Cap. 3 - Marea cernere

„Satana v-a cerut să vă cearnă ca pe grâu”

Istoria neamului lui Dumnezeu şi a Lucrării Sfinte începută de el, îşi urma cursul ei rânduit după cum era scris: Negreşit, Fiul Omului Se duce după cum este rânduit. Dar vai de omul acela prin care este vândut El... (Luca 22, 22).

În cursul rânduit al acestei Istorii, Lucrarea Oastei trebuia să fie trecută prin cernerea, prin încercarea credinţei, prin uşa cea strâmtă, după cum de-asemenea fusese scris în frământatul capitol 22 din Sfânta Evanghelie după Luca, atât de asemănător cu tot ce se petrecea acum în Lucrarea Domnului, care era Oastea Lui.

După ce, cu făgăduinţa lui Dumnezeu, sfatul împotriva lui Isus din Oaste fusese ţinut,

după ce mijlocul cum să omoare voluntariatul ei duhovnicesc şi apostolatul ei frumos, fusese hotărât. Şi după ce omul prin care să se pornească ducerea la îndeplinire a acestor planuri fusese aflat, - lovitura a fost dată pe neaşteptate şi în mod necruţător. După cum s-a putut vedea din toate mărturiile aduse în capitolele de mai înainte. Şi din cele ce vor mai urma.

În Sfântul Cuvânt al lui Dumnezeu ne sunt arătate limpede, prin lumina tuturor celor ce s-au întâmplat în trecut, toate cele ce au să se întâmple în viitor.

Se spusese doar demult, în vechime, că nu este nimic nou sub soare, că tot ce a fost va mai fi şi ce s-a făcut se va mai face (Eclesiast 1, 9). Şi tot la fel se spusese că nu este sluga mai mare decât Domnul său, nici apostolul mai mare decât Cel ce l-a trimis (Ioan 13, 16). Dacă M-au urât pe Mine - şi pe voi vă vor urî - a spus Mântuitorul - şi dacă M-au prigonit pe Mine - şi pe voi vă vor prigoni (Ioan 15, 18-20).

Le spusese doar Mântuitorul, cu sfintele Lui buze, cutremurătoarea înştiinţare: Simone, Simone, Satana v-a cerut să vă cearnă cum cerni grâul...

Trebuia odată să vină şi Gheţimani cu neaşteptata lovitură, cu mişeleasca trădare a ucenicului vânzător, unealta fărădelegii. Cu prilejul de poticnire care era îngăduit. Şi cu marea cernere satanică permisă de Sfântul Dumnezeu, peste Alesul Său Sfânt şi peste aleşii Săi sfinţi, pentru curăţirea şi desăvârşirea lor, în vederea marelui Scop mântuitor la care fuseseră chemaţi.

Momentul cernerii însă este un examen mare şi greu, tot aşa ca şi suferinţa care vine înaintea acestuia - ca şi după el. Cine crede şi cine spune că mântuirea este un lucru uşor, acela se înşală pe sine şi înşală şi pe alţii.

Mântuitorul nostru Sfânt a vorbit mult şi în multe rânduri ucenicilor Săi despre necazuri, primejdii, spini şi cruci. De calea îngustă, de lepădarea de sine, de feluritele şi multele încercări şi cerneri prin care vor trebui să se dovedească acei care sunt vrednici de slava veşnică...

Iar în cartea Apocalipsei este arătat limpede că acei care vor fi îmbrăcaţi în hainele albe sunt cei care au trecut cu bine prin necazul cel mare. Care au biruit prin Sângele Mielului, prin cuvântul mărturisirii lor şi pentru că nu şi-au iubit viaţa lor chiar până la moarte (Apoc. 7, 14 şi 12, 11).

Omul lui Dumnezeu prevăzuse acest adevăr, prevăzuse acest examen al Oastei. Şi mai dinainte înştiinţase despre el, după cum s-a scris de multe ori în cartea aceasta.

Iar când această cernere a şi venit, când ne găseam în mijlocul încercării celei mari, de asemenea a spus: ...mulţi cred că cele ce s-au petrecut şi se petrec la Oaste sunt nişte urzeli ale diavolului, - dar eu văd în toate Mâna Domnului şi planul Lui, pentru cernerea şi curăţirea noastră...

În felurite chipuri şi feluri cernerea satanei este un mijloc prin care sfinţenia lui Dumnezeu Îşi alege şi Îşi curăţă mereu pe acei care - tocmai prin trecerea cu bine a acestor examene grele - se vor dovedi vrednici de a şedea împreună cu El pe Scaunul Lui de Domnie, după cum şi El, Domnul şi Mântuitorul lor, tocmai prin suferinţă a fost dovedit desăvârşit (Evrei 2, 10). Şi numai după ce a biruit până la moarte, a şezut cu Tatăl pe Scaunul Lui de Domnie (Apoc. 3, 21). Abia după această mare şi ultimă făgăduinţă, credinciosul vede Cerul deschis (Apoc. 4, 1).

Acum suntem încă la începutul anului 1935, la începutul timpului marilor cerneri, când din cauza neaşteptatei lovituri, prima impresie a fost pentru mulţi o mare zăpăceală.

Omul lui Dumnezeu zăcea cu mâinile legate şi cu graiul acoperit.

La 6 ianuarie 1935 apăruse foaia Isus Biruitorul - dar în afară de anunţ pentru abonaţii foii Oastea Domnului în care se spunea tuturor abonaţilor şi cititorilor la foaia Oastea Domnului, le aducem la cunoştinţă, că siliţi de anumite, împrejurări am încetat deocamdată redactarea şi apariţia acestei foi... -

- şi în afară de un desen reprezentând o oaie între doi jandarmi înarmaţi, sub care era scris: oaia care şi-a făcut de cap: e adusă la ascultare şi disciplină cu cele mai noi metode de pastoraţie...

- dacă în afară de aceste două semne care ar fi putut da ceva de bănuit, - nu mai era în tot cuprinsul celor 8 pagini ale lui I. B. nr. 1 pline de minunate învăţături, - nimic despre tot ce se petrecea acolo. Ba mai era încă ceva: era articolul de fond apărut pe prima pagină de-o parte şi de alta a unui tablou cu Isus Cel Răstignit şi care avea următorul cuprins-rugăciune, care el însuşi spunea totul:

Înainte cu Isus Biruitorul

... Isuse, Preadulcele Meu Mântuitor. Sunt 12 ani de când foloseşti în Lucrarea Ta acest vas slab şi nevrednic. De multe ori eu credeam că Tu ai isprăvit cu acest vas. Numai înainte cu câteva luni îmi aşteptam intrarea în pământ. Dar Tu Doamne, printr-o minune m-ai întors din calea spre cimitir şi m-ai redat iarăşi luptei. Şi tocmai această minune pe mine mă înfricoşează. Ea pare că îmi spune că Tu Doamne mai vrei ceva cu mine, altcum m-ai fi lăsat să intru în pământ.

Tu ai strigat din nou pe robul Tău, iar robul Tău răspunde: aicea sunt Doamne!... iată-mă Doamne (Fap. Ap. 9, 4)... stau gata la orice îmi vei comanda Tu. Stau gata şi de plug - şi stau gata şi de jertfă. Cu lacrimi de foc eu Te rog Isuse Doamne, arată-mi voia Ta, arată-mi porunca Ta, mie şi fraţilor mei, pe care ne-ai strâns în jurul Crucii Tale. Noi nu ne înfricoşăm. Ştim că drumul ce ni-l araţi nu poate fi altul decât drumul Crucii, drumul suferinţelor, drumul luptelor, drumul jertfelor.

Tu Doamne vei arăta fraţilor mei când vei afla Tu de bine cum am ajuns la foaia aceasta. Acum Îţi mulţumim că ne-ai cercetat din nou cu furtuna Ta, ca să ne aduci la acest Isus Biruitorul ... la foaia aceasta care spune şi ea răspicat că tot ce s-a făcut la Oaste, a fost, este şi va fi, biruinţa Domnului. Noi am luptat şi El a biruit.

Fraţii mei, plecăm din nou la luptă cu acest Isus Biruitorul. Plecăm din nou la luptă gata de orice jertfă. Pentru Tine Doamne suntem gata să jertfim totul, până şi preţul cel mic al vieţii noastre. Plecăm din nou la luptă şi nu ne înfricoşăm de nimic. Până când Isus Biruitorul Se află în fruntea noastră, de cine ne vom teme?

Aicea suntem Doamne, la picioarele Crucii Tale şi aşteptăm voia Ta şi porunca Ta. Stăm gata şi pentru plug şi pentru jertfă. Du-ne la biruinţă prin foc, prin furtuni, prin lupte şi jertfe. În orice noapte am ajunge, arată-ne cu litere de foc porunca Ta că noi trebuie să ascultăm mai mult de Dumnezeu decât de oameni (Fap. Ap. 5, 29).

La luptă, fraţi ostaşi! Cu Isus Biruitorul înainte!

Isuse Doamne, suntem în drum spre Canaan... prin pustie...prin ţara luptelor. Dă-ne neîncetat apă din Stâncă, mană din Cer şi biruinţă asupra lui Amalec (firea cea veche). Condu-ne cu stâlp de foc şi cu nor luminos, ca să păşim înainte cântând, luptând şi biruind - până ce vom trece Iordanul şi vom intra în Canaanul ce ni l-ai pregătit, ca să trăim cu Tine în vecii vecilor, amin!

Preotul Iosif Trifa.

Ce hotărâtă înştiinţare de luptă striga atunci Duhul Sfânt, prin pana de foc a acestui devotat Singurul ascultător ostaş al Domnului Isus Hristos! Ce limpede şi clară era porunca ceasului de faţă pentru toţi cei ce îşi aleseseră numele şi soarta Oastei lui Hristos! Şi ce cutremurătoare se profila înaintea lor calea Crucii cu toate popasurile ei până la Golgota... Iar dincolo de ea, strălucirea nebănuită a unei veşnice răsplătiri, - pentru cei care o vor putea ajunge, trecând biruitori prin toate până la ea...

Dar acum, cununa este încă departe, iar vrăjmaşul este lângă noi.

Au urmat îndată toate cele descrise pe scurt în capitolul cel dinaintea acestuia: năvala poliţiei trimisă de Mitropolie cu legarea şi oprirea foii Isus Biruitorul. Batjocurile, minciunile şi ameninţările fără frâu, revărsate neîncetat prin foile şi unealta vrăjmaşului - parcă prescrise pentru aceasta.

Pregătirea şi împlinirea planului de măsuri nimicitoare împotriva omului şi lucrării lui Dumnezeu, care smerit şi bolnav cum era părea că va fi zdrobit cu uşurinţă şi dintr-odată de toate aceste necruţătoare şi infernale răzbunări.

