Cap. 19 - Al treilea februarie
Traian Dorz - Istoria unei Jertfe Vol. 2
„Un val cheamă un alt val, la vuietul
căderii apelor Tale. Toate talazurile şi
valurile Tale trec peste mine.”
Taina încercărilor, a suferinţelor prin care ne trece câteodată Dumnezeu rămâne de multe ori neînţeleasă de noi, multă, foarte multă vreme. O credinţă nepătrunzătoare se întreabă totdeauna în faţa unei astfel de tainice lucrări a lui Dumnezeu: De ce?
- De ce Doamne a trebuit să vină acest val atât de cumplit şi de greu chiar peste noi?
De ce tocmai noi a trebuit să fim o astfel de privelişte pentru lume, îngeri şi oameni? (1 Cor. 4, 9).
În faţa unor astfel de stări şi de întrebări stăm fără cuvânt. Şi e poate cel mai bine să stăm aşa. Totuşi nu se poate să nu ne amintim de două cuvinte ale Mântuitorului spuse între nişte astfel de împrejurări.
Apoi: „...Căci dacă se fac aceste lucruri copacului verde, ce se va face celui uscat?...
Şi dacă cel neprihănit scapă cu greu, - ce se va face cel nelegiuit şi cel păcătos?” (Luca 23, 31; 1 Petru 4, 18).
Când Mântuitorul era dus la răstignire şi cortegiul cu El în mijloc şi Mama Lui urmându-L suia spre Golgota - cred că mulţi privitori de pe margini vor fi clătinat din cap zicând:
- De ce oare îngăduie Dumnezeu ca Omul Acesta credincios, familia aceasta evlavioasă să păţească o nenorocire ca asta? Tocmai El, care era cel mai bun? Tocmai ei, care erau cei mai credincioşi, iată au ajuns o privelişte de care se miră şi vorbesc toţi oamenii! Nu mai înţelegem nimic!
- Dar mai degrabă: cine eşti tu omule să judeci lucrările voii lui Dumnezeu? Nu cumva vasul de lut va zice olarului care l-a făcut: Pentru ce m-ai făcut aşa? Nu este olarul stăpân pe lutul lui?... (Rom. 9, 20-21).
Când vedem pe câte un „Iov” credincios lovit de nenorociri, mai degrabă să ne plângem pe noi decât pe el. Mai degrabă să ne îngrijorăm ce va fi de noi, decât de el. Căci dacă celui drept şi credincios i se întâmplă uneori lucruri zguduitoare şi este lovit de necazuri neaşteptate (pentru curăţirea lui) - ce se va întâmpla cu tine dacă eşti departe de neprihănirea lui? Care va fi plata ta, când îţi va veni ţie rândul, dacă a lui, cel bun, este acum aşa?
Deci în faţa lucrurilor zguduitoare care li se întâmplă credincioşilor lui Dumnezeu, - voi ceilalţi, mai degrabă să vă plecaţi capul cu teamă şi cu rugăciune!
Pe ei Dumnezeu îi curăţeşte prin suferinţe şi prin focul acesta de puţina zgură pământească pe care poate o mai au în ei. Dar oare ce vi se va face vouă, când va trebui să fiţi voi curăţiţi de multa zgură pe care o aveţi? Aşa să gândiţi voi! Să vă cutremuraţi şi să vă rugaţi pentru voi şi pentru ai voştri, nu să vă miraţi de ei şi de ai lor!
Căci şi rândul vostru va veni sigur! Şi cu cât va veni mai târziu, cu atâta vă va fi mai greu.
În toate aceste lucruri am cugetat ori de câte ori am auzit vorbindu-se cu judecată asupra Lucrării Oastei Domnului.
De ce i s-au întâmplat atâtea necazuri părintelui Iosif dacă el a fost un om atât de plăcut lui Dumnezeu?
- De ce i se întâmplă atâta necaz Lucrării Oastei, dacă ea este cu adevărat o lucrare după voia lui Dumnezeu?
- De ce i se întâmplă lui cutare credincios şi familiei lui atâtea necazuri, dacă el este un copil al lui Dumnezeu?
Nu-i oare o nebunie să vorbească cineva în felul acesta, după toate suferinţele îngăduite de Dumnezeu aleşilor Săi, începând chiar cu Fiul Său Preaiubit Isus?
Şi n-ar trebui oare mai degrabă să se îngrozească acei cărora în lumea asta le merge prea bine în toate lucrurile? Şi cărora Dumnezeu nu le trimite acum nici un necaz? (Maleahi 3,15).
Ce va fi oare de aceştia mâine?
Şi gândiţi-vă în lumina acestor adevăruri, la tot ceea ce se petrece în ceasul judecăţii lui Dumnezeu.
Atunci nu vă veţi mira pentru alţii - ci vă veţi îngrozi pentru voi!
Dintr-odată, de Crăciunul anului 1946, primii de la Sibiu din partea fr. Titus şi Marini veşti bune:
- „Am obţinut autorizaţie pentru Isus Biruitorul. De Crăciun va apare primul număr. Îl vom numerota în continuarea lui mai 1945. Trimite ce poţi cât mai urgent”.
Am lăudat pe Domnul cu strigăte de bucurie, - şi am scris dintr-odată cu toată înflăcărarea sufletului:
Înainte!
Fraţi ostaşi, răsună iarăşi
goarna luptei sfinte
dup-o încercare-amară
glasul Lui ne cheamă iară
- Pentru Sfânta Slavei Ţară:
Înainte!
Astăzi sfânta Lui chemare
este mai fierbinte
după lunga aşteptare
soarele din nou răsare
- Pentru Numele Său Mare:
Înainte!
După lupta cea trecută,
mulţi sunt azi morminte,
dar în lupta începută
Domnul e cu noi, ne-ajută
- Biruinţa nu-i pierdută:
Înainte!
La chemarea minunată
azi luaţi aminte,
să pornim cu toţi-odată
cu-o voinţă ne-nfricată
- Biruinţa-i câştigată:
Înainte!
Fiţi viteji: se vede-n faţă
Ţinta luptei sfinte
pentru slava cea măreaţă,
pentru Cer, pentru viaţă,
- Pentru tot ce-avem în faţă:
Înainte!
Duceţi iar din nou fiorul
nou, al luptei sfinte,
către Cer ne cheamă dorul
steagul sus - şi tot poporul
- Cu Isus Biruitorul:
Înainte!
Astfel ieşi din nou Isus Biruitorul - foaia religioasă pentru popor. Va apare de două ori pe lună de la 1 şi 15 a fiecărei luni. Director Titus I. Trifa. Redactor Ioan Marini. Redacţia şi Administraţia din Sibiu, Str. Turnului nr. 9.
Cu acest număr începură să apară în paginile foii tot mai des numele unor fraţi despre care mai târziu se va vorbi tot mai mult în legătură cu evenimentele din istoria Oastei. Fr. Niculiţă Moldoveanu, Doctor Banu - şi alţii.
Dar îndată ce apăru primul număr, mă pomenii acasă cu o telegramă din partea fratelui Marini de la Sibiu: „Vino imediat, sunt grav bolnav...”
Vestea m-a izbit ca o săgeată arzătoare în inimă.
Am început să mă rog şi să plâng pentru el cu toată durerea sufletului meu. Era chemarea dragostei din adâncul inimii fratelui şi tovarăşului meu de lupte îndelungate şi grele... Strigătul unei iubiri mari, dar peste care uneltirile unui duh străin care voise să ne despartă aruncase pe o clipă umbra-i trecătoare.
Acum în faţa marii încercări, această iubire îşi revenea dintr-odată la strălucirea pe care i-o dase de la început Dumnezeu şi destinul nostru împreunat. Duhul străin nu reuşise. Biruise iarăşi Duhul Lucrării, duhul dragostei, duhul căii curate pe care ne-o poruncise Domnul...
În vremea aceea nu puteam călători pe calea ferată decât dacă obţineam de la poliţie o autorizaţie de călătorie. Pentru asta trebuia să depun o cerere înainte cu 8 zile. În cerere trebuia să arăt unde merg şi pentru ce.
Am făcut cererea cu o oarecare teamă. Ştiam că mi se vor pune piedici. Dar mă rugam cu durere şi cu stăruinţă lui Dumnezeu să înlăture orice piedică. Presimţeam că se apropie ceva grav. I-am trimis fratelui îndată un liniştitor răspuns telefonic: „Sunt cu tot sufletul lângă tine... Vin cât pot mai repede...”
