Cap. 3 - Marea cernere
Traian Dorz - Istoria unei Jertfe Vol. 2
„Satana v-a cerut să vă cearnă ca pe grâu”
Istoria neamului lui Dumnezeu și a Lucrării Sfinte începută de el, își urma cursul ei rânduit după cum era scris: Negreșit, Fiul Omului Se duce după cum este rânduit. Dar vai de omul acela prin care este vândut El... (Luca 22, 22).
În cursul rânduit al acestei Istorii, Lucrarea Oastei trebuia să fie trecută prin cernerea, prin încercarea credinței, prin ușa cea strâmtă, după cum de-asemenea fusese scris în frământatul capitol 22 din Sfânta Evanghelie după Luca, atât de asemănător cu tot ce se petrecea acum în Lucrarea Domnului, care era Oastea Lui.
După ce, cu făgăduința lui Dumnezeu, sfatul împotriva lui Isus din Oaste fusese ținut,
după ce mijlocul cum să omoare voluntariatul ei duhovnicesc și apostolatul ei frumos, fusese hotărât. Și după ce omul prin care să se pornească ducerea la îndeplinire a acestor planuri fusese aflat, - lovitura a fost dată pe neașteptate și în mod necruțător. După cum s-a putut vedea din toate mărturiile aduse în capitolele de mai înainte. Și din cele ce vor mai urma.
În Sfântul Cuvânt al lui Dumnezeu ne sunt arătate limpede, prin lumina tuturor celor ce s-au întâmplat în trecut, toate cele ce au să se întâmple în viitor.
Se spusese doar demult, în vechime, că nu este nimic nou sub soare, că tot ce a fost va mai fi și ce s-a făcut se va mai face (Eclesiast 1, 9). Și tot la fel se spusese că nu este sluga mai mare decât Domnul său, nici apostolul mai mare decât Cel ce l-a trimis (Ioan 13, 16). Dacă M-au urât pe Mine - și pe voi vă vor urî - a spus Mântuitorul - și dacă M-au prigonit pe Mine - și pe voi vă vor prigoni (Ioan 15, 18-20).
Le spusese doar Mântuitorul, cu sfintele Lui buze, cutremurătoarea înștiințare: Simone, Simone, Satana v-a cerut să vă cearnă cum cerni grâul...
Trebuia odată să vină și Ghețimani cu neașteptata lovitură, cu mișeleasca trădare a ucenicului vânzător, unealta fărădelegii. Cu prilejul de poticnire care era îngăduit. Și cu marea cernere satanică permisă de Sfântul Dumnezeu, peste Alesul Său Sfânt și peste aleșii Săi sfinți, pentru curățirea și desăvârșirea lor, în vederea marelui Scop mântuitor la care fuseseră chemați.
Momentul cernerii însă este un examen mare și greu, tot așa ca și suferința care vine înaintea acestuia - ca și după el. Cine crede și cine spune că mântuirea este un lucru ușor, acela se înșală pe sine și înșală și pe alții.
Mântuitorul nostru Sfânt a vorbit mult și în multe rânduri ucenicilor Săi despre necazuri, primejdii, spini și cruci. De calea îngustă, de lepădarea de sine, de feluritele și multele încercări și cerneri prin care vor trebui să se dovedească acei care sunt vrednici de slava veșnică...
Iar în cartea Apocalipsei este arătat limpede că acei care vor fi îmbrăcați în hainele albe sunt cei care au trecut cu bine prin necazul cel mare. Care au biruit prin Sângele Mielului, prin cuvântul mărturisirii lor și pentru că nu și-au iubit viața lor chiar până la moarte (Apoc. 7, 14 și 12, 11).
Omul lui Dumnezeu prevăzuse acest adevăr, prevăzuse acest examen al Oastei. Și mai dinainte înștiințase despre el, după cum s-a scris de multe ori în cartea aceasta.
Iar când această cernere a și venit, când ne găseam în mijlocul încercării celei mari, de asemenea a spus: ...mulți cred că cele ce s-au petrecut și se petrec la Oaste sunt niște urzeli ale diavolului, - dar eu văd în toate Mâna Domnului și planul Lui, pentru cernerea și curățirea noastră...
În felurite chipuri și feluri cernerea satanei este un mijloc prin care sfințenia lui Dumnezeu Își alege și Își curăță mereu pe acei care - tocmai prin trecerea cu bine a acestor examene grele - se vor dovedi vrednici de a ședea împreună cu El pe Scaunul Lui de Domnie, după cum și El, Domnul și Mântuitorul lor, tocmai prin suferință a fost dovedit desăvârșit (Evrei 2, 10). Și numai după ce a biruit până la moarte, a șezut cu Tatăl pe Scaunul Lui de Domnie (Apoc. 3, 21). Abia după această mare și ultimă făgăduință, credinciosul vede Cerul deschis (Apoc. 4, 1).
Acum suntem încă la începutul anului 1935, la începutul timpului marilor cerneri, când din cauza neașteptatei lovituri, prima impresie a fost pentru mulți o mare zăpăceală.
Omul lui Dumnezeu zăcea cu mâinile legate și cu graiul acoperit.
La 6 ianuarie 1935 apăruse foaia Isus Biruitorul - dar în afară de anunț pentru abonații foii Oastea Domnului în care se spunea tuturor abonaților și cititorilor la foaia Oastea Domnului, le aducem la cunoștință, că siliți de anumite, împrejurări am încetat deocamdată redactarea și apariția acestei foi... -
- și în afară de un desen reprezentând o oaie între doi jandarmi înarmați, sub care era scris: oaia care și-a făcut de cap: e adusă la ascultare și disciplină cu cele mai noi metode de pastorație...
- dacă în afară de aceste două semne care ar fi putut da ceva de bănuit, - nu mai era în tot cuprinsul celor 8 pagini ale lui I. B. nr. 1 pline de minunate învățături, - nimic despre tot ce se petrecea acolo. Ba mai era încă ceva: era articolul de fond apărut pe prima pagină de-o parte și de alta a unui tablou cu Isus Cel Răstignit și care avea următorul cuprins-rugăciune, care el însuși spunea totul:
Înainte cu Isus Biruitorul
... Isuse, Preadulcele Meu Mântuitor. Sunt 12 ani de când folosești în Lucrarea Ta acest vas slab și nevrednic. De multe ori eu credeam că Tu ai isprăvit cu acest vas. Numai înainte cu câteva luni îmi așteptam intrarea în pământ. Dar Tu Doamne, printr-o minune m-ai întors din calea spre cimitir și m-ai redat iarăși luptei. Și tocmai această minune pe mine mă înfricoșează. Ea pare că îmi spune că Tu Doamne mai vrei ceva cu mine, altcum m-ai fi lăsat să intru în pământ.
Tu ai strigat din nou pe robul Tău, iar robul Tău răspunde: aicea sunt Doamne!... iată-mă Doamne (Fap. Ap. 9, 4)... stau gata la orice îmi vei comanda Tu. Stau gata și de plug - și stau gata și de jertfă. Cu lacrimi de foc eu Te rog Isuse Doamne, arată-mi voia Ta, arată-mi porunca Ta, mie și fraților mei, pe care ne-ai strâns în jurul Crucii Tale. Noi nu ne înfricoșăm. Știm că drumul ce ni-l arați nu poate fi altul decât drumul Crucii, drumul suferințelor, drumul luptelor, drumul jertfelor.
Tu Doamne vei arăta fraților mei când vei afla Tu de bine cum am ajuns la foaia aceasta. Acum Îți mulțumim că ne-ai cercetat din nou cu furtuna Ta, ca să ne aduci la acest Isus Biruitorul ... la foaia aceasta care spune și ea răspicat că tot ce s-a făcut la Oaste, a fost, este și va fi, biruința Domnului. Noi am luptat și El a biruit.
Frații mei, plecăm din nou la luptă cu acest Isus Biruitorul. Plecăm din nou la luptă gata de orice jertfă. Pentru Tine Doamne suntem gata să jertfim totul, până și prețul cel mic al vieții noastre. Plecăm din nou la luptă și nu ne înfricoșăm de nimic. Până când Isus Biruitorul Se află în fruntea noastră, de cine ne vom teme?
Aicea suntem Doamne, la picioarele Crucii Tale și așteptăm voia Ta și porunca Ta. Stăm gata și pentru plug și pentru jertfă. Du-ne la biruință prin foc, prin furtuni, prin lupte și jertfe. În orice noapte am ajunge, arată-ne cu litere de foc porunca Ta că noi trebuie să ascultăm mai mult de Dumnezeu decât de oameni (Fap. Ap. 5, 29).
La luptă, frați ostași! Cu Isus Biruitorul înainte!
Isuse Doamne, suntem în drum spre Canaan... prin pustie...prin țara luptelor. Dă-ne neîncetat apă din Stâncă, mană din Cer și biruință asupra lui Amalec (firea cea veche). Condu-ne cu stâlp de foc și cu nor luminos, ca să pășim înainte cântând, luptând și biruind - până ce vom trece Iordanul și vom intra în Canaanul ce ni l-ai pregătit, ca să trăim cu Tine în vecii vecilor, amin!
Preotul Iosif Trifa.
Ce hotărâtă înștiințare de luptă striga atunci Duhul Sfânt, prin pana de foc a acestui devotat Singurul ascultător ostaș al Domnului Isus Hristos! Ce limpede și clară era porunca ceasului de față pentru toți cei ce își aleseseră numele și soarta Oastei lui Hristos! Și ce cutremurătoare se profila înaintea lor calea Crucii cu toate popasurile ei până la Golgota... Iar dincolo de ea, strălucirea nebănuită a unei veșnice răsplătiri, - pentru cei care o vor putea ajunge, trecând biruitori prin toate până la ea...
Dar acum, cununa este încă departe, iar vrăjmașul este lângă noi.
Au urmat îndată toate cele descrise pe scurt în capitolul cel dinaintea acestuia: năvala poliției trimisă de Mitropolie cu legarea și oprirea foii Isus Biruitorul. Batjocurile, minciunile și amenințările fără frâu, revărsate neîncetat prin foile și unealta vrăjmașului - parcă prescrise pentru aceasta.
