Creștinul în viața socială

Meditații ale fratelui Cornel Rusu

Slăvit să fie Domnul!

„ Ce voiți să vă facă vouă oamenii, faceți-le și voi la fel. Dacă-i iubiți pe cei ce vă iubesc, ce răsplată vi se cuvine? Și păcătoșii îi iubesc pe cei ce-i iubesc” (Lc 6, 31-32).

După ce ne-am făcut părtași firii dumnezeiești, ne-am dezbrăcat de omul pământesc și ne-am îmbrăcat cu Hristos, putem să-i vedem pe oameni cum i-a văzut Iisus. Numai în stare de înnoire duhovnicească Domnul ne îndreaptă spre oameni ca, prin viața și atitudinea noastră de oameni îndumnezeiți, să le fim pildă vrednică de urmat. Altfel nu avem voie să ne depărtăm de Ierusalim, căci lipsa de putere duhovnicească ar fi în dauna și pieirea noastră sufletească, cât și a celor ce ne înconjoară.

Prin Duhul Sfânt, ca oameni noi, luminați de Hristos, îi vom vedea pe oameni cum i-a văzut Iisus. Vorbirea noastră va fi sarea pământului (Mt 5, 13) și viața în care trăim, umblăm și ne mișcăm, lumina lumii (Mt 5, 14-16).

Oamenii nu cunosc adevărata bucurie. Ei numesc bucurie ceea ce în adevăr nu este și se nutresc cu promisiuni înșelătoare. Numai conduși de voia lui Dumnezeu ne-am îndreptat spre izvorul adevăratei bucurii, prin împărtășirea noastră cu Hristos. Noi vedem lumina prin lumina Lui, căci la El este izvorul vieții (Ps 36, 9) și ne săturăm de belșugul casei Domnului, căci El ne adapă din șuvoiul desfătărilor Sale (Ps 36, 8).

„Domnul Dumnezeu este un Soare și un Scut. Domnul dă îndurare și slavă și nu lipsește de nici un bine pe cei ce duc o viață fără prihană” (Ps 84, 11).

Privirile creștinului nu sunt îndreptate spre bogățiile acestui veac, căci ele îngâmfă, sunt nestatornice și cel ce își pune nădejdea în ele cade în pierzare. Dumnezeu dă toate lucrurile din belșug ca să ne bucurăm de ele și numai bucuria aceasta, bucuria Lui, dă satisfacție dorințelor sufletești (1 Tim 6, 17).

Dumnezeu întotdeauna a pedepsit abuzurile păcătoase, pe toți cei ce în mod abuziv s-au folosit de bunurile lumii acesteia și și-au făcut din ele ținta singurului scop. El a pedepsit cetățile Sodoma și Gomora nimicindu-le, făcând să plouă peste Sodoma și Gomora pucioasă și foc de la Domnul din cer (Gen 19, 24). Dar Domnul a păstrat cetatea Țoar, unde a fugit Lot, și cetatea întreagă a fost salvată din pricina lui (Gen 19, 21-23). Cât de mult prețuiește Domnul pe unul din iubiții Lui!

La fel e cu stricăciunea oamenilor din vremea lui Noe. Domnul a mai răbdat stricăciunea omenirii încă o sută douăzeci de ani, cât Noe a lucrat la corabie, în care timp Noe le vorbea oamenilor despre potop, silindu-se să-i întoarcă de la stricăciunea lor spre Dumnezeu, dar ei n-au vrut. Astfel a pierit oricine a rămas în afara corăbiei construită de Noe din porunca lui Dumnezeu (Gen cap. 6 și Gen cap. 7). Credeți că la sfârșit vor scăpa cei ce rămân în afara mântuirii lui Hristos? Dreptatea lui Dumnezeu va răsplăti tuturora.

Creștinul are o atitudine demnă și cu totul exemplară față de muncă. Iisus a fost dulgher, apostolii Săi pescari, Iacov și fiii lui au fost păstori, Sfântul Pavel împletitor de corturi și așa mai departe.