Am obţinut autorizaţia de plecare... (Nu ştiam atunci că mult mai târziu, după 12 ani, voi afla-o la dosarul anchetei mele şi că va trebui să răspund şi atunci pe larg la insinuarea: - care a fost „adevăratul motiv” al plecării mele la Sibiu...).
Până să ajung eu însă la Sibiu, apăru şi al doilea număr din foaie.
Pe pagina a 3-a a acestui număr, - ultimul scris de fr. Marini, - m-a izbit titlul şi scrisul ca o înştiinţare de moarte:
„Dincolo de Poarta cea Tainică... Este rânduit oamenilor să moară o singură dată, iar după aceea vine Judecata”. (Evrei 9, 27).
Am presimţit că îşi scrisese chiar pentru sine acest gând.
„... O întâmplare neobişnuită, o boală, sunetul clopotului sau altceva, ne face să privim spre Patria cea Tainică, spre care obişnuit noi nu prea vrem să privim spre Poarta cea Tainică - poartă prin care fiecare din noi trebuie să trecem odată: Moartea!
Moartea! Ce taine ascunde ea! Câte sforţări de a scăpa de ea! Zadarnic! O lege mai tare decât noi ne ţine în rânduiala ei, cu o tărie nedezminţită.
Este rânduit fiecăruia să moară o singură dată! ... Vrei, nu vrei, ai să treci pe uşa care duce Dincolo. Când? Aceasta nu o ştii. Cei mai mulţi pleacă atunci când nici nu se gândesc.
Dar unde? Unde mergem? Ce este Dincolo de poarta pe care scrie: Moartea?
Iată un lucru cu care şi-au bătut capul mii de oameni, mii de ani, fără a putea găsi vreun răspuns mulţumitor pentru conştiinţa lor...
În vremile din urmă oamenii învăţaţi au găsit şi inventat fel de fel de instrumente cu care au cercetat văzduhul, adâncimile pământului, fundul mărilor, tainele sufletului omenesc. N-au găsit însă nici un chip de a pătrunde cu ocheanele lor Dincolo de Poarta care se numeşte moartea. Aceasta a rămas o taină pentru iscodirea minţii omeneşti.
...Şi dacă oamenii n-au fost în stare să dezlege această taină, ea n-a rămas ferecată în necunoscut. Un far puternic a luminat taina aceasta. El a venit de Dincolo şi a fost în măsură să ne spună tot ceea ce trebuie să ştim. Isus Hristos.
...Iată Cuvântul Său fericit şi mântuitor: Adevărat, adevărat vă spun că cine ascultă cuvintele Mele şi crede în Cel ce M-a trimes pe Mine, are Viaţa Veşnică şi nu vine la Judecată ci a trecut din moarte la viaţă (Ioan 5, 24).
Ce nădejde fericită pentru sfârşitul credinciosului lui Isus!”
Cred că aceste lucruri au fost ultimele pe care le-a mai scris fr. Marini. Ciudat cum presimte omul uneori...
Citind pagina asta mi-am adus aminte de o discuţie tot asupra acestor lucruri pe când ne aflam amândoi la noi acasă în Mizieş, pe care o avusesem cu el odată, în urmă cu şapte ani, singuri, într-o seară liniştită de toamnă, sus pe deal, la vie...
- Şi totuşi cât de grea trebuie să fie trupeşte chiar clipa aceea a morţii - zisese el atunci! Până ce viaţa se smulge din fiecare celulă, din fiecare nerv, din fiecare ţesut al trupului nostru, trebuie să suferim trupeşte dureros... Aceasta este legea lucrurilor!...
- Da, dar Domnul Isus are puterea de a înfrânge această lege şi de a da preaiubiţilor Lui nu o moarte dureroasă ca o smulgere grea, - ci o plecare liniştită, ca un somn dulce la un sân drag...
- Da! - a oftat el atunci. Şi apoi am schimbat vorba.
Era 20 ianuarie când am ajuns la Sibiu. L-am găsit pe fratele Marini într-adevăr grav.
Dar abia am ajuns lângă el până am şi aflat o altă veste dureroasă: mama lui, Ana, de la Săsciori, trecuse la Domnul...
Ne-a fost nespus de greu să-i spunem vestea aceasta. Dar sufletul lui care suferise atât de mult şi care era atât de alipit de Domnul ştiam că va suporta orice.
Am stat o zi şi o noapte împreună cu ceilalţi fraţi lângă el.
Trupuşorul lui i se topea parcă văzând cu ochii, în marile temperaturi care nu-i mai scădeau.
Am alcătuit atunci împreună cu fr. Titus în grabă numărul viitor din foaie - cel pentru 1 februarie 1947 - şi ne-am pregătit pentru orice lovitură.
În prima pagină a foii, doream să inspirăm o puternică nădejde şi încredere sufletelor scumpe care erau în toiul cernerii dureroase: Am scris anume pentru ceasul acela solia cea dulce a Domnului Isus, spusă sufletelor iubite din Betania, în ceasul cel mai greu pentru ele: „Eu sunt Învierea şi Viaţa...” (Ioan 11, 25).
Scriam acolo: „Trăim între două mari veşnicii: Trecutul şi Viitorul. În întunericul care atâta vreme a apăsat peste aceste două lumi, sufletul omenesc s-a zbătut îngrozit mii de ani, trudindu-se zadarnic să găsească o rază de lumină care să-i arate ce este dincolo de viaţa aceasta atât de scurtă, aşa de chinuită - şi pe care toţi au numit-o amăgire.
Lumina aceasta a venit numai odată cu Hristos, Adevăratul şi Veşnicul Mântuitor, Fiul lui Dumnezeu.
La mormântul unuia din cei mai iubiţi prieteni ai Săi, Isus a spus cuvintele care de veacuri au umplut de nădejde ochii şi sufletele care s-au agăţat de El ca de Stânca tuturor nădejdilor. Singura Salvare: Eu sunt Învierea şi Viaţa. Cine crede în Mine va trăi... (Ioan 11, 25-26).
O lege nefăcută de oameni a lăsat ca omul să fie aşezat şi în mormânt cu mâinile încrucişate pe piept cum este aşezat înainte de venirea lui pe lume în pântecele mamei sale.
E parcă şi acesta un semn că omul nu este aşezat acolo pentru nimicire - ci pentru o nouă naştere la o nouă viaţă, pregătit pentru o nouă intrare într-o nouă lume.
Cu mormântul nu se sfârşeşte viaţa. Când totul se prăbuşeşte în jurul nostru şi când ultima suflare ne coboară în pământ, - noi nu murim! Sufletul omenesc este singura realitate, singurul lucru care trăieşte, în mijlocul celorlalte lucruri care pier.
Cei care Îl cunosc pe Hristos strigă: O lume veşnică există şi trăieşte fără ca ochii noştri de pământ s-o poată vedea, fără ca mâinile şi inimile noastre de lut s-o poată atinge, fără ca mintea noastră mărginită s-o poată desluşi. Garantul şi Slăvitul ei Descoperitor ne-a arătat-o. Isus Hristos ne-a descoperit existenţa acestei lumi slăvite - şi prin Jertfa Lui răscumpărătoare a rupt toate stavilele care ne închideau drumul către ea, dându-ne drept de moştenire asupra ei.
O, voi toţi cei care vă mai îndoiţi, gândiţi-vă: Dumnezeu n-a înşelat niciodată pe nimeni! Acela care a pus în inima unei rândunici dorul după o ţară nouă şi minunată, dorul care o face să zboare către ea prin mii de primejdii, - a şi pregătit ţara aceasta pentru ea. La sfârşitul călătoriei ei, păsărica cea slabă care a nădăjduit în ea fără să o cunoască şi a crezut în ea fără s-o fi văzut - ajunge să se bucure de lumina şi binefacerile ei, dacă n-a căzut de oboseală pe drum...
O, voi toţi care aţi trăit în lumea aceasta crezând în Hristos. Voi care de dragul Lui aţi părăsit totul pe pământul acesta nădăjduind în Patria nespus mai bună pregătită în ceruri pentru voi, - sus inimile! Aveţi credinţă în Dumnezeu şi aveţi credinţă în Hristos Domnul vostru.