Pregătirea și împlinirea planului de măsuri nimicitoare împotriva omului și lucrării lui Dumnezeu, care smerit și bolnav cum era părea că va fi zdrobit cu ușurință și dintr-odată de toate aceste necruțătoare și infernale răzbunări.
Dar Eu M-am rugat ca să nu se piardă credința ta!... - era atunci raza mângâietoare și dulce care străbătea de la Domnul, prin toți acești nori învolburați - până la străfundul inimii fiecăruia dintre noi, începând cu cel mai lovit...
În lunile acelea când și peste noi, cei din preajma părintelui Iosif, curgeau din greu loviturile nedrepte - o mare durere și tulburare ne apăsa inimile. Singura putere care ne mai ținea vie nădejdea și tare îndrăzneala în luptă era rugăciunea.
Îmi amintesc și acuma de câte ori în iarna aceea mă retrăgeam împreună mai ales cu fratele Marini și sora Tily din librăria unde lucram, în pivniță. Și acolo, printre baloturile de coale ale cărților necompactate îngenuncheam pe cimentul rece și ne rugam.
Căldura inimii noastre fierbinți se înălța aburind spre Cer, iar lacrimile noastre calde, căzute pe cimentul înghețat se sleiau ca niște stropi de lumânare.
Așa simțeam noi că putem ajuta la ținerea în sus a mâinilor omului lui Dumnezeu, pentru izbânda contra lui Amalec, care năvălise și asuprea Lucrarea Domnului.
Ce grele și apăsătoare au fost pentru noi lunile acelea, ianuarie și februarie, ale anului 1935.
În acest răstimp avusese loc între părintele Iosif și Mitropolitul Bălan următorul schimb de scrisori. Le redăm mai jos spre a se vedea cum au izbucnit dintr-odată la suprafață cele ce se pregătiseră în ascuns și cum se deformează faptele, spre a-l scoate vinovat tot pe cel lovit pe nedrept:
Înalt Prea Sfințite Stăpâne,
Față de felul cum s-a desfășurat consfătuirea noastră de ieri, 30 decembrie, (unde i se comunica măsurile de constrângere) cu regret vă aduc la cunoștință că - pentru moment - am încetat redactarea și tipărirea foii Oastea Domnului a cărei proprietate îmi aparține, fiind fondatorul și creatorul ei.
Odată cu aceasta Vă rog a dispune să nu mai figurez pe frontispiciul foii Lumina Satelor ca redactor. Mi-am înaintat și demisia din postul ce l-am avut după ce din cauza bolii nu mai sunt capabil de serviciu...
Sibiu la 31 decembrie 1934.
Pr. Iosif Trifa.
La care s-a primit imediat următorul răspuns:
Arhiepiscopia Ort. rom. de Alba Iulia și Sibiu
Nr. 32/1935 Bis.
Cucernice părinte,
În conformitate cu cererea C. Tale înregistrată la Cons. nostru Arhiepiscopesc sub nr. 32. a. c. Ți se face cunoscut că am primit demisia C. Tale din funcția de preot ce ai avut în Arhiepiscopia noastră.
Odată cu aceasta ești absolvat de toate însărcinările ce le-ai avut în legătură cu mișcarea religioasă din sânul Bisericii noastre, Oastea Domnului precum și de cele în legătură cu publicațiile periodice ale L. S. și O. D...
În urma acestei absolvări rămâne pentru C. Ta obligația de a prezenta dare de seamă despre toate chestiunile în legătură cu Oastea Domnului.
Sibiu, în ședința secției bisericești de la 2-I-1935
Cu arhierești binecuvântări, Nicolae Arhiepiscop și Mitropolit
V. Nistor secretar
C. Sale preot Iosif Trifa - Sibiu
Sanatoriul Wakemann.
Această scrisoare a fost urmată peste trei zile de alta:
Arhiepiscopia Ort. Rom. de Alba Iulia și Sibiu
Nr. 27/1935 Bis. 5-I-1935
Cucernice părinte,
Drept urmare la hotărârea Consiliului Arhiepiscopesc cu nr. 32/1935 prin care ți s-a primit demisia din funcția de preot în Arhiepiscopie și ai fost absolvat de toate însărcinările ce le-ai avut în legătură cu mișcarea religioasă din sânul Bisericii noastre, Oastea Domnului precum și în cele în legătură cu publicațiile ei periodice L. S. și O. D., Ți se face cunoscut că - având a te conforma întocmai normei canonice privitoare la cenzura bisericească (vezi: Milaș, Dreptul Bisericesc Oriental. Trad. de D. I. Cornilescu și V.S. Radu Buc. 1915 pag. 364-365) - orice publicații cu caracter religios și moral vei putea da la lumină numai cu încuviințarea prealabilă a Noastră.
Cu arhierești binecuvântări, Nicolae
Arhiepiscop și Mitropolit.
V. Nistor secretar
Sibiu
Anexă: Extras din cartea Milaș - pag. 363/4
Sanatoriul Wakemann.
D. sale Pr. Iosif Trifa.
Tot în aceeași zi, păr. Trifa răspundea următoarele:
Prea venerat Consiliu Arhiepiscopesc,
Cu referire la cele ce mi s-au comunicat din partea prea veneratului Consiliu Arhiepiscopesc sub nr. 32/1935 bis, răspund:
În legătură cu Oastea Domnului n-am avut absolut nici un fel de însărcinare și încredințare din partea nimănui. În consecință n-am de prezentat în legătură cu această mișcare nici un fel de dare de seamă.
Creația spirituală a mișcării Oastea Domnului a venit pe de-a-ntregul din partea Domnului. El mi-a inspirat-o și prin El am creat-o. El Singur mi-a dat însărcinarea în crearea acestei mișcări. Lui Singur am gestiuni de predat. El Singur mă poate opri să nu mă mai ocup de ea.
Accentuez însă ceea ce am spus de atâtea ori: am respectat întru totul învățăturile Sfintei noastre Biserici. Am lucrat în cadrul acestor învățături și voi lucra și mai departe tot în cadrul acestor învățături. Iar întrucât s-ar părea și s-ar dovedi că am ieșit din aceste învățături, sunt gata să mă înfățișez oricând în fața forurilor bisericești competente.
Sibiu la 5 ianuarie 1935 Pr. Iosif Trifa
Prea veneratului Consiliu Arhiepiscopesc
La această scrisoare urmează un lung răspuns de 16 pagini al Mitropolitului Bălan. Se răspunde punct cu punct pe larg la scrisoarea de mai înainte a părintelui Iosif către Consiliul Arhiepiscopesc.
Scrisoarea aceasta, cu un conținut plin de insinuări, de răstălmăciri și de interpretări tendențioase, a fost folosită apoi în curând ca un act de trimitere a părintelui Iosif în judecata Consiliului Bisericesc.
Punctele din ea au format capetele de acuză.
Din cauza lungimii ei, dăm numai în rezumat cea mai mare parte a ei, reproducând cuvânt cu cuvânt numai părțile mai importante.
În punctul 1 se neagă orice posibilitate de legătură a vreunui suflet cu Mântuitorul în alt fel decât prin mijlocirea oficialităților bisericești. Această legătură cu Hristos, când este vorba de un preot, cu atât mai mult nu se poate concepe decât așa. Orice altă părere despre aceasta nu poate fi decât o notă a subiectivismului sectar care ocolește Biserica închipuindu-și că în afară de ea poate să stea în legătură cu Hristos și să primească însărcinări singur de la El. O asemenea atitudine din partea unui preot este inadmisibilă... prin urmare, oricare preot lucrează tot ce lucrează numai din încredințarea episcopului său și în atârnare de acesta. De aceea el poate fi tras la răspundere oricând de către episcopul său și e dator să-și dea socoteală de întreaga sa activitate... Tot asemenea el poate fi absolvit de delegația ce o are atunci când, apreciind interesele Bisericii, episcopul crede de cuviință aceasta...
În punctul 2 se spune că oricine ar îndrăzni să nege lucrurile de mai sus neagă Biserica și doctrina despre ea, ierarhia și ordinea canonică a Bisericii. Această negare - spune mai departe Mitropolia - este comisă de afirmația că în legătură cu Oastea Domnului n-am avut nici o însărcinare și încredințare din partea nimănui... și precizează că însăși hirotonia întru preot... constituie însărcinarea de a-ți pune toate puterile în slujba Bisericii... Tot ce ar face și ar crea un preot, indiferent de mărimea operei sale, nu este decât îndeplinirea unei însărcinări cu care este dator față de Biserică prin însăși misiunea sa...
În punctul 3 - se folosește o notă mai personală în care Mitropolitul își revendică tot meritul... Eu te-am chemat din satul Vidra la Sibiu... eu te-am făcut redactor la L. S.... eu am precizat programul de acțiune al foii... eu ți-am înlesnit toate condițiile ca să lucrezi... eu ți-am dat însărcinarea precisă de a îndeplini Lucrarea de trezire religioasă prin publicațiile Oastei... Eu am angajat în această mișcare de trezire religioasă toată preoțimea, am dat circulare și cărți pastorale... am pus problema Oastei Domnului în ședințele Consiliului Arhiepiscopesc și ale adunării eparhiale...
Se recunoaște părintele Iosif doar că în cadrele misiunii preoțești, ai îndeplinit o lucrare foarte salutară și cu rezultate foarte importante pentru care meriți toată lauda... dar de aici până la a crede că ai creat ceva cu totul nou în Biserica Domnului e o distanță pe care smerenia unui preot nu-l lasă s-o parcurgă...
Sunt numite trufia sectară cuvintele părintelui: El (adică Domnul) Singur mi-a dat însărcinarea în creația acestei mișcări. Lui Singur am gestiune de predat. El Singur mă poate absolva din această însărcinare. El Singur mă poate opri să nu mă mai ocup de ea... Și i se neagă orice posibilitate de a fi lucrat în alt fel decât prin oficialitatea Bisericii. Nimeni nu poate lucra ceva pentru Dumnezeu în alt fel decât prin aceasta... Fără acest contact cu Biserica și cu autoritatea ei, n-a existat și n-a lucrat încă nici un ierarh și nici un preot în Biserica Ortodoxă - și se adaugă ironic: numai prea cucernicia ta revendici acest excepțional privilegiu... avem de a face cu un caz cu totul deosebit: Preotul Iosif Trifa a primit inspirația și însărcinarea direct de la Domnul Singur, în legătură cu activitatea sa de la Oastea Domnului ... Biserica și ierarhul locului nu au nici un drept de a-l absolva din această însărcinare... Prin aceasta el s-a așezat singur în afară de Biserică... Poate Biserica tolera pe un preot într-o asemenea atitudine în sânul ei? Dar nici un singur ostaș nu te va urma în rătăcirea în care ai apucat.