Învățătura creștină nu vrea să ne despartă de muncă, ci din contră: „cine nu lucrează nici să nu mănânce”. Dar în toate să avem călăuzirea lui Dumnezeu. El, Domnul, dorește să fie alături de noi la munca noastră istovitoare, dar și la plăcerile noastre. Hristos să fie totul și în toți. Domnul vrea ca, din felul cum ne îndeplinim datoriile noastre, oamenii să-L vadă pe Hristos viu în noi, ca mărturia noastră pentru Domnul să fie o realitate. Din felul cum ne petrecem duhovnicește, oamenii să vadă o valoroasă mărturie vie, curată și sfântă pentru Dumnezeu. Și văzând acestea, să se întoarcă de pe căile greșite și să-L slăvească pe Dumnezeu.

Calitatea vieții și a credinței noastre în Hristos este citită de toți cei ce vin în legătură cu noi în cursul zilelor din săptămână. Căci creștinul este arătat ca fiind epistola lui Hristos, scrisă prin Biserică de cei ce i-a rânduit El ca slujitori ai Lui, nu cu cerneală, ci cu Duhul Dumnezeului celui viu, nu pe niște table de piatră, ci pe niște table care sunt inimi de carne (2 Cor 3, 3; Efes 4, 11-12).

Noi Îl mărturisim pe Hristos prin ceea ce spunem, cât și prin ceea ce nu spunem. Oamenii ne judecă dacă suntem în credință sau nu prin ceea ce facem, cât și prin ceea ce nu facem. Toate prilejurile vieții creștine să fie închinate înaltei slujbe duhovnicești, ca din toate Domnul să fie slăvit și preamărit.

Prin raporturile noastre zilnice față de problemele sociale - ca probleme sexuale, rasiale, față de patroni și salariați, față de cugetul curat care ne îndeamnă la pace și la bună înțelegere - răspundem practic și vizibil față de cei din jurul nostru (Lc 6, 31). „Ce voiți să vă facă vouă oamenii, faceți-le și voi la fel.” Prin nașterea din nou, oferim apa proaspătă și răcoritoare a Bisericii în viața socială.

Astfel, fiecare creștin, ocupând locul său în societate, să susțină cu curaj ceea ce este drept, corect și onorabil. Să fie bun cetățean și să privească pe toți oamenii la fel. Dumnezeu nu face deosebire între oameni. Rânduiala lui Dumnezeu trebuie să fie modelul vieții creștine. Domnul Iisus a plătit impozit în conformitate cu legile țării (Mc 12, 17). Și creștinul face la fel, situându-se pe poziția de a căuta și conlucra la binele patriei, potrivit cu învățătura Sfântului Pavel: „Oricine să fie supus stăpânirilor celor mai înalte, căci nu este stăpânire care să nu vină de la Dumnezeu. Și stăpânirile care sunt au fost rânduite de Dumnezeu (Rom 13, 1). Supunere din conștiința luminată de Hristos.

Când viața social-politică, prin oprimare, lucrează la sufocarea credinței, sângele martirilor rămâne și pe mai departe sămânța creștinilor. Biserica poate fi trecută prin noapte, dar nu poate fi redusă la tăcere, căci când gura se închide, viața vorbește mai mult. Suferința Bisericii ne-a dat capitolele unsprezece și doisprezece de la Evrei și multe altele de o frumusețe convingătoare, mult mai strălucitoare decât dacă s-ar fi scris în vreme de pace și de liniște socială.

Când evanghelizarea a rămas în afara legilor sociale și fără apărare, nu putem să ascultăm mai mult de oameni decât de Dumnezeu, ci căutăm mai întâi dreptatea lui Dumnezeu (Fapte 4, 19), iar pentru patrie rămânem tot atât de supuși în ce privește îndatoririle de buni cetățeni (1 Tim 2, 1-2).

Creștinul trăiește după îndemnurile Duhului Sfânt al cărui templu este (1 Cor 6, 19) și după îndreptarul vieții sfinte ce se află scris în cartea lui Dumnezeu, Biblia.