Dar Eu M-am rugat ca să nu se piardă credinţa ta!... - era atunci raza mângâietoare şi dulce care străbătea de la Domnul, prin toţi aceşti nori învolburaţi - până la străfundul inimii fiecăruia dintre noi, începând cu cel mai lovit...

În lunile acelea când şi peste noi, cei din preajma părintelui Iosif, curgeau din greu loviturile nedrepte - o mare durere şi tulburare ne apăsa inimile. Singura putere care ne mai ţinea vie nădejdea şi tare îndrăzneala în luptă era rugăciunea.

Îmi amintesc şi acuma de câte ori în iarna aceea mă retrăgeam împreună mai ales cu fratele Marini şi sora Tily din librăria unde lucram, în pivniţă. Şi acolo, printre baloturile de coale ale cărţilor necompactate îngenuncheam pe cimentul rece şi ne rugam.

Căldura inimii noastre fierbinţi se înălţa aburind spre Cer, iar lacrimile noastre calde, căzute pe cimentul îngheţat se sleiau ca nişte stropi de lumânare.

Aşa simţeam noi că putem ajuta la ţinerea în sus a mâinilor omului lui Dumnezeu, pentru izbânda contra lui Amalec, care năvălise şi asuprea Lucrarea Domnului.

Ce grele şi apăsătoare au fost pentru noi lunile acelea, ianuarie şi februarie, ale anului 1935.

În acest răstimp avusese loc între părintele Iosif şi Mitropolitul Bălan următorul schimb de scrisori. Le redăm mai jos spre a se vedea cum au izbucnit dintr-odată la suprafaţă cele ce se pregătiseră în ascuns şi cum se deformează faptele, spre a-l scoate vinovat tot pe cel lovit pe nedrept:

Înalt Prea Sfinţite Stăpâne,

Faţă de felul cum s-a desfăşurat consfătuirea noastră de ieri, 30 decembrie, (unde i se comunica măsurile de constrângere) cu regret vă aduc la cunoştinţă că - pentru moment - am încetat redactarea şi tipărirea foii Oastea Domnului a cărei proprietate îmi aparţine, fiind fondatorul şi creatorul ei.

Odată cu aceasta Vă rog a dispune să nu mai figurez pe frontispiciul foii Lumina Satelor ca redactor. Mi-am înaintat şi demisia din postul ce l-am avut după ce din cauza bolii nu mai sunt capabil de serviciu...

Sibiu la 31 decembrie 1934.

Pr. Iosif Trifa.

La care s-a primit imediat următorul răspuns:

Arhiepiscopia Ort. rom. de Alba Iulia şi Sibiu

Nr. 32/1935 Bis.

Cucernice părinte,

În conformitate cu cererea C. Tale înregistrată la Cons. nostru Arhiepiscopesc sub nr. 32. a. c. Ţi se face cunoscut că am primit demisia C. Tale din funcţia de preot ce ai avut în Arhiepiscopia noastră.

Odată cu aceasta eşti absolvat de toate însărcinările ce le-ai avut în legătură cu mişcarea religioasă din sânul Bisericii noastre, Oastea Domnului precum şi de cele în legătură cu publicaţiile periodice ale L. S. şi O. D...

În urma acestei absolvări rămâne pentru C. Ta obligaţia de a prezenta dare de seamă despre toate chestiunile în legătură cu Oastea Domnului.

Sibiu, în şedinţa secţiei bisericeşti de la 2-I-1935

Cu arhiereşti binecuvântări, Nicolae Arhiepiscop şi Mitropolit

V. Nistor secretar

C. Sale preot Iosif Trifa - Sibiu

Sanatoriul Wakemann.

Această scrisoare a fost urmată peste trei zile de alta:

Arhiepiscopia Ort. Rom. de Alba Iulia şi Sibiu

Nr. 27/1935 Bis. 5-I-1935

Cucernice părinte,

Drept urmare la hotărârea Consiliului Arhiepiscopesc cu nr. 32/1935 prin care ţi s-a primit demisia din funcţia de preot în Arhiepiscopie şi ai fost absolvat de toate însărcinările ce le-ai avut în legătură cu mişcarea religioasă din sânul Bisericii noastre, Oastea Domnului precum şi în cele în legătură cu publicaţiile ei periodice L. S. şi O. D., Ţi se face cunoscut că - având a te conforma întocmai normei canonice privitoare la cenzura bisericească (vezi: Milaş, Dreptul Bisericesc Oriental. Trad. de D. I. Cornilescu şi V.S. Radu Buc. 1915 pag. 364-365) - orice publicaţii cu caracter religios şi moral vei putea da la lumină numai cu încuviinţarea prealabilă a Noastră.

Cu arhiereşti binecuvântări, Nicolae

Arhiepiscop şi Mitropolit.

V. Nistor secretar

Sibiu

Anexă: Extras din cartea Milaş - pag. 363/4

Sanatoriul Wakemann.

D. sale Pr. Iosif Trifa.

Tot în aceeaşi zi, păr. Trifa răspundea următoarele:

Prea venerat Consiliu Arhiepiscopesc,

Cu referire la cele ce mi s-au comunicat din partea prea veneratului Consiliu Arhiepiscopesc sub nr. 32/1935 bis, răspund:

În legătură cu Oastea Domnului n-am avut absolut nici un fel de însărcinare şi încredinţare din partea nimănui. În consecinţă n-am de prezentat în legătură cu această mişcare nici un fel de dare de seamă.

Creaţia spirituală a mişcării Oastea Domnului a venit pe de-a-ntregul din partea Domnului. El mi-a inspirat-o şi prin El am creat-o. El Singur mi-a dat însărcinarea în crearea acestei mişcări. Lui Singur am gestiuni de predat. El Singur mă poate opri să nu mă mai ocup de ea.

Accentuez însă ceea ce am spus de atâtea ori: am respectat întru totul învăţăturile Sfintei noastre Biserici. Am lucrat în cadrul acestor învăţături şi voi lucra şi mai departe tot în cadrul acestor învăţături. Iar întrucât s-ar părea şi s-ar dovedi că am ieşit din aceste învăţături, sunt gata să mă înfăţişez oricând în faţa forurilor bisericeşti competente.

Sibiu la 5 ianuarie 1935 Pr. Iosif Trifa

Prea veneratului Consiliu Arhiepiscopesc

La această scrisoare urmează un lung răspuns de 16 pagini al Mitropolitului Bălan. Se răspunde punct cu punct pe larg la scrisoarea de mai înainte a părintelui Iosif către Consiliul Arhiepiscopesc.

Scrisoarea aceasta, cu un conţinut plin de insinuări, de răstălmăciri şi de interpretări tendenţioase, a fost folosită apoi în curând ca un act de trimitere a părintelui Iosif în judecata Consiliului Bisericesc.

Punctele din ea au format capetele de acuză.

Din cauza lungimii ei, dăm numai în rezumat cea mai mare parte a ei, reproducând cuvânt cu cuvânt numai părţile mai importante.

În punctul 1 se neagă orice posibilitate de legătură a vreunui suflet cu Mântuitorul în alt fel decât prin mijlocirea oficialităţilor bisericeşti. Această legătură cu Hristos, când este vorba de un preot, cu atât mai mult nu se poate concepe decât aşa. Orice altă părere despre aceasta nu poate fi decât o notă a subiectivismului sectar care ocoleşte Biserica închipuindu-şi că în afară de ea poate să stea în legătură cu Hristos şi să primească însărcinări singur de la El. O asemenea atitudine din partea unui preot este inadmisibilă... prin urmare, oricare preot lucrează tot ce lucrează numai din încredinţarea episcopului său şi în atârnare de acesta. De aceea el poate fi tras la răspundere oricând de către episcopul său şi e dator să-şi dea socoteală de întreaga sa activitate... Tot asemenea el poate fi absolvit de delegaţia ce o are atunci când, apreciind interesele Bisericii, episcopul crede de cuviinţă aceasta...

În punctul 2 se spune că oricine ar îndrăzni să nege lucrurile de mai sus neagă Biserica şi doctrina despre ea, ierarhia şi ordinea canonică a Bisericii. Această negare - spune mai departe Mitropolia - este comisă de afirmaţia că în legătură cu Oastea Domnului n-am avut nici o însărcinare şi încredinţare din partea nimănui... şi precizează că însăşi hirotonia întru preot... constituie însărcinarea de a-ţi pune toate puterile în slujba Bisericii... Tot ce ar face şi ar crea un preot, indiferent de mărimea operei sale, nu este decât îndeplinirea unei însărcinări cu care este dator faţă de Biserică prin însăşi misiunea sa...

În punctul 3 - se foloseşte o notă mai personală în care Mitropolitul îşi revendică tot meritul... Eu te-am chemat din satul Vidra la Sibiu... eu te-am făcut redactor la L. S.... eu am precizat programul de acţiune al foii... eu ţi-am înlesnit toate condiţiile ca să lucrezi... eu ţi-am dat însărcinarea precisă de a îndeplini Lucrarea de trezire religioasă prin publicaţiile Oastei... Eu am angajat în această mişcare de trezire religioasă toată preoţimea, am dat circulare şi cărţi pastorale... am pus problema Oastei Domnului în şedinţele Consiliului Arhiepiscopesc şi ale adunării eparhiale...

Se recunoaşte părintele Iosif doar că în cadrele misiunii preoţeşti, ai îndeplinit o lucrare foarte salutară şi cu rezultate foarte importante pentru care meriţi toată lauda... dar de aici până la a crede că ai creat ceva cu totul nou în Biserica Domnului e o distanţă pe care smerenia unui preot nu-l lasă s-o parcurgă...

Sunt numite trufia sectară cuvintele părintelui: El (adică Domnul) Singur mi-a dat însărcinarea în creaţia acestei mişcări. Lui Singur am gestiune de predat. El Singur mă poate absolva din această însărcinare. El Singur mă poate opri să nu mă mai ocup de ea... Şi i se neagă orice posibilitate de a fi lucrat în alt fel decât prin oficialitatea Bisericii. Nimeni nu poate lucra ceva pentru Dumnezeu în alt fel decât prin aceasta... Fără acest contact cu Biserica şi cu autoritatea ei, n-a existat şi n-a lucrat încă nici un ierarh şi nici un preot în Biserica Ortodoxă - şi se adaugă ironic: numai prea cucernicia ta revendici acest excepţional privilegiu... avem de a face cu un caz cu totul deosebit: Preotul Iosif Trifa a primit inspiraţia şi însărcinarea direct de la Domnul Singur, în legătură cu activitatea sa de la Oastea Domnului ... Biserica şi ierarhul locului nu au nici un drept de a-l absolva din această însărcinare... Prin aceasta el s-a aşezat singur în afară de Biserică... Poate Biserica tolera pe un preot într-o asemenea atitudine în sânul ei? Dar nici un singur ostaş nu te va urma în rătăcirea în care ai apucat.

