Vorbește fr. Traian Dorz: ...Sunt 15 ani de când l-am întâlnit prima dată la Sibiu. Aveam atunci abia 17 ani.
Doi ani mai târziu planul lui Dumnezeu ne-a înfrățit pe totdeauna la aceeași masă de scris și de lacrimi, lângă patul și inima marelui nostru Neemia. Lângă jertfa care era în fiecare zi o luminoasă pildă pentru noi. Câte n-am trăit noi împreună cu păr. Trifa, cine le-ar putea oare scrie pe toate?
A urmat apoi sfârșitul din 12 februarie 1938. Când părintele Iosif a plecat dintre noi, atâtea mâini haine s-au repezit să rupă Oastea. Și câți nu s-au bucurat atunci că s-a sfârșit cu noi!
Nouă ani am fost alungați pe toate drumurile acestei țări, din cetate în cetate, de la Sibiu la Oradea, apoi la Arad, apoi la Cluj, la București, la Beiuș... Ne uitam amândoi de atâtea ori în jurul nostru și adesea nu auzeam decât urlete de glasuri vrăjmașe. Mulți s-au bucurat atunci că s-a sfârșit cu noi..
Dar Dumnezeul nostru, El Însuși, ne-a apărat. Și peste ruinele sfâșierilor și luptelor noastre, El a făcut ca Oastea Lui să primească o nouă și mare revărsare de har. Iar astăzi ea merge din biruință în biruință, ajungând pe înălțimi pe care nici nu le bănuia altădată.
Și va mai merge încă, pentru că ea este Lucrarea lui Dumnezeu.
De aceea înnoim din nou legământul din 12 februarie 1938, de a merge până la capăt pe drumul bătătorit de înaintașii noștri.
Vorbește fr. Maior Gașpar din Sibiu: Fratele Maior în casa căruia și-a trăit ultimele zile la Sibiu fr. Marini, vorbește cald și pătrunzător: Ne-a adus aici dragostea frățească față de acest mare suflet care a trăit printre noi. Golul pe care el l-a lăsat în rândurile noastre, greu va putea fi astupat...
Vorbirea fr. Roșianu, Sibiu: Frate scump, ai tu pace?... Da, tu ai avut în viață adâncă pace și acum în veșnicie o ai din belșug... Dar sunt atâtea suflete care n-au pace... Fraților din Sibiu, să ne ducem de acum în locul lui și să căutăm sufletele care n-au pace. Să-i urmăm credința acestui frate ales...
Cuvântul de despărțire al sorei Aurelia Marini.
După cuvântul plin de frumusețe și înălțare sufletească a fr. dentist Simionescu de la Petrești și cuv. păr. Buzea, - sora Aurelia Marini ne-a cutremurat sufletele cu cuvântul de despărțire pe care l-a rostit. Sala întreagă era numai lacrimi.
O soră își ia rămas bun de la mama, tatăl și fratele ei, cu un glas zguduit de durere, dar plin de o sfântă nădejde. ...Știm că ne vom revedea iarăși... Știm că ne vom revedea. Am pornit odată, dar voi ați ajuns mai curând. Avem adâncă încredere că Domnul Isus ne va ajuta și nouă să ne întâlnim iarăși Acolo, de unde nimic nu ne va mai despărți.
La revedere mamă, la revedere tată, la revedere scumpul nostru frate, în Patria Cerească.
Vorbirea fratelui Ilie Marini: Tatăl meu și fratele meu... vă duceți acum - și în casa noastră, atât de greu încercată, locurile cele mai scumpe rămân goale... Tu tată care ne-ai dat viață trupească și care te-ai frământat atât de mult pentru noi... Tu frate care prin rugăciunile tale și prin lacrimile tale ne-ai adus la picioarele Domnului Isus. Vă duceți de acum. Dar ne vom revedea iarăși. În curând, când Domnul Se va îndura să ne ia și pe noi la El, Acolo unde sunteți voi, familia noastră se va întregi iarăși, iar bucuria aceea nu va mai avea niciodată sfârșit...