Creștinul ocupă cel dintâi loc în ajutorarea aproapelui prin iubire exemplară, după modelul dat de Hristos (Mt 22, 39; Iac 2, 8-9). Este primitor de oaspeți (Gen 18; 1 Tim 3, 2). Ușa îi este deschisă pentru toți, iar cei ce intră și ies trebuie să simtă aici prezența Domnului Hristos. El împarte cu alții bunurile ce i le-a dat Dumnezeu, căci numai așa primește binecuvântare.

În ce privește atitudinea creștinului față de chestiunile sexuale, și aici, potrivit învățăturilor sfinte, el trebuie să fie în afara păcatului. Greșita întrebuințare este păcat. Actul prin care viața se creează pe pământ nu trebuie pângărit, dar nici suprimat. Biblia ne vorbește și despre această parte naturală deschis, numai că oamenii neduhovnicești au schimbat-o în dorințe animalice. Ce sunt divorțurile? Ce sunt exploatările de reclamă [din] zilele noastre? Au făcut din ele mijloc de necesitate umană. Este folosită cu momeală și cu sisteme grosolane, fără rușine, în așa fel că pângăresc și profanează actul prin care Dumnezeu dăruiește viața. Faptul acesta ne este îngăduit pentru viață și nicidecum pentru satisfacerea animalului din noi. Tot ce întrece această măsură este păcat și se pedepsește și aici, și în viața viitoare. Suprimarea se face numai prin devotare totală în slujba Domnului, iar folosirea se face numai prin căsătorie. Înaintea încheierii cununiei religioase, conform Sfintelor Scripturi, este interzisă orice apropiere, atât la partea feminină, cât și la partea masculină. Iar după căsătorie are loc cumpătarea, îndeletnicirea cu postul și rugăciunea, pentru alimentarea sufletului pe prim plan, iar actul despre care vorbim să fie, cum am arătat mai sus, destinat vieții, întrucât, conform Bibliei, el are urmări până în veșnicie.

Dragostea unește, iar ura desparte. Căsătoriile încheiate în timp ce amândoi sau unul din ei se află în mrejele păcatului dau eșec, sunt lumești și în ascultarea diavolului. Cum am arătat și în lucrările despre căsătorie, foarte rare sunt cazurile când cel credincios îl atrage pe cel necredincios la Hristos după ce s-au căsătorit. Căci necunoscând dragostea adevăratei vieți - viața duhovnicească în Hristos -, sunt incapabili de o statornică și adevărată viață. Cunoașterea aceasta pentru o viață conjugală se cere din partea amândurora, ca să formeze un tot. Altfel, diminuarea ei duce la suferințe, pagube sufletești sau chiar la ruinarea întregii familii. Aceste cazuri duc la neînțelegeri, despărțiri, sute de copii abandonați și demoralizați și așa mai departe. Numai căsătoriile încheiate după voia Domnului, în curăția inimii, neîntinarea trupului și sfințirea cugetului și a duhului în Hristos sunt legături sfinte și durabile. Din astfel de căsătorii se nasc fii înțelepți și ascultători (Prov 13, 1) și ele sunt o răsplată de la Domnul (Ps 127, 3).

Despre relațiile profesionale ale creștinului, Sfântul Apostol Pavel se adresează și celor ce sunt stăpâniți, ca și celor ce stăpânesc, prin cuvintele: „Robilor, ascultați în toate lucrurile pe stăpânii voștri pământești, nu numai când sunteți sub ochii lor, ca cei ce caută să placă oamenilor, ci cu curăție de inimă, ca unii care vă temeți de Domnul” (Col 3, 22). „Orice faceți să faceți din toată inima, ca pentru Domnul, nu ca pentru oameni, ca unii care știți că veți primi de la Domnul o răsplată a moștenirii. Voi slujiți Domnului Hristos” (Col 3, 23-24). „Stăpânilor, dați robilor voștri ce le datorați și ce li se cuvine, căci știți că și voi aveți un Stăpân în cer. Stăruiți în rugăciune, vegheați în ea cu mulțumiri” (Col 4, 1-2).