Apoi se revine din nou la învinuirea cu încercarea de la sfârșitul anului 1933 de a se muta cu centrul Oastei, cu tipografia și cu foaia la București...
I se neagă orice drept asupra foii Oastea Domnului și asupra tipografiei care - spune scrisoarea Mitropoliei - este și ea a Oastei Domnului care la rândul ei este a Bisericii.
...La cumpărarea acestei tipografii au contribuit banii de la Lumina Satelor, apoi darurile ostașilor și alte daruri din altă parte... Dacă și P.C. Ta ai contribuit din mijloace proprii la achitarea acelei tipografii, aceasta ți se va recunoaște... dar nu-ți dă dreptul să te faci singurul proprietar al ei... în mod neiertat te-ai făcut stăpân pe averea străină...
Și scrisoarea încheie cu următoarele: ... pe scurt, din tot felul cum ai lucrat de un timp încoace ies la iveală următoarele cinci lucruri:
Întâi: Ai voit să pui mâna pe tipografia Oastea Domnului ca proprietar al ei.
Al doilea: Ai voit să nimicești gazetele de până acum ale Oastei Domnului adică Lumina Satelor și suplimentul ei Oastea Domnului fiindcă nu erai proprietarul lor și în locul lor ai scos o gazetă proprie a Pr. C. Tale.
Al treilea: Ți-ai dat demisia din slujba bisericească ca să ieși de sub controlul și disciplina Bisericii.
Al patrulea: Ai făcut încercarea de a te înstăpâni și asupra mișcării religioase Oastea Domnului pentru a o duce după P. C. Ta, după ce ți s-a primit demisia de preot și ai fost absolvit de însărcinările în legătură cu ea.
Al cincilea: Ți-ai făcut chiar o teorie doctrinară proprie dar cu totul contrară învățăturii ortodoxe despre Biserică, despre ierarhia și despre ordinea canonică în Biserica Domnului...
... Bizuit însă pe cuvintele din urmă ale răspunsului P.C. Tale care sunt acestea: Accentuez însă ceea ce am spus de atâtea ori: am respectat întru totul învățăturile Sfintei noastre Biserici. Am lucrat în cadrele acestor învățături și voi lucra și mai departe tot în cadrul acestor învățături cât s-ar părea și s-ar dovedi că am ieșit din aceste învățături sunt gata să mă înfățișez oricând în fața forurilor bisericești competente... Din aceste cuvinte am înțeles dorința P.C. Tale de a rămâne în ascultarea de sf. Biserică... În conformitate cu acestea te sfătuiesc și îți cer să împlinești următoarele lucruri:
1. Să te lepezi de greșeala ce ai făcut-o în răspunsul ce mi l-ai dat și să primești învățătura cea curată și sfântă a Bisericii noastre așa cum ți-am arătat-o.
2. Să intri în ordinea canonică și în disciplina bisericească așa cum te obligă caracterul ce-l ai ca preot.
3. Să ceri cât mai neîntârziat radierea înscrierii tipografiei Oastea Domnului pe numele P.C. Tale ca proprietar, din registrul firmelor și să repari astfel nedreptatea ce-ai făcut-o Oastei.
Dacă în decurs de opt zile de la primirea acestei arhierești povățuiri nu te vei conforma ei, vom fi nevoiți să te dăm în judecata forurilor bisericești și în a celor civile, pentru partea de vină care cade în competența fiecăreia...
...după care împărtășindu-ți arhiereasca noastră binecuvântare, am rămas
de tot binele voitor
Nicolae
Arhiepiscop și Mitropolit
Sibiu, din ședința secției bisericești de la 21-I-1935.
Se vedea bine din tot conținutul și tonul acestei scrisori o hotărâre potrivnică și neînduplecată... Oaia era bine legată între frânghiile paragrafelor răstălmăcite și împinsă cu toată puterea spre înjunghiere. Nu mai erau decât două căi: lepădarea sau jertfa.
Despre prima nici nu putea fi vorba. Deci rămânea cutremurătoare numai cea de a doua.
Ca un răspuns la această somație cu caracter ultimativ și inchizitorial, publicată și în foile Mitropoliei au apărut cele scrise în Ostașul Domnului din 1-15 februarie 1935 sub titlul: Istoria unei Jertfe, precum am arătat pe larg în capitolul trecut.
Neprimindu-se răspunsul în termenul cerut, a urmat trimiterea în judecată.
După aproape două luni de la sistarea sa, (la 24 februarie 1935) în urma demersurilor făcute după cum am scris, apărea în sfârșit din nou, fericit și strălucitor, Isus Biruitorul.
Pe prima pagină nr. 2-3, de-o parte și de alta a unui tablou înfățișat pe Isus Cel Înviat, apărea articolul de fond cu titlul: El veșnic e Biruitor și cu următorul cuprins:
Sus, pe dealul Golgotei, Isus Mântuitorul câștigase o biruință definitivă asupra diavolului, asupra lumii, asupra păcatului. Crucea Golgotei dăduse lumii pe Marele Biruitor... pe Cel mai Mare Biruitor din câți a cunoscut vreodată acest pământ trecător.
Și totuși, lumea a crezut că-L poate birui pe Acest Biruitor. Lumea a crezut că-L poate ținea într-un mormânt păzit de sulițe și străji. Dar El a biruit-o. A prăvălit piatra, a deschis mormântul - și Biruința Lui a strălucit în toată puterea ei.
El a biruit definitiv și a asigurat biruință tuturor celor care pășesc pe urmele Lui, trăiesc în Numele Lui și luptă în Numele Lui.
Lumea poate câștiga multe biruințe. Lumea poate răstigni adevărul Evangheliei, îl poate îngropa, îl poate străjui - dar acest Adevăr învie cu putere și va învia totdeauna, pentru că biruința lui i-a asigurat-o Cel ce a biruit lumea (Ioan 16, 33).
Isus Biruitorul ne asigură biruința Lui. Ne asigură o biruință pe care nimeni n-o poate lua de la noi.
Lumea poate opri vremelnic biruința pe care ne-a lăsat-o Domnul. O poate închide vremelnic... o poate străjui vremelnic, dar ea totdeauna va birui pentru că El este Veșnic Biruitor. Isus e Domnul Biruinței, Veșnicul Biruitor și El veșnic asigură biruință tuturor copiilor Lui.
Toți cei ce se strâng în Numele Lui, toți cei ce trăiesc în Numele Lui, toți cei ce luptă în Numele Lui - vor birui. Prin oricâte furtuni și lupte vor trece copiii Lui, ei vor birui pentru că în fruntea lor stă Isus - Biruitorul.
Îndrăzniți, căci Eu am biruit lumea. -
Domnul are lipsă de luptători. Domnul are lipsă de biruitori, de oameni care să calce pe urmele Lui. El ne cheamă la luptă. Și tot El ne asigură biruința.
Cei ce luptăm în Numele Lui nu suntem singuri. În fruntea noastră stă El, Isus Biruitorul.
Și dacă El este cu noi, - de cine ne vom teme?
Și dacă dragostea Lui este cu noi, - de cine ne vom înfricoșa?
Dacă biruința Lui este cu noi, - birui-vom și noi.
Deci frații mei, cu ochii țintă la Isus Biruitorul! Cu El am biruit până acum, cu El vom birui și mai departe și cu El vom dobândi pe urmă preadulcea făgăduință: Celui ce va birui, îi voi da să mănânce din pomul vieții care este în mijlocul Raiului (Apoc. 2, 7).
Isus Biruitorul nr. 2-3 pag. 1, 24 februarie 1935.
Urmau apoi, prin aproape toate cele 12 pagini ale foii, glasul ostașilor de pretutindeni răspunzând puternic: prezenți la datorie alături de părintele nostru sufletesc, care ne-a vestit nouă Cuvântul lui Dumnezeu și ne-a adus din întuneric la lumină și de sub puterea satanei la Dumnezeu...
Sutele de adunări cu miile și zecile de mii de frați din țară și de peste hotare arătau prin hotărârea lor cât nu se poate mai limpede că glasul poporului este glasul lui Dumnezeu.
Că omul lui Dumnezeu nu rătăcise întru nimic de la adevărul Evangheliei și de la învățătura Bisericii. - Ci felul îngust și nedrept în care interpretau și aplicau aceste învățături oficialii Bisericii - erau străine de voia și Duhul lui Hristos. Toată țara vedea nedreptatea strigătoare la cer care se făcea. Își ridica glasul împotriva acestei nedreptăți și cerea ca ea să înceteze. Nu omul lui Dumnezeu rămăsese singur - ci acei care îl prigoneau pe nedrept.
Zeci de titluri pline de curaj și de semnificații umpleau paginile foii Isus Biruitorul cu strigăte ca acestea: 22 de oști își spun cuvântul!
Alte 16 oști răspund, din Dâmbovița, Ilfov, Vlașca...
De pe Valea Almajului - Banat, sute de frați strigă: Vom merge înainte cu Isus Biruitorul...
Din toate părțile frații răspund: prezenți la datorie...
Nu ne pierdem curajul, suntem gata de suferință - scriu frații din Bucovina... Din Ardeal... Din Muntenia, - de pretutindeni.
O situație nespus de dureroasă se crease: printr-o gravă lipsă de tact Mitropolia Ardealului declanșase un conflict plin de amenințări rele. Între ea și între fiii cei mai credincioși și mai buni ai Bisericii și ai țării, se săpa repede și grozav o prăpastie mare.
Dar cei ce aveau ochi de văzut nu mai vedeau și cei ce aveau urechi de auzit nu mai auzeau. În loc să se înțeleagă voia lui Dumnezeu și să asculte de nevoia poporului pe care o văzuseră atât de bine cândva, acum, porniți cu înverșunare chiar împotriva omului și a Lucrării lui Dumnezeu după care tânjiseră atât de mult când nu o aveau - acum nu știau cum să-l sugrume mai repede pe el și să o nimicească deplin pe ea.