Apoi se revine din nou la învinuirea cu încercarea de la sfârşitul anului 1933 de a se muta cu centrul Oastei, cu tipografia şi cu foaia la Bucureşti...

I se neagă orice drept asupra foii Oastea Domnului şi asupra tipografiei care - spune scrisoarea Mitropoliei - este şi ea a Oastei Domnului care la rândul ei este a Bisericii.

...La cumpărarea acestei tipografii au contribuit banii de la Lumina Satelor, apoi darurile ostaşilor şi alte daruri din altă parte... Dacă şi P.C. Ta ai contribuit din mijloace proprii la achitarea acelei tipografii, aceasta ţi se va recunoaşte... dar nu-ţi dă dreptul să te faci singurul proprietar al ei... în mod neiertat te-ai făcut stăpân pe averea străină...

Şi scrisoarea încheie cu următoarele: ... pe scurt, din tot felul cum ai lucrat de un timp încoace ies la iveală următoarele cinci lucruri:

Întâi: Ai voit să pui mâna pe tipografia Oastea Domnului ca proprietar al ei.

Al doilea: Ai voit să nimiceşti gazetele de până acum ale Oastei Domnului adică Lumina Satelor şi suplimentul ei Oastea Domnului fiindcă nu erai proprietarul lor şi în locul lor ai scos o gazetă proprie a Pr. C. Tale.

Al treilea: Ţi-ai dat demisia din slujba bisericească ca să ieşi de sub controlul şi disciplina Bisericii.

Al patrulea: Ai făcut încercarea de a te înstăpâni şi asupra mişcării religioase Oastea Domnului pentru a o duce după P. C. Ta, după ce ţi s-a primit demisia de preot şi ai fost absolvit de însărcinările în legătură cu ea.

Al cincilea: Ţi-ai făcut chiar o teorie doctrinară proprie dar cu totul contrară învăţăturii ortodoxe despre Biserică, despre ierarhia şi despre ordinea canonică în Biserica Domnului...

... Bizuit însă pe cuvintele din urmă ale răspunsului P.C. Tale care sunt acestea: Accentuez însă ceea ce am spus de atâtea ori: am respectat întru totul învăţăturile Sfintei noastre Biserici. Am lucrat în cadrele acestor învăţături şi voi lucra şi mai departe tot în cadrul acestor învăţături cât s-ar părea şi s-ar dovedi că am ieşit din aceste învăţături sunt gata să mă înfăţişez oricând în faţa forurilor bisericeşti competente... Din aceste cuvinte am înţeles dorinţa P.C. Tale de a rămâne în ascultarea de sf. Biserică... În conformitate cu acestea te sfătuiesc şi îţi cer să împlineşti următoarele lucruri:

1. Să te lepezi de greşeala ce ai făcut-o în răspunsul ce mi l-ai dat şi să primeşti învăţătura cea curată şi sfântă a Bisericii noastre aşa cum ţi-am arătat-o.

2. Să intri în ordinea canonică şi în disciplina bisericească aşa cum te obligă caracterul ce-l ai ca preot.

3. Să ceri cât mai neîntârziat radierea înscrierii tipografiei Oastea Domnului pe numele P.C. Tale ca proprietar, din registrul firmelor şi să repari astfel nedreptatea ce-ai făcut-o Oastei.

Dacă în decurs de opt zile de la primirea acestei arhiereşti povăţuiri nu te vei conforma ei, vom fi nevoiţi să te dăm în judecata forurilor bisericeşti şi în a celor civile, pentru partea de vină care cade în competenţa fiecăreia...

...după care împărtăşindu-ţi arhiereasca noastră binecuvântare, am rămas

de tot binele voitor

Nicolae

Arhiepiscop şi Mitropolit

Sibiu, din şedinţa secţiei bisericeşti de la 21-I-1935.

Se vedea bine din tot conţinutul şi tonul acestei scrisori o hotărâre potrivnică şi neînduplecată... Oaia era bine legată între frânghiile paragrafelor răstălmăcite şi împinsă cu toată puterea spre înjunghiere. Nu mai erau decât două căi: lepădarea sau jertfa.

Despre prima nici nu putea fi vorba. Deci rămânea cutremurătoare numai cea de a doua.

Ca un răspuns la această somaţie cu caracter ultimativ şi inchizitorial, publicată şi în foile Mitropoliei au apărut cele scrise în Ostaşul Domnului din 1-15 februarie 1935 sub titlul: Istoria unei Jertfe, precum am arătat pe larg în capitolul trecut.

Neprimindu-se răspunsul în termenul cerut, a urmat trimiterea în judecată.

După aproape două luni de la sistarea sa, (la 24 februarie 1935) în urma demersurilor făcute după cum am scris, apărea în sfârşit din nou, fericit şi strălucitor, Isus Biruitorul.

Pe prima pagină nr. 2-3, de-o parte şi de alta a unui tablou înfăţişat pe Isus Cel Înviat, apărea articolul de fond cu titlul: El veşnic e Biruitor şi cu următorul cuprins:

Sus, pe dealul Golgotei, Isus Mântuitorul câştigase o biruinţă definitivă asupra diavolului, asupra lumii, asupra păcatului. Crucea Golgotei dăduse lumii pe Marele Biruitor... pe Cel mai Mare Biruitor din câţi a cunoscut vreodată acest pământ trecător.

Şi totuşi, lumea a crezut că-L poate birui pe Acest Biruitor. Lumea a crezut că-L poate ţinea într-un mormânt păzit de suliţe şi străji. Dar El a biruit-o. A prăvălit piatra, a deschis mormântul - şi Biruinţa Lui a strălucit în toată puterea ei.

El a biruit definitiv şi a asigurat biruinţă tuturor celor care păşesc pe urmele Lui, trăiesc în Numele Lui şi luptă în Numele Lui.

Lumea poate câştiga multe biruinţe. Lumea poate răstigni adevărul Evangheliei, îl poate îngropa, îl poate străjui - dar acest Adevăr învie cu putere şi va învia totdeauna, pentru că biruinţa lui i-a asigurat-o Cel ce a biruit lumea (Ioan 16, 33).

Isus Biruitorul ne asigură biruinţa Lui. Ne asigură o biruinţă pe care nimeni n-o poate lua de la noi.

Lumea poate opri vremelnic biruinţa pe care ne-a lăsat-o Domnul. O poate închide vremelnic... o poate străjui vremelnic, dar ea totdeauna va birui pentru că El este Veşnic Biruitor. Isus e Domnul Biruinţei, Veşnicul Biruitor şi El veşnic asigură biruinţă tuturor copiilor Lui.

Toţi cei ce se strâng în Numele Lui, toţi cei ce trăiesc în Numele Lui, toţi cei ce luptă în Numele Lui - vor birui. Prin oricâte furtuni şi lupte vor trece copiii Lui, ei vor birui pentru că în fruntea lor stă Isus - Biruitorul.

Îndrăzniţi, căci Eu am biruit lumea. -

Domnul are lipsă de luptători. Domnul are lipsă de biruitori, de oameni care să calce pe urmele Lui. El ne cheamă la luptă. Şi tot El ne asigură biruinţa.

Cei ce luptăm în Numele Lui nu suntem singuri. În fruntea noastră stă El, Isus Biruitorul.

Şi dacă El este cu noi, - de cine ne vom teme?

Şi dacă dragostea Lui este cu noi, - de cine ne vom înfricoşa?

Dacă biruinţa Lui este cu noi, - birui-vom şi noi.

Deci fraţii mei, cu ochii ţintă la Isus Biruitorul! Cu El am biruit până acum, cu El vom birui şi mai departe şi cu El vom dobândi pe urmă preadulcea făgăduinţă: Celui ce va birui, îi voi da să mănânce din pomul vieţii care este în mijlocul Raiului (Apoc. 2, 7).

Isus Biruitorul nr. 2-3 pag. 1, 24 februarie 1935.

Urmau apoi, prin aproape toate cele 12 pagini ale foii, glasul ostaşilor de pretutindeni răspunzând puternic: prezenţi la datorie alături de părintele nostru sufletesc, care ne-a vestit nouă Cuvântul lui Dumnezeu şi ne-a adus din întuneric la lumină şi de sub puterea satanei la Dumnezeu...

Sutele de adunări cu miile şi zecile de mii de fraţi din ţară şi de peste hotare arătau prin hotărârea lor cât nu se poate mai limpede că glasul poporului este glasul lui Dumnezeu.

Că omul lui Dumnezeu nu rătăcise întru nimic de la adevărul Evangheliei şi de la învăţătura Bisericii. - Ci felul îngust şi nedrept în care interpretau şi aplicau aceste învăţături oficialii Bisericii - erau străine de voia şi Duhul lui Hristos. Toată ţara vedea nedreptatea strigătoare la cer care se făcea. Îşi ridica glasul împotriva acestei nedreptăţi şi cerea ca ea să înceteze. Nu omul lui Dumnezeu rămăsese singur - ci acei care îl prigoneau pe nedrept.

Zeci de titluri pline de curaj şi de semnificaţii umpleau paginile foii Isus Biruitorul cu strigăte ca acestea: 22 de oşti își spun cuvântul!

Alte 16 oşti răspund, din Dâmboviţa, Ilfov, Vlaşca...

De pe Valea Almajului - Banat, sute de fraţi strigă: Vom merge înainte cu Isus Biruitorul...

Din toate părţile fraţii răspund: prezenţi la datorie...

Nu ne pierdem curajul, suntem gata de suferinţă - scriu fraţii din Bucovina... Din Ardeal... Din Muntenia, - de pretutindeni.

O situaţie nespus de dureroasă se crease: printr-o gravă lipsă de tact Mitropolia Ardealului declanşase un conflict plin de ameninţări rele. Între ea şi între fiii cei mai credincioşi şi mai buni ai Bisericii şi ai ţării, se săpa repede şi grozav o prăpastie mare.

Dar cei ce aveau ochi de văzut nu mai vedeau şi cei ce aveau urechi de auzit nu mai auzeau. În loc să se înţeleagă voia lui Dumnezeu şi să asculte de nevoia poporului pe care o văzuseră atât de bine cândva, acum, porniţi cu înverşunare chiar împotriva omului şi a Lucrării lui Dumnezeu după care tânjiseră atât de mult când nu o aveau - acum nu ştiau cum să-l sugrume mai repede pe el şi să o nimicească deplin pe ea.