Patronul creștin, directorul de fabrică și așa mai departe, și oricine are sub conducerea sa oameni trebuie să se poarte cu multă înțelegere față de subalterni, să se poarte ca și cu niște ființe omenești, cum se cuvine, nu cu aroganță și măsuri respingătoare și neprincipiale. Iar muncitorul creștin să fie cel mai cinstit și devotat, cel mai capabil și să nu obțină pe nedrept foloase, prin plecăciune ori prin oprimarea altora.

Lăcomia, dorința de avere, bogăția să nu stăpânească inima. Lăcomia face din om sclav, își face victime, îi încătușează pe oameni, le învârtoșează inima, distrugând valorile vieții. Creștinul bogat să nu uite că toți ne ducem din lumea aceasta cum am și venit, adică goi și cu mâinile goale.

Postul și rugăciunea sunt discipline ale vieții. Bogatul nu este stăpân pe averea sa, el este numai administrator și Domnul îi dă ca exemplu ispravnicul din Evanghelie, care, cu ajutorul bogățiilor nedrepte, și-a făcut prieteni. Că, de fapt, la câștigarea bogăției, cineva fie a nedreptățit, fie le-a obținut prin vânzarea de băuturi alcoolice, comerț necinstit și așa mai departe.

Cine lucrează cinstit nu se îmbogățește. Dacă totuși prin moștenire sau cine știe prin ce împrejurare ai ajuns bogat, nu uita că Dumnezeu este stăpânul, iar tu ești numai gestionarul bunurilor Lui. Cu ajutorul acestor bunuri poți câștiga viața veșnică, dacă pururi te vei întreba: ce ar face Iisus în locul meu?

Nu prin lăcomie și zgârcenie se câștigă împărăția lui Dumnezeu, ci prin cinste și dărnicie. Tot ce stăpânim acum nu putem lua cu noi. Ele ne însoțesc numai până la despărțirea sufletului de trup. Sufletul este nemuritor și viața veșnică nu se poate cumpăra cu bani. Dar dacă am ajutat pe săraci, pe orfani și pe văduve în necazurile lor, primim chiar acum pecetea iertării, căci mila biruie judecata (Iac 4, 13-17; 2, 13),

„Cine știe să facă bine și nu face săvârșește un păcat” (Iac 4, 17). Posedarea de averi pământești nu este păcat, dar ele trebuie folosite spre mângâierea și alinarea suferințelor celor întristați, în toate situațiile ce ni le oferă viața. Trufia vieții este vinovată și păgubitoare. Cheltuirea bogățiilor prin punerea în practică a legii lui Hristos este câștigarea vieții.

Un preot îmi povestea că într-o zi un colonel a intrat în altarul bisericii unde slujea, cu dorința de a cumpăra o față de masă pentru masa altarului. Părintele l-a privit îndelung, apoi i-a cerut colonelului să-l urmeze. Au mers prin comună, lăsând în urma lor case, unele mai frumoase, altele mai sărăcăcioase. La marginea comunei locuia o femeie văduvă cu mulți copii flămânzi și goi și cu casa descoperită. Intrând în casă, părintele i-a spus colonelului: „Domnule colonel, aceasta este fața de masă de pe altar care, dacă voiești, poți s-o dăruiești bisericii”. Colonelul, cu lacrimi în ochi, a scos din buzunarul hainei un creion și o hârtie, a făcut socoteli pentru asigurarea unui cămin confortabil pentru femeia văduvă și copiii ei, apoi un calcul de trai pentru un timp mai îndelungat și, băgând mâna în portofel, scoase un teanc de bani și îl oferi femeii, care, cu ochii plini de lacrimile bucuriei, le mulțumi din adâncul inimii celor doi binefăcători. Întorcându-se iarăși pe drumul lor pe unde au venit, cei doi n-au putut lega nici un cuvânt între ei. Mergeau alături, dar fiecare era cuprins de gândurile sale. Ajunși la locul de despărțire, colonelul, ridicându-și privirea, plângea de fericire și, adresându-se preotului, i-a zis: „Părinte Glodeanu, aceasta este cea mai fericită zi din viața mea. Niciodată n-am simțit fericirea ce o simt acum”. Și strângându-și mâinile, s-au despărțit.