El trăieşte veşnic - şi voi veţi trăi! Cuvântul în care aţi crezut n-a fost o amăgire: Mântuitorul Căruia v-aţi predat este Dumnezeu, Veşnicul şi Slăvitul Dumnezeu care dacă a făcut o făgăduinţă celor care vor crede în El, Îşi va şi împlini această făgăduinţă: - va da viaţa... o viaţă veşnică şi fericită tuturor celor care I-au crezut Cuvântul şi făgăduinţele.
Dacă El v-a făgăduit învierea şi viaţa, credeţi cu tărie acest lucru; - El le are şi pe acestea în Sine Însuşi şi le poate da tuturor alor Săi.
Dacă El v-a făgăduit o Ţară Veşnică şi un Cer fericit - credeţi cu tărie acest lucru: - El este Stăpânul nemărginit de Puternic şi de Bogat - şi le va da acestea tuturor celor ce-L iubesc, tocmai după cum am spus.
Pe aceeaşi pagină în colţul din stânga era o ştire dureroasă:
„...Să ne rugăm Domnului pentru el
Fratele nostru iubit Ioan Marini, în prezent se află greu bolnav. Rugăm pe toţi fraţii noştri să-şi aplece genunchii fierbinte către Domnul pentru acest vestitor al Evangheliei Lui curate.
(Şi adăugam pentru a se vedea bine starea lui gravă):
...Unde puterea doctorilor nu mai poate să ajute, nădăjduim să intervină rugăciunea frăţească, să ducă la ridicarea de pe patul de suferinţă a scumpului nostru frate...”
Iar alături, în colţul din dreapta, un alt anunţ la fel de greu:
„A trecut la Domnul sora noastră, Ana Marini
...La încheierea foii am primit încă o veste dureroasă:
Sora noastră Ana, mama fratelui Ioan Marini a trecut la Domnul.
Îndureratei şi credincioasei familii de fraţi şi surori Marini, din Săsciori, în numele fraţilor le transmitem şi pe această cale, cu acest prilej, cea mai caldă dragoste şi nădejde de întâlnire a tuturor în Viaţa de Dincolo, în slava vieţii Ierusalimului celui de Sus.”
Aceste două anunţuri păreau ca două sicrie puse alături, de-o parte şi de alta a chipului Mântuitorului rugându-se pentru învierea lui Lazăr...
Am fost, împreună cu ceilalţi fraţi apropiaţi, lângă el în clipa aflării ştirii dureroase a mamei lui...
N-avea putere să se mai ridice, dar cred că atunci ar fi dorit mai tare ca orice altceva - ca să se poată arunca cu faţa la pământ înaintea Domnului şi să se roage mult-mult, mai mult ca oricând...
Dar a tăcut dureros - şi doar din ochii închişi au început să-i şiroiască lacrimile liniştite şi uşurătoare...
În ziua următoare, 21 ianuarie stăteam lângă căpătâiul lui. Părea că dormitează. Dar ştia că sunt acolo.
Şi-a deschis ochii limpezi şi s-a uitat la mine cu o privire în care regăseam toată dragostea şi încrederea adâncă dintre noi. Mi-a şoptit rar:
- Mâine va fi înmormântarea mamei mele... Eu nu pot fi acolo. Du-te în locul meu...
Şi spune tu în locul meu...
N-a mai putut continua... Plângea adânc...
I-am dat un creion şi o hârtie:
- Scrie măcar câteva cuvinte pe care ai vrea să le spun!
Cu o mânuţă subţire şi albă ca o rază de soare a început să scrie pe hârtia albă fără şir, odihnind greu ca după o muncă peste puteri, - câteva rânduri răsucite şi întrerupte din care am descifrat câteva cuvinte la început clare, după aceea doar bănuite:
„Mamă... cel mai dulce nume care se rosteşte de limba omenească... S-a rostit şi aici (probabil voia să spună: în casa din Săsciori...) vreo 40 de ani... Acum se rosteşte tot mai rar...
Se spune că cel mai dulce cuvânt în limba noastră este cuvântul: meu... tatăl meu, mama mea şi mai ales Mântuitorul meu...
...Ferice de cine în ceasul din urmă...”
Aici mâna îi alunecă neputincioasă nemaireuşind să scrie ceea ce îi voia gândul.
Pe urmă cu greu ridică iarăşi creionul spre hârtie şi scrise:
„...aşa...
Aceluia...”
Aici din nou mâna îi alunecă întrerupând şirul scrisului.
După un timp încercă să ducă iarăşi spre hârtie mâna care tot mai ţinea creionul, semn că mai are ceva de spus...
Şi cu greu reuşi să mai adauge:
„...îi va deschide...”
Apoi alunecând nesigură mai avu puterea să scrie cu ultima sforţare:
„mamă...”
Şi mâna lui scăpă condeiul.
Pentru totdeauna.
O, iată şi mânuţa asta, care a scris atât de mult şi de frumos... Iată se frânse ca şi cealaltă de acum nouă ani tot la vârsta care ar fi trebuit să fie a celei mai viguroase puteri.
După ce mai prinse o fărâmă de putere îmi spuse rar şi întretăiat:
- Vedeţi ideea!... Spune ceea ce am vrut să spun eu... Ar fi fost multe dorinţe... dar acum...
...ştiu că va fi mare durerea...Noi am trăit aşa de bine laolaltă... Nu va putea nici unul face faţă... Ştiu...
- Să se împartă tractate la înmormântare!...
- Du-te acolo... în locul meu... frate Traian...
L-am sărutat fierbinte, plângând cu toată durerea sufletului din mine...
Şi i-am împlinit ultima dorinţă străduindu-mă cum am putut mai bine.
M-am dus „în locul lui”. Dar oricât m-am străduit să fiu ca el, să-i vorbesc mamei lui ca el, să plâng ca el, să simt ca el - lângă sicriul şi mormântul mamei sale, tot ştiu că nu i-am putut fi un înlocuitor cum ar fi fost el... Nimeni n-ar fi putut ca el.
Şi ceilalţi fii ai mamei au trăit profund şi sfâşietor toată durerea clipei aceleia. Dar fiecare era în locul lui însuşi. Nici unul nu-l putea înlocui pe cel care lipsea. Numai Domnul l-a înlocuit.
Nici eu nu l-am putut decât într-o aşa de slabă măsură, deşi cugetul meu mărturiseşte că am dorit în tot timpul acela să fiu ca el.
Era ultima încredinţare pe care mi-o dădea.
După vreo trei zile era adus din Sibiu la spitalul din Sebeş. Se apropia de Săsciorii lui, la care a ţinut nespus de mult.
Acolo a fost adus şi tatăl său în ziua următoare, alături de el pe alt pat. Se îmbolnăvise grav şi tatăl de aceeaşi boală. Friguri zguduitoare şi temperaturi mari.
Fratele Doctor Banu care îi însoţise tot timpul bolii lui la Sibiu cu tot ce omeneşte îl ajutase ştiinţa şi puterea sa, - l-a însoţit şi la spitalul din Sebeş. Împreună cu surorile Lucreţia de la Laz, Paraschiva de la Vinerea, Ioana de la Şibot - şi altele. Au făcut tot ce le-a stat şi lor în putinţă pentru el.
Până în ultimele lui clipe cât a mai putut, le-a vorbit mereu celor de lângă el despre lucrurile minunate ale Împărăţiei lui Dumnezeu. Ce neuitate au rămas pentru aceştia puternicele adevăruri rostite de graiul lui slăbuţ, atunci pe patul morţii lui.
Cele din urmă cuvinte ale lui au fost: „Iată se deschid porţile Ierusalimului... Mamă”.
Apoi a tăcut.
...La 10 zile după mama sa, în aceeaşi zi şi în aceeaşi cameră de spital trecuseră la Domnul în cel mai liniştit fel, unul lângă altul şi după altul - fratele Marini şi tatăl său...
Au fost duşi şi aşezaţi amândoi în două sicrie unul lângă celălalt în casa familiară din Săsciori.
Aici s-a petrecut seara întâia şi a doua de priveghere.
Pentru slujba înmormântării însă sicriele au fost mutate în locul mai larg al Casei Culturale, de lângă biserică.
Ce zguduitor ne-am adus aminte că, în urmă cu exact un an, aici în Casa asta, chiar de pe locul unde este aşezat acum sicriul său, fratele Marini le vorbise atunci sătenilor săi şi nouă tuturor, cu o înflăcărare de neuitat profet adevărurile cutremurătoare ale lui Dumnezeu.