În ultima pagină a foii nou apărute, Isus Biruitorul la adaosul informativ, era un articolaş care înştiinţa următoarele:

Un om al lui Dumnezeu ne-a luat apărarea. Când cei tari şi mari se năpustesc asupra celui slab şi nenorocit, când asuprirea şi nedreptatea stau să-l înghită pe cel drept, - Dumnezeu îi trimite şi ajutorul omului...

Aşa s-a întâmplat şi cu noi.

În clipele cele mai grele, Dumnezeu ne-a trimis şi nouă un ajutor şi prin persoana d-lui deputat, fost ministru de Interne, Dr. Nicolae Lupu prin a cărui intervenție s-a ridicat opreliştea pusă foii Isus Biruitorul.

Noi îl vestim cu drag în lumea ostaşilor pe acest om al lui Dumnezeu, iubitor şi apărător de dreptate. Şi îi vom păstra pentru totdeauna dragostea şi recunoştinţa noastră... În Numele Domnului vă mulţumim d-le deputat pentru ajutorul ce ni-l daţi.

Vă mulţumesc în special eu, pentru apărarea ce a-ţi luat-o unui om care şi-a pierdut sănătatea într-o luptă de întărire a Bisericii şi a neamului - iar pe urmă s-a pomenit alungat şi batjocorit...

Bunul Dumnezeu să vă răsplătească cu sănătate şi ajutor în toate, această nobilă apărare...

Merită să pomenim aici şi acest nume care la acel moment a fost pentru Lucrarea Oastei care îşi suia atunci din greu prima parte a calvarului ei, - un fel de Cirinean ce a pus umărul său la crucea ei într-unul din ceasurile ei cele mai chinuite.

Bolovanul greu al acestui conflict fusese aruncat atât de crunt în apa cea curată şi frumoasă a Oastei încât a tulburat-o până în adâncimi şi a stârnit valuri de indignare şi compătimire până şi în cele mai îndepărtate inimi. Indignare faţă de nedreptatea care o vedeau cu toţii că se face fără ruşine şi fără teamă împotriva unui om atât de sfânt şi de chinuit pentru Numele şi Adevărul lui Hristos, pentru Cauza Bisericii şi binele poporului... Şi compătimire nemărginită faţă de acest om unic care prin munca şi lupta lui plină de dăruire, intrase în toate sufletele cu o aureolă de martir şi de binefăcător.

Nu numai fiii săi duhovniceşti din Lucrarea Oastei îi săreau în ajutor şi în apărare, - ci până şi oameni care n-aveau a face nimic nici cu Biserica şi nici cu Oastea, dar auziseră despre munca şi lupta dezinteresată şi istovitoare a acestui om, - se ridicau plini şi ei de mânie şi de uimire în faţa acestor lucruri de necrezut. Partea cea vie din Biserică se desolidarizase de greşeala conducătorilor ei. Şi se unise minunat cu dreptatea omului lui Dumnezeu. Era un moment măreţ, ca în toiul marilor regăsiri a drumului bun.

Cele două gazete ale Mitropoliei nu mai conţineau acum absolut nimic duhovnicesc. Erau pline de la început şi până la sfârşit numai de hule, de învinuiri, de scorneli rele şi neadevărate împotriva martirului care le hrănise pe ele şi pe cei care se hrăneau acum de la ele, atâţia ani cu viaţa sa şi cu sufletul său. Eşecul acţiunii lor îi făcuse nerăbdători şi plini de fiere amară. Totul arăta că ura lor este acum în stare de orice.

Dar cum în jurul celor mari şi puternici se adună totdeauna destui din aceia care sunt gata la orice, numai spre a se face cât mai plăcuţi înaintea celui ce le poate arunca o plată sau o laudă.

Aşa şi aici în curând se găsiră unii de aceştia care se alătură îndată omului celui găsit să-şi vândă pe învăţătorul său. Şi începură să se facă o gloată, care căutau cu grabă şi găsiră destule pietre şi destul noroi înăuntru şi înafara lor, ca să arunce în acela care până şi lor le făcuse cel mai mare bine ieri.

Nu putem să ne oprim nici o clipă spre a ne ocupa de aceste glasuri batjocoritoare. Ele sunt pline de atâta venin şi de atâta minciună încât noroiul şi otrava lor te-ar stinge chiar şi oricât de puţin te-ai opri lângă ele.

Astfel de guri care au o plăcere bolnavă de a scuipa cu atât mai lacome cu cât obrazul binefăcătorului lor este mai curat, - sunt şi mai harnice în neruşinarea lor când te-ai oprit să te ocupi de ele.

În vremea când Mântuitorul nostru Isus Hristos mergea sub Cruce şi până când a fost pe Cruce - acest fel de guri totdeauna harnice şi pline au găsit destul venin şi destul noroi spre a le arunca în faţa Binefăcătorului Sfânt.

Sfinţii evanghelişti trecând fără să se oprească pe lângă aceştia, aud fără să vrea, văd fără să se uite - şi spun fără să dorească - ceva din aceste grozăvii. Dar spun doar atâta cât ne poate reda nouă astăzi ceva din acea privelişte cutremurătoare în care se poate vedea până la ce hal se pot lăsa îndrăciţi o anumită specie de lepădături... Care au avut totuşi şi ei, cândva, un chip de om şi o calitate de creaturi ale lui Dumnezeu.

Dar pe lângă cuvintele unor astfel de guri totdeauna trebuie să se treacă fără a le auzi. Evangheliile aşa trec. Şi noi aşa vom trece. Tot ce vom reţine din glasul lor va fi doar aceea de care s-a ocupat însuşi cel lovit, în cuvintele sale de apărare. Deşi nici atâta n-ar fi meritat a fi luat în seamă. Într-atâta de neadevărate şi de rău-voitoare erau toate. Mincinosul dă voie luptătorilor lui ca să folosească orice fel de arme împotriva Adevărului. Dar Hristos nu le dă voie alor Săi să folosească decât armele curăţiei şi ale dreptăţii.

Cu tot sufletul străpuns ca de nişte cuie de foc, cititorii gazetelor Mitropoliei atât de iubite altădată, care acum le erau trimise fără să le ceară, - le returnau nedesfăcute.

Cu o dărnicie nemaivăzută niciodată până atunci, Mitropolia nu mai ţinea acum nici o grijă de bani. Cheltuia din greu, tipărind mulţimi de astfel de gazete şi trimiţându-le necerute în toate părţile. Numai ca să-şi poată răspândi învinuirile aduse împotriva aceluia pe care voia cu orice preţ să-l zdrobească total. Şi trupeşte şi mai ales sufleteşte.

Omul zilei, omul care este sus pe un moment, care are puterea de o clipă în mâinile sale, - de obicei uită atât de uşor de unde a venit şi unde se duce! Cade în înşelăciunea amăgitorului. Îşi crede veşnică clipa lui şi îşi foloseşte sălbatic puterea pe care o are împotriva dreptăţii şi a semenului.

Cei legaţi, prin supunere, de stăpânirea acestui om al zilei, a omului puternic pentru o clipă, se întrec cu toţii atunci în a-i face pe voie în tot ce face el, dovedindu-se aproape totdeauna în stare de orice, mai neînduplecaţi decât însuşi stăpânul lor. În slugărnicia lor sunt gata să facă lucruri de care ei înşişi altădată se îngrozeau, - chiar împotriva omului şi a ideii pentru care avuseseră ieri o mare dragoste şi admiraţie. De care ieri fuseseră ei înşişi ataşaţi cu toată inima lor şi cu toată fiinţa lor.

La această specie de oameni care din slugărnicie faţă de stăpânul zilei treceau peste conştiinţa lor şi peste orice convingeri pe care le avuseseră, - se mai adăugară curând cealaltă specie, aceea a celor fără nici o conştiinţă şi fără nici o convingere. Acei bieţi oameni nestatornici care sunt gloata fără cap şi fără inimă, gloata care merge mereu cu grămada oriunde este împinsă. Şi strigă orice i se cere. Ca în Vinerea Patimilor Domnului.

Din aceste două feluri de oameni se alese în curând cealaltă Oaste. Oastea omului. Oastea zilei. Oastea literei. - Gloata fără chip şi fără scop în numele căreia apoi se va putea cere oricât. Din rândul căreia se vor alege guri care puteau striga orice. Şi condeie care puteau scrie oricum.

Cernerea începea să scoată la iveală pleava care fusese în grâu, zgura care fusese în aur, drojdia care era în om.

Şi era dureros de necrezut cum puteau unii din cei ce strigaseră ieri Osana - să strige acum răstigneşte-l.

Deci întâi trecură în noua Oaste cei plătiţi, pentru care convingerile erau legate de un salar şi de o slujbă.

Se putuse uşor bănui încă de la început că lucrurile cu aceştia se vor petrece aşa. Totuşi unii din ei mai treceau, pe furiş, pe la părintele Iosif spre a-i spune (cu o sinceră sau cu o prefăcută durere - Dumnezeu ştia -) cam aşa:

- Părinte Iosife, văd că ai dreptate, văd că eşti nevinovat, o victimă a urii,... văd că ar trebui să-ţi fiu alături acum,... dar iartă-mă! Nu pot! Ştii, poziţia mea, familia, obligaţiile... Trebuie să trăiesc!...

- Înţeleg! - le răspundea îndurerat părintele. - Nu-i nimic! Îţi mulţumesc că măcar ai trecut să mă vezi. Îţi doresc să poţi trăi liniştit...

L-am văzut pe părintele Iosif după ce a ieşit pe uşa lui pentru totdeauna unul din aceştia. Fusese şi acesta ani de zile un curajos sprijinitor al Oastei. Un convins militant pentru mântuitoarea înnoire adusă de Oastea Domnului. Şi un zelos mărturisitor al Evangheliei. Prieten şi frate al părintelui Iosif...

Acum, după scurta convorbire avută, luându-şi grăbit pălăria şi bastonul se strecură afară ca un vinovat. Pe faţa lui se vedea şi mulţumirea unuia care şi-a plătit ultima datorie şi care a scăpat de aceasta destul de ieftin...

Nu mai spun nici un nume al nici unuia dintre acei pe care i-am văzut şi cunoscut aşa atunci. Acum s-au dus cu toţii şi aşa, - la răsplata veşnică.

- Toţi aceştia se gândesc că trebuie să trăiască... - spuse păr. Iosif odată cu amărăciune şi cu milă privindu-l ieşind pe unul. Dar nici unii nu se gândesc că trebuie să şi moară. Poate le va fi uşor să trăiască în felul acesta, dar vai, - nu cred că le va fi tot aşa de uşor când vor trebui să şi moară.