Iubirea lui Hristos cere slujirea aproapelui. Domnul Iisus a avut o preocupare superioară față de oameni: a vestit Evanghelia săracilor, a tămăduit pe cei cu inima zdrobită, a propovăduit robilor de război slobozirea, orbilor căpătarea vederii, a dat drumul celor apăsați, a vestit anul de îndurare al Domnului (Lc 4, 18-19).

Aceste minuni binefăcătoare se săvârșesc și astăzi prin Duhul Sfânt. De aceea, să ne unim eforturile cu ale celor de bună credință și cu intenții bune, care activează cu deplină dăruire la ameliorarea suferințelor și sărăciei umane.

Dragostea și slujirea lui Hristos cere slujirea aproapelui. Nu-l putem iubi fără slujire (In 14, 15; Lc 10, 25-37). Și toți cei ce fac voia lui Dumnezeu în adevăr sunt frați și surori.

Evanghelia ne trimite apoi mai departe și anume: la obligațiile ce le avem față de ceilalți credincioși din Biserica lui Hristos (1 In 3, 14) și la iubirea dușmanilor (Mt 5, 11; 1 Petru 4, 14).

Cea dintâi este iubirea Lui, asemeni Lui. „Aceasta este porunca Mea: să vă iubiți unii pe alții cum v-am iubit Eu” (In 15, 12). Și când această slujire din dragoste este consimțită și trăită de întreaga obște sau adunare (Gal 5, 13), raiul s-a pogorât pe pământ și împărăția lui Dumnezeu este în mijlocul nostru.

Sfântul Pavel, prin Duhul Sfânt, ne dă o poruncă, o obligație când îi zice creștinului că nimeni să nu-i disprețuiască tinerețea. Cu alte cuvinte, în viața ce o trăiește, nimeni să nu-i găsească metehne sau pete, umbrindu-i prețuirea ce i se cuvine față de numele ce-l poartă. Să fie o pildă pentru credincioși în vorbire, în purtare, în dragoste, în credință, în curăție (1 Tim 4, 12). Deci o pildă pentru ceilalți creștini din Biserică. Când fiecare creștin va face așa, ce unire sfântă și curată se va sălășlui și cine ar putea s-o strice?

Sau luând următoarele versete: „Să nu întristați pe Duhul Sfânt al lui Dumnezeu, prin Care ați fost pecetluiți pentru ziua răscumpărării. Orice amărăciune, orice iuțime, orice mânie, orice strigare, orice clevetire și orice fel de răutate să piară din mijlocul vostru. Dimpotrivă, fiți buni unii cu alții, miloși și iertați-vă unul pe altul cum v-a iertat și Dumnezeu pe voi în Hristos” (Efes 4, 31-32).

Sau: „Și când stați în picioare de vă rugați, să iertați orice aveți împotrivă cuiva, pentru ca și Tatăl vostru, Care este în ceruri, să vă ierte greșelile” (Mc 11, 25).

Sau: „Dacă iertați oamenilor greșelile lor, și Tatăl vostru cel ceresc vă va ierta greșelile voastre” (Mt 6, 14).

Prin urmare, pentru ca dragostea să fie desăvârșită între noi, trebuie să ne umilim unul în fața altuia, să ne tratăm cu politețe, să ne purtăm sarcinile unii altora și să ne îngrozim de răul care s-ar strecura printre noi.

Sfântul Pavel ne dă lumină și în această privință astfel: „Dragostea să fie fără prefăcătorie. Fie-vă groază de rău și lipiți-vă tare de bine. Iubiți-vă unii pe alții cu o dragoste frățească. În cinste, fiecare să dea întâietate altuia” (Rom 12, 9-10).