În ultima pagină a foii nou apărute, Isus Biruitorul la adaosul informativ, era un articolaș care înștiința următoarele:
Un om al lui Dumnezeu ne-a luat apărarea. Când cei tari și mari se năpustesc asupra celui slab și nenorocit, când asuprirea și nedreptatea stau să-l înghită pe cel drept, - Dumnezeu îi trimite și ajutorul omului...
Așa s-a întâmplat și cu noi.
În clipele cele mai grele, Dumnezeu ne-a trimis și nouă un ajutor și prin persoana d-lui deputat, fost ministru de Interne, Dr. Nicolae Lupu prin a cărui intervenție s-a ridicat opreliștea pusă foii Isus Biruitorul.
Noi îl vestim cu drag în lumea ostașilor pe acest om al lui Dumnezeu, iubitor și apărător de dreptate. Și îi vom păstra pentru totdeauna dragostea și recunoștința noastră... În Numele Domnului vă mulțumim d-le deputat pentru ajutorul ce ni-l dați.
Vă mulțumesc în special eu, pentru apărarea ce a-ți luat-o unui om care și-a pierdut sănătatea într-o luptă de întărire a Bisericii și a neamului - iar pe urmă s-a pomenit alungat și batjocorit...
Bunul Dumnezeu să vă răsplătească cu sănătate și ajutor în toate, această nobilă apărare...
Merită să pomenim aici și acest nume care la acel moment a fost pentru Lucrarea Oastei care își suia atunci din greu prima parte a calvarului ei, - un fel de Cirinean ce a pus umărul său la crucea ei într-unul din ceasurile ei cele mai chinuite.
Bolovanul greu al acestui conflict fusese aruncat atât de crunt în apa cea curată și frumoasă a Oastei încât a tulburat-o până în adâncimi și a stârnit valuri de indignare și compătimire până și în cele mai îndepărtate inimi. Indignare față de nedreptatea care o vedeau cu toții că se face fără rușine și fără teamă împotriva unui om atât de sfânt și de chinuit pentru Numele și Adevărul lui Hristos, pentru Cauza Bisericii și binele poporului... Și compătimire nemărginită față de acest om unic care prin munca și lupta lui plină de dăruire, intrase în toate sufletele cu o aureolă de martir și de binefăcător.
Nu numai fiii săi duhovnicești din Lucrarea Oastei îi săreau în ajutor și în apărare, - ci până și oameni care n-aveau a face nimic nici cu Biserica și nici cu Oastea, dar auziseră despre munca și lupta dezinteresată și istovitoare a acestui om, - se ridicau plini și ei de mânie și de uimire în fața acestor lucruri de necrezut. Partea cea vie din Biserică se desolidarizase de greșeala conducătorilor ei. Și se unise minunat cu dreptatea omului lui Dumnezeu. Era un moment măreț, ca în toiul marilor regăsiri a drumului bun.
Cele două gazete ale Mitropoliei nu mai conțineau acum absolut nimic duhovnicesc. Erau pline de la început și până la sfârșit numai de hule, de învinuiri, de scorneli rele și neadevărate împotriva martirului care le hrănise pe ele și pe cei care se hrăneau acum de la ele, atâția ani cu viața sa și cu sufletul său. Eșecul acțiunii lor îi făcuse nerăbdători și plini de fiere amară. Totul arăta că ura lor este acum în stare de orice.
Dar cum în jurul celor mari și puternici se adună totdeauna destui din aceia care sunt gata la orice, numai spre a se face cât mai plăcuți înaintea celui ce le poate arunca o plată sau o laudă.
Așa și aici în curând se găsiră unii de aceștia care se alătură îndată omului celui găsit să-și vândă pe învățătorul său. Și începură să se facă o gloată, care căutau cu grabă și găsiră destule pietre și destul noroi înăuntru și înafara lor, ca să arunce în acela care până și lor le făcuse cel mai mare bine ieri.
Nu putem să ne oprim nici o clipă spre a ne ocupa de aceste glasuri batjocoritoare. Ele sunt pline de atâta venin și de atâta minciună încât noroiul și otrava lor te-ar stinge chiar și oricât de puțin te-ai opri lângă ele.
Astfel de guri care au o plăcere bolnavă de a scuipa cu atât mai lacome cu cât obrazul binefăcătorului lor este mai curat, - sunt și mai harnice în nerușinarea lor când te-ai oprit să te ocupi de ele.
În vremea când Mântuitorul nostru Isus Hristos mergea sub Cruce și până când a fost pe Cruce - acest fel de guri totdeauna harnice și pline au găsit destul venin și destul noroi spre a le arunca în fața Binefăcătorului Sfânt.
Sfinții evangheliști trecând fără să se oprească pe lângă aceștia, aud fără să vrea, văd fără să se uite - și spun fără să dorească - ceva din aceste grozăvii. Dar spun doar atâta cât ne poate reda nouă astăzi ceva din acea priveliște cutremurătoare în care se poate vedea până la ce hal se pot lăsa îndrăciți o anumită specie de lepădături... Care au avut totuși și ei, cândva, un chip de om și o calitate de creaturi ale lui Dumnezeu.
Dar pe lângă cuvintele unor astfel de guri totdeauna trebuie să se treacă fără a le auzi. Evangheliile așa trec. Și noi așa vom trece. Tot ce vom reține din glasul lor va fi doar aceea de care s-a ocupat însuși cel lovit, în cuvintele sale de apărare. Deși nici atâta n-ar fi meritat a fi luat în seamă. Într-atâta de neadevărate și de rău-voitoare erau toate. Mincinosul dă voie luptătorilor lui ca să folosească orice fel de arme împotriva Adevărului. Dar Hristos nu le dă voie alor Săi să folosească decât armele curăției și ale dreptății.
Cu tot sufletul străpuns ca de niște cuie de foc, cititorii gazetelor Mitropoliei atât de iubite altădată, care acum le erau trimise fără să le ceară, - le returnau nedesfăcute.
Cu o dărnicie nemaivăzută niciodată până atunci, Mitropolia nu mai ținea acum nici o grijă de bani. Cheltuia din greu, tipărind mulțimi de astfel de gazete și trimițându-le necerute în toate părțile. Numai ca să-și poată răspândi învinuirile aduse împotriva aceluia pe care voia cu orice preț să-l zdrobească total. Și trupește și mai ales sufletește.
Omul zilei, omul care este sus pe un moment, care are puterea de o clipă în mâinile sale, - de obicei uită atât de ușor de unde a venit și unde se duce! Cade în înșelăciunea amăgitorului. Își crede veșnică clipa lui și își folosește sălbatic puterea pe care o are împotriva dreptății și a semenului.
Cei legați, prin supunere, de stăpânirea acestui om al zilei, a omului puternic pentru o clipă, se întrec cu toții atunci în a-i face pe voie în tot ce face el, dovedindu-se aproape totdeauna în stare de orice, mai neînduplecați decât însuși stăpânul lor. În slugărnicia lor sunt gata să facă lucruri de care ei înșiși altădată se îngrozeau, - chiar împotriva omului și a ideii pentru care avuseseră ieri o mare dragoste și admirație. De care ieri fuseseră ei înșiși atașați cu toată inima lor și cu toată ființa lor.
La această specie de oameni care din slugărnicie față de stăpânul zilei treceau peste conștiința lor și peste orice convingeri pe care le avuseseră, - se mai adăugară curând cealaltă specie, aceea a celor fără nici o conștiință și fără nici o convingere. Acei bieți oameni nestatornici care sunt gloata fără cap și fără inimă, gloata care merge mereu cu grămada oriunde este împinsă. Și strigă orice i se cere. Ca în Vinerea Patimilor Domnului.
Din aceste două feluri de oameni se alese în curând cealaltă Oaste. Oastea omului. Oastea zilei. Oastea literei. - Gloata fără chip și fără scop în numele căreia apoi se va putea cere oricât. Din rândul căreia se vor alege guri care puteau striga orice. Și condeie care puteau scrie oricum.
Cernerea începea să scoată la iveală pleava care fusese în grâu, zgura care fusese în aur, drojdia care era în om.
Și era dureros de necrezut cum puteau unii din cei ce strigaseră ieri Osana - să strige acum răstignește-l.
Deci întâi trecură în noua Oaste cei plătiți, pentru care convingerile erau legate de un salar și de o slujbă.
Se putuse ușor bănui încă de la început că lucrurile cu aceștia se vor petrece așa. Totuși unii din ei mai treceau, pe furiș, pe la părintele Iosif spre a-i spune (cu o sinceră sau cu o prefăcută durere - Dumnezeu știa -) cam așa:
- Părinte Iosife, văd că ai dreptate, văd că ești nevinovat, o victimă a urii,... văd că ar trebui să-ți fiu alături acum,... dar iartă-mă! Nu pot! Știi, poziția mea, familia, obligațiile... Trebuie să trăiesc!...
- Înțeleg! - le răspundea îndurerat părintele. - Nu-i nimic! Îți mulțumesc că măcar ai trecut să mă vezi. Îți doresc să poți trăi liniștit...
L-am văzut pe părintele Iosif după ce a ieșit pe ușa lui pentru totdeauna unul din aceștia. Fusese și acesta ani de zile un curajos sprijinitor al Oastei. Un convins militant pentru mântuitoarea înnoire adusă de Oastea Domnului. Și un zelos mărturisitor al Evangheliei. Prieten și frate al părintelui Iosif...
Acum, după scurta convorbire avută, luându-și grăbit pălăria și bastonul se strecură afară ca un vinovat. Pe fața lui se vedea și mulțumirea unuia care și-a plătit ultima datorie și care a scăpat de aceasta destul de ieftin...
Nu mai spun nici un nume al nici unuia dintre acei pe care i-am văzut și cunoscut așa atunci. Acum s-au dus cu toții și așa, - la răsplata veșnică.
- Toți aceștia se gândesc că trebuie să trăiască... - spuse păr. Iosif odată cu amărăciune și cu milă privindu-l ieșind pe unul. Dar nici unii nu se gândesc că trebuie să și moară. Poate le va fi ușor să trăiască în felul acesta, dar vai, - nu cred că le va fi tot așa de ușor când vor trebui să și moară.