Acum iată privim cu toţii la nemişcata lui pace şi la măreţia veşnică din care ne grăieşte cel mai mult şi cel mai puternic decât cu orice cuvânt.
Era 2 februarie - Sărbătoarea Întâmpinării Domnului. Ce semnificaţie zguduitoare! Fratele nostru pleca fericit în întâmpinarea Domnului său, în Sărbătoarea Întâmpinării Sale...
În dimineaţa aceea de 2 februarie, lângă sicriul lui am scris „Martor credincios” - cum scrisesem înainte cu 9 ani, în 12 februarie, lângă sicriul părintelui, „Pasăre măiastră”.
L-am petrecut la mormânt cu această cântare, cântată cu lacrimi pe aceeaşi melodie:
Martor credincios al Jertfei lui Hristos
sol al Vestei Bune, vrednic credincios
ţi-ai sfârşit lucrarea, lupta ţi-ai sfârşit
ai plecat la Domnul care L-ai iubit.
Pildă de lumină ai trăit mereu
rob al rugăciunii către Dumnezeu
jertfă a chemării, strigăt desluşit
suflet de apostol, frate preaiubit.
Mare-a fost credinţa care te-a purtat
luminoasă calea care-ai arătat
limpede Cuvântul care l-ai adus
martor sfânt al Oastei Domnului Isus.
Drumul sfânt pe care tu l-ai arătat
duce-n Canaanul binecuvântat
în Ierusalimul sfânt şi luminos
prin solia Oastei Domnului Hristos.
- Sus în fericirea ce-a nădăjduit
dă-i Isuse Doamne locul strălucit
lângă toţi aceia care Ţi-au urmat
şi cu strălucire i-ai încununat.
Iar pe noi Isuse când ne vei chema
lângă ei ne-aşează Sus la Dreapta Ta
şi ne dă cununa lor de mucenici
tot aşa-mpreună, cum am fost aici.
Martor credincios al Harului Slăvit
roagă-te la Domnul nostru Preaiubit
să ne-ajute-n drumul greu şi luminos
să-l sfârşim cu bine, - martor credincios.
Era alt februarie... al treilea neuitat februarie al nostru.
Primul fusese al părintelui Ouatu 1937,
al doilea al părintelui Iosif 1938,
al treilea acesta, acum în 1947, al fratelui Marini.
Oare cine ni-l va face neuitat pe cel de al patrulea?
- Pentru mine, cel puţin, „al patrulea” avea să fie peste 20 de ani. În tot acel februarie (din 1967) când voi păşi spre veşnicie în urma carului cu boi care ducea spre cimitir sicriul tatălui meu Constantin...
Carul lui cel cu boi frumoşi... în care dusese cu atâta drag cândva cărţile şi revistele sfinte care cuprindeau în ele Cuvântul cel scump al lui Dumnezeu, pe care şi el L-a iubit atât de mult...
Mi-a fost dat tot mie ca, după nouă ani, să-i scriu şi fratelui Marini ca şi atunci părintelui Iosif, cu condeiul scăldat în lacrimi, prima pagină a foii, încadrată în chenar negru cu chip îndoliat, - zguduitorul nostru cuvânt de rămas bun...
Din nou dulcea purtare de grijă a Domnului ne-a dăruit foaia prin care să putem comunica totul fraţilor. - Şi prin care să ne mărturisim durerea şi nădejdile - unii altora. Ce greu ar fi fost fără ea. Ce minune că am primit-o chiar acum!
Iată înştiinţarea dureroasă şi cuvântul nostru cel dintâi către fraţi:
„A trecut la Domnul fratele Ioan Marini...
De sub greutatea celei mai adânci dureri care ne copleşeşte inima, vestim fraţilor noştri şi tuturor celor care l-au cunoscut şi iubit, că fratele nostru Ioan Marini a plecat dintre noi, Acasă la Domnul.
Lucrarea Sfântă a Oastei Domnului a dat o nouă jertfă!... Această tainică şi sfântă Lucrare a lui Dumnezeu, născută şi crescută din jertfă, prin jertfă şi parcă numai pentru jertfă, a trebuit să aducă din nou pe altarul Evangheliei preţul nou, jertfa nouă, a unuia din cei mai buni fii ai ei... A aceluia care purta pentru noi cel mai frumos steag...
Sfâşiaţi de această nouă şi dureroasă rană, ne închinăm smeriţi înaintea Tatălui Ceresc... Şi nu putem înţelege această nouă încercare decât gândindu-ne că numai El Singur ştie de ce Îşi alege întotdeauna ca jertfă, din turma Lui, pe cel mai frumos miel.
E o adâncă, o cutremurătoare taină, în lucrarea Dragostei lui Dumnezeu, care a iubit atât de mult lumea încât pe Singurul Său Fiu Şi L-a dat ca Jertfă pentru noi... Şi de atunci şi până acum, El iubeşte tot atât de mult această lume, încât pe cei mai buni dintre fiii Lui îi aduce ca jertfă pentru ea... Pentru ca cei ce vor asculta chemarea lor - şi vor crede în El, să nu piară ci să aibă viaţa veşnică (Ioan 3, 16).
În măsura în care un om s-a unit mai deplin cu Hristos şi s-a asemănat mai mult cu El, în aceeaşi măsură a avut parte pe pământul acesta, de moartea Lui. Iar această soartă este totdeauna jertfa, mistuirea şi sfâşierea de fiecare zi în slujba altora, pentru folosul altora, pentru ajutorarea altora... De la cel mai mic lucru: viaţa, - până la cel mai mare: moartea...
Gânduri pline de durere, dar şi pline de lumină ne umple sufletul lângă acest nou şi scump mormânt al Oastei...
Pe altarul Evangheliei Tale, o Marele nostru Dumnezeu şi Mântuitor, Oastea Ta a adus ca jertfă tot ceea ce a avut mai ales, mai bun şi mai drag în ea. Începând cu păr. Iosif şi până azi, mieii cei mai blânzi şi mai de preţ ai turmei Tale, au căzut jertfiţi... Şi de aceea ştim că jertfa noastră ca jertfa lui Abel, a fost bine primită înaintea Ta... Tu i-ai chemat, Tu i-ai ales, Tu i-ai jertfit.
Ai Tăi erau: Şi fiindcă Tu poţi face ce vrei cu ceea ce este al Tău - deşi doar Tu poţi măsura durerea adâncă ce ne-a sfâşiat - ne smerim în faţa înţelepciunii şi dragostei Tale, până la ţărâna din care ne-ai creat.
Facă-se Tată, facă-se deplin voia Ta.
Şi binecuvântând Sfântul Tău Nume, Te rugăm ajută-ne să putem crede chiar şi în aceste grele clipe că toate lucrează împreună spre binele celor ce Te iubesc.
Să privim la sfârşitul minunat al felului de vieţuire pe care l-a adus alesul nostru frate, alesul Tău copil - şi să-i urmăm şi noi pilda...
Pilda lui... luminoasa urmă a vieţii lui printre noi, plină de sfinţenie, de îndrăzneală şi de credinţă. Şi să credem Doamne, să credem adânc, că o lucrare în care se nasc astfel de suflete mari, nu poate fi decât Lucrarea Ta... Că o Lucrare care Ţi-a adus şi Îţi aduce astfel de jertfe, nu poate să ajungă decât la biruinţă.
O, fratele nostru n-a murit! Nu mor niciodată oamenii care trăiesc şi se jertfesc aşa cum a trăit şi s-a jertfit el. El trăieşte şi va trăi mereu, prin lucrarea care a făcut-o între noi, prin duhul şi puterea lui, care s-a revărsat şi a rămas peste această lucrare cerească.
Chiar când a sfărmat altarul
focul nu se stânge
chiar când e zdrobită harfa
coarda însă plânge...
Fratele Marini, fratele nostru!... Calfă credincioasă a neuitatului nostru Neemia, te duci de-acum şi tu, să te odihneşti de multele osteneli şi zdruncinări de aici din lumea aceasta, lângă Domnul Isus Mântuitorul tău, pe care L-ai iubit mai mult decât pe alţii. Mai mult decât pe ai tăi. Mai mult decât pe tine. Şi lângă părintele Iosif cu care te-ai asemănat atât de mult şi în viaţă şi în moarte. Şi după aceea.