Sunt sarcini personale la care, oricâtă bunăvoință ar avea cineva, nu te poate ajuta. [Așa este, spre pildă] crucea din familia necredincioasă, unde numai rugăciunea și sfatul bun mai pot pătrunde. Sunt apoi sarcini la care putem fi ajutați și anume: la necaz, lipsă de hrană, îngrijorări, diferite încercări, singurătate, lipsă de îmbrăcăminte și așa mai departe. „Și ori de câte ori ați făcut aceste lucruri unuia din acești foarte neînsemnați frați ai Mei, Mie Mi le-ați Făcut”, zice Domnul (Mt 25, 40).

La despărțirea de la Milet, Sfântul Pavel zice: „În toate privințele v-am dat o pildă și v-am arătat că, lucrând astfel, trebuie să ajutați pe cei slabi și să vă aduceți aminte de cuvintele Domnului Iisus, Care însuși a zis: «Este mai ferice să dai decât să primești»” (Fapte 20, 35).

Și același Sfânt Pavel zice: „Fiecare să dea după cum a hotărât în inima lui, nu cu părere de rău sau de silă, căci pe cine dă cu bucurie îl iubește Dumnezeu” (2 Cor 9, 7).

La obligațiile ce le are creștinul pentru iubirea dușmanilor, unii confundă, căutând a fi împăciuitori. Adevărul nu se întemeiază pe propriile noastre păreri. Adevărul nu este adevăr pentru că cred eu sau îl văd așa. Prejudecățile sau considerațiile noastre nu totdeauna poartă adevărul adevărat. Sunt și credințe false, și prejudecăți înguste, alterate, lipsite de puritatea adevărului. De aceea se cere o cercetare minuțioasă mai întâi: a caracterului, a inimii, a centrului de comandă de care ascultă toate mădularele, se mișcă și acționează. Dacă acestea vor fi luminate de Hristos, și trupul și sufletul vor umbla în lumina lui Hristos. Dar „unde nu e cap, vai de picioare”, zice un proverb românesc. Vai de ființa întreagă fără de Hristos.

El avea milă de cei ce se frământau în sărăcie și în întuneric. El nu purta teamă că vreo necurăție omenească de păcat sau ispitire i-ar fi umbrit sfințenia, curăția sau lumina Sa dumnezeiască. El ne-a dat modelul vieții Sale, unind adevărul cu mila. Această oglindire ne este arătată în Pilda samariteanului milostiv în care, de încheiere, ni se adresează poruncitor: „Du-te de fă și tu la fel” (Lc 10, 37).

Din pricina Cuvântului lui Dumnezeu, creștinul este urât în fața lumii, dar este frumos pentru cer (In 17, 14). Duhovnicește el nu mai este din lumea aceasta, Hristos i-a schimbat cetățenia. Sufletește el trăiește cu Hristos și în Hristos, a Cărui prezență este pretutindeni.

Tot astfel creștinul sfințit prin adevărul Lui, care este Cuvântul Tatălui ceresc (In 17, 17), trăiește aici, dar nu este de aici, atâta vreme cât stă sub paza și ocrotirea Celui Preaînalt, neafectat și nealterat de puterea celui rău (In 17, 15). În condițiile acestea, adică trăind în afara ispitelor și a puterii întunericului acestui veac, creștinul este și membru al societății omenești, dar el trăiește oriunde și oricând numai în prezența Domnului Iisus. Din locul unde Hristos lipsește și el este absent (Ps 1). Scopul trăirii lui în această societate este ca să umble înaintea Domnului, să fie fără prihană (Gen 17, 1), pentru salvarea celor păcătoși din ghearele morții și osândei veșnice (Col 1, 18-29).

Creștinul trăiește pentru Dumnezeu, statornic în mărturisirea lui, în nădejdea Evangheliei (Col 1, 23), într-o societate care are nevoie ca prin el să fie condusă pe drumul vieții veșnice, pe drumul împărăției lui Hristos.