Ce grăbiţi fac oamenii acum acest târg grozav cu veşnicia lor şi compromis cu conştiinţa lor. Dar ce cumplit le va fi odată când vor vedea ce au făcut. Când vor vedea că pentru un trecător şi mizerabil blid de linte, - şi-au vândut - odată cu conştiinţa lor şi odată cu Adevărul lui Dumnezeu faţă de care se legaseră să-l apere până la moarte, - propria lor mântuire şi veşnica lor pace.

Ce linişte sufletească va mai putea să aibă un astfel de om? Ce fel de trai mai poate fi acela al unui om care şi-a călcat astfel peste conştiinţa sa şi peste tot cuvântul şi trecutul său frumos? ... Dacă le-a avut.

Şi oftând, îşi văzu mai departe de lucru...

În timpul acesta Isus Biruitorul apărea minunat şi puternic ca lumina zilei care mergea mereu crescând spre plinătatea strălucirii ei.

Dumnezeul Cel Atotputernic dăruise slujitorului Său nu numai în suflet dar chiar şi în trupul său cel slăbuţ un val de putere şi de voioşie pe care n-o mai avusese de mulţi ani. Ca prin minune îi reveniră viaţa şi puterea de muncă ce păreau că i se duseseră pe totdeauna. Se ridica mai uşor de pe pat... Începu să se plimbe mai mult pe afară. Avea mai multă putere şi bucurie de muncă.

Harul lui Dumnezeu se revărsa peste el acum şi mai din plin, astfel că foaia Isus Biruitorul era din ce în ce tot mai bogată...

Vin şcolile noastre - anunţa el cu bucurie în noua foaie. - Cu ajutorul lui Dumnezeu vom continua în foaia aceasta şcolile şi lecţiile noastre biblice. Vom continua învăţăturile despre războiul cel sfânt pe care le-am întrerupt de aproape doi ani... Suntem abia la jumătatea acestui război şi de acum încolo urmează învăţăturile cele mai frumoase. Vor mai urma apoi:

- Călătoria spre Canaan, cu lecţii noi şi minunate,

- Focul Cel Ceresc, din care mai avem patru lecţii şi vom încheia cartea,

- O şcoală nouă : Viaţa lui David. Vom începe şi cu şcoala lui David din care am mai dat câteva lecţii în foaia Oastea Domnului - anul 1930.

- Şcoala Bibliei - la care avem strânse o mulţime de învăţături.

Şi altele multe pe care Duhul Sfânt ni le va mai arăta.

Rugaţi-vă Domnului ca să mă întărească...

Dar pe aceeaşi pagină în care se anunţau aceste lecţii minunate, era scris şi acest articol dureros:

La cabinetul de instrucţie.

De trei ori am suit până acum cele patruzeci de trepte ale Tribunalului din Sibiu.

Sunt citat în legătură cu Oastea şi cu tipografia... Mitropolia s-a adresat justiţiei.

Dar nu despre aceasta vreau să scriu acum - ci despre altceva:

Când întâia dată m-am înfăţişat la cabinetul de instrucţie sala nr. 86, judele instructor nu era tocmai de faţă. Un alt jude m-a poftit să şed şi să aştept. Tocmai în acest timp judele lua informaţii de la un ţăran în legătură cu o bătaie la cârciumă.

Lucrurile s-au petrecut aşa şi aşa, - zicea ţăranul. Eram cu toţii beţi. Şi ce nu face omul la beţie? Şi cum înşira ţăranul isprăvile beţiei, eu mi-am aplecat capul şi am suspinat zicând în mine: iată, sunt 12 ani de când mă ocup cu blestematul de alcool... sunt 12 ani de când mă lupt mereu să-i scot pe oameni cu undiţa Evangheliei din această mare.

... Şi acum iată ce mi se întâmplă! Drept răsplată sunt târât pe la tribunal în rând cu făcătorii de rele, cu bătăuşii, cu hoţii, cu criminalii...

Şi n-am mai putut sta. Ceva se tulbura în mine. Se grămădise un nor din care trebuia să picure ploaia. - Nu-mi mai puteam opri plânsul.

- D-le jude - zisei - spuneţi judelui instructor că nu mai pot aştepta. Voi veni de altă dată.

Şi am plecat plângând.

Dar sosit acasă, Cuvântul lui Dumnezeu din Biblie m-a mângâiat îndată arătându-mi că aşa trebuie să se întâmple. Aceasta a fost, este şi va fi răsplata de totdeauna a celor care s-au jertfit pentru Domnul şi au păşit pe urmele lui Isus.

Ori ucenicul ar putea el fi oare mai presus decât Stăpânul său? (Mat. 10, 24).

I. B. nr. 2-3 din 24 februarie 1935.

Iar ceva mai jos, pe aceeaşi pagină are chipul unui beţiv şi bătăuş, în mână cu un ciomag iar în gură cu trei din cele mai sfinte nume pe care le folosesc suduitorii cei înrăiţi. Deasupra acestui chip era titlul: Cu ăsta n-are nimeni nimic, iar apoi scrisul următor:

Iată un om cu care n-are nimeni nimic. Cu toate că predică şi el în felul lui. Şi predică şi el pe diavolul, hulind pe Dumnezeu.

Dar pe semne, o astfel de predică nu este primejdioasă. Acest predicator înfricoşat poate huli şi batjocori pe Dumnezeu oricând şi oriunde. Nu-i are nimeni grija.

Sunt însă primejdioşi ostaşii, care grăiesc despre Dumnezeu şi Îl slăvesc pe Dumnezeu. Aceştia trebuiesc negreşit luaţi la răspundere şi opriţi. Şi îndeosebi e primejdie păr. Trifa.

De aceea a fost oprit a scoate foaia Isus Biruitorul prin care chema lumea la mântuire.

Într-o vreme când sufletul acestei ţări este otrăvit de potopul scrierilor murdare - a fost oprită o foaie care chema sufletele pierdute la picioarele Crucii.

Iată un fapt ce merită a fi încrestat pentru istoria de mâine.

Dorind să înfăţişăm pentru istoria de mâine cât mai adevărat tabloul stărilor de atunci trebuie să descriem cât mai amănunţit cele petrecute. Pentru ca toate sufletele sincere şi curate care caută să ştie şi să cunoască adevărul, să-şi poată forma o părere cât mai cuprinzătoare despre dreptatea sau nedreptatea celor din centrul întâmplărilor. Fiindcă acele întâmplări erau probleme de viaţă şi de moarte nu numai pentru o seamă de suflete - ci pentru viitoarele generaţii întregi. Şi nu hotărau soarta numai a câtorva inşi - ci a unui neam întreg. După cum s-a putut vedea şi până aici, - dar şi mai bine se va vedea mai departe.

Conflictul dezlănţuit la Sibiu din vina celor ce-l instigau pe Mitropolitul Bălan împotriva păr. Trifa, - acum era deci în plină desfăşurare.

Partea Mitropoliei, fiind partea oficială şi oficioasă, se simţea puternică şi îndreptăţită să apere Biserica şi credinţa împotriva unei grozave primejdii care ar ameninţa-o din partea ereticului Trifa. Neavând însă nici un temei adevărat pentru susţinerea şi dovedirea nici uneia din acuzele pe care le aduceau, se făceau o mulţime de exagerări, se inventau tot felul de acuze - şi se ridicau tot felul de mărturii neadevărate împotriva lui şi a intenţiilor pe care le-ar avea.

Tot binele pe care îl făcuse în trecut, era înfăţişat acum ca rău-voitor şi veninos. Tot binele pe care îl făcea acum, era privit bănuitor şi vrăjmaş. Din ura ucigaşă ce umplea inima împotriva ideii şi omului înnoitor, se revărsau prin cele două gazete ale puterii oficiale tot felul de învinuiri şi interpretări tendenţioase. Erau reluate şi exagerate mereu toate cele din ultima scrisoare a Mitropoliei, ţinându-se cu o inchizitorială necruţare înlăturarea şi nimicirea cu orice preţ a aceluia ce le sta în calea planului lor.

Nici o lovitură cât de nedreaptă ar fi fost ea nu era cruţată. Ba încă erau căutate tocmai armele cele mai sigure prin care să-şi atingă scopul. Nu se dorea nici iertarea nici pacea ci numai nimicirea cea mai grabnică şi mai totală. Tot ce putea ajuta la aplanarea conflictului ivit, tot ce venea din dorinţa de a restabili dragostea şi unitatea Oastei în Biserică, - era bruscat şi călcat în picioare. Goliatul puterii sfida, provoca, ataca necruţător, dezlănţuit, nervos...

Partea cealaltă, lovită pe neaşteptate şi împinsă pe negândite spre un povârniş primejdios, - lupta ca să se apere de învinuirile nedrepte, să se dezvinovăţească de abaterile ce i se atribuiau şi să se ferească de prăpastia spre care era anume împinsă. Şi, - ca şi în orice luptă, - chiar cel care se apără trebuie uneori să lovească şi el, iar lovind - prin chiar acest fapt - poate şi greşi.

Dar cum să-şi arate cel drept în alt fel adevărul? Cum să-şi dovedească cel nevinovat în alt fel nevinovăţia? Cum să reiese altcum dreptatea? Şi cum să-şi poată forma judecata o sentinţă, - dacă numai unul vorbeşte? Dacă numai o singură parte este ascultată? Dacă numai de o singură părere se ţine seama?

Bunul Dumnezeu, în grija înţelepciunii Sale însă, n-a îngăduit ca glasul celui nevinovat să poată fi înăbuşit până ce şi acesta şi-a putut arăta dreptatea pentru care era lovit. Până ce şi adevărul s-a putut apăra de acuzele minciunii.

Până ce şi adevărata cauză a conflictului dezlănţuit la Sibiu a putut fi scoasă la lumină, pentru a fi cunoscută. Iar cei care trebuiau să-şi aleagă locul de o parte ori de alta, să ştie bine de partea cui trec. Pentru ca odată să-şi poată primi pe merit răsplata pentru partea ce şi-au ales-o fiecare în deplină cunoştinţă şi în deplină dreptate.

Astfel lupta era în toi... Isus Biruitorul reapăruse şi adevărata Oaste avea acum putinţa să-şi apere şi ea adevărul ei de insinuările Oastei false. Prigonitul David avea posibilitatea să se apere şi el de ocările puternicului său asupritor. Nevinovatul putea folosi şi el arma de lovire şi de apărare pe care i-o îngăduia şi poruncea neprihănirea. Atâta cât îi dicta respectul de adevăr, conştiinţa de misiunea sa şi dreptatea Cauzei lui Hristos.

Trebuie deci să mai aruncăm încă privirile în colecţiile foilor apărute atunci, pentru că toate evenimentele se oglindeau în ele. Vom afla astfel din apărarea păr. Iosif şi ceea ce spuneau acuzatorii lui.