Ce grăbiți fac oamenii acum acest târg grozav cu veșnicia lor și compromis cu conștiința lor. Dar ce cumplit le va fi odată când vor vedea ce au făcut. Când vor vedea că pentru un trecător și mizerabil blid de linte, - și-au vândut - odată cu conștiința lor și odată cu Adevărul lui Dumnezeu față de care se legaseră să-l apere până la moarte, - propria lor mântuire și veșnica lor pace.
Ce liniște sufletească va mai putea să aibă un astfel de om? Ce fel de trai mai poate fi acela al unui om care și-a călcat astfel peste conștiința sa și peste tot cuvântul și trecutul său frumos? ... Dacă le-a avut.
Și oftând, își văzu mai departe de lucru...
În timpul acesta Isus Biruitorul apărea minunat și puternic ca lumina zilei care mergea mereu crescând spre plinătatea strălucirii ei.
Dumnezeul Cel Atotputernic dăruise slujitorului Său nu numai în suflet dar chiar și în trupul său cel slăbuț un val de putere și de voioșie pe care n-o mai avusese de mulți ani. Ca prin minune îi reveniră viața și puterea de muncă ce păreau că i se duseseră pe totdeauna. Se ridica mai ușor de pe pat... Începu să se plimbe mai mult pe afară. Avea mai multă putere și bucurie de muncă.
Harul lui Dumnezeu se revărsa peste el acum și mai din plin, astfel că foaia Isus Biruitorul era din ce în ce tot mai bogată...
Vin școlile noastre - anunța el cu bucurie în noua foaie. - Cu ajutorul lui Dumnezeu vom continua în foaia aceasta școlile și lecțiile noastre biblice. Vom continua învățăturile despre războiul cel sfânt pe care le-am întrerupt de aproape doi ani... Suntem abia la jumătatea acestui război și de acum încolo urmează învățăturile cele mai frumoase. Vor mai urma apoi:
- Călătoria spre Canaan, cu lecții noi și minunate,
- Focul Cel Ceresc, din care mai avem patru lecții și vom încheia cartea,
- O școală nouă : Viața lui David. Vom începe și cu școala lui David din care am mai dat câteva lecții în foaia Oastea Domnului - anul 1930.
- Școala Bibliei - la care avem strânse o mulțime de învățături.
Și altele multe pe care Duhul Sfânt ni le va mai arăta.
Rugați-vă Domnului ca să mă întărească...
Dar pe aceeași pagină în care se anunțau aceste lecții minunate, era scris și acest articol dureros:
La cabinetul de instrucție.
De trei ori am suit până acum cele patruzeci de trepte ale Tribunalului din Sibiu.
Sunt citat în legătură cu Oastea și cu tipografia... Mitropolia s-a adresat justiției.
Dar nu despre aceasta vreau să scriu acum - ci despre altceva:
Când întâia dată m-am înfățișat la cabinetul de instrucție sala nr. 86, judele instructor nu era tocmai de față. Un alt jude m-a poftit să șed și să aștept. Tocmai în acest timp judele lua informații de la un țăran în legătură cu o bătaie la cârciumă.
Lucrurile s-au petrecut așa și așa, - zicea țăranul. Eram cu toții beți. Și ce nu face omul la beție? Și cum înșira țăranul isprăvile beției, eu mi-am aplecat capul și am suspinat zicând în mine: iată, sunt 12 ani de când mă ocup cu blestematul de alcool... sunt 12 ani de când mă lupt mereu să-i scot pe oameni cu undița Evangheliei din această mare.
... Și acum iată ce mi se întâmplă! Drept răsplată sunt târât pe la tribunal în rând cu făcătorii de rele, cu bătăușii, cu hoții, cu criminalii...
Și n-am mai putut sta. Ceva se tulbura în mine. Se grămădise un nor din care trebuia să picure ploaia. - Nu-mi mai puteam opri plânsul.
- D-le jude - zisei - spuneți judelui instructor că nu mai pot aștepta. Voi veni de altă dată.
Și am plecat plângând.
Dar sosit acasă, Cuvântul lui Dumnezeu din Biblie m-a mângâiat îndată arătându-mi că așa trebuie să se întâmple. Aceasta a fost, este și va fi răsplata de totdeauna a celor care s-au jertfit pentru Domnul și au pășit pe urmele lui Isus.
I. B. nr. 2-3 din 24 februarie 1935.
Iar ceva mai jos, pe aceeași pagină are chipul unui bețiv și bătăuș, în mână cu un ciomag iar în gură cu trei din cele mai sfinte nume pe care le folosesc suduitorii cei înrăiți. Deasupra acestui chip era titlul: Cu ăsta n-are nimeni nimic, iar apoi scrisul următor:
Iată un om cu care n-are nimeni nimic. Cu toate că predică și el în felul lui. Și predică și el pe diavolul, hulind pe Dumnezeu.
Dar pe semne, o astfel de predică nu este primejdioasă. Acest predicator înfricoșat poate huli și batjocori pe Dumnezeu oricând și oriunde. Nu-i are nimeni grija.
Sunt însă primejdioși ostașii, care grăiesc despre Dumnezeu și Îl slăvesc pe Dumnezeu. Aceștia trebuiesc negreșit luați la răspundere și opriți. Și îndeosebi e primejdie păr. Trifa.
De aceea a fost oprit a scoate foaia Isus Biruitorul prin care chema lumea la mântuire.
Într-o vreme când sufletul acestei țări este otrăvit de potopul scrierilor murdare - a fost oprită o foaie care chema sufletele pierdute la picioarele Crucii.
Iată un fapt ce merită a fi încrestat pentru istoria de mâine.
Dorind să înfățișăm pentru istoria de mâine cât mai adevărat tabloul stărilor de atunci trebuie să descriem cât mai amănunțit cele petrecute. Pentru ca toate sufletele sincere și curate care caută să știe și să cunoască adevărul, să-și poată forma o părere cât mai cuprinzătoare despre dreptatea sau nedreptatea celor din centrul întâmplărilor. Fiindcă acele întâmplări erau probleme de viață și de moarte nu numai pentru o seamă de suflete - ci pentru viitoarele generații întregi. Și nu hotărau soarta numai a câtorva inși - ci a unui neam întreg. După cum s-a putut vedea și până aici, - dar și mai bine se va vedea mai departe.
Conflictul dezlănțuit la Sibiu din vina celor ce-l instigau pe Mitropolitul Bălan împotriva păr. Trifa, - acum era deci în plină desfășurare.
Partea Mitropoliei, fiind partea oficială și oficioasă, se simțea puternică și îndreptățită să apere Biserica și credința împotriva unei grozave primejdii care ar amenința-o din partea ereticului Trifa. Neavând însă nici un temei adevărat pentru susținerea și dovedirea nici uneia din acuzele pe care le aduceau, se făceau o mulțime de exagerări, se inventau tot felul de acuze - și se ridicau tot felul de mărturii neadevărate împotriva lui și a intențiilor pe care le-ar avea.
Tot binele pe care îl făcuse în trecut, era înfățișat acum ca rău-voitor și veninos. Tot binele pe care îl făcea acum, era privit bănuitor și vrăjmaș. Din ura ucigașă ce umplea inima împotriva ideii și omului înnoitor, se revărsau prin cele două gazete ale puterii oficiale tot felul de învinuiri și interpretări tendențioase. Erau reluate și exagerate mereu toate cele din ultima scrisoare a Mitropoliei, ținându-se cu o inchizitorială necruțare înlăturarea și nimicirea cu orice preț a aceluia ce le sta în calea planului lor.
Nici o lovitură cât de nedreaptă ar fi fost ea nu era cruțată. Ba încă erau căutate tocmai armele cele mai sigure prin care să-și atingă scopul. Nu se dorea nici iertarea nici pacea ci numai nimicirea cea mai grabnică și mai totală. Tot ce putea ajuta la aplanarea conflictului ivit, tot ce venea din dorința de a restabili dragostea și unitatea Oastei în Biserică, - era bruscat și călcat în picioare. Goliatul puterii sfida, provoca, ataca necruțător, dezlănțuit, nervos...
Partea cealaltă, lovită pe neașteptate și împinsă pe negândite spre un povârniș primejdios, - lupta ca să se apere de învinuirile nedrepte, să se dezvinovățească de abaterile ce i se atribuiau și să se ferească de prăpastia spre care era anume împinsă. Și, - ca și în orice luptă, - chiar cel care se apără trebuie uneori să lovească și el, iar lovind - prin chiar acest fapt - poate și greși.
Dar cum să-și arate cel drept în alt fel adevărul? Cum să-și dovedească cel nevinovat în alt fel nevinovăția? Cum să reiese altcum dreptatea? Și cum să-și poată forma judecata o sentință, - dacă numai unul vorbește? Dacă numai o singură parte este ascultată? Dacă numai de o singură părere se ține seama?
Bunul Dumnezeu, în grija înțelepciunii Sale însă, n-a îngăduit ca glasul celui nevinovat să poată fi înăbușit până ce și acesta și-a putut arăta dreptatea pentru care era lovit. Până ce și adevărul s-a putut apăra de acuzele minciunii.
Până ce și adevărata cauză a conflictului dezlănțuit la Sibiu a putut fi scoasă la lumină, pentru a fi cunoscută. Iar cei care trebuiau să-și aleagă locul de o parte ori de alta, să știe bine de partea cui trec. Pentru ca odată să-și poată primi pe merit răsplata pentru partea ce și-au ales-o fiecare în deplină cunoștință și în deplină dreptate.
Astfel lupta era în toi... Isus Biruitorul reapăruse și adevărata Oaste avea acum putința să-și apere și ea adevărul ei de insinuările Oastei false. Prigonitul David avea posibilitatea să se apere și el de ocările puternicului său asupritor. Nevinovatul putea folosi și el arma de lovire și de apărare pe care i-o îngăduia și poruncea neprihănirea. Atâta cât îi dicta respectul de adevăr, conștiința de misiunea sa și dreptatea Cauzei lui Hristos.
Trebuie deci să mai aruncăm încă privirile în colecțiile foilor apărute atunci, pentru că toate evenimentele se oglindeau în ele. Vom afla astfel din apărarea păr. Iosif și ceea ce spuneau acuzatorii lui.