Despre câștigarea bogățiilor nedrepte, citim un cuvânt al Sfântului Irineu astfel: „Dacă Dumnezeu nu ar fi permis asta la despărțirea de casele din Egipt, luarea vaselor scumpe (Exod 3, 22), la exodul vechi, n-am avea mântuire nici unul azi, în exodul nou, căci toți avem o proprietate mai mică sau mai mare provenită din mamona nedreaptă. De unde casele, hainele noastre și așa mai departe, decât din proprietatea dobândită pe când eram încă păgâni. Din lăcomie sau de la părinții care au dobândit-o cu nedreptate. Dar acum, dacă tot ce am dobândit cu nedreptate ca păgâni înnobilăm ca credincioși, întrebuințând totul spre folosul Domnului, astfel suntem justificați”.

Biserica de la sfârșit, adică din preajma revenirii Domnului Iisus, se va asemăna celei dintâi, scrise și arătate în cartea Faptele Apostolilor. Citind capitolul 8, vom constata că, nu la multă vreme după primirea Duhului Sfânt de către primii creștini, s-a pornit o mare prigonire împotriva Bisericii din Ierusalim. Ce bine că prigoana a întârziat să vină înainte ca credincioșii să fie îmbrăcați cu putere de Sus. De altfel, toți cei ce pleacă la lucru neîmbrăcați cu puterea aceasta, mai curând sau mai târziu, se afundă în valurile lumii sau în forme și idei neîngăduite de adevăr, ca să scape de prigoane.

În urma noastră sunt multe cimitire de acest fel și, dacă am căuta să le înșiruim, nu ne-ar ajunge timpul atât de prețios ca să vorbim despre ele. Și ni s-a întâmplat așa ca să ne slujească nouă drept mărturie, să nu plecăm la lucru neîmbrăcați, fără Duhul Sfânt, fără călăuzirea Lui cea minunată.

Prigoana împotriva Bisericii din Ierusalim, așa cum citim, a fost pornită din locul de unde nu-i de așteptat, adică de la cei ce erau cu Legea în mâini, de la înalții conducători spirituali ai poporului.

Iată că ne spune Saul, devenit Pavel, că atunci când se vărsa sângele lui Ștefan, martorul Domnului, era și el de față, își unea încuviințarea lui cu a celorlalți și păzea hainele celor ce-l omorau (Fapte 22, 20).

Desigur că e alarmantă și de necrezut starea dezastruoasă în care se poate ajunge, ca cineva, citind Cuvântul lui Dumnezeu, totuși să întreprindă acțiuni de prigonire împotriva celor ce se silesc să trăiască Evanghelia lui Hristos.

La dezlegarea acestei probleme, tot Sfântul Pavel ne vine în ajutor când zice despre cei ce n-au căutat să păstreze pe Dumnezeu în cunoștința lor, că „Dumnezeu i-a lăsat în voia minții lor blestemate, ca să facă lucruri neîngăduite. Și care sunt consecințele? Au ajuns plini de orice fel de nelegiuire, de curvie, de viclenie, de lăcomie, de răutate, plini de pizmă, de ucidere, de ceartă, de înșelăciune, de porniri răutăcioase; sunt șoptitori, bârfitori, urâtori de Dumnezeu, obraznici, trufași, lăudăroși, născocitori de rele, neascultători de părinți, fără pricepere, călcători de cuvânt, fără dragoste firească, neînduplecați, fără milă. Și măcar că știu hotărârea lui Dumnezeu că cei ce fac asemenea lucruri sunt vrednici de moarte, totuși ei nu numai că le fac, dar și găsesc de buni pe cei ce le fac” (Rom 1, 28-32).

Toate aceste deprinderi rele, aceste acțiuni dușmănoase și sângeroase pleacă dintr-un singur punct: „fiindcă n-au căutat să păstreze pe Dumnezeu în cunoștința lor”. Iată că firea veche are influență asupra nașterii din nou și mintea ușor se poate întuneca, după ce a fost luminată de Hristos, dacă nu căutăm a-L păstra pe Dumnezeu prin stăruința în bine.