Vorbirea fr. Popa Petru: Nu ne putem închipui că noi suntem acum la o înmormântare - ci la o adunare, așa cum eram astăzi un an, tot aici în sala aceasta. Prin starea lor de față, aceste sicrie ne pun acum marea întrebare nouă fiecăruia: cunoști tu pe Domnul Isus? El este Învierea și Viața. L-ai aflat tu pe El?
- De acum sarcina care a apăsat asupra lui, va apăsa pe umerii noștri. Simțim răspunderea pe care o avem și vom lucra mai mult decât până acum...
Vorbirea fr. Diac, Sibiu: Parcă-l văd pe fr. Marini în zăvoiul Săsciorilor astă vară, strigând cu atâta stăruință chemările întoarcerii la Dumnezeu. De acum glasul lui nu va mai vorbi, dar mormântul lui va striga mereu: Săsciorilor, Săsciorilor, întoarceți-vă la Dumnezeu!
Să rămânem și noi lucrători vii în această Lucrare până în ziua când ne vom revedea în cer cu fr. Marini, urmând pilda păr. Iosif și pilda lui...
Vorbirile fraților sunt încheiate apoi de fr. Ioan Opriș, fr. Stănilă și sora Viorica de la Laz.
Ultimul drum împreună
Pe brațele fraților, sicriele au plecat apoi pe ultimul drum împreună cu noi, spre locul în care vor fi așezați până când glasul Domnului ne va trezi pe toți. Au fost însoțite de toți frații cu ochii plini de lacrimi și cu inimile pline de dorința de a se revedea cât de curând...
Tot satul a petrecut până la cel din urmă locaș, sufletul mare al celor mai buni copii ai săi.
Pe pagina următoare acestor însemnări, era scrisoarea dureroasă a părintelui Vladimir, care din depărtarea sa, nu putea veni lângă sicriul fratelui.
Redăm din ea câteva părți ca o prezență a lui, lângă ultima despărțire...:
„Un plânset de mare jale și un snop de flori ale iubirii noastre, pe mormântul cel mai scump al neuitatului nostru frate I. Marini...
O, iubitul meu!... O, dragul și scumpul nostru, pe care inima noastră nu te va uita niciodată! (1 Cor. 13, 8). - O, dulcele și vechiul meu prieten de călătorie pe drumul Damascului nostru! O, neuitatul meu tovarăș de luptă sfântă în ostășia Domnului Isus Biruitorul, în Biserica Lui cea vie! O, nedespărțitul nostru frate în această singură frumoasă cale pe pământ, spre Sionul cel ceresc!...
O, scumpul nostru luptător, - vrednicul urmaș al neuitatului nostru înaintaș, părintele Iosif Trifa! - Tu i-ai urmat credința (Evrei 13, 7) și de aceea I-ai bineplăcut lui Dumnezeu!
Tu ai purtat tot greul luptei sfinte și te-ai dovedit un adevărat erou al lui Isus (2 Tim. 2, 3). Tu ți-ai pierdut viața pentru El și Evanghelia Lui, dar ți-ai câștigat-o pentru primăvara veșniciei Lui (Marcu 8, 35). - O, fericite, de trei ori fericite suflete (Matei 5, 3-12).
Tu ai cunoscut dragostea lui Isus prin aceea că El Și-a dat Viața pentru tine, - de aceea și tu ți-ai jertfit-o pentru frați (1 Ioan 3, 16)...
O, noi nu te vom uita și iară nu te vom uita, urmașul nostru luptător de pe câmpul Oastei Domnului Isus Biruitorul! Râurile de cuvinte înțelepte, râurile de apă vie ce ți-au ieșit din inimă (Ioan 7, 38) vor rămâne adânc întipărite în inimile noastre (Isaia 50, 4), mereu ne vor răscoli inimile, dornice de hrană sfântă...