Dar pe când acuzarea se dovedea cu totul ieşită numai din interes firesc şi lumesc, - apărarea izvora din lumina biblică reflectată în evenimentele ce se petreceau în Oaste. Din înţelesul cel duhovnicesc şi adevărat al conflictului.

Este foarte însemnat să arătăm aici cum explica părintele Iosif adevărata cauză a celor ce se petreceau cu el.

Iată de pildă trei lecţii biblice, redând adevărul celor ce se petreceau cu el şi cu Oastea. Le redăm aci pentru că şi ele vor fi mai târziu nişte puncte de acuză asupra omului lui Dumnezeu.

Prima: O lecţie biblică: cu Daniel în groapa leilor.

Ceva din istoria lui Daniel din Biblie.

Daniel era dregător în slujba împăratului. Era cel mai vrednic şi cinstit. În el era un duh înalt (Daniel 6, 4). Dar zavistia şi răutatea omenească - de totdeauna - nu putea suferi acest lucru.

Ceilalţi dregători îl urau pe Daniel şi căutau să afle ceva asupra lui ca să-l pârască, dar n-au putut să găsească nimic, decât o pâră mincinoasă şi cu asta l-au aruncat în groapa leilor.

Dar Domnul S-a pogorât şi în groapă cu dreptul Daniel. Îngerul Său a închis gura leilor şi nu i-au făcut nici un rău lui Daniel, pentru că Daniel era nevinovat înaintea lui Dumnezeu şi avusese încredere în El (Daniel cap. 6).

Daniel în groapa leilor!... iată o istorie care trăieşte aievea şi azi, în atâtea forme. Sunt în viaţa omului credincios clipe când răutatea omenească vrea să-i ia viaţa, vrea să-i ia numele, cinstea, zestrea morală ce-o are (căci a-i lua cuiva această zestre morală, e tot atât ca şi când i-ai tăia capul de zece ori). Sunt în viaţa omului credincios clipe când răutatea omenească îl aruncă în groapă, în gura leilor.

...Şi iaca aşa, m-am trezit şi eu deodată aruncat în groapa leilor. Şi m-am îngrozit. Şi am strigat: Isuse Doamne nu mă lăsa... mă sfâşie leii...

Şi Duhul Domnului mi-a răspuns ca întotdeauna: Nu te teme, stai liniştit!

Dar, o Doamne, cum pot eu să stau liniştit, in mijlocul leilor?

Iosife! nu te uita la lei, ci te uită la Mine... nu te uita la puterea leilor ci te uită la puterea Crucii Mele... la puterea Jertfei Mele.

Dar, o Doamne, eu trebuie să mă apăr... căci leii mugesc contra mea de se aude în toată ţara.

Stai liniştit... stai acum mut, nu deschide gura, căci Eu lucrez (Psalm 39, 9)... lasă-Mă pe Mine să te apăr...

Şi am început să mă liniştesc. Şi am început a-mi da seama că Domnul m-a trecut într-o şcoală nouă, cu o lecţie nouă.

Eu eram dedat până acum să fug mereu în corabie. Ca să nu văd valurile şi furtunile ce se ridică în contra mea. Dar acum, iată Domnul m-a pus în mijlocul leilor şi mi-a spus să stau liniştit în mijlocul lor. Grea lecţie! Mi se părea o lecţie imposibilă de învăţat.

Dar slăvit să fie Domnul! A trecut o lună de când am început cu lecţia aceasta şi ea merge cu bine.

O, ce dulci şi sfinte binecuvântări am aflat în groapa leilor. Acuma numai parcă înţeleg de ce m-a întors Domnul astă-vară din calea spre cimitir. Intram în pământ fără să fi gustat din binecuvântările pe care le dă groapa leilor, prigoana.

În groapa leilor m-am întâlnit - citind Biblia - cu psalmistul David, care spunea şi el că a stat culcat între nişte lei (Psalm 57, 4).

În groapa leilor m-am întâlnit cu Iosif aruncat în groapă de fraţii lui. În groapa leilor m-am întâlnit cu Pavel apostolul care spunea şi el că a fost izbăvit din gura leului (2 Tim. 4, 17).

În groapa leilor m-am întâlnit cu Ilie alungat de Isabela, cu Ieremia aruncat în fântână şi cu toţi aleşii Domnului care au suferit în lupta pentru Cuvântul lui Dumnezeu.

O, fraţii mei, doar nicăieri nu este Domnul mai dulce, decât în groapa leilor... Nicăieri n-am simţit Psaltirea mai dulce decât în groapa leilor... Nicăieri n-am simţit rugăciunea mai dulce decât aruncat în groapă, în mijlocul leilor.

Niciodată în viaţa mea n-am trăit cu atâta putere rugăciunea din psalmii lui David, ca aici în groapă, în mijlocul leilor... Doamne, ce mulţime se scoală împotriva mea. Cât de mulţi zic despre mine: nu mai este scăpare pentru el la Dumnezeu... dar Tu Doamne eşti Scutul meu şi scăparea mea (Psalm 3, 2-3). Doamne, Tu vezi, nu tăcea. Trezeşte-Te şi scoală-Te să-mi faci dreptate - ca să nu zică în inima lor: l-am prins, l-am înghiţit (Ps. 35, 22-25). Ai milă de mine Dumnezeule, ai milă, căci la umbra aripilor Tale caut un loc de scăpare până va trece fărădelegea (Psalm 57, 1). Scapă-mă Doamne şi mă izbăveşte, ca să nu mă sfâşie leul (Psalm 7, 1). Vino Doamne degrab şi-mi ajută, căci Tu auzi rugăciunile celor ce sufăr, întăreşti inima şi faci dreptate celui asuprit (Ps. 10, 17-18). În Tine Doamne mă încred, să nu fiu dat de ruşine (Psalm 25, 2). Tu Doamne numeri paşii vieţii mele de pribeag, pune-mi lacrimile mele înaintea Ta (Ps. 56, 8). Apără-mă Doamne, căci eu sunt totdeauna cu Tine. Tu m-ai apucat de mâna dreaptă... pe cine am eu afară de Tine? - şi pe pământ nu-mi găsesc plăcerea decât în Tine. Carnea şi inima pot să mi se prăpădească fiindcă Tu eşti pururea Stânca inimii mele şi partea mea de moştenire... fericirea mea este să mă apropii de Tine (Ps. 73, 23-28).

Nimeni şi nimic din această lume nu te poate mângâia aşa cum te mângâie Cuvântul lui Dumnezeu şi aşa cum te întăreşte El... Nădăjduieşte în Domnul, fii tare, îmbărbătează-ţi inima (Ps. 27, 14). Încredinţează-ţi soarta în Mâna Domnului, încrede-Te în El şi El va lucra. Cheamă-L în ziua necazului şi El te va izbăvi (Psalm 50, 15). El nu va lăsa niciodată să se clatine cel drept (Ps. 55, 22)....

... O! E uşor a-l arunca pe cel drept în groapa leilor, dar e greu a-l omorî. Aceasta nu este cu putinţă oamenilor. Pe cel credincios şi drept numai păcatul îl poate omorî. Samson şi-a pierdut puterea numai când s-a aruncat în braţele Dalilei, în braţele păcatului. Dar câtă vreme cel drept stă în braţele Domnului şi Domnul este nădejdea şi ajutorul lui - nu este nici o groapă atât de adâncă din care să nu poată ieşi şi nu este nici un leu atât de tare să-l poată înghiţi. Am fost tânăr şi am îmbătrânit, dar nu am văzut pe cel drept părăsit (Ps. 37, 25); El m-a scos din groapa pieirii (Ps. 40, 2); El m-a scăpat pentru că mă iubeşte (Ps. 18, 18).

Într-o groapă cu adâncime de peste 20 metri, stelele se văd şi ziua. Pentru că în acea adâncime s-a făcut noapte.

Din ce va fi mai adâncă groapa încercărilor, cel credincios vede strălucind tot mai vie şi mai tare steaua mântuirii, lumina mântuirii.

Fraţii mei! Eu mulţumesc lui Dumnezeu că m-a învrednicit să vă predic şi din groapa leilor. M-a învrednicit să vă predic o Scriptură trăită. Să vă predic un Isus Viu, care trăieşte cu mine şi eu trăiesc cu El.

O Dumnezeule! de mari şi minunate daruri m-ai învrednicit pe mine vasul acesta slab!

M-ai purtat în corabie peste valuri şi furtuni.

M-ai trecut prin cuptorul suferinţelor. M-ai trecut prin foc şi prin apă (Ps. 66, 12).

M-ai trecut astă-vară şi prin valea umbrei morţii (Ps. 23, 4). Şi acum iată m-ai trimis şi în groapa leilor şi mă porţi pribeag şi prigonit cu robul Tău David şi cu toţi cei târâţi pe calea Crucii, pentru Numele Tău.

Doamne, Dumnezeule, eu stau plângând în faţa cerului: multe sunt minunile şi planurile Tale pentru mine (Psalm 40, 5).... Mă cutremur în faţa acestor planuri şi strig pe tot sufletul să vină la Tine şi să Te afle pe Tine căci lucruri mari şi minunate se petrec cu toţi cei ce Te caută şi Te află pe Tine.

Fraţii mei! Trecem în o şcoală nouă cu lecţii noi. Rugaţi-vă Domnului pentru mine ca să pot continua aceste lecţii.

(Va urma)

I. B. nr. 2-3 din 24 februarie 1935, pag. 9.

A doua: Cu David în lupta contra filistenilor (păcatelor). O tâlcuire biblică în legătură cu frământările de acum ale Oastei.

Oştile stăteau faţă în faţă. Filistenii cu israelienii. Şi filistenii erau mai tari. În frunte cu Goliat, îşi băteau joc de israeliţi. Îi provocau zilnic la luptă. Şi israeliţii tremurau în faţa lor (1 Sam. cap. 17).

Şi atunci s-a ivit un păstoraş, David, fiul lui Isai, un om din poporul de rând. Şi acest păstoraş şi-a cerut voie de la Saul, unsul Domnului, să se măsoare el cu Goliat. Şi Saul i-a dat voie. Toţi se îndoiau că va putea face ceva. Mai ales că nu avea nici arme decât o praştie şi o traistă plină cu pietre.

Dar păstoraşul a biruit. Pentru că Duhul Domnului era peste el (1 Sam. 17, 45). Pentru că avea armele de la Efeseni cap. 6.

Şi s-a făcut o mare bucurie în tabăra israeliţilor. Prin toată ţara a alergat vestea acestei biruinţe. Şi toată ţara s-a bucurat.