Cel mai greu de suportat este lovitura ce-ți vine de la fratele care ți-a fost cândva tovarăș de lucru. Eu și mai mulți frați am fost anchetați de unul a cărui mamă era soră în Oastea Domnului.

Cei dintâi prigonitori ai Bisericii lui Hristos au fost cei care citeau Legea. Dar ei au făcut aceasta nu pentru că citeau Legea. Ci, prin faptele lor și viața lor murdară, ei s-au abătut de mult de la preceptele Legii. Spiritualicește ei erau de mult lepădați, de mult detronați de pe scaunul lui Moise, căci viața lor era cu totul în prăpastie, în comparație cu sfințenia lui Moise.

Pilda cea mai grăitoare este însuși Saul, care prigonea, dar făcea aceasta din sinceritate și convins că ceea ce făcea era plăcut lui Dumnezeu. Dar Dumnezeu, văzându-i râvna lipsită de pricepere, nu l-a lăsat în necunoștință și a făcut din el cel mai mare și înflăcărat apostol al Său.

Nu tot așa putem spune de ceilalți călcători ai Legii, pe care, din cauza împietririi inimii lor și a cunoștinței cufundate în păcat și în întuneric, Dumnezeu i-a lepădat.

Suferința, acest element crud și înspăimântător pentru omul firesc, pentru credință este lucrarea dinaintea slavei. Oamenii își încrețesc fruntea și ura lor varsă veninul groazei. Dar Ștefan, pe genunchi, în clipele cruciale dintre moarte și viață, cere iertarea celor ce-l omorau. Lucrarea credinței este suferința.

În Faptele Apostolilor, capitolul 8, versetul 1, observăm că prigonirea Bisericii din Ierusalim a venit în ajutorul altora, căci toți, afară de apostoli, s-au împrăștiat prin părțile Iudeii și ale Samariei.

În versetul 4 ni se spune că cei ce se împrăștiaseră mergeau din loc în loc și propovăduiau Cuvântul. Dar vom zice noi: „Cu ce îndrăzneală au propovăduit Cuvântul, de vreme ce nu erau apostoli?”.

În 1948 mă aflam la Ghelari și părintele paroh din localitate mi-a arătat noua biserică ridicată până la acoperiș și abandonată pentru o vreme din cauza vânturilor năprasnice și a timpului vitreg și neprielnic. Privind uriașa clădire, printre altele, mi-a spus că fiecare cărămidă sau firicel de nisip au trecut de nenumărate ori prin mâinile cucerniciei sale; că de multe ori mașinile cu materiale soseau noaptea și singur le descărca, că la zidire transporta materiale zidarilor și nici măcar o cărămidă nu se așeza fără a fi întrebat dacă este bine așezată. Astăzi toți se uimesc în fața unei realități de frumusețe uimitoare, deși a fost concepută, construită și înfrumusețată nu de un arhitect, ci de un preot. Și biserica de la Ghelari face parte din bisericile minune sau mai bine zis din construcțiile minune din timpurile noastre. Astăzi - când împlinirea unui vis ce îi stăruia [în inimă părintelui] încă de pe băncile facultății a devenit o realitate - nimeni nu pune la îndoială priceperea desăvârșită a unui necalificat în ale construcției.

În cele ale propovăduirii, și noi suntem mereu acuzați de nepricepere [sau că o facem fără] îngăduință, deși toată Scriptura este martora propovăduirii lui Iisus cel Răstignit de către toți creștinii. Mai mult, Acuila și Priscila, nefiind apostoli, nici diaconi, ci creștini simpli, au avut marea îndrăzneală să-l ia la ei acasă și să-i arate cu de-amănuntul calea lui Dumnezeu unui înfocat vorbitor ce avea darul vorbirii și era tare în Scripturi.

Sfântul Pavel ca și ceilalți nu condamnă acest fapt împlinit, ci îl dă ca exemplu. Dacă ar fi altfel, s-ar fi scris măcar una din multele întâmplări.

Slăvit să fie Domnul.