Cuvânt de învățătură
Arcadie Nistor - Strângeți fărâmiturile Vol. 2
Despre părinții, frații si surorile Domnului
Sfântul Apostol Pavel îi îndemna pe frații și pe surorile din Filipi să țină sus Cuvântul vieții (Filip 2, 16).
Cuvântul Vieții este Cuvântul lui Iisus, deoarece El este Viața (Ioan 11, 25; 14, 6) și Viața Veșnică (1 In 5, 20).
Cuvântul Bibliei este Cuvântul lui Hristos. Atât Vechiul Testament, cât și Noul Testament.
În Vechiul Testament, prorocii care au vestit patimile Domnului Iisus și slava de care aveau să fie urmate erau insuflați și conduși de Duhul lui Hristos (1 Pet 1, 11). Iar Noul Testament este insuflat tot de Duhul lui Hristos.
În cele patru Evanghelii sunt cuvintele și faptele Domnului Iisus Hristos. Iar Faptele Apostolilor, Epistolele și Apocalipsa sunt scrise de Apostoli prin Duhul lui Hristos trimis de Domnul Iisus în Ziua Cincizecimii, după cum le-a făgăduit lor la înălțarea Sa în Cer (Fapte 1, 4).
Deși în Sfintele Scripturi se vorbește despre Duhul Sfânt, Duhul lui Hristos, Duhul lui Dumnezeu, El este un Singur Duh și același (Efes 4, 4; 1 Cor 12, 4).
În Sfintele Scripturi găsim răspuns la toate frământările noastre, la toate problemele noastre, la toate întrebările noastre (2 Tim 3, 15-17).
De la început, de când a început vestirea Evangheliei, și până astăzi, mereu au apărut oameni care au învățat altfel de cum era scris în Sfintele Scripturi. Au apărut atâtea probleme cărora credincioșii au trebuit să le facă față.
Dar toate au fost și vor putea fi rezolvate în chipul cel mai curat și fericit numai pe baza Sfintelor Scripturi.
Scripturile pot să dea înțelepciunea care duce la mântuire prin credința în Domnul Iisus Hristos (2 Tim 3, 15).
Acesta este primul și cel mai însemnat lucru pentru fiecare dintre cei care doresc să ajungă la mântuire.
Căci vrăjmașul a aruncat sămânța dezbinării, pentru a-i despărți pe frați și a-i face să se dușmănească între ei! Formând partide, fiecare cu învățătura ei, îndepărtând de la mântuire pe toți cei care nu țin învățătura și credința lor.
Lepădând dreapta învățătură și necunoscând Sfintele Scripturi, mărturisesc apoi și învață în diferite probleme, batjocorind și hulind învățătura și chiar și cele mai curate și mai sfinte vase de care S-a folosit Dumnezeu în lucrarea Sa. Dumnezeu Însuși i-a ales pe sfinții Săi ucenici, dându-le cinstea și slava de a-i folosi în lucrarea Sa...
Moise a fost omul lui Dumnezeu. El a primit de la Domnul slujba pe care a primit-o. În această slujbă a urmat după el Iosua (Deut 34, 5-9).
Dar sunt și slujbe unice care trebuie împlinite numai de o singură persoană. Slujba aceasta nu o mai poate continua altul. Este împlinită de un singur vas, ales anume pentru această întrebuințare.
Cei ce sunt chemați așa au o chemare deosebită, un har deosebit, o răsplată deosebită. Nimeni altul nu poate face slujba încredințată unui om ales și rânduit anume pentru aceasta încă din veșnicii.
Ei pot fi huliți, batjocoriți, pot fi disprețuiți de omul rău și nerecunoscător, dar înaintea lui Dumnezeu ei rămân aceiași și răsplata lor va fi mare.
La o astfel de slujbă Unică a fost chemată Sfânta Fecioară Maria, Maica Domnului. Ea este vasul Unic de care S-a folosit Domnul și Mântuitorul nostru Iisus Hristos ca să vină în lume așa cum a venit.
Iuda a fost unul dintre cei 12 ucenici aleși de Domnul.
Și pentru Iuda era un scaun de domnie pe care să șadă și să judece semințiile lui Israel în ceruri, împreună cu ceilalți ucenici (Mat 19, 28).
Dar ca să ajungă la răsplătire, trebuia să-L urmeze pe Domnul Iisus până la sfârșit. Și el nu a făcut așa și de aceea a pierdut răsplata cea mare. A pierdut și scaunul, și slujba. Slujba lui și răsplata lui au fost luate de Matia (Fapte 1, 20-26).
Domnul Iisus, cât a fost pe pământ, a mai vorbit și cu Avraam. I-a spus pentru ce venise pe pământ. Avraam, cu mult înainte, a vorbit și el cu Domnul și a mijlocit pentru Sodoma și Gomora (Facere 18, 20-33).
Dar așa cum a venit prin Sfânta Fecioară, Domnul a venit cum niciodată nu mai venise.
El S-a dezbrăcat pe Sine Însuși (Filip 2, 7). „Cuvântul S-a făcut Trup și a locuit printre noi plin de har și de adevăr. Și noi am privit Slava Lui, o Slavă întocmai ca Slava Singurului născut din Tatăl” (Ioan 1, 14).
Ce vas ales era Fecioara Maria! Prin ea, Domnul a venit în lume de S-a născut.
Ea a fost Ușa prin care Stăpânul S-a coborât la noi oamenii, în adâncul unde eram căzuți, să ne ridice la lumină, împăcându-ne, prin Jertfa Sa, cu Tatăl Ceresc.
De aceea era scris acest Cuvânt: „Iată, Fecioara va rămâne însărcinată, va naște un Fiu și-I va pune Numele Emanuel (Dumnezeu este cu noi)” (Isaia 7, 14).
Cei mai mulți dintre cei care au părăsit dreapta învățătură au ajuns la această stare de unde vorbesc așa: „Fecioara Maria a mai avut fii...”. Deci Domnul Iisus ar mai fi avut frați și surori, că doar este scris: au venit la El Mama și frații Lui” (Mc 3, 31).
O, nepricepuților! Stați, nu vă grăbiți! Nu vă grăbiți să aduceți aceste dovezi. Liniștiți-vă, dacă puteți, și apoi ascultați: „Slava lui Dumnezeu stă în ascunderea lucrurilor” (Prov 25, 2).
Sfântul Apostol Pavel, meditând la lucrurile Domnului, și el spune așa: „O, adâncul înțelepciunii, bogăției și științei lui Dumnezeu! Cât de nepătrunse sunt judecățile Lui și cât de neînțelese sunt căile Lui!” (Rom 11, 33).
Mântuitorul era așteptat altfel, dar ce cale a ales El!
Au fost împărați și regi care și-au iubit poporul și s-au coborât în mijlocul oamenilor în hainele cele simple, pentru a le cunoaște ei personal necazurile lor. Tocmai cei ce făceau așa s-au ocupat cel mai mult de bunăstarea poporului.
Pe când acei împărați care au venit în mijlocul poporului îmbrăcați în toată slava lor de împărați, de conducători, n-au cunoscut decât foarte puțin sau chiar deloc adevărata stare a poporului. Ei au văzut flori, oameni îmbrăcați în haine de sărbătoare, au auzit urale îmbătătoare și laude, dar dincolo de acest paravan de urale și de flori, și de laude ei n-au mai văzut nimic și n-au mai cunoscut nimic.
Dar Hristos a ales cea mai tainică și cea mai smerită cale: un vas smerit, dar curat, pentru a veni la noi.
Din trupul curat al Fecioarei, El a luat Trup omenesc. El, Dumnezeu, a luat Trup din trup feciorelnic, din Fecioară.
Scriptura spune că Fecioara Maria, Maica Domnului, era logodită cu Iosif (Mat 1, 18; Lc 2, 5). Scriptura îl numește pe Iosif bărbatul Fecioarei Maria (Mat 1, 19); iar pe Maria o numește nevasta lui Iosif (Mat 1, 20).
Deci și logodnica lui Iosif, și nevasta lui Iosif.
Iar Iosif era bărbatul ei.
Vorbește întâi de logodnică, apoi de bărbat și de nevastă! Acum să vedeți și să înțelegeți bine!
Auziți cuvântul Mamei, care spune Domnului Iisus: „Iată că tatăl tău și eu Te-am căutat cu îngrijorare”. La care Domnul Iisus le răspunde: „De ce M-ați Căutat?... Oare nu știați că trebuie să fiu în casa Tatălui Meu?” Dar ei n-au înțeles spusele Lui (Lc 2, 48-50).
Scriptura, insuflată de Dumnezeu (2 Tim 3, 16), îl numește pe Iosif „bărbatul Mariei”, iar pe Fecioara Maria, „nevasta lui Iosif”.
Și totuși, înainte ca ei să locuiască împreună, ea s-a aflat însărcinată de la Duhul Sfânt (Mat 1, 18).
Iosif este numit „bărbatul” măcar că n-o cunoaște ca nevastă și „voia s-o lase pe ascuns”.
Îngerul Domnului i-a zis: „Iosife, fiul lui David, nu te teme să iei la tine pe Maria, nevasta ta, că ce s-a zămislit în ea este de la Duhul Sfânt; ea va naște un Fiu și-I vei pune numele Iisus, pentru că El va mântui pe poporul Lui de păcatele sale”.
Duhul Sfânt folosește cuvântul „bărbat” și „nevastă” și totuși ei nu au cunoscut împreunarea. Mai mult, Scriptura îi numește pe amândoi, pe Iosif și pe Maria, părinții lui Iisus (Lc 2, 41-48).
Maria îl numește pe Iosif „tatăl Tău”, tatăl lui Iisus. Ei singuri dintre oamenii pământești știau că el, Iosif, nu era tatăl lui Iisus.
Ei amândoi știau că Iisus era zămislit de la Duhul Sfânt.
Maria Îi spunea „Fiule”. Dar numai Maria Îi spunea, deoarece ea era Mama Lui. Iosif nu-I spunea așa.
Vorbind despre Iosif, ea îi spune: „tatăl Tău”
Vedeți ce vase a ales Dumnezeu în sfânta Sa lucrare?
Lor li s-a încredințat o taină și ei o păstrează.
Nu Mama Lui Îl va face cunoscut lumii. Ea va spune mai târziu. „Să faceți orice vă va zice” (Ioan 2, 5).
Pentru a-L face cunoscut oamenilor, Dumnezeu l-a ales pe Sfântul Ioan Botezătorul. El era cel mai mare prooroc născut din femeie.
Oamenii îi văd pe părinții lui Iisus ca pe tatăl și mama Lui. Ei așa vedeau și pentru ei era normal, ei nu știau nimic. Iar Maria păstrează taina și de aceea zice: „Iată că tatăl Tău și eu...” (Lc 2, 48).
După Nașterea Domnului, îngerul Domnului i se arată în vis lui Iosif și zice: „Scoală-te, ia Pruncul și pe Mama Lui, fugi în Egipt și rămâi acolo până îți voi spune eu”. Iosif s-a sculat, a luat Pruncul și pe Mama Lui și a plecat în Egipt.
După ce a murit Irod, un înger al Domnului se arată în vis lui Iosif în Egipt și-i zice: „Scoală-te, ia Pruncul și pe Mama Lui și du-te în țara lui Israel, căci au murit cei ce căutau să-I ia viața Pruncului”.
Vedeți, înțelepciunea lui Dumnezeu, nu zice: „Ia pe fiul tău”, ci: „Ia Pruncul și pe Mama Lui”.
De tată nu mai pomenește. Iosif nu era tatăl Lui, dar Maria era mama Lui și El era Fiul ei.
Iosif era rânduit de Dumnezeu să-i îngrijească, să-i apere, cum un tată îngrijește și își apără copilul și pe mama lui.
Îl mai vedem pe Iosif când Iisus avea 12 ani, când L-au găsit în Templu, în mijlocul învățătorilor, ascultându-i și punându-le întrebări (Lc 2, 46).
După aceea nu-l mai vedem pe Iosif și, din Sfintele Scripturi, nu știm nici vremea morții sale.
Mai târziu, când Domnul Iisus a început să-i învețe pe oameni și să facă bine oamenilor vindecându-i de bolile lor, cei din patria Sa se mirau de unde are El înțelepciunea și minunile acestea și ziceau: „Oare nu este El fiul tâmplarului? Nu este Maria Mama Lui? Și Iacov, Iosif, Simion și Iuda nu sunt ei frații Lui? Și surorile Lui nu sunt toate printre noi? Atunci de unde are El toate lucrurile acestea?” (Mat 13, 54-56).
Pentru ei, Iisus era un om obișnuit.
Ei nu cunoșteau taina întrupării Lui.
Ei nu cunoșteau cine era El.
Cei patru evangheliști vorbesc despre lucrurile acestea.
Și Matei spune că oamenii din patria Sa se mirau și ziceau: „Nu este El fiul tâmplarului?”, pomenind și pe Maria, Mama Lui, și pe cei patru bărbați care sunt numiți frații Lui (Mat 13, 54-56).
Sfântul Marcu nu mai pomenește că ar fi fiul lui Iosif, ci spune doar: „Feciorul Mariei”; și amintește de cei patru bărbați numiți „frații Domnului”.
Sfântul Marcu amintește în capitolul 3, versetul 21, despre rudele lui Iisus, când au venit să pună mâna pe El, căci ziceau: „Și-a ieșit din minți”.
Iar la versetul 31 scrie: „Atunci a venit Mama și frații lui Iisus și, stând afară, au trimis să-L cheme”.
La versetul 21, Sfântul Marcu le numește „rudele lui Iisus”, iar la versetul 31, „frați”.
Sfântul Luca, amintind cum Iisus a mers în patria Lui, spune că toți se mirau de cuvintele Lui pline de har și ziceau: „Oare nu este acesta feciorul lui Iosif?”. Dar nu amintește despre mama Lui și nici despre frații Lui (Lc 4, 22).
Sfântul Ioan pomenește că iudeii cârteau împotriva Lui pentru că zisese: „Eu sunt Pâinea care S-a pogorât din Cer”. Și ziceau: „Oare nu este acesta Iisus, fiul lui Iosif, pe al cărui tată și Mamă îi cunoaștem?” (Ioan 6, 41-42).
Deci după spusele celor patru evangheliști, norodul din patria Sa făcea aluzie că este fiul lui Iosif, dar Iosif nu mai apare el direct în scrierile lor. Probabil, când Domnul Iisus, la vârsta de 30 de ani, a început să propovăduiască, el nu mai era în viață.
El nu mai apare nici la răstignirea Domnului și nici nu se mai vorbește despre el.
În toate vorbirile Sale, Domnul Iisus nu amintește nimic despre Iosif că ar fi tatăl Său.
Iar când, în casa lui Zacheu, spune că El, „Fiul Omului”, a venit să caute ce era pierdut” (Lc 19, 10), nu amintește nimic despre Iosif că ar fi tatăl Său.
El spune: „Fiul Omului”, ca să amintească poporului că s-a împlinit făgăduința lui Dumnezeu că sămânța femeii va zdrobi capul șarpelui.
Deci ei trebuia să se bucure văzând lucrările pline de putere ale Domnului Iisus. Izbăvitorul făgăduit a venit și începuse lucrarea de nimicire a lucrării diavolului.
În cele patru Evanghelii, cât și în unele Epistole, se vorbește despre frații și surorile Domnului.
Sfântul Matei povestește despre Domnul Iisus că a venit în patria Sa și a început să-i învețe pe oameni în sinagogă. Cei ce Îl auzeau se mirau și ziceau: „De unde are El înțelepciunea și minunile acestea? Oare nu este El fiul tâmplarului? Nu este Maria Mama Lui? Și Iacov, Iosif, Simion și Iuda nu sunt ei frații Lui? (Mat 13, 54-56).
Întâlnim aici patru bărbați pe care Sfântul Matei îi redă cu numele lor.
Mai spune și despre surorile Lui, adică mai multe, dar nu le spune numele.
Sfântul Marcu, la fel, îi amintește pe toți patru ca și Sfântul Matei și spune despre surorile Lui, dar zice Iose, nu Iosif (Mc 6, 3).
Sfântul Luca nu pomenește de frații Domnului atunci când povestește despre propovăduirea Domnului în Nazaret. Amintește doar că poporul zicea: „Oare nu este acesta feciorul lui Iosif?” (Lc 4, 22).
Sfântul Ioan, la fel, povestind despre reacția poporului, spune că ziceau: „Oare nu este acesta Iisus, fiul lui Iosif, pe ai cărui tată și Mamă îi cunoaștem?”, dar nu mai pomenește nimic despre frații și surorile Lui (Ioan 6, 42).
În toate locurile unde se vorbește despre acești patru bărbați, ei sunt numiți „frații Domnului” de către popor. Apostolii spun doar ce zicea poporul.
Nicăieri, unde este scris despre ei, nu sunt numiți „fiii lui Iosif”, ca și cum ar fi ai lui, fie de la Maria, mama Domnului, fie de la o altă femeie. Și iarăși nu este scris că ar fi „fiii Mariei”, mama Domnul Iisus. Ci doar simplu, „frații lui Iisus” sau „frații Domnului”.
Din toate aceste locuri unde se vorbește despre ei, tragem concluzia că ei nu erau fiii lui Iosif și nici fiii Mariei.
Dacă ar fi fost fiii lui Iosif sau fiii Mariei, Duhul Sfânt l-ar fi insuflat măcar pe unul dintre cei patru evangheliști să scrie acest lucru măcar într-un singur loc.
Dar așa ceva nu s-a scris nicăieri în Noul Testament.
Cineva poate să spună: „Din moment ce Iisus era întâiul născut, au urmat după aceea și alții”. Dar vedeți că nicăieri nu este scris că cei patru bărbați care sunt numiți „frații Domnului” și care erau: Iacov, Iosif, Simion și Iuda, sunt fiii ei.
Dar care este adevărul, că totuși trebuie să existe? Cercetând Sfânta Scriptură, prin descoperirea Cuvântului, se face lumină.
Despre frații Domnului se amintește când Domnul Iisus a venit în patria Sa. Aici patria Sa era numit Nazaretul.
Iisus S-a născut în Betleemul din Iudeea, ca să se împlinească ce fusese scris prin prorocul Mica (Mica 5, 2).
Acolo locuiau și rudele lor.
De aceea se vorbește despre frații Lui numai în Nazaret, până la răstignirea Domnului Iisus.
Dar să venim la Golgota, sub Crucea Domnului, și acolo vom înțelege.
La răstignirea Domnului a fost foarte mult popor: dușmani de-ai Domnului, dar erau și prieteni, și rude și era și Mama Lui împreună cu alte sfinte femei care L-au urmat pe Domnul și care acum erau sub Cruce. Și chiar după învierea Domnului mai sunt amintite unele dintre ele.
Printre sfintele femei care au privit la răstignirea Domnului, evangheliștii vorbesc despre trei care aveau același nume „Maria”.
Este vorba despre Maria, Maica Domnului Iisus, Maria Magdalena și o altă Marie. Despre această Marie se spune că era sora Mamei Domnului Iisus și nevasta lui Cleopa (Ioan 19, 25). Din scrierile Sfinților Părinți apropiați de vremea când s-au petrecut aceste lucruri știm că Maria, Mama Domnului Iisus, nu a avut nici frați și nici surori.
Părinții ei, Ioachim și Ana, erau bătrâni, înaintați în vârstă, când li s-a născut Maria.
Maria a rămas de mică orfană, deoarece părinții ei, fiind bătrâni, au murit...
În Noul Testament nu se vorbește deloc despre ei. Dacă ei ar fi trăit când îngerul Domnului i-a vestit Mariei că-L va naște pe Mântuitorul, s-ar fi amintit cât de puțin de cei patru evangheliști și mai ales de Sfântul Luca, cel care a făcut cercetări cu de-amănuntul (Lc 1, 3) și care pe multe dintre cele scrise de el în legătură cu vestirea nașterii lui Ioan Botezătorul și apoi a Domnului Iisus le-a aflat chiar de la Sfânta Fecioară, Mama Domnului Iisus.
Cum se face că Sfântul Ioan numește o Marie ca fiind sora Mamei Domnului Iisus?
Două surori cu același nume.
Avraam nu era frate cu Lot, de la același tată și mamă. Avraam era frate cu Haran, tatăl lui Lot (Fac. 11, 27).
Dar vedem aici că unchiul și nepotul se numesc frați. Așa se numeau ei, „frați”, rudele apropiate între ei, și așa erau cunoscuți și numiți și de alții.
Și așa vedem aici această Marie care este arătată ca fiind soră a Mariei, Mama Domnului Iisus. Ele erau deci rude apropiate.
Această Marie, nevasta lui Cleopa, era mama lui Iacov și Iose, care erau numiți „frații Domnului Iisus”.
Dar nu este scris că această Marie era mama lui Simion și Iuda.
Va spune cineva: Nu este de-ajuns că acești bărbați nu sunt numiți fiii Mariei, Mama lui Iisus. Căci este scris [numai] despre unii că sunt „fiii Mariei, nevasta lui Cleopa”.
Cei ce au scris n-au scris despre toți, dar noi credem despre toți că erau fiii ei; credem că era mama lui Iacov, fără [ca Sfântul Luca] să-l mai amintească și pe Iose (Iosif). Dar când a scris Sfântul Luca, Iacov era cel mai însemnat dintre toți patru și-l pomenește doar pe el, fără să mai amintească și despre ceilalți trei ceva.
Și Iacov, numit „fratele Domnului”, după ce a crezut în Domnul Iisus, a ajuns la mare vază nu numai între frați, dar și între apostoli. El locuia la Ierusalim și după ce cei doisprezece apostoli plecaseră în lume să-L mărturisească pe Domnul Iisus.
Poate să spună cineva: „Bine, dar Iacov e unul dintre cei doisprezece, că între ei erau doi cu numele Iacov”.
Da, erau doi. Unul e Iacov, fratele lui Ioan, amândoi fiii lui Zebedei (Mat 4, 21; 10, 2), și [altul era] Iacov, fiul lui Alfeu (Mat 10, 3).
Iacov, fratele lui Ioan, a fost ucis cu sabia din ordinul lui Irod (Fapte 12, 2). Iar despre Iacov, fiul lui Alfeu, nu știm nimic.
Cei patru bărbați numiți „frații Domnului Iisus” nu erau din numărul celor doisprezece apostoli.
Pentru prima dată îi vedem pe cei unsprezece apostoli, cu Mama lui Iisus și împreună cu alții, în rugăciune și cereri, așteptând pogorârea Duhului Sfânt (Fapte 1, 13-14).
Aici Scriptura spune: „frații Lui”. Adică toți patru.
Sfântul Pavel amintește și el despre „frații Domnului” (1 Cor 9, 5), că erau căsătoriți și lucrau în ogorul Domnului.
Mai departe îl vom găsi mai mult pe Iacov (Gal 1, 19). Sfântul Pavel Îl arată ca făcând parte dintre apostoli.
De la el plecaseră în misiune în alte localități misionarii.
Îl mai vedem apoi la Ierusalim, cu ocazia primului sfat la care au luat parte apostolii și prezbiterii, el având ultimul cuvânt în dezbaterile care au avut loc atunci (Fapte 15, 13).
Dintre ceilalți trei, doar pe Iuda îl mai întâlnim. El a scris epistola care îi poartă numele. El spune că este fratele lui Iacov (Iuda 1). Dar atât Iacov, cât și luda, personal nu spun niciodată că sunt frații Domnului Iisus, fiii Mariei, Mama Domnului Iisus.
Și o dovadă în plus că Maria, Maica Domnului Iisus, nu a mai avut copii și că Iisus nu a avut frați, așa cum înțelegem noi „frați”, este că, la răstignirea Sa, Domnul Iisus a încredințat-o pe Mama Sa lui Ioan, ucenicul pe care îl iubea Iisus.
Dacă cei patru bărbați ar fi fost fiii Mariei, frații Săi după trup, El ar fi încredințat-o pe Mama Sa fraților Săi.
Sau chiar n-ar fi dat-o în grija nimănui, știind că Mama Sa mai are patru copii.
Dar ea nu mai avea pe nimeni.
Nici frați, nici surori și nici copii.
Iosif nu mai era în viață, iar copii nemaiavând, Domnul a încredințat-o lui Ioan, ucenicul Său iubit, care a luat-o la el acasă chiar din ceasul acela.
Iisus îi spune Mamei Sale: „Iată fiul tău”; iar lui Ioan: „Iată mama ta”.
În însemnarea acestor lucruri, cel ce le-a scris s-a folosit numai de Sfintele Scripturi, fără să se folosească de alte dovezi, care nu sunt scrise în Sfintele Scripturi. Deoarece el crede că aceste dovezi din Sfintele Scripturi sunt de-ajuns pentru oricine care este sincer și dornic de a cunoaște adevărul în privința aceasta.
Slăvit să fie Domnul!
Despre sărbători, despre Templu (casa Domnului) și despre învățătură
Evanghelia după Ioan capitolul 7, versetele 14: „Pe la jumătatea praznicului, Iisus S-a suit la Templu. Și învăța norodul.”
Mai erau și alte sărbători rânduite de Dumnezeu pentru poporul Său.
Voia lui Dumnezeu a fost ca prin aceste sărbători să se păstreze aducerea aminte a bunătății și îndurării Sale față de poporul Său.
Părinții aveau datoria ca să spună copiilor lor cum Dumnezeu a avut milă de ei, căci așa a fost voia Lui, ca amintirea binefacerilor Sale să fie legate de sărbători.
Sărbătoarea începea cu o adunare sfântă, în prima zi, și se încheia în ziua a opta, la fel, cu o adunare sfântă.
Din prima zi până în ziua a opta, se aduceau jertfe mistuite de foc, căci sărbătoarea era în cinstea Domnului.
Prin această sărbătoare mereu se aducea aminte poporului cum Domnul Dumnezeu a avut grijă de ei.
Timp de 40 de ani, poporul evreu a locuit în corturi. Nu au avut case zidite.
Ei mereu călătoreau și, unde poposeau, ridicau corturi care erau dintr-o pânză țesută anume pentru întrebuințarea aceasta.
Călători fiind, ei n-au avut pământuri pe care să semene și să secere.
N-au avut nici vii, să le mănânce rodul, nici livezi cu pomi.
Ei au primit totul de la Domnul.
El era Marele lor Binefăcător, de Care nu trebuiau să uite niciodată.
Ca, creștini, și noi avem rânduite sărbători. Avem Sărbătorile sau Praznicele Împărătești. Ele Îl privesc direct pe Domnul Iisus. Dintre acestea sunt:
Toate aceste sărbători Îl privesc direct pe Domnul Iisus și ne sunt date ca, prin ele, să ne aducem aminte de Domnului Iisus și să rămânem în El, ca și El să rămână în noi (2 Tim 2, 8; Ioan 15, 4).
În aceste zile sfinte se face încetare de lucru. Timpul se folosește, dimineața, la biserică, iar după-masa tot la biserică sau la adunare în casa unui frate, sau cercetând bolnavi și săraci.
Mai avem sărbători rânduite spre pomenirea unor slujitori sfinți ai lui Dumnezeu. Căci așa este voia lui Dumnezeu, ca, pe acei care au fost mai-marii noștri și care ne-au vestit Cuvântul lui Dumnezeu, să nu-i uităm, ci să ne aducem aminte de ei (Evr 13, 7).
Să-i recunoaștem pe ei, lupta lor, munca lor, scrierile rămase de la ei și să le urmăm credința.
De aceea, pe lângă Biblie, care este Cuvântul lui Dumnezeu, avem și scrierile Sfinților Părinți.
Avem scrisul Părintelui Iosif Trifa, care este părintele nostru duhovnicesc, pe care nu trebuie să-l uităm și pe care trebuie să-l păzim cu sfințenie. Scrisul lui este din Cuvântul lui Dumnezeu.
Prin învățătura cuprinsă în scrierile sale, am fost născuți din nou, am primit credință și vom ajunge cu siguranță în Împărăția Domnului nostru, dacă o vom ține așa cum ne-a dat-o El.
Avem apoi scrierile fratelui Traian Dorz, urmașul direct al Părintelui Iosif în slujba Domnului, în Oastea Domnului.
De aceea căutăm să evităm citirea altor scrieri religioase, ai căror autori nu au făcut parte din Biserica noastră și ne-ar depărta de ea.
Este voia lui Dumnezeu ca toate sărbătorile să le ținem și să avem în ele adunări sfinte așa cum s-a amintit.
Nu este permis ca, în zi de sărbătoare, să aibă loc adunări de petreceri lumești. Este păcat.
Biserica noastră învață așa: „Pe noi înșine și unii pe alții, și toată viața noastră lui Hristos Dumnezeu să o dăm”. Și: „...toată ziua să ne învățăm dreptatea Ta!”.
Unde în zi de sărbătoare se fac hore, baluri cu muzici, cu jocuri, cu băuturi amețitoare, oamenii unesc nelegiuirea cu sărbătoarea.
În zilele de lucru, oamenii își fac munca lor, iar în zilele de sărbătoare, oamenii temători de Dumnezeu merg dimineața la biserică, iar după-masa, la adunările sfinte, unde ascultă Cuvântul lui Dumnezeu.
El de mic copil a fost dus la Templu de Mama Sa, iar după ce a crescut S-a dus singur, deoarece era Casa Tatălui Său, era Casa Sa.
Și noi am fost aduși de părinții noștri la biserică, la Casa Domnului, și vom merge mereu și-i vom duce și pe copiii noștri, ca apoi și ei, la rândul lor, să-i ducă pe ai lor.
A te sui în Templu înseamnă a te înălța cu duhul, cu sufletul, cu inima spre Dumnezeu.
Dacă nu ne suim așa, ne este spre osândă mergerea noastră. Neascultând Cuvântul, el ne osândește, și mersul nostru nu este suire, ci coborâre, iar cei ce coboară cad între tâlhari care îi jefuiesc (Lc 10, 30).
Când Domnul Iisus a fost ispitit de diavolul, a fost dus în sfânta cetate și pus pe streașina Templului și I s-a spus: „Aruncă-Te jos...” (Mat 4, 5-6).
Așa face și astăzi diavolul. El zice: „Plecați din Biserică, aici nu este mântuire”. „Veniți la noi!” zic unii.
Unii cad în cursa aceasta și pleacă, la îndemnul vrăjmașului.
Dar cine pleacă? Să vedem!
Domnul Iisus a putut să stea pe streașina Templului, în locul cel mai de sus al Casei, pentru că El este Fiul lui Dumnezeu și El este mai presus de toți. Toate lucrurile sunt prin El (1 Cor 8, 6). El este mai înainte de toate lucrurile și toate se țin prin El.
Pentru El nu era un păcat că era deasupra Templului și că Templul era sub picioarele Lui. Dar pentru noi, care am ajunge în starea aceasta să ne urcăm pe Templu, să călcăm adică pe sfințenia Lui, să disprețuim tot ce s-a adunat în Templu, punând totul sub picioarele noastre, e prea de tot, e un păcat foarte greu. E hulă împotriva Duhului Sfânt, Care a cârmuit, Care a dat viață lucrurilor făcute în Casa Domnului, după Cuvântul lui Dumnezeu.
Și numai cine ajunge, dus de diavolul, deasupra Casei Domnului, socotindu-se mai presus de ea, mai presus chiar ca Hristos, Care este Capul Bisericii, acela pleacă - și e mai bine că pleacă.
Noi, cei din Oastea Domnului Iisus, nu plecăm; noi rămânem aici, aici în locul nostru. Aceasta e Biserica neamului nostru; ea s-a născut sufletește, o dată cu formarea lui ca popor. Așa li s-a dat strămoșilor noștri învățătura și credința și așa au fost păstrate până la noi. Ne luptăm să o ținem curată această credință. S-o trăim așa cum au trăit-o înaintașii noștri sfinți. Biserica este Casa Domnului și El este prezent în ea.
Și dacă El este aicea, este mântuire, pentru că El este Mântuirea lui Dumnezeu pe care El a pregătit-o să fie înaintea tuturor popoarelor (Lc 2, 30-31).
Unde este El, acolo e mântuirea.
Dacă Iisus, copil fiind, la 12 ani, mărturisește că Templul este Casa Tatălui Său, cu cât mai mult când era acum bărbat la 30 de ani a luptat ca Templul, Casa Tatălui, să fie curat, scoțând afară pe acei ce făceau negoț în el (Mat 21, 12).
Domnul Iisus învăța norodul în Templu.
Pentru ei, Iisus era „omul acesta”; ei nu vedeau în El pe Hristos, Fiului lui Dumnezeu. Numai prin descoperire dumnezeiască putem cunoaște că Iisus este Fiul lui Dumnezeu.
În vremea noastră, la fel, oamenii zic despre Domnul că este așa sau așa.
Dar noi spunem despre El, prin descoperirea Tatălui, așa ca Sfântul Petru și mărturisim că El este Mântuitorul rânduit de Tatăl pentru noi, că oricine crede în El este iertat prin El de toate lucrurile rele pe care le-a făcut (Fapte 13, 38-40).
Să tragem învățătură:
Cuvântul Domnului este între noi, mereu îl auzim vestit de aleșii Lui.
Suntem îndemnați, suntem chemați la întoarcere de la păcat la Dumnezeu, la ascultare, la smerenie, la statornicie.
Chiar întorși la Dumnezeu, unii nu vrem să ascultăm.
Avem capul nostru, avem voința noastră și nu mergem curat cu frații, umblăm după voia noastră fie la păcat, fie suntem nestatornici în învățătură.
După repetate înștiințări, Domnul nu ne mai răspunde.
Duhul Lui Se îndepărtează de noi.
Și atunci un alt duh vine peste noi, dar nu să ne cârmuiască în tot adevărul, ci pentru a ne chinui ca pe Saul.
Credința în Domnul Iisus urmată de ascultare aduce pace și bucurie în inimă (Rom 15, 13). [Face] inima plină de pace și bucurie.
Aceasta e starea normală a celui credincios, în Templul, în Casa Domnului.
Având pace, nu se mai tulbură nici de primejdii, nici de amenințări, nici de ademenirile duhurilor înșelătoare.
Având bucuria care vine de la Duhul Sfânt, petrece în această stare cerească de părtășie cu Domnul și Mântuitorul Său; și apoi ce i-ar mai lipsi lui?
Domnul îi răspunde prin orice stare ar fi să treacă.
Și răspunde în duhul lui cu încredere, nădejde, siguranță; îi răspunde în sufletului lui cu cântări prin care sufletul își găsește odihna și mântuirea în Dumnezeu.
Îi răspunde în cugetul lui, liniștindu-l și făcând liniște înlăuntrul lui, pentru că este statornic în credință, în evlavie și în smerenie.
O