Dar!... dar s-a întâmplat ceva care a tulburat bucuria acestei izbânzi. Lui David i s-a făcut un fel de manifestaţie de simpatie. A fost primit cu sunete de timpane şi alăute. Şi cântau femeile şi ziceau: bătut-a Saul cu miile şi David cu zecile de mii. Şi s-a mâhnit Saul foarte - spune Biblia - şi n-a plăcut în ochii lui cuvântul acesta. El zicea: lui David îi dau zeci de mii şi mie numai mii. Nu-i mai lipseşte decât împărăţia. Şi din ziua aceea Saul a privit cu ochi răi pe David (1 Sam. 18, 6-9).

Şi s-a temut Saul din ce în ce mai mult de David pentru că ori de câte ori ieşeau la luptă cu filistenii, David avea mai multă izbândă decât toţi slujitorii lui Saul. Şi numele lui ajunsese foarte vestit (1 Sam. 18, 29-30).

Şi a luat Saul o suliţă şi de două ori a încercat să-l pironească cu ea pe David. Dar el a scăpat căci Domnul era cu David (1 Sam. 18, 10-14). Şi toată viaţa Saul i-a fost vrăjmaş lui David (1 Sam. 18, 29).

Şi toată viaţa Saul nu s-a mai ocupat cu luptele contra filistenilor ci umbla să-l omoare pe David.

Şi David avea o ceată de viteji cu care luptase contra filistenilor. Şi aceşti viteji l-au urmat pe David (1 Cronici cap. 12). Şi David - alungat şi prigonit - striga de pe toate dealurile: Domnul meu, ce ţi-a făcut robul tău? (1 Sam. 26, 18)... Unsul Domnului ce ţi-a făcut robul tău?... Eu nu am altă vină decât doar atât că m-am bătut cu filistenii...

Dar, o Davide, tocmai asta e pricina prigonirii tale: ai avut o izbândă prea răsunătoare.

Cam aşa se întâmplă şi cu Oastea Domnului. Fireşte în chip de mică şi umilă asemănare.

După războiul cel mare, Biserica era - şi este - într-o luptă grea cu stricăciunile vremii. Diavolul Goliat parcă îşi bătea joc de toate silinţele şi încercările de-a reface sufletul oamenilor.

Şi atunci s-a ivit un umil păstoraş (preot dintr-o parohie de munte) fiul unui oarecare Isai, plugar din Munţii Apuseni. Şi nu avea nici acest păstoraş ceva arme grozave. Nu avea nici ceva ştiinţă mare şi nici ceva putere deosebită. Singura lui putere era Duhul Domnului.

Şi singura armă ce o avea era o praştie (Biblia) din care arunca săgeţi de foc şi piatră.

Şi Saul, unsul Domnului, i-a dat voie să se măsoare cu Goliat şi cu filistenii (cu diavolul şi cu păcatele).

Şi a biruit acest păstoraş. I-a tras diavolului Goliat o lovitură zdravănă şi filistenii au fugit îngroziţi. Şi s-a făcut o mare bucurie în ţara românească. Şi în Biserica acestei ţări.

Dar! ... dar, a venit ceva şi aici care a tulburat această bucurie. Păstoraşului David i s-a dus vestea în toată ţara. Şi a început lumea să vorbească tot mai mult despre el şi biruinţele lui asupra filistenilor (păcatelor). Şi lui Saul n-a plăcut acest lucru. Şi a început a-l urî pe David.

Şi a luat Saul o suliţă de lămuriri şi a izbit-o în David ca să-i ia viaţa morală.

Dar Domnul a apărat pe David pentru că el era nevinovat... Şi iată de aici s-a început prigoana şi lupta împotriva lui David.

Şi lângă David s-au alăturat vitejii luptători cu care se luptase contra filistenilor (păcatelor). Şi strigă David de pe toate dealurile prigonirii: Domnul meu! Unsul Domnului! ce ţi-a făcut robul tău?... Eu nu am cerut altceva decât să-mi dai libertatea deplină a mă bate cu filistenii (păcatele).

... Nu am cerut altceva decât să mă laşi a-mi aşeza tunul şi vitejii în rând de bătaie cu a diavolului Goliat şi filistenii lui. Domnul meu ce ţi-a făcut robul tău, de ce mă prigoneşti? Ori eu sunt de vină dacă Domnul mi-a dat darul de a avea izbândă în lupta contra filistenilor (păcatelor) ?...

... Ori eu sunt de vină dacă Domnul a strâns în jurul meu o ceată de luptători viteji contra păcatelor? ...Ori eu sunt de vină că îi iubesc şi că ei mă iubesc?...

Ori eu sunt de vină dacă aceşti viteji cu care am luptat 12 ani de zile strigă acum din toate părţile: Suntem cu tine Davide, pace, pace, ţie pace celor ce te ajută căci Dumnezeu ţi-a ajutat? (1 Cronici 12, 18).

Noi ostaşii Domnului respectăm întru toate pe unsul Domnului. Departe de noi gândul de a ne lupta contra unui uns al Domnului. Noi cerem un singur lucru: să nu fim tulburaţi şi stingheriţi în lupta noastră contra filistenilor (păcatelor). Am dat dovezi că facem treabă în lupta contra păcatelor. Şi vrem să ducem mai departe lupta aceasta, cu cât mai multă îndârjire.

Suntem fiii lui Israel fiii acestui neam şi ai acestei Biserici. Lucrăm şi luptăm ca nişte fii credincioşi ai Bisericii şi ai neamului nostru. Să fim lăsaţi a ne înşirui la luptă cu oştirea noastră, cu tunul nostru, râvna noastră, dragostea noastră, jertfa noastră. Să fim lăsaţi şi ajutaţi a ne lupta şi a ne jertfi în lupta cea grea contra păcatelor.

Luptăm sub ochii, sub controlul şi binecuvântarea mai marilor Bisericii noastre. Luptăm pentru întărirea Bisericii şi a neamului nostru. Biserica şi ţara să se bucure de lupta noastră şi să ne dea tot ajutorul.

I. B. nr. 4-5-6 din 3 martie 1935, pag. 4.

A treia: Cu prorocul Ilie sub ienupăr şi cu toţi care au suferit în lupta pentru adevăr şi mântuire.

Sărmanul Ilie! Se războise cu păgânătatea vremii sale. Coborâse foc şi apă din cer. Şi acum, Isabela umbla să-i ia viaţa. Se jurase că-i va lua viaţa. Şi iată-l pe Ilie fugar în pustie. Stă mâhnit şi îndurerat sub un ienupăr. I se părea prea crudă lovitura. Şi dorea să moară (1 Împ. 19, 4).

Şi l-a întrebat Cuvântul lui Dumnezeu: ce faci tu aici Ilie? Şi el a răspuns: am fost plin de râvnă pentru Domnul Dumnezeul oştirilor, căci copiii lui Israel au părăsit legământul Tău... (1 Împ. 19, 9-10). Şi acum o Doamne, iată ce am ajuns. Destul! Acum Doamne ia-mi sufletul (1 Împ. 19,4).

În lupta pentru Cuvântul lui Dumnezeu, Ilie ajunsese la un punct de mare mâhnire. De descurajare. Dar Domnul îndată l-a mângâiat, l-a întărit, l-a scăpat şi l-a redat iarăşi misiunii sale.

Fraţii mei, în viaţa celor credincioşi, în viaţa celor cu râvnă mare pentru Domnul, sunt uneori şi clipe de descordare, clipe de apăsare şi descurajare sufletească. Biblia ni le arată şi pe acestea. Precum este spre pildă, aceasta cu Ilie prorocul.

A fost aceasta o clipă grea, pe care am trecut-o şi eu, fratele vostru de la Sibiu. Când lămuririle căutau să îmi ia viaţa, ajunsesem şi eu sub ienupărul lui Ilie. Aveam şi eu clipe de adâncă mâhnire şi deprimare sufletească.

Îmi ziceam şi eu ca Ilie: am fost plin de râvnă pentru Domnul Dumnezeul Oastei... am fost plin de râvnă pentru deşteptarea evanghelică a poporului meu care nu cunoaşte încă cu adevărat legământul Golgotei... şi uite pe urmă ce mi se întâmplă... o, mai bine să fi murit astă-vară!... Dar Cuvântul lui Dumnezeu m-a mângâiat îndată arătându-mi că aşa trebuie să se întâmple... că aşa s-a întâmplat cu toţi cei care s-au jertfit în lupta pentru Cuvântul lui Dumnezeu.

Fraţii mei, de multe ori şi noi, ucenicii cei mici şi mărunţi ai marilor aleşi din Biblie, ajungem să gustăm şi noi din paharul pe care ei l-au băut până la fund. Ajungem şi noi sub ienupărul lui Ilie, din pustie. Luptând şi azi şi mâine şi băgând de seamă că în loc de pace, lupta tot mai grea şi mai mare se face - de multe ori creştinul luptător are clipe de îndoială, de întrebare: la ce atâta necaz?... nu era mai bine să fi stat eu pe linişte ca toţi oamenii?... să am linişte în casă şi linişte în sat?... am fost plin de râvnă pentru lucrul Domnului - şi iată ce păţesc... Iată ce plată mi se alătură...

Sunt aceste clipe slabe, clipe de ispită, peste care un adevărat luptător al Domnului trece cu bine şi iese din ele mai dârz şi mai întărit. Pentru că de la început până la sfârşit Biblia ne spune că nu este biruinţă fără luptă şi suferinţă.

De la sângele lui Abel până la moartea lui Ştefan, Biblia e stropită pe toate paginile ei de sângele, de suferinţele, de prigoanele, de batjocurile suferite de cei care s-au luptat şi s-au jertfit pentru cauza Domnului şi mântuirea sufletelor.

Toţi care stăruim în lupta mântuirii sufleteşti, toţi care stăruim pe calea trasă de Crucea Golgotei - trebuie să gustăm şi noi din prigoana lui David, din fântâna lui Ieremia, din groapa lui Daniel, din lanţurile lui Pavel, din temniţa lui Ioan, din pietrele care l-au omorât pe Ştefan... din paharul cel mare pe care l-a băut Însuşi Domnul şi din care trebuie să guste toţi cei care stăruie până la sfârşit pe drumul cel îngust şi greu al Crucii Lui.

Fraţii mei, să nu uităm niciodată un lucru pe care Biblia ni-l arată lămurit. În mijlocul Bibliei, în mijlocul vieţii stă dealul Golgotei, stă Crucea Golgotei şi ori încotro te vei uita din acest deal: şi înapoi în Vechiul Testament şi înainte în Noul Testament, vei vedea, pe tot locul şi pretutindeni, lanţuri, temniţe, gropi, pietre, bătăi, batjocuri... cruci şi iar cruci. Fraţii mei, acestea sunt şi partea noastră. Acestea sunt şi partea ostăşiei noastre. Căci o altă cale spre cer nu este.