O, neuitatul nostru, tu te-ai făcut multora și încă multora tu te vei mai face pricină de mântuire! (1 Tim. 4, 12-13; 4, 15-16). Și pentru mulți nu ne-ai fost învățător, ci ne-ai fost părinte (1 Cor. 4, 15). O, iubitul nostru tu pe toți ne-ai purtat în brațele cele dulci ale inimii tale, plin de iubire! - Tu ai avut rădăcina și temelia credinței puse în dragoste și ai priceput care este lărgimea, lungimea, adâncimea și înălțimea ei, și ai cunoscut dragostea lui Hristos, care întrece orice cunoștință (Efes. 3, 17-19; Colos. 1, 19). Și ai luat din plinătatea Lui și har după har (Ioan 1, 16).
Tu, iubitul nostru ai plecat, cum au plecat și scumpii noștri păr. Iosif și păr. Vasile... Voi toți ați căzut luptând din greu, luptând cu jertfa vieții. Voi ați căzut în lupta sfântă și măreață. Voi stați la temelia Oastei ca jertfe mari și scumpe. Din viețile voastre, jertfite Domnului, El va crește un copac frumos al Oastei, al Credinței (1 Cor. 3, 6).
O, iubiții, scumpii și adânc îndurerații mei frați de pretutindeni! Iată deci că în cimitirul nostru, cimitirul Oastei a răsărit încă un mormânt de mare preț. Mormântul celui ce ne-a fost pentru toți, dragul și iubitul nostru frate Ioan Marini. Și acest mormânt, scumpii mei, ne va sta viu în memoria inimilor noastre cu cuvintele de sânge de la Evrei 13,7.
Deci să-i urmăm credința!
Și să ne înnoim iubiților, legământul nostru cu Isus și la jertfa aceasta mare a iubitului nostru de la Săsciori...
Iar acum, iubitul nostru te rugăm: spune, spune și dragilor noștri de Acolo (Ioan 14, 3), păr. Iosif, păr. Vasile, fr. D. Romanenco, - suspinul nostru cel adânc și necurmat pentru revederea cu ei în veșnicia fericirii...
Și acuma: dormi în pace, iubitul nostru! Pentru că scris este: Ferice de acum încolo de morții care mor în Domnul! Da, zice Duhul: ei se vor odihni de ostenelile lor, căci faptele lor îi urmează! (Apoc. 14, 13).
Iar faptele tale cele sfinte le vedem și la: 2 Cor. 12, 15; Filip. 2, 30; Marcu 14, 26 și Filip. 2, 15-16. Amin.
Părintele Vladimir”
Fratele Titus scria și el plin de durere, ca unul ce de atâția ani l-a cunoscut și l-a iubit pe fratele Marini:
„Jertfa lui rămâne
O mare durere ne-a fost dată prin plecarea din mijlocul nostru a fr. Ioan Marini.
Stăm cu toți îndurerați în fața acestei jertfe. Dar în durerea aceasta este ceva deosebit, care înalță și sfințește sufletele.
Fratele Marini s-a topit ca o lumânare continuu aprinsă. El s-a adus pe sine însuși ca o jertfă vie și bineplăcută lui Dumnezeu.
Avem în fața noastră jertfa unui erou al lui Hristos, care s-a jertfit pentru Cauza Lui, pentru Evanghelia Lui, pentru Biserica Lui.
S-a stins un viteaz al Domnului, pe care solia morții, solia chemării l-a aflat pe front, ținând sus steagul Domnului și Cuvântul Vieții (Filip. 2, 16).
Dragă frate Marini! Jertfa ta va rămâne veșnic ca o pildă vie. Tu lupta cea bună ai luptat. Domnul să-ți dea acum cununa vieții.