Te duci, ca să măreşti cu încă unul, ceata celor care ni s-au dus şi aşteaptă Acolo.
În cerurile Lui - şi în sufletele noastre, Domnul Isus te-a aşezat pe veşnicie în locul care este printre cele mai scumpe.
Odihneşte în pace scumpul şi dragul nostru frate. N-am uitat şi nu vom uita niciodată, ceea ce ne-ai spus tu din partea Domnului.
Şi la revedere frate Marini, la revedere pe curând, Acasă la Domnul nostru Isus.
Redacţia.”
Toate cele petrecute cu ocazia înmormântării, le redau pe scurt, după felul cum s-au publicat atunci în foaia Isus Biruitorul - din februarie şi martie 1947:
„Cea din urmă despărţire de fratele nostru Ioan Marini...
În casa atât de greu încercată a surorilor credincioase şi a fraţilor mult iubiţi Marini din Săsciori, una din Betaniile Oastei, în camera dinainte, două sicrie stau alături... Cu inimile sfâşiate de cea mai adâncă durere, familia aceasta iubită, plânge lângă două trupuri scumpe aşezate alături: al fratelui iubit şi al tatălui lor. Şi în jurul lor, până la cele mai îndepărtate margini ale ţării, familia cea mare a Oastei, plânge alături de ei sufletul mare şi ales al unuia din cei dintâi aleşi ai ei.
A celui dintâi.
Alături de tatăl său şi mama sa, el a plecat din lumea aceasta deplin împăcat, în cea mai duioasă şi tainică şi sfâşietoare unire sufletească, ei au trecut şi în veşnicie nedespărţiţi, după cum nedespărţiţi au trecut şi prin viaţa aceasta. Şi acum deasupra inimii care pentru întâia oară stă nemişcată la vederea durerii altora, mâna care a fost viaţa întreagă neobosită în lucrul ei, s-a liniştit şi odihneşte domoală pe marginea veşniciei...
Lungul cortegiu de fraţi, de prieteni şi cunoscuţi, veniţi din toate părţile, care se perindă pe lângă sicriul lor, îşi îngroapă în palme ochii înecaţi de lacrimi. E prea zguduitoare priveliştea ca să nu cutremure sufletul. Abia de 10 zile a ieşit din casă sicriul mamei, şi acum alte două îl urmează. Aceeaşi liniştită împăcare cu Dumnezeu care le-a trecut cu încredere şi nădejde sufletul în Mâna Tatălui, se odihneşte acum şi peste feţele lor.
Pacea lui Dumnezeu...
Casa mângâierii - casă de jale
Cât de greu ne este în clipa aceasta întunecoasă să înţelegem lucrarea Ta, o Dumnezeule al Mângâierii! Cum ai putut lăsa Tu oare ca în casa aceasta, în care ai fost primit şi ospătat cu atâta drag, Tu şi ai Tăi întotdeauna? De ce oare ai îngăduit Tu ca în această casă în care atât de mulţi au fost mângâiaţi şi în care sufletele au fost întotdeauna înviorate, fiinţele iubite să plângă acum cu aşa amar cele mai scumpe trei sicrie plecate pe veci de aici dintre ei? De ce?
- Aceasta numai Tu care împlineşti în totul planul voii Tale, numai Tu care faci ce vrei cu ceea ce este al Tău, numai Tu o ştii.
Binecuvântat să fie Numele Tău care ai păstrat în fratele nostru aceeaşi neclintită încredere în Tine care a făcut altădată pe robul Tău Iov să mulţumească pentru orice lovitură ca pentru o binecuvântare.
N-a fost scutit nici acest suflet mare până în chiar ultimele zile de nici una din durerile care pot sfâşia mai adânc un suflet omenesc. Dar prin toate acestea, până în cea din urmă clipă, credinţa lui a rămas statornică şi mare, într-o mută resemnare sub Mâna lui Dumnezeu: Se va vedea în veşnicie de ce a trebuit ca familia noastră să dăm un aşa mare preţ de jertfă şi de ce a trebuit să fie aşa... Domnul ştie de toate acestea...
În casa mângâierii plânge acum cea mai adâncă jale.
Optsprezece ani...
În acest an se împlinesc 18 ani de când cele dintâi chemări din scrierile celuilalt mucenic al Oastei, părintele Iosif Trifa, şi cele dintâi cercetări ale durerii, l-au dus la picioarele Domnului Isus. Câte lacrimi, cât zbucium, câtă credinţă şi câtă jertfă a semănat sufletul lui mare în aceşti 18 ani peste toată ţara aceasta, pentru alţii!
Câtă alergare, până în clipa ultimă, când a strigat cu ochii plini de lumină de Dincolo: „...Iată se deschid porţile Ierusalimului... Mamă!”
Renunţând la postul de învăţător şi la orice alt lucru după care lumea se zbate, şi-a închinat viaţa deplină Domnului şi cauzei Lui.
Până la moartea păr. Iosif, a scris pe aceeaşi masă şi a zăcut bolnav alături de el. Opt ani au fost mereu alături.
Necerând niciodată nimănui nimic, el a dat tuturor totul, dându-se pe sine însuşi ca o jertfă în această lucrare, după pilda marelui său înaintaş cu care a trăit alături.
Frumuseţea şi roada acestor ani de lacrimi, de luptă şi de rugăciune se va vedea numai în Veşnicie!...
Seara întâia de priveghere
În jurul sicriului sunt adunaţi fraţii cei mai apropiaţi şi cei care în timpul suferinţei au fost lângă el. După rugăciunea zguduită tot timpul de plâns a vorbit fr. Ardeleanu de pe Valea Trotuşului, jud. Bacău, aflat aici. Apoi sora Viorica şi fr. Traian Dorz.
Peste lumina dulce din Betania aceasta, Domnul a îngăduit să se aştearnă umbra unei tristeţi... Dar chiar şi acum să ştim că Isus este Învierea şi Viaţa şi că cine crede în El, chiar dacă ar fi murit - va trăi (Ioan 11, 22-26).
Umbrele vor trece în curând şi nimeni niciodată nu va mai răpi bucuria noastră.
Seara a doua şi a treia
Fraţii îndureraţi şi dragi încep să vină. De la Cărpiniş, de la Ighiel, de la Cricău...
Vorbesc fr. Traian Dorz şi fr. Ioan Opriş, Ighiu.
Ca la un pelerinaj, au început să sosească fraţi sufleteşti ai celui plecat... De la Batiz, din Şibot, de la Vinerea... De la Sebeş, Lancrăm şi Hunedoara, fraţii sosesc mereu să însoţească în ultimul drum pe acela cu care ei ştiu bine că în curând se vor vedea iarăşi...
Au vorbit iar: fr. Popa Petru de la Batiz, fraţii Bădilă de la Săsciori, fr. Opriş, fr. Dorz, etc.
Duminică 2 februarie
În această zi, exact acum un an, în Casa Culturală din Săsciori din locul unde sunt aşezate alături cele două sicrie, el ne vorbea altfel.
Atunci a început la Săsciori bătălia dragostei de care el vorbea până în ultima clipă şi care a adus o aşa mare revărsare de har şi binecuvântări peste Lucrarea Oastei. A fost o zi mare, care s-a hotărât a se prăznui în fiecare an în felul acesta. Dar prima care a urmat, a trebuit să se prăznuiască astfel, iată cum!
Mulţimea cea mare a fraţilor curge acum din toate părţile. Fr. Titus Trifa, Dr. Banu, Maior Gaşpar, Roşianu, Diac şi Fulea din Sibiu... Fr. I. Diac din Sighişoara, Capătă de la Petrila, Farcaş de la Turda, etc.
Aproape toţi din fraţii cu care el a trăit, a umblat şi care s-au jertfit alături de el în Lucrarea lui Dumnezeu, au ţinut să fie de faţă.
După slujbele de îngropăciune, s-a perindat pe la căpătâiul lui, rând pe rând cuvântul fraţilor. Întristarea despărţirii şi nădejdea revederii în Patria Cerească...
Vorbesc fraţii
Dintre cei veniţi de la Sibiu, întâiul care deschide şirul cuvântărilor este fr. Dr. Banu, fratele care s-a ostenit atât de mult lângă patul suferinţelor lui până în clipa din urmă, făcând tot ce omeneşte era cu putinţă pentru a-l salva.