Fraţii mei, avem un legământ de ostăşie în Domnul. Acestui legământ îi lipsea un sigil, o pecete: sigiliul încercărilor. Şi acum, iată-l că a sosit. Să-l apăsăm cu putere pe ceara legământului nostru. Şi să mergem înainte. În foc se lămureşte aurul. Acum se lămureşte aurul Oastei.

Să luptăm înainte şi Domnul va fi cu noi aşa cum a fost totdeauna cu toţi luptătorii Lui, El ne va trece cu bine şi cu izbândă prin toate încercările.

Când Ieremia se părea pierdut în adâncul unei gropi pline cu noroi, Domnul i-a trimis un om care a intervenit pentru el şi a fost scos afară. Eben Melec a intervenit la împăratul şi Ieremia a fost scos din groapă, aruncându-i-se cu o funie nişte petice de haine purtate şi nişte zdrenţe de haine vechi cu care legându-se a fost scos afară (Ier. cap. 38).

Şi pentru ce atâta prigoană contra lui Ieremia şi a celorlalţi proroci şi aleşi ai Domnului? - Pentru că spuneau Adevărul cel veşnic pe care Dumnezeu şi Cartea Lui, Biblia, îi punea în inima şi în gura lor.

Aşa zice Domnul - pentru acest cuvânt au suferit toţi aleşii Domnului şi pentru acest cuvânt vor suferi totdeauna toţi cei ce spun adevărul cel veşnic.

Aşa zice Domnul... aşa zice Cuvântul lui Dumnezeu... - iată o vorbă care n-a plăcut niciodată. Iată o vorbă care a supărat totdeauna pentru că acest aşa zice Domnul n-a cruţat niciodată pe nimeni. El a tăiat şi taie fără cruţare în păcatele tuturor.

Aşa zice Domnul: iată Mă voi judeca cu voi şi cu copiii voştri pentru că aţi pângărit pământul Meu (Ier. 2, 9). Viclenia şi răutatea voastră vă vor certa chiar ele pe voi şi veţi vedea voi înşivă ce rău şi amar este să-L părăseşti pe Domnul Dumnezeu şi să n-ai nici o frică de El (Ier. 2, 19).

Aşa zice Domnul: întoarceţi-vă fiecare de la calea voastră cea rea (Ier. 18, 11).

Aşa zice Domnul: un mare număr de păstori Îmi pustiesc via şi Îmi calcă ogorul în picioare (Ier. 12, 10).

Pentru astfel de aşa zice Domnul a fost prigonit Ieremia şi toţi aleşii Domnului. Cuvântul lui Dumnezeu este sabia cea ascuţită. Ea taie fără cruţare în păcatele noastre şi a altora. Cuvântul lui Dumnezeu nu cruţă nimic şi pe nimeni. El spune adevărul întreg că numai adevărul sloboade şi mântuie.

Fraţii mei! Şi noi suntem prinşi într-o luptă pentru adevăr şi mântuire. Iar în lupta aceasta trebuie să jertfim totul. Şi chiar dacă viaţa ni s-ar cere, ea este o nimica faţă de răsplata cea scumpă ce ne aşteaptă în cer.

În timpul când Ştefan îşi dădea sufletul sub loviturile pietrelor şi-a pironit ochii spre cer şi a văzut Slava lui Dumnezeu şi pe Isus Care îl aşteptau cu cununa vieţii (Fap. Ap. 7, 55-56).

Această cunună ne aşteaptă şi pe noi pe toţi care vom stărui până la sfârşit în lupta pentru adevăr şi mântuire.

I. B. nr. 4-5-6 din 3 martie 1935 - pag. 9.

Iar ca o mai puternică limpezire a acestor adevăruri, părintele Iosif anunţă:

Anul acesta împlinesc 25 de ani de preoţie... Voi începe aici la foaie o carte întreagă despre cum am înţeles şi înţeleg eu a-mi sluji Biserica.

...Acum în vară, se împlinesc 25 de ani, de când un ierarh bun şi blând - Mitropolitul Ioan Neţianu - şi-a pus mâinile hirotonirii peste mine şi m-a trimis - prin o caldă binecuvântare - în via Domnului.

Şi prin câte am trecut în aceşti 25 de ani de preoţie! Prin câte frământări am trecut prin cei 10 ani de preoţie la ţară şi ceilalţi de atunci încoace. Voiam de mult să-mi scriu aceste frământări. Acum însă mă văd silit să le scriu. Căci iată, la împlinirea celor 25 de ani de preoţie - în loc de un jubileu de bucurie - mă pomenesc cu o cunună de spini şi cu nesfârşite hule şi ocări... că am ieşit din Biserică... că m-am rătăcit... că stric Biserica, etc.

Voiam să răspund la aceste acuze, dar mi-am dat seama că răspunsul e încopciat cu cei 25 de ani de preoţie. Voi începe deci a depăna frământările celor 25 de ani de preoţie. Voi arăta, nu cu vorbe, ci cu fapte şi documente, toate zbuciumările şi jertfele mele pentru a-mi face slujba deplin şi pentru a face din Biserica noastră ceea ce se cheamă o Biserică vie, lucrătoare şi luptătoare.

Fraţii mei şi cititorii mei vor afla lucruri mişcătoare şi din lupta mea de 10 ani ca preot la ţară.

În faţa acuzelor ce mi se aduc mă voi apăra, nu cu vorbe ci cu fapte şi cu dovezi luate din câmpul cel mare de muncă, de luptă şi de jertfă.

Istoria unei Jertfe se va completa cu Istoria celor 25 de ani de preoţie.

Iosif Trifa, preot

I. B. nr. 7-8-9 din 10 martie 1935 - pag. 1.

În tot acest timp continua cernerea şi alegerea potrivită Cuvântului biblic care spune: Se aseamănă împărăţia cerurilor cu un năvod aruncat în mare, care prinde tot felul de peşti... După ce s-a umplut, pescarii îl scot la mal, şed jos, aleg în vase ce este bun şi aruncă ce este rău... (Mat. 13, 47-48). Toată istoria pământească a Împărăţiei lui Dumnezeu se aseamănă astfel cu pescuiri în larg şi cu alegeri în strâmtorare.

Mulţimea celor care se prindeau în năvodul Evangheliei în vremile de largă libertate şi vestire, trebuie să fie trecută prin alegerea din vremile de cernere. Tocmai pentru a se dovedi starea fiecăruia şi lăuntrul inimii sale.

În Lucrarea Oastei, ca într-un năvod aruncat în mare dădură năvală tot felul de peşti. Şi nu numai de peşti ci şi de câte alte vieţuitoare, târâtoare, umblătoare, înotătoare în apele călduţe şi tulburi cum sunt totdeauna apele cele ale începutului.

Acum Duhul Sfânt, Marele Pescar, făcea alegerea cea duhovnicească, cu ajutorul ciurului încercării pe care Mântuitorul Isus Hristos îl îngăduise pentru Lucrarea Sa.

Astfel din cei care păreau la început că sunt o singură Oaste - s-au format dintr-odată două tabere.

Cea din stânga, de câţiva inşi, împotrivitori părintelui şi vrăjmaşi ai înnoirilor duhovniceşti din Biserică - şi cea din dreapta a tuturor ostaşilor din ţară, hotărât să-şi apere până la capăt cuceririle duhovniceşti şi să înainteze spre Canaanul întrezărit.

Între cele două tabere de la început care se depărtau tot mai hotărât una de alta şi una contra alteia, se întâmplau acum treceri şi reveniri, dezertări şi întoarceri...

În primul atac al foilor Mitropoliei şi de tăcere a păr. Iosif, unii din ostaşii din ţară au fost surprinşi nepregătiţi. Aceştia obişnuiţi a crede cu toată inima ceea ce se scria înainte prin aceste foi, - au crezut şi de data asta minciuna răzvrătirii păr. Iosif. Astfel, unii fără a aştepta să vadă adevărul s-au grăbit nu numai să se alăture taberei din stânga, dar să şi scrie acestor foi sub o formă sau alta, cu durere nedumerirea şi surprinderea lor.

Bucuros de astfel de partizani, redactorul Secaş a început să trunchieze aceste scrisori şi să înfăţişeze sub titluri mari şi învinuitoare, alese de el doar unele părţi din ele cu care putea lovi nimicitor pe părintele Iosif. Sub aceste lovituri iscălea numele acelor fraţi grăbiţi şi prea lesne crezători.

Mulţi dintre ei trezindu-se îndată, ca ap. Petru după lepădarea sa, s-au întors plângând cu amar... Iar alţii, de ruşine, n-au mai avut nici tăria pocăinţei. Şi s-au pierdut rămânând pe totdeauna undeva pierduţi în pustia dintre cele două tabere plângând cu amar şi cu deznădejde.

Ne vom apropia şi mai tare de aceste lucruri, ca să stăruim mai mult asupra acestor întâmplări, fiindcă ele trebuie să ne fie o pildă cutremurătoare şi neuitată. Ce a fost, va mai fi - spune Sfânta Scriptură (Eclesiast. 1, 9). Cei ce vor veni trebuie să ia exemplu de la cei ce s-au dus, ca să nu păţească şi ei la fel.

În capitolele următoare îi vom vedea rând pe rând atât pe unii cât şi pe alţii, pentru că la început, cum spune Biblia,... toţi trecuseră prin mare, toţi luaseră calea Canaanului Ceresc,... toţi mâncaseră aceeaşi hrană duhovnicească... toţi băuseră aceeaşi băutură duhovnicească, din aceeaşi Stâncă şi care era Hristos... Şi totuşi cei mai mulţi din ei n-au fost plăcuţi lui Dumnezeu - şi au pierit în pustie, după cum a fost scris (1 Cor. 10, 1-5).

...Aceste lucruri s-au întâmplat ca să ne slujească nouă drept pilde pentru ca să nu cădem în acele curse în care au căzut ei. - Ca să nu avem sfârşitul pe care l-au avut ei. După cum se va vedea mai departe, din pilda unora pe care îi vom numi cu faptele nestatorniciei lor...

Ci să urmăm pilda acelora care prin credincioşia lor şi prin faptul că nu şi-au căutat foloasele trecătoare ale lumii acesteia, nici cruţarea vieţii lor trupeşti, ci rămânând credincioşi legământului pus de la început cu Dumnezeu - şi-au dus cu statornicie crucea jertfei şi legământul dragostei cu orice preţ până la capăt.

Căci răsplata ne va urma neapărat pe fiecare după faptele noastre.

Şi pe pământ - şi sub el.

Slăvit să fie Domnul!

Meditaţii:

Căderile din credinţă vin din neglijarea rugăciunii, a postului

şi din neascultarea Cuvântului lui Dumnezeu.

Sf. Talasie Libianul