Titus I. Trifa”
Fr. Popa Petru de la Batiz, care la fel din copilăria lui l-a însoțit de nenumărate ori în călătoriile și adunările frățești, - scrie plin de o mare durere dar și de o puternică hotărâre (hotărâre pe care acest mare suflet și-a ținut-o până astăzi, fiind unul din cei mai vrednici și mai credincioși frați):
„Un legământ
O nouă jertfă ni s-a cerut prin plecarea neuitatului nostru frate Ioan Marini.
El a plecat la Domnul sfârșind alergarea (2 Tim. 4, 7) și spunând celor ce au vegheat la căpătâi: Vestiți Cuvântul lui Dumnezeu la timp și ne la timp... Nu tăceți!
Pe fratele Ioan Marini l-am avut ca o pildă vie în fața noastră. El până la sfârșit a fost cu ochii țintă la Isus.
Să luptăm și noi acum iubiților ținând mai mult ca oricând ochii la Isus. Niciodată nu ne vom rătăci dacă vom fi cu ochii țintă la El.
Și după cum spune sf. ap. Pavel, noi trebuie să călcăm pe urmele celor ce prin credință moștenesc făgăduința (Evrei 6, 12). Și să ne aducem aminte de mai marii noștri care ne-au vestit Evanghelia, uitându-ne cu băgare de seamă la sfârșitul felului lor de viețuire (Evrei 13,7).
Frate Marini, viața și sfârșitul felului tău de viețuire este o pildă vie față de care facem legământ să o urmăm veșnic.
Popa Petru, Batiz”
Fr. Silviu Hărăguș scria și el cuvintele de mai jos, care vor rămâne o mărturie veșnică chiar împotriva scriitorului lui fiindcă acesta - după ce s-a bucurat ani de zile de prețuirea și darurile fraților, - când a ajuns să nu mai aibă nevoie de binefaceri, și-a disprețuit binefăcătorii. Iată ce scria atunci Silviu Hărăguș:
„Scumpă este înaintea Domnului moartea celor iubiți de El
Fratele Marini a trecut la Domnul. S-a luptat lupta cea bună, și-a isprăvit alergarea...
De acum îl așteaptă cununa neprihănirii (2 Tim. 4, 7-8). Da, s-a luptat lupta cea bună. El a fost unul din înțelepții care a cunoscut prețul cel nespus de mare al comorii ascunse în țarină și a vândut tot ce a avut ca să cumpere țarina (Matei 13, 44), care a socotit toate lucrurile lumii acesteia ca pe niște gunoaie ca să câștige pe Hristos (Filip. 3, 8).
În mijlocul stricăciunii generale și a decadenței sufletești din veacul acesta, în mijlocul indiferentismului și a nepăsării totale față de cele sufletești din țara noastră, el s-a ridicat cu glas de profet și a cutremurat mii și mii de suflete prin vestirea lui Isus Hristos Cel Răstignit. Oh, niciodată nu-l vom putea uita. Niciodată nu vom uita adunările la care am cutreierat împreună prin satele și orașele Ardealului. Niciodată nu vom uita predicile lui - cum nu mi-a fost dat să mai aud altele - predicile lui prin care s-au întors mii și mii de suflete la Dumnezeu. Niciodată nu vom uita viața lui de sfânt, care-ți dădea sentimentul că noi ceilalți suntem doar niște pitici sufletește. O, colțul lui de rugăciune din casa aceea atât de încercată din Săsciori! Numai Domnul știe câte lacrimi a vărsat acolo, câte suspine înăbușite a scos inima lui...
Îmi aduc aminte când eram împreună la Sibiu, cum se scula dimineața în zori de zi, când nimeni nu era trezit, și trecea în camera de alături cu Biblia, unde stătea la rugăciune ceasuri întregi. Și asta nu o dată, nu de zece ori, nu de o sută de ori, ci în fiecare zi. Ceasuri întregi de rugăciune în fiecare zi. Mă gândesc cât de mult s-a asemănat viața lui de misionar cu ceea ce spune ap. Pavel prezbiterilor din Efes! Aduceți-vă aminte că timp de trei ani, zi și noapte n-am încetat să sfătuiesc cu lacrimi pe fiecare din voi (Fap. Ap. 20, 31). Așa a fost fratele Marini. O viață de jertfă. Tăcută, ascunsă, neînțeleasă. Jertfa lui n-a știut-o prețui nimeni în adevărata ei valoare. Doar în Ziua Cea Mare a Răsplătiților, atunci când se vor judeca lucrurile ascunse ale oamenilor, își va primi o dreaptă răsplătire de la Cel care n-a înșelat niciodată pe nimeni.
...Te-ai dus, frate Marini, dar vom lupta așa cum ne-ai învățat, vom susține Lucrarea Domnului așa cum ne-ai arătat. Vom merge drept înainte. Vom curăți din Oaste tot ce nu este potrivit Evangheliei și învățăturilor păr. Iosif, așa cum ai spus înainte de moarte.
La revedere, la revedere, frate Marini...
Silviu Hărăguș”
Vor fi acestea o mărturie care îi va striga în Ziua Judecății, dacă acum, în conștiință, pare că i-a fost înăbușită de tot.
Fr. Dr. Banu a scris o pagină întreagă despre el: „Un copil al luminii”, arătând viața lui plină de muncă și luptă, prin cuvântul scris și vorbit, prin trăirea și rugăciunea lui de fiu și purtător al luminii. Printre altele el scria:
„...Ținta vieții lui a fost slava lui Dumnezeu și a căutat această slavă și în cele mai din urmă momente ale vieții lui. Nu a privit nici o clipă la suferințele lui, a avut înaintea lui mereu durerea pentru suferințele altuia. Pe patul de boală gândul lui era la Domnul Isus care împarte la cei flămânzi pâine. Plângând a spus: Duceți-vă la marginile orașului unde sunt sufletele de care nu are grijă nimeni. Sunt acolo multe inimi care ar primi pe Domnul Isus dacă ar fi cine să Li-l vestească.
A dus o viață de lipsuri din care a prisosit la atâția flămânzi. Lupta lui cea din urmă a fost pentru frații lipsiți din Moldova și pentru copiii lor. A fost o jertfă a acestei lupte, împreună cu familia.
A fost un om al rugăciunii, rugăciunea lui avea putere, rugăciunea i-a fost ascultată. Iată-l acum unde a dorit să fie în Țara Minunată despre care îi plăcea să cânte atât de des...
Belșug de har, învățătură și îndemn s-au revărsat din viața și de pe buzele lui în jurul său până în ultima clipă, din care cei ce l-au înconjurat s-au putut adăpa.
Nu dorim să lăudăm un om: Căci toată făptura este ca iarba și slava ei ca floarea ierbii. Dar păstrăm recunoștință memoriei lui pentru povara purtată și pentru ostenelile sale în mijlocul nostru, și mai presus de toate mărim și dăm slavă Mântuitorului nostru Isus pentru că ne-a descoperit în el în chip văzut taina minunată de la Coloseni 1, 27: „Hristos în voi nădejdea slavei.”
Fr. O. B.”
Despre faptul că fratele Marini a fost o jertfă pentru frații din Moldova scria și Titus în același număr de foaie spunând următoarele:
„...A dus o viață de lipsuri din care a prisosit la atâția flămânzi. Lupta cea din urmă a fost pentru frații lipsiți din Moldova și pentru copiii lor (în Ardeal, la Avrig, Săsciori, Vinerea, Ighiel, etc., zeci de copii ai fraților din Moldova au primit găzduire și întreținere).
A fost o jertfă a acestei lupte, împreună cu familia sa.
În ajunul Sărbătorilor Nașterii Domnului pentru frații moldoveni - călători, au făcut un popas și au fost găzduiți în „Betania” Săsciorilor, la casa în care atât de mulți frați au fost mângâiați și adăpostiți.
Dar din acest drum al pribegiei a fost adusă și o boală nemiloasă (tifosul exantematic).
Familia Marini strânsă în cuibușorul ei pentru a-și petrece în Sărbătoarea Nașterii, a fost lovită de această boală care deși pare neînțeleasă pentru unii, este totuși atât de înțeleasă și cunoscută pe meleagurile scumpe ale Moldovei unde sărăcia și suferința omenească atinge stări adevărate de neînchipuit.
Mama, tatăl și copilul unei familii simple care a înțeles să trăiască cu sinceritate în viața de toate zilele adevărurile Evangheliei lui Isus și a înțeles să fie primitoare de oaspeți potrivit Cuvântului (Tit 1, 8) a fost atinsă de nuiaua încercărilor, ca oarecând dreptul Iov.
Ne mângâiem însă că fratele nostru I. Marini a trecut Dincolo deplin împăcat. El zi de zi în timpul suferinței lui, prin glasu-i slăbit a împărțit tuturora sfaturi personale și a rostit predici minunate celor care-l încurajau cu dragoste, lângă patul de suferință...”
Fr. Ioan Tudusciuc, pe atunci unul dintre cei dintâi frați, scria și el următoarele:
„Ni se răresc rândurile...
Noi suntem străini și călători în lumea aceasta. Suntem în căutarea altei Patrii mai bune. În fruntea noastră, ca și cocorii, avem niște călăuze care ne arată drumul. Slujba lor e cu mult mai grea ca a altora. De aceea nu-i de mirat dacă auzim cum unul astăzi, altul mâine, luptătorii noștri de frunte, cad de oboseală și de necazuri.
Așa, spre exemplu, am rămas surprinși când am auzit de plecarea prea timpurie a fr. I. Marini. El a fost unul dintre bunii mânuitori ai condeiului și tot atât de bun vorbitor în cele duhovnicești. - Stând mai multă vreme lângă păr. Iosif a învățat unele taine ale scrisului și a vorbirii. De aceea scrisul și vorbirile sale au fost gustate și mult apreciate de toți frații și surorile noastre. - Prin plecarea păr. Iosif, păr. Vasile Ouatu, fr. Marini și a altora, rândurile noastre s-au rărit mult. Am rămas puțini și secerișul Domnului e mare. Credem însă că Domnul este cu noi și ne va ajuta să mergem înainte.
Chemarea și rugarea noastră se îndreaptă către toți frații și surorile noastre să se prezinte din nou la lucrul Domnului. - Noi ne bucurăm foarte mult când citim în foaie numele cutărui frate sau soră care răspunde: Prezent la datorie!
La lucru deci, iubiți frați, și Domnul să ne ajute.
Ioan Tudusciuc”
Câți chiar dintre frații cei ce fuseseră foarte apropiați de el - nici n-au venit lângă sicriul lui, cum nu veniseră nici lângă al părintelui Iosif, unde ar fi avut o datorie și mai mare. Bine măcar că n-au fost ca să-și ia și ei niște legăminte de care apoi să se lepede îndată după aceea...
Aceasta totuși nu-i va scuti niciodată, de marea vinovăție pe care au săvârșit-o: și nevenind atunci și lepădându-se după aceea...
Slăvit să fie Domnul!
Meditații:
Biserica lui Dumnezeu fiind întemeiată pe Stâncă, nu se poate clătina prin orice vijelie.
Ea poate fi ispitită, - dar nu poate fi învinsă.
Fericitul Ieronim
+
Viețile Sfinților și istoria Sfinților Creștini sunt pline cu mărețe dovezi despre mărturisirea lui Hristos.
Dragostea lor pentru Dumnezeu a fost o dragoste pe care n-a biruit-o nici sabia, nici foametea,
nici chinurile, nici moartea,
nici puterile veacului de acum, nici cele ale celui viitor.
De aceea și slava lor la Dumnezeu este și va fi tot atât de mare.
Păr. Iosif Trifa