„...Acolo unde un credincios sufere, unde o familie sufere, se vede pecetea Golgotei, pecetea jertfei, pecetea lui Hristos...”
Vorbeşte fr. Silviu Hărăguş: ...Ne găsim la căpătâiul celui mai mare vestitor al Evangheliei pe care noi l-am avut în aceste părţi şi cu care noi am bătătorit drumurile ţării... Ne aducem aminte de alergările, de ostenelile şi de drumurile lui. El ne-a întrecut pe toţi... Să făgăduim aici lângă sicriul lui, în faţa lui Dumnezeu, spre care ne-a călăuzit păr. Trifa şi fr. Marini, că vom merge pe calea lui Hristos, aşa cum au mers ei, până la capăt.
(Ce legământ cutremurător - dar uitat şi călcat!).
Vorbeşte fr. Traian Dorz: ...Sunt 15 ani de când l-am întâlnit prima dată la Sibiu. Aveam atunci abia 17 ani.
Doi ani mai târziu planul lui Dumnezeu ne-a înfrăţit pe totdeauna la aceeaşi masă de scris şi de lacrimi, lângă patul şi inima marelui nostru Neemia. Lângă jertfa care era în fiecare zi o luminoasă pildă pentru noi. Câte n-am trăit noi împreună cu păr. Trifa, cine le-ar putea oare scrie pe toate?
A urmat apoi sfârşitul din 12 februarie 1938. Când părintele Iosif a plecat dintre noi, atâtea mâini haine s-au repezit să rupă Oastea. Şi câţi nu s-au bucurat atunci că s-a sfârşit cu noi!
Nouă ani am fost alungaţi pe toate drumurile acestei ţări, din cetate în cetate, de la Sibiu la Oradea, apoi la Arad, apoi la Cluj, la Bucureşti, la Beiuş... Ne uitam amândoi de atâtea ori în jurul nostru şi adesea nu auzeam decât urlete de glasuri vrăjmaşe. Mulţi s-au bucurat atunci că s-a sfârşit cu noi..
Dar Dumnezeul nostru, El Însuşi, ne-a apărat. Şi peste ruinele sfâşierilor şi luptelor noastre, El a făcut ca Oastea Lui să primească o nouă şi mare revărsare de har. Iar astăzi ea merge din biruinţă în biruinţă, ajungând pe înălţimi pe care nici nu le bănuia altădată.
Şi va mai merge încă, pentru că ea este Lucrarea lui Dumnezeu.
De aceea înnoim din nou legământul din 12 februarie 1938, de a merge până la capăt pe drumul bătătorit de înaintaşii noştri.
Vorbeşte fr. Maior Gaşpar din Sibiu: Fratele Maior în casa căruia şi-a trăit ultimele zile la Sibiu fr. Marini, vorbeşte cald şi pătrunzător: Ne-a adus aici dragostea frăţească faţă de acest mare suflet care a trăit printre noi. Golul pe care el l-a lăsat în rândurile noastre, greu va putea fi astupat...
Vorbirea fr. Roşianu, Sibiu: Frate scump, ai tu pace?... Da, tu ai avut în viaţă adâncă pace şi acum în veşnicie o ai din belşug... Dar sunt atâtea suflete care n-au pace... Fraţilor din Sibiu, să ne ducem de acum în locul lui şi să căutăm sufletele care n-au pace. Să-i urmăm credinţa acestui frate ales...
Cuvântul de despărţire al sorei Aurelia Marini.
După cuvântul plin de frumuseţe şi înălţare sufletească a fr. dentist Simionescu de la Petreşti şi cuv. păr. Buzea, - sora Aurelia Marini ne-a cutremurat sufletele cu cuvântul de despărţire pe care l-a rostit. Sala întreagă era numai lacrimi.
O soră îşi ia rămas bun de la mama, tatăl şi fratele ei, cu un glas zguduit de durere, dar plin de o sfântă nădejde. ...Ştim că ne vom revedea iarăşi... Ştim că ne vom revedea. Am pornit odată, dar voi aţi ajuns mai curând. Avem adâncă încredere că Domnul Isus ne va ajuta şi nouă să ne întâlnim iarăşi Acolo, de unde nimic nu ne va mai despărţi.
La revedere mamă, la revedere tată, la revedere scumpul nostru frate, în Patria Cerească.
Vorbirea fratelui Ilie Marini: Tatăl meu şi fratele meu... vă duceţi acum - şi în casa noastră, atât de greu încercată, locurile cele mai scumpe rămân goale... Tu tată care ne-ai dat viaţă trupească şi care te-ai frământat atât de mult pentru noi... Tu frate care prin rugăciunile tale şi prin lacrimile tale ne-ai adus la picioarele Domnului Isus. Vă duceţi de acum. Dar ne vom revedea iarăşi. În curând, când Domnul Se va îndura să ne ia şi pe noi la El, Acolo unde sunteţi voi, familia noastră se va întregi iarăşi, iar bucuria aceea nu va mai avea niciodată sfârşit...
Vorbirea fr. Popa Petru: Nu ne putem închipui că noi suntem acum la o înmormântare - ci la o adunare, aşa cum eram astăzi un an, tot aici în sala aceasta. Prin starea lor de faţă, aceste sicrie ne pun acum marea întrebare nouă fiecăruia: cunoşti tu pe Domnul Isus? El este Învierea şi Viaţa. L-ai aflat tu pe El?
- De acum sarcina care a apăsat asupra lui, va apăsa pe umerii noştri. Simţim răspunderea pe care o avem şi vom lucra mai mult decât până acum...
Vorbirea fr. Diac, Sibiu: Parcă-l văd pe fr. Marini în zăvoiul Săsciorilor astă vară, strigând cu atâta stăruinţă chemările întoarcerii la Dumnezeu. De acum glasul lui nu va mai vorbi, dar mormântul lui va striga mereu: Săsciorilor, Săsciorilor, întoarceţi-vă la Dumnezeu!
Să rămânem şi noi lucrători vii în această Lucrare până în ziua când ne vom revedea în cer cu fr. Marini, urmând pilda păr. Iosif şi pilda lui...
Vorbirile fraţilor sunt încheiate apoi de fr. Ioan Opriş, fr. Stănilă şi sora Viorica de la Laz.
Ultimul drum împreună
Pe braţele fraţilor, sicriele au plecat apoi pe ultimul drum împreună cu noi, spre locul în care vor fi aşezaţi până când glasul Domnului ne va trezi pe toţi. Au fost însoţite de toţi fraţii cu ochii plini de lacrimi şi cu inimile pline de dorinţa de a se revedea cât de curând...
Tot satul a petrecut până la cel din urmă locaş, sufletul mare al celor mai buni copii ai săi.
Pe pagina următoare acestor însemnări, era scrisoarea dureroasă a părintelui Vladimir, care din depărtarea sa, nu putea veni lângă sicriul fratelui.
Redăm din ea câteva părţi ca o prezenţă a lui, lângă ultima despărţire...:
„Un plânset de mare jale şi un snop de flori ale iubirii noastre, pe mormântul cel mai scump al neuitatului nostru frate I. Marini...
O, iubitul meu!... O, dragul şi scumpul nostru, pe care inima noastră nu te va uita niciodată! (1 Cor. 13, 8). - O, dulcele şi vechiul meu prieten de călătorie pe drumul Damascului nostru! O, neuitatul meu tovarăş de luptă sfântă în ostăşia Domnului Isus Biruitorul, în Biserica Lui cea vie! O, nedespărţitul nostru frate în această singură frumoasă cale pe pământ, spre Sionul cel ceresc!...
O, scumpul nostru luptător, - vrednicul urmaş al neuitatului nostru înaintaş, părintele Iosif Trifa! - Tu i-ai urmat credinţa (Evrei 13, 7) şi de aceea I-ai bineplăcut lui Dumnezeu!
Tu ai purtat tot greul luptei sfinte şi te-ai dovedit un adevărat erou al lui Isus (2 Tim. 2, 3). Tu ţi-ai pierdut viaţa pentru El şi Evanghelia Lui, dar ţi-ai câştigat-o pentru primăvara veşniciei Lui (Marcu 8, 35). - O, fericite, de trei ori fericite suflete (Matei 5, 3-12).
Tu ai cunoscut dragostea lui Isus prin aceea că El Şi-a dat Viaţa pentru tine, - de aceea şi tu ţi-ai jertfit-o pentru fraţi (1 Ioan 3, 16)...
O, noi nu te vom uita şi iară nu te vom uita, urmaşul nostru luptător de pe câmpul Oastei Domnului Isus Biruitorul! Râurile de cuvinte înţelepte, râurile de apă vie ce ţi-au ieşit din inimă (Ioan 7, 38) vor rămâne adânc întipărite în inimile noastre (Isaia 50, 4), mereu ne vor răscoli inimile, dornice de hrană sfântă...
O, neuitatul nostru, tu te-ai făcut multora şi încă multora tu te vei mai face pricină de mântuire! (1 Tim. 4, 12-13; 4, 15-16). Şi pentru mulţi nu ne-ai fost învăţător, ci ne-ai fost părinte (1 Cor. 4, 15). O, iubitul nostru tu pe toţi ne-ai purtat în braţele cele dulci ale inimii tale, plin de iubire! - Tu ai avut rădăcina şi temelia credinţei puse în dragoste şi ai priceput care este lărgimea, lungimea, adâncimea şi înălţimea ei, şi ai cunoscut dragostea lui Hristos, care întrece orice cunoştinţă (Efes. 3, 17-19; Colos. 1, 19). Şi ai luat din plinătatea Lui şi har după har (Ioan 1, 16).
Tu, iubitul nostru ai plecat, cum au plecat şi scumpii noştri păr. Iosif şi păr. Vasile... Voi toţi aţi căzut luptând din greu, luptând cu jertfa vieţii. Voi aţi căzut în lupta sfântă şi măreaţă. Voi staţi la temelia Oastei ca jertfe mari şi scumpe. Din vieţile voastre, jertfite Domnului, El va creşte un copac frumos al Oastei, al Credinţei (1 Cor. 3, 6).
O, iubiţii, scumpii şi adânc îndureraţii mei fraţi de pretutindeni! Iată deci că în cimitirul nostru, cimitirul Oastei a răsărit încă un mormânt de mare preţ. Mormântul celui ce ne-a fost pentru toţi, dragul şi iubitul nostru frate Ioan Marini. Şi acest mormânt, scumpii mei, ne va sta viu în memoria inimilor noastre cu cuvintele de sânge de la Evrei 13,7.
Deci să-i urmăm credinţa!
Şi să ne înnoim iubiţilor, legământul nostru cu Isus şi la jertfa aceasta mare a iubitului nostru de la Săsciori...
Iar acum, iubitul nostru te rugăm: spune, spune şi dragilor noştri de Acolo (Ioan 14, 3), păr. Iosif, păr. Vasile, fr. D. Romanenco, - suspinul nostru cel adânc şi necurmat pentru revederea cu ei în veşnicia fericirii...
Şi acuma: dormi în pace, iubitul nostru! Pentru că scris este: Ferice de acum încolo de morţii care mor în Domnul! Da, zice Duhul: ei se vor odihni de ostenelile lor, căci faptele lor îi urmează! (Apoc. 14, 13).
Iar faptele tale cele sfinte le vedem şi la: 2 Cor. 12, 15; Filip. 2, 30; Marcu 14, 26 şi Filip. 2, 15-16. Amin.
Părintele Vladimir”
Fratele Titus scria şi el plin de durere, ca unul ce de atâţia ani l-a cunoscut şi l-a iubit pe fratele Marini:
„Jertfa lui rămâne
O mare durere ne-a fost dată prin plecarea din mijlocul nostru a fr. Ioan Marini.
Stăm cu toţi îndureraţi în faţa acestei jertfe. Dar în durerea aceasta este ceva deosebit, care înalţă şi sfinţeşte sufletele.
Fratele Marini s-a topit ca o lumânare continuu aprinsă. El s-a adus pe sine însuşi ca o jertfă vie şi bineplăcută lui Dumnezeu.
Avem în faţa noastră jertfa unui erou al lui Hristos, care s-a jertfit pentru Cauza Lui, pentru Evanghelia Lui, pentru Biserica Lui.
S-a stins un viteaz al Domnului, pe care solia morţii, solia chemării l-a aflat pe front, ţinând sus steagul Domnului şi Cuvântul Vieţii (Filip. 2, 16).
Dragă frate Marini! Jertfa ta va rămâne veşnic ca o pildă vie. Tu lupta cea bună ai luptat. Domnul să-ţi dea acum cununa vieţii.
Titus I. Trifa”
Fr. Popa Petru de la Batiz, care la fel din copilăria lui l-a însoţit de nenumărate ori în călătoriile şi adunările frăţeşti, - scrie plin de o mare durere dar şi de o puternică hotărâre (hotărâre pe care acest mare suflet şi-a ţinut-o până astăzi, fiind unul din cei mai vrednici şi mai credincioşi fraţi):
„Un legământ
O nouă jertfă ni s-a cerut prin plecarea neuitatului nostru frate Ioan Marini.
El a plecat la Domnul sfârşind alergarea (2 Tim. 4, 7) şi spunând celor ce au vegheat la căpătâi: Vestiţi Cuvântul lui Dumnezeu la timp şi ne la timp... Nu tăceţi!
Pe fratele Ioan Marini l-am avut ca o pildă vie în faţa noastră. El până la sfârşit a fost cu ochii ţintă la Isus.
Să luptăm şi noi acum iubiţilor ţinând mai mult ca oricând ochii la Isus. Niciodată nu ne vom rătăci dacă vom fi cu ochii ţintă la El.
Şi după cum spune sf. ap. Pavel, noi trebuie să călcăm pe urmele celor ce prin credinţă moştenesc făgăduinţa (Evrei 6, 12). Şi să ne aducem aminte de mai marii noştri care ne-au vestit Evanghelia, uitându-ne cu băgare de seamă la sfârşitul felului lor de vieţuire (Evrei 13,7).
Frate Marini, viaţa şi sfârşitul felului tău de vieţuire este o pildă vie faţă de care facem legământ să o urmăm veşnic.
Popa Petru, Batiz”
Fr. Silviu Hărăguş scria şi el cuvintele de mai jos, care vor rămâne o mărturie veşnică chiar împotriva scriitorului lui fiindcă acesta - după ce s-a bucurat ani de zile de preţuirea şi darurile fraţilor, - când a ajuns să nu mai aibă nevoie de binefaceri, şi-a dispreţuit binefăcătorii. Iată ce scria atunci Silviu Hărăguş:
„Scumpă este înaintea Domnului moartea celor iubiţi de El
Fratele Marini a trecut la Domnul. S-a luptat lupta cea bună, şi-a isprăvit alergarea...
De acum îl aşteaptă cununa neprihănirii (2 Tim. 4, 7-8). Da, s-a luptat lupta cea bună. El a fost unul din înţelepţii care a cunoscut preţul cel nespus de mare al comorii ascunse în ţarină şi a vândut tot ce a avut ca să cumpere ţarina (Matei 13, 44), care a socotit toate lucrurile lumii acesteia ca pe nişte gunoaie ca să câştige pe Hristos (Filip. 3, 8).
În mijlocul stricăciunii generale şi a decadenţei sufleteşti din veacul acesta, în mijlocul indiferentismului şi a nepăsării totale faţă de cele sufleteşti din ţara noastră, el s-a ridicat cu glas de profet şi a cutremurat mii şi mii de suflete prin vestirea lui Isus Hristos Cel Răstignit. Oh, niciodată nu-l vom putea uita. Niciodată nu vom uita adunările la care am cutreierat împreună prin satele şi oraşele Ardealului. Niciodată nu vom uita predicile lui - cum nu mi-a fost dat să mai aud altele - predicile lui prin care s-au întors mii şi mii de suflete la Dumnezeu. Niciodată nu vom uita viaţa lui de sfânt, care-ţi dădea sentimentul că noi ceilalţi suntem doar nişte pitici sufleteşte. O, colţul lui de rugăciune din casa aceea atât de încercată din Săsciori! Numai Domnul ştie câte lacrimi a vărsat acolo, câte suspine înăbuşite a scos inima lui...
Îmi aduc aminte când eram împreună la Sibiu, cum se scula dimineaţa în zori de zi, când nimeni nu era trezit, şi trecea în camera de alături cu Biblia, unde stătea la rugăciune ceasuri întregi. Şi asta nu o dată, nu de zece ori, nu de o sută de ori, ci în fiecare zi. Ceasuri întregi de rugăciune în fiecare zi. Mă gândesc cât de mult s-a asemănat viaţa lui de misionar cu ceea ce spune ap. Pavel prezbiterilor din Efes! Aduceţi-vă aminte că timp de trei ani, zi şi noapte n-am încetat să sfătuiesc cu lacrimi pe fiecare din voi (Fap. Ap. 20, 31). Aşa a fost fratele Marini. O viaţă de jertfă. Tăcută, ascunsă, neînţeleasă. Jertfa lui n-a ştiut-o preţui nimeni în adevărata ei valoare. Doar în Ziua Cea Mare a Răsplătiţilor, atunci când se vor judeca lucrurile ascunse ale oamenilor, îşi va primi o dreaptă răsplătire de la Cel care n-a înşelat niciodată pe nimeni.
...Te-ai dus, frate Marini, dar vom lupta aşa cum ne-ai învăţat, vom susţine Lucrarea Domnului aşa cum ne-ai arătat. Vom merge drept înainte. Vom curăţi din Oaste tot ce nu este potrivit Evangheliei şi învăţăturilor păr. Iosif, aşa cum ai spus înainte de moarte.
La revedere, la revedere, frate Marini...
Silviu Hărăguş”
Vor fi acestea o mărturie care îi va striga în Ziua Judecăţii, dacă acum, în conştiinţă, pare că i-a fost înăbuşită de tot.
Fr. Dr. Banu a scris o pagină întreagă despre el: „Un copil al luminii”, arătând viaţa lui plină de muncă şi luptă, prin cuvântul scris şi vorbit, prin trăirea şi rugăciunea lui de fiu şi purtător al luminii. Printre altele el scria:
„...Ţinta vieţii lui a fost slava lui Dumnezeu şi a căutat această slavă şi în cele mai din urmă momente ale vieţii lui. Nu a privit nici o clipă la suferinţele lui, a avut înaintea lui mereu durerea pentru suferinţele altuia. Pe patul de boală gândul lui era la Domnul Isus care împarte la cei flămânzi pâine. Plângând a spus: Duceţi-vă la marginile oraşului unde sunt sufletele de care nu are grijă nimeni. Sunt acolo multe inimi care ar primi pe Domnul Isus dacă ar fi cine să Li-l vestească.
A dus o viaţă de lipsuri din care a prisosit la atâţia flămânzi. Lupta lui cea din urmă a fost pentru fraţii lipsiţi din Moldova şi pentru copiii lor. A fost o jertfă a acestei lupte, împreună cu familia.
A fost un om al rugăciunii, rugăciunea lui avea putere, rugăciunea i-a fost ascultată. Iată-l acum unde a dorit să fie în Ţara Minunată despre care îi plăcea să cânte atât de des...
Belşug de har, învăţătură şi îndemn s-au revărsat din viaţa şi de pe buzele lui în jurul său până în ultima clipă, din care cei ce l-au înconjurat s-au putut adăpa.
Nu dorim să lăudăm un om: Căci toată făptura este ca iarba şi slava ei ca floarea ierbii. Dar păstrăm recunoştinţă memoriei lui pentru povara purtată şi pentru ostenelile sale în mijlocul nostru, şi mai presus de toate mărim şi dăm slavă Mântuitorului nostru Isus pentru că ne-a descoperit în el în chip văzut taina minunată de la Coloseni 1, 27: „Hristos în voi nădejdea slavei.”
Fr. O. B.”
Despre faptul că fratele Marini a fost o jertfă pentru fraţii din Moldova scria şi Titus în acelaşi număr de foaie spunând următoarele:
„...A dus o viaţă de lipsuri din care a prisosit la atâţia flămânzi. Lupta cea din urmă a fost pentru fraţii lipsiţi din Moldova şi pentru copiii lor (în Ardeal, la Avrig, Săsciori, Vinerea, Ighiel, etc., zeci de copii ai fraţilor din Moldova au primit găzduire şi întreţinere).
A fost o jertfă a acestei lupte, împreună cu familia sa.
În ajunul Sărbătorilor Naşterii Domnului pentru fraţii moldoveni - călători, au făcut un popas şi au fost găzduiţi în „Betania” Săsciorilor, la casa în care atât de mulţi fraţi au fost mângâiaţi şi adăpostiţi.
Dar din acest drum al pribegiei a fost adusă şi o boală nemiloasă (tifosul exantematic).
Familia Marini strânsă în cuibuşorul ei pentru a-şi petrece în Sărbătoarea Naşterii, a fost lovită de această boală care deşi pare neînţeleasă pentru unii, este totuşi atât de înţeleasă şi cunoscută pe meleagurile scumpe ale Moldovei unde sărăcia şi suferinţa omenească atinge stări adevărate de neînchipuit.
Mama, tatăl şi copilul unei familii simple care a înţeles să trăiască cu sinceritate în viaţa de toate zilele adevărurile Evangheliei lui Isus şi a înţeles să fie primitoare de oaspeţi potrivit Cuvântului (Tit 1, 8) a fost atinsă de nuiaua încercărilor, ca oarecând dreptul Iov.
Ne mângâiem însă că fratele nostru I. Marini a trecut Dincolo deplin împăcat. El zi de zi în timpul suferinţei lui, prin glasu-i slăbit a împărţit tuturora sfaturi personale şi a rostit predici minunate celor care-l încurajau cu dragoste, lângă patul de suferinţă...”
Fr. Ioan Tudusciuc, pe atunci unul dintre cei dintâi fraţi, scria şi el următoarele:
„Ni se răresc rândurile...
Noi suntem străini şi călători în lumea aceasta. Suntem în căutarea altei Patrii mai bune. În fruntea noastră, ca şi cocorii, avem nişte călăuze care ne arată drumul. Slujba lor e cu mult mai grea ca a altora. De aceea nu-i de mirat dacă auzim cum unul astăzi, altul mâine, luptătorii noştri de frunte, cad de oboseală şi de necazuri.
Aşa, spre exemplu, am rămas surprinşi când am auzit de plecarea prea timpurie a fr. I. Marini. El a fost unul dintre bunii mânuitori ai condeiului şi tot atât de bun vorbitor în cele duhovniceşti. - Stând mai multă vreme lângă păr. Iosif a învăţat unele taine ale scrisului şi a vorbirii. De aceea scrisul şi vorbirile sale au fost gustate şi mult apreciate de toţi fraţii şi surorile noastre. - Prin plecarea păr. Iosif, păr. Vasile Ouatu, fr. Marini şi a altora, rândurile noastre s-au rărit mult. Am rămas puţini şi secerişul Domnului e mare. Credem însă că Domnul este cu noi şi ne va ajuta să mergem înainte.
Chemarea şi rugarea noastră se îndreaptă către toţi fraţii şi surorile noastre să se prezinte din nou la lucrul Domnului. - Noi ne bucurăm foarte mult când citim în foaie numele cutărui frate sau soră care răspunde: Prezent la datorie!
La lucru deci, iubiţi fraţi, şi Domnul să ne ajute.
Ioan Tudusciuc”
Câţi chiar dintre fraţii cei ce fuseseră foarte apropiaţi de el - nici n-au venit lângă sicriul lui, cum nu veniseră nici lângă al părintelui Iosif, unde ar fi avut o datorie şi mai mare. Bine măcar că n-au fost ca să-şi ia şi ei nişte legăminte de care apoi să se lepede îndată după aceea...
Aceasta totuşi nu-i va scuti niciodată, de marea vinovăţie pe care au săvârşit-o: şi nevenind atunci şi lepădându-se după aceea...
Slăvit să fie Domnul!
Meditaţii:
Biserica lui Dumnezeu fiind întemeiată pe Stâncă, nu se poate clătina prin orice vijelie.
Ea poate fi ispitită, - dar nu poate fi învinsă.
Fericitul Ieronim
+
Vieţile Sfinţilor şi istoria Sfinţilor Creştini sunt pline cu măreţe dovezi despre mărturisirea lui Hristos.
Dragostea lor pentru Dumnezeu a fost o dragoste pe care n-a biruit-o nici sabia, nici foametea,
nici chinurile, nici moartea,
nici puterile veacului de acum, nici cele ale celui viitor.
De aceea şi slava lor la Dumnezeu este şi va fi tot atât de mare.
Păr. Iosif Trifa