Dar pe când acuzarea se dovedea cu totul ieșită numai din interes firesc și lumesc, - apărarea izvora din lumina biblică reflectată în evenimentele ce se petreceau în Oaste. Din înțelesul cel duhovnicesc și adevărat al conflictului.
Este foarte însemnat să arătăm aici cum explica părintele Iosif adevărata cauză a celor ce se petreceau cu el.
Iată de pildă trei lecții biblice, redând adevărul celor ce se petreceau cu el și cu Oastea. Le redăm aci pentru că și ele vor fi mai târziu niște puncte de acuză asupra omului lui Dumnezeu.
Prima: O lecție biblică: cu Daniel în groapa leilor.
Ceva din istoria lui Daniel din Biblie.
Daniel era dregător în slujba împăratului. Era cel mai vrednic și cinstit. În el era un duh înalt (Daniel 6, 4). Dar zavistia și răutatea omenească - de totdeauna - nu putea suferi acest lucru.
Ceilalți dregători îl urau pe Daniel și căutau să afle ceva asupra lui ca să-l pârască, dar n-au putut să găsească nimic, decât o pâră mincinoasă și cu asta l-au aruncat în groapa leilor.
Dar Domnul S-a pogorât și în groapă cu dreptul Daniel. Îngerul Său a închis gura leilor și nu i-au făcut nici un rău lui Daniel, pentru că Daniel era nevinovat înaintea lui Dumnezeu și avusese încredere în El (Daniel cap. 6).
Daniel în groapa leilor!... iată o istorie care trăiește aievea și azi, în atâtea forme. Sunt în viața omului credincios clipe când răutatea omenească vrea să-i ia viața, vrea să-i ia numele, cinstea, zestrea morală ce-o are (căci a-i lua cuiva această zestre morală, e tot atât ca și când i-ai tăia capul de zece ori). Sunt în viața omului credincios clipe când răutatea omenească îl aruncă în groapă, în gura leilor.
...Și iaca așa, m-am trezit și eu deodată aruncat în groapa leilor. Și m-am îngrozit. Și am strigat: Isuse Doamne nu mă lăsa... mă sfâșie leii...
Și Duhul Domnului mi-a răspuns ca întotdeauna: Nu te teme, stai liniștit!
Dar, o Doamne, cum pot eu să stau liniștit, in mijlocul leilor?
Iosife! nu te uita la lei, ci te uită la Mine... nu te uita la puterea leilor ci te uită la puterea Crucii Mele... la puterea Jertfei Mele.
Dar, o Doamne, eu trebuie să mă apăr... căci leii mugesc contra mea de se aude în toată țara.
Stai liniștit... stai acum mut, nu deschide gura, căci Eu lucrez (Psalm 39, 9)... lasă-Mă pe Mine să te apăr...
Și am început să mă liniștesc. Și am început a-mi da seama că Domnul m-a trecut într-o școală nouă, cu o lecție nouă.
Eu eram dedat până acum să fug mereu în corabie. Ca să nu văd valurile și furtunile ce se ridică în contra mea. Dar acum, iată Domnul m-a pus în mijlocul leilor și mi-a spus să stau liniștit în mijlocul lor. Grea lecție! Mi se părea o lecție imposibilă de învățat.
Dar slăvit să fie Domnul! A trecut o lună de când am început cu lecția aceasta și ea merge cu bine.
O, ce dulci și sfinte binecuvântări am aflat în groapa leilor. Acuma numai parcă înțeleg de ce m-a întors Domnul astă-vară din calea spre cimitir. Intram în pământ fără să fi gustat din binecuvântările pe care le dă groapa leilor, prigoana.
În groapa leilor m-am întâlnit - citind Biblia - cu psalmistul David, care spunea și el că a stat culcat între niște lei (Psalm 57, 4).
În groapa leilor m-am întâlnit cu Iosif aruncat în groapă de frații lui. În groapa leilor m-am întâlnit cu Pavel apostolul care spunea și el că a fost izbăvit din gura leului (2 Tim. 4, 17).
În groapa leilor m-am întâlnit cu Ilie alungat de Isabela, cu Ieremia aruncat în fântână și cu toți aleșii Domnului care au suferit în lupta pentru Cuvântul lui Dumnezeu.
O, frații mei, doar nicăieri nu este Domnul mai dulce, decât în groapa leilor... Nicăieri n-am simțit Psaltirea mai dulce decât în groapa leilor... Nicăieri n-am simțit rugăciunea mai dulce decât aruncat în groapă, în mijlocul leilor.
Niciodată în viața mea n-am trăit cu atâta putere rugăciunea din psalmii lui David, ca aici în groapă, în mijlocul leilor... Doamne, ce mulțime se scoală împotriva mea. Cât de mulți zic despre mine: nu mai este scăpare pentru el la Dumnezeu... dar Tu Doamne ești Scutul meu și scăparea mea (Psalm 3, 2-3). Doamne, Tu vezi, nu tăcea. Trezește-Te și scoală-Te să-mi faci dreptate - ca să nu zică în inima lor: l-am prins, l-am înghițit (Ps. 35, 22-25). Ai milă de mine Dumnezeule, ai milă, căci la umbra aripilor Tale caut un loc de scăpare până va trece fărădelegea (Psalm 57, 1). Scapă-mă Doamne și mă izbăvește, ca să nu mă sfâșie leul (Psalm 7, 1). Vino Doamne degrab și-mi ajută, căci Tu auzi rugăciunile celor ce sufăr, întărești inima și faci dreptate celui asuprit (Ps. 10, 17-18). În Tine Doamne mă încred, să nu fiu dat de rușine (Psalm 25, 2). Tu Doamne numeri pașii vieții mele de pribeag, pune-mi lacrimile mele înaintea Ta (Ps. 56, 8). Apără-mă Doamne, căci eu sunt totdeauna cu Tine. Tu m-ai apucat de mâna dreaptă... pe cine am eu afară de Tine? - și pe pământ nu-mi găsesc plăcerea decât în Tine. Carnea și inima pot să mi se prăpădească fiindcă Tu ești pururea Stânca inimii mele și partea mea de moștenire... fericirea mea este să mă apropii de Tine (Ps. 73, 23-28).
Nimeni și nimic din această lume nu te poate mângâia așa cum te mângâie Cuvântul lui Dumnezeu și așa cum te întărește El... Nădăjduiește în Domnul, fii tare, îmbărbătează-ți inima (Ps. 27, 14). Încredințează-ți soarta în Mâna Domnului, încrede-Te în El și El va lucra. Cheamă-L în ziua necazului și El te va izbăvi (Psalm 50, 15). El nu va lăsa niciodată să se clatine cel drept (Ps. 55, 22)....
... O! E ușor a-l arunca pe cel drept în groapa leilor, dar e greu a-l omorî. Aceasta nu este cu putință oamenilor. Pe cel credincios și drept numai păcatul îl poate omorî. Samson și-a pierdut puterea numai când s-a aruncat în brațele Dalilei, în brațele păcatului. Dar câtă vreme cel drept stă în brațele Domnului și Domnul este nădejdea și ajutorul lui - nu este nici o groapă atât de adâncă din care să nu poată ieși și nu este nici un leu atât de tare să-l poată înghiți. Am fost tânăr și am îmbătrânit, dar nu am văzut pe cel drept părăsit (Ps. 37, 25); El m-a scos din groapa pieirii (Ps. 40, 2); El m-a scăpat pentru că mă iubește (Ps. 18, 18).
Într-o groapă cu adâncime de peste 20 metri, stelele se văd și ziua. Pentru că în acea adâncime s-a făcut noapte.
Din ce va fi mai adâncă groapa încercărilor, cel credincios vede strălucind tot mai vie și mai tare steaua mântuirii, lumina mântuirii.
Frații mei! Eu mulțumesc lui Dumnezeu că m-a învrednicit să vă predic și din groapa leilor. M-a învrednicit să vă predic o Scriptură trăită. Să vă predic un Isus Viu, care trăiește cu mine și eu trăiesc cu El.
O Dumnezeule! de mari și minunate daruri m-ai învrednicit pe mine vasul acesta slab!
M-ai purtat în corabie peste valuri și furtuni.
M-ai trecut astă-vară și prin valea umbrei morții (Ps. 23, 4). Și acum iată m-ai trimis și în groapa leilor și mă porți pribeag și prigonit cu robul Tău David și cu toți cei târâți pe calea Crucii, pentru Numele Tău.
Doamne, Dumnezeule, eu stau plângând în fața cerului: multe sunt minunile și planurile Tale pentru mine (Psalm 40, 5).... Mă cutremur în fața acestor planuri și strig pe tot sufletul să vină la Tine și să Te afle pe Tine căci lucruri mari și minunate se petrec cu toți cei ce Te caută și Te află pe Tine.
Frații mei! Trecem în o școală nouă cu lecții noi. Rugați-vă Domnului pentru mine ca să pot continua aceste lecții.
(Va urma)
I. B. nr. 2-3 din 24 februarie 1935, pag. 9.
A doua: Cu David în lupta contra filistenilor (păcatelor). O tâlcuire biblică în legătură cu frământările de acum ale Oastei.
Oștile stăteau față în față. Filistenii cu israelienii. Și filistenii erau mai tari. În frunte cu Goliat, își băteau joc de israeliți. Îi provocau zilnic la luptă. Și israeliții tremurau în fața lor (1 Sam. cap. 17).
Și atunci s-a ivit un păstoraș, David, fiul lui Isai, un om din poporul de rând. Și acest păstoraș și-a cerut voie de la Saul, unsul Domnului, să se măsoare el cu Goliat. Și Saul i-a dat voie. Toți se îndoiau că va putea face ceva. Mai ales că nu avea nici arme decât o praștie și o traistă plină cu pietre.
Dar păstorașul a biruit. Pentru că Duhul Domnului era peste el (1 Sam. 17, 45). Pentru că avea armele de la Efeseni cap. 6.
Și s-a făcut o mare bucurie în tabăra israeliților. Prin toată țara a alergat vestea acestei biruințe. Și toată țara s-a bucurat.
Dar!... dar s-a întâmplat ceva care a tulburat bucuria acestei izbânzi. Lui David i s-a făcut un fel de manifestație de simpatie. A fost primit cu sunete de timpane și alăute. Și cântau femeile și ziceau: bătut-a Saul cu miile și David cu zecile de mii. Și s-a mâhnit Saul foarte - spune Biblia - și n-a plăcut în ochii lui cuvântul acesta. El zicea: lui David îi dau zeci de mii și mie numai mii. Nu-i mai lipsește decât împărăția. Și din ziua aceea Saul a privit cu ochi răi pe David (1 Sam. 18, 6-9).
Și s-a temut Saul din ce în ce mai mult de David pentru că ori de câte ori ieșeau la luptă cu filistenii, David avea mai multă izbândă decât toți slujitorii lui Saul. Și numele lui ajunsese foarte vestit (1 Sam. 18, 29-30).
Și a luat Saul o suliță și de două ori a încercat să-l pironească cu ea pe David. Dar el a scăpat căci Domnul era cu David (1 Sam. 18, 10-14). Și toată viața Saul i-a fost vrăjmaș lui David (1 Sam. 18, 29).
Și toată viața Saul nu s-a mai ocupat cu luptele contra filistenilor ci umbla să-l omoare pe David.
Și David avea o ceată de viteji cu care luptase contra filistenilor. Și acești viteji l-au urmat pe David (1 Cronici cap. 12). Și David - alungat și prigonit - striga de pe toate dealurile: Domnul meu, ce ți-a făcut robul tău? (1 Sam. 26, 18)... Unsul Domnului ce ți-a făcut robul tău?... Eu nu am altă vină decât doar atât că m-am bătut cu filistenii...
Dar, o Davide, tocmai asta e pricina prigonirii tale: ai avut o izbândă prea răsunătoare.
Cam așa se întâmplă și cu Oastea Domnului. Firește în chip de mică și umilă asemănare.
După războiul cel mare, Biserica era - și este - într-o luptă grea cu stricăciunile vremii. Diavolul Goliat parcă își bătea joc de toate silințele și încercările de-a reface sufletul oamenilor.
Și atunci s-a ivit un umil păstoraș (preot dintr-o parohie de munte) fiul unui oarecare Isai, plugar din Munții Apuseni. Și nu avea nici acest păstoraș ceva arme grozave. Nu avea nici ceva știință mare și nici ceva putere deosebită. Singura lui putere era Duhul Domnului.
Și singura armă ce o avea era o praștie (Biblia) din care arunca săgeți de foc și piatră.
Și Saul, unsul Domnului, i-a dat voie să se măsoare cu Goliat și cu filistenii (cu diavolul și cu păcatele).
Și a biruit acest păstoraș. I-a tras diavolului Goliat o lovitură zdravănă și filistenii au fugit îngroziți. Și s-a făcut o mare bucurie în țara românească. Și în Biserica acestei țări.
Dar! ... dar, a venit ceva și aici care a tulburat această bucurie. Păstorașului David i s-a dus vestea în toată țara. Și a început lumea să vorbească tot mai mult despre el și biruințele lui asupra filistenilor (păcatelor). Și lui Saul n-a plăcut acest lucru. Și a început a-l urî pe David.
Și a luat Saul o suliță de lămuriri și a izbit-o în David ca să-i ia viața morală.
Dar Domnul a apărat pe David pentru că el era nevinovat... Și iată de aici s-a început prigoana și lupta împotriva lui David.
Și lângă David s-au alăturat vitejii luptători cu care se luptase contra filistenilor (păcatelor). Și strigă David de pe toate dealurile prigonirii: Domnul meu! Unsul Domnului! ce ți-a făcut robul tău?... Eu nu am cerut altceva decât să-mi dai libertatea deplină a mă bate cu filistenii (păcatele).
... Nu am cerut altceva decât să mă lași a-mi așeza tunul și vitejii în rând de bătaie cu a diavolului Goliat și filistenii lui. Domnul meu ce ți-a făcut robul tău, de ce mă prigonești? Ori eu sunt de vină dacă Domnul mi-a dat darul de a avea izbândă în lupta contra filistenilor (păcatelor) ?...
... Ori eu sunt de vină dacă Domnul a strâns în jurul meu o ceată de luptători viteji contra păcatelor? ...Ori eu sunt de vină că îi iubesc și că ei mă iubesc?...
Ori eu sunt de vină dacă acești viteji cu care am luptat 12 ani de zile strigă acum din toate părțile: Suntem cu tine Davide, pace, pace, ție pace celor ce te ajută căci Dumnezeu ți-a ajutat? (1 Cronici 12, 18).
Noi ostașii Domnului respectăm întru toate pe unsul Domnului. Departe de noi gândul de a ne lupta contra unui uns al Domnului. Noi cerem un singur lucru: să nu fim tulburați și stingheriți în lupta noastră contra filistenilor (păcatelor). Am dat dovezi că facem treabă în lupta contra păcatelor. Și vrem să ducem mai departe lupta aceasta, cu cât mai multă îndârjire.
Suntem fiii lui Israel fiii acestui neam și ai acestei Biserici. Lucrăm și luptăm ca niște fii credincioși ai Bisericii și ai neamului nostru. Să fim lăsați a ne înșirui la luptă cu oștirea noastră, cu tunul nostru, râvna noastră, dragostea noastră, jertfa noastră. Să fim lăsați și ajutați a ne lupta și a ne jertfi în lupta cea grea contra păcatelor.
Luptăm sub ochii, sub controlul și binecuvântarea mai marilor Bisericii noastre. Luptăm pentru întărirea Bisericii și a neamului nostru. Biserica și țara să se bucure de lupta noastră și să ne dea tot ajutorul.
I. B. nr. 4-5-6 din 3 martie 1935, pag. 4.
A treia: Cu prorocul Ilie sub ienupăr și cu toți care au suferit în lupta pentru adevăr și mântuire.
Sărmanul Ilie! Se războise cu păgânătatea vremii sale. Coborâse foc și apă din cer. Și acum, Isabela umbla să-i ia viața. Se jurase că-i va lua viața. Și iată-l pe Ilie fugar în pustie. Stă mâhnit și îndurerat sub un ienupăr. I se părea prea crudă lovitura. Și dorea să moară (1 Împ. 19, 4).
Și l-a întrebat Cuvântul lui Dumnezeu: ce faci tu aici Ilie? Și el a răspuns: am fost plin de râvnă pentru Domnul Dumnezeul oștirilor, căci copiii lui Israel au părăsit legământul Tău... (1 Împ. 19, 9-10). Și acum o Doamne, iată ce am ajuns. Destul! Acum Doamne ia-mi sufletul (1 Împ. 19,4).
În lupta pentru Cuvântul lui Dumnezeu, Ilie ajunsese la un punct de mare mâhnire. De descurajare. Dar Domnul îndată l-a mângâiat, l-a întărit, l-a scăpat și l-a redat iarăși misiunii sale.
Frații mei, în viața celor credincioși, în viața celor cu râvnă mare pentru Domnul, sunt uneori și clipe de descordare, clipe de apăsare și descurajare sufletească. Biblia ni le arată și pe acestea. Precum este spre pildă, aceasta cu Ilie prorocul.
A fost aceasta o clipă grea, pe care am trecut-o și eu, fratele vostru de la Sibiu. Când lămuririle căutau să îmi ia viața, ajunsesem și eu sub ienupărul lui Ilie. Aveam și eu clipe de adâncă mâhnire și deprimare sufletească.
Îmi ziceam și eu ca Ilie: am fost plin de râvnă pentru Domnul Dumnezeul Oastei... am fost plin de râvnă pentru deșteptarea evanghelică a poporului meu care nu cunoaște încă cu adevărat legământul Golgotei... și uite pe urmă ce mi se întâmplă... o, mai bine să fi murit astă-vară!... Dar Cuvântul lui Dumnezeu m-a mângâiat îndată arătându-mi că așa trebuie să se întâmple... că așa s-a întâmplat cu toți cei care s-au jertfit în lupta pentru Cuvântul lui Dumnezeu.
Frații mei, de multe ori și noi, ucenicii cei mici și mărunți ai marilor aleși din Biblie, ajungem să gustăm și noi din paharul pe care ei l-au băut până la fund. Ajungem și noi sub ienupărul lui Ilie, din pustie. Luptând și azi și mâine și băgând de seamă că în loc de pace, lupta tot mai grea și mai mare se face - de multe ori creștinul luptător are clipe de îndoială, de întrebare: la ce atâta necaz?... nu era mai bine să fi stat eu pe liniște ca toți oamenii?... să am liniște în casă și liniște în sat?... am fost plin de râvnă pentru lucrul Domnului - și iată ce pățesc... Iată ce plată mi se alătură...
Sunt aceste clipe slabe, clipe de ispită, peste care un adevărat luptător al Domnului trece cu bine și iese din ele mai dârz și mai întărit. Pentru că de la început până la sfârșit Biblia ne spune că nu este biruință fără luptă și suferință.
De la sângele lui Abel până la moartea lui Ștefan, Biblia e stropită pe toate paginile ei de sângele, de suferințele, de prigoanele, de batjocurile suferite de cei care s-au luptat și s-au jertfit pentru cauza Domnului și mântuirea sufletelor.
Toți care stăruim în lupta mântuirii sufletești, toți care stăruim pe calea trasă de Crucea Golgotei - trebuie să gustăm și noi din prigoana lui David, din fântâna lui Ieremia, din groapa lui Daniel, din lanțurile lui Pavel, din temnița lui Ioan, din pietrele care l-au omorât pe Ștefan... din paharul cel mare pe care l-a băut Însuși Domnul și din care trebuie să guste toți cei care stăruie până la sfârșit pe drumul cel îngust și greu al Crucii Lui.
Frații mei, să nu uităm niciodată un lucru pe care Biblia ni-l arată lămurit. În mijlocul Bibliei, în mijlocul vieții stă dealul Golgotei, stă Crucea Golgotei și ori încotro te vei uita din acest deal: și înapoi în Vechiul Testament și înainte în Noul Testament, vei vedea, pe tot locul și pretutindeni, lanțuri, temnițe, gropi, pietre, bătăi, batjocuri... cruci și iar cruci. Frații mei, acestea sunt și partea noastră. Acestea sunt și partea ostășiei noastre. Căci o altă cale spre cer nu este.
Frații mei, avem un legământ de ostășie în Domnul. Acestui legământ îi lipsea un sigil, o pecete: sigiliul încercărilor. Și acum, iată-l că a sosit. Să-l apăsăm cu putere pe ceara legământului nostru. Și să mergem înainte. În foc se lămurește aurul. Acum se lămurește aurul Oastei.
Să luptăm înainte și Domnul va fi cu noi așa cum a fost totdeauna cu toți luptătorii Lui, El ne va trece cu bine și cu izbândă prin toate încercările.
Când Ieremia se părea pierdut în adâncul unei gropi pline cu noroi, Domnul i-a trimis un om care a intervenit pentru el și a fost scos afară. Eben Melec a intervenit la împăratul și Ieremia a fost scos din groapă, aruncându-i-se cu o funie niște petice de haine purtate și niște zdrențe de haine vechi cu care legându-se a fost scos afară (Ier. cap. 38).
Și pentru ce atâta prigoană contra lui Ieremia și a celorlalți proroci și aleși ai Domnului? - Pentru că spuneau Adevărul cel veșnic pe care Dumnezeu și Cartea Lui, Biblia, îi punea în inima și în gura lor.
Așa zice Domnul - pentru acest cuvânt au suferit toți aleșii Domnului și pentru acest cuvânt vor suferi totdeauna toți cei ce spun adevărul cel veșnic.
Așa zice Domnul... așa zice Cuvântul lui Dumnezeu... - iată o vorbă care n-a plăcut niciodată. Iată o vorbă care a supărat totdeauna pentru că acest așa zice Domnul n-a cruțat niciodată pe nimeni. El a tăiat și taie fără cruțare în păcatele tuturor.
Așa zice Domnul: iată Mă voi judeca cu voi și cu copiii voștri pentru că ați pângărit pământul Meu (Ier. 2, 9). Viclenia și răutatea voastră vă vor certa chiar ele pe voi și veți vedea voi înșivă ce rău și amar este să-L părăsești pe Domnul Dumnezeu și să n-ai nici o frică de El (Ier. 2, 19).
Așa zice Domnul: un mare număr de păstori Îmi pustiesc via și Îmi calcă ogorul în picioare (Ier. 12, 10).
Pentru astfel de așa zice Domnul a fost prigonit Ieremia și toți aleșii Domnului. Cuvântul lui Dumnezeu este sabia cea ascuțită. Ea taie fără cruțare în păcatele noastre și a altora. Cuvântul lui Dumnezeu nu cruță nimic și pe nimeni. El spune adevărul întreg că numai adevărul sloboade și mântuie.
Frații mei! Și noi suntem prinși într-o luptă pentru adevăr și mântuire. Iar în lupta aceasta trebuie să jertfim totul. Și chiar dacă viața ni s-ar cere, ea este o nimica față de răsplata cea scumpă ce ne așteaptă în cer.
În timpul când Ștefan își dădea sufletul sub loviturile pietrelor și-a pironit ochii spre cer și a văzut Slava lui Dumnezeu și pe Isus Care îl așteptau cu cununa vieții (Fap. Ap. 7, 55-56).
Această cunună ne așteaptă și pe noi pe toți care vom stărui până la sfârșit în lupta pentru adevăr și mântuire.
I. B. nr. 4-5-6 din 3 martie 1935 - pag. 9.
Iar ca o mai puternică limpezire a acestor adevăruri, părintele Iosif anunță:
Anul acesta împlinesc 25 de ani de preoție... Voi începe aici la foaie o carte întreagă despre cum am înțeles și înțeleg eu a-mi sluji Biserica.
...Acum în vară, se împlinesc 25 de ani, de când un ierarh bun și blând - Mitropolitul Ioan Nețianu - și-a pus mâinile hirotonirii peste mine și m-a trimis - prin o caldă binecuvântare - în via Domnului.
Și prin câte am trecut în acești 25 de ani de preoție! Prin câte frământări am trecut prin cei 10 ani de preoție la țară și ceilalți de atunci încoace. Voiam de mult să-mi scriu aceste frământări. Acum însă mă văd silit să le scriu. Căci iată, la împlinirea celor 25 de ani de preoție - în loc de un jubileu de bucurie - mă pomenesc cu o cunună de spini și cu nesfârșite hule și ocări... că am ieșit din Biserică... că m-am rătăcit... că stric Biserica, etc.
Voiam să răspund la aceste acuze, dar mi-am dat seama că răspunsul e încopciat cu cei 25 de ani de preoție. Voi începe deci a depăna frământările celor 25 de ani de preoție. Voi arăta, nu cu vorbe, ci cu fapte și documente, toate zbuciumările și jertfele mele pentru a-mi face slujba deplin și pentru a face din Biserica noastră ceea ce se cheamă o Biserică vie, lucrătoare și luptătoare.
Frații mei și cititorii mei vor afla lucruri mișcătoare și din lupta mea de 10 ani ca preot la țară.
În fața acuzelor ce mi se aduc mă voi apăra, nu cu vorbe ci cu fapte și cu dovezi luate din câmpul cel mare de muncă, de luptă și de jertfă.
Istoria unei Jertfe se va completa cu Istoria celor 25 de ani de preoție.
Iosif Trifa, preot
I. B. nr. 7-8-9 din 10 martie 1935 - pag. 1.
În tot acest timp continua cernerea și alegerea potrivită Cuvântului biblic care spune: Se aseamănă împărăția cerurilor cu un năvod aruncat în mare, care prinde tot felul de pești... După ce s-a umplut, pescarii îl scot la mal, șed jos, aleg în vase ce este bun și aruncă ce este rău... (Mat. 13, 47-48). Toată istoria pământească a Împărăției lui Dumnezeu se aseamănă astfel cu pescuiri în larg și cu alegeri în strâmtorare.
Mulțimea celor care se prindeau în năvodul Evangheliei în vremile de largă libertate și vestire, trebuie să fie trecută prin alegerea din vremile de cernere. Tocmai pentru a se dovedi starea fiecăruia și lăuntrul inimii sale.
În Lucrarea Oastei, ca într-un năvod aruncat în mare dădură năvală tot felul de pești. Și nu numai de pești ci și de câte alte viețuitoare, târâtoare, umblătoare, înotătoare în apele călduțe și tulburi cum sunt totdeauna apele cele ale începutului.
Acum Duhul Sfânt, Marele Pescar, făcea alegerea cea duhovnicească, cu ajutorul ciurului încercării pe care Mântuitorul Isus Hristos îl îngăduise pentru Lucrarea Sa.
Astfel din cei care păreau la început că sunt o singură Oaste - s-au format dintr-odată două tabere.
Cea din stânga, de câțiva inși, împotrivitori părintelui și vrăjmași ai înnoirilor duhovnicești din Biserică - și cea din dreapta a tuturor ostașilor din țară, hotărât să-și apere până la capăt cuceririle duhovnicești și să înainteze spre Canaanul întrezărit.
Între cele două tabere de la început care se depărtau tot mai hotărât una de alta și una contra alteia, se întâmplau acum treceri și reveniri, dezertări și întoarceri...
În primul atac al foilor Mitropoliei și de tăcere a păr. Iosif, unii din ostașii din țară au fost surprinși nepregătiți. Aceștia obișnuiți a crede cu toată inima ceea ce se scria înainte prin aceste foi, - au crezut și de data asta minciuna răzvrătirii păr. Iosif. Astfel, unii fără a aștepta să vadă adevărul s-au grăbit nu numai să se alăture taberei din stânga, dar să și scrie acestor foi sub o formă sau alta, cu durere nedumerirea și surprinderea lor.
Bucuros de astfel de partizani, redactorul Secaș a început să trunchieze aceste scrisori și să înfățișeze sub titluri mari și învinuitoare, alese de el doar unele părți din ele cu care putea lovi nimicitor pe părintele Iosif. Sub aceste lovituri iscălea numele acelor frați grăbiți și prea lesne crezători.
Mulți dintre ei trezindu-se îndată, ca ap. Petru după lepădarea sa, s-au întors plângând cu amar... Iar alții, de rușine, n-au mai avut nici tăria pocăinței. Și s-au pierdut rămânând pe totdeauna undeva pierduți în pustia dintre cele două tabere plângând cu amar și cu deznădejde.
Ne vom apropia și mai tare de aceste lucruri, ca să stăruim mai mult asupra acestor întâmplări, fiindcă ele trebuie să ne fie o pildă cutremurătoare și neuitată. Ce a fost, va mai fi - spune Sfânta Scriptură (Eclesiast 1, 9). Cei ce vor veni trebuie să ia exemplu de la cei ce s-au dus, ca să nu pățească și ei la fel.
În capitolele următoare îi vom vedea rând pe rând atât pe unii cât și pe alții, pentru că la început, cum spune Biblia,... toți trecuseră prin mare, toți luaseră calea Canaanului Ceresc,... toți mâncaseră aceeași hrană duhovnicească... toți băuseră aceeași băutură duhovnicească, din aceeași Stâncă și care era Hristos... Și totuși cei mai mulți din ei n-au fost plăcuți lui Dumnezeu - și au pierit în pustie, după cum a fost scris (1 Cor. 10, 1-5).
...Aceste lucruri s-au întâmplat ca să ne slujească nouă drept pilde pentru ca să nu cădem în acele curse în care au căzut ei. - Ca să nu avem sfârșitul pe care l-au avut ei. După cum se va vedea mai departe, din pilda unora pe care îi vom numi cu faptele nestatorniciei lor...
Ci să urmăm pilda acelora care prin credincioșia lor și prin faptul că nu și-au căutat foloasele trecătoare ale lumii acesteia, nici cruțarea vieții lor trupești, ci rămânând credincioși legământului pus de la început cu Dumnezeu - și-au dus cu statornicie crucea jertfei și legământul dragostei cu orice preț până la capăt.
Căci răsplata ne va urma neapărat pe fiecare după faptele noastre.
Și pe pământ - și sub el.
Slăvit să fie Domnul!
Meditații:
+
Căderile din credință vin din neglijarea rugăciunii, a postului
și din neascultarea Cuvântului lui Dumnezeu.
Sf. Talasie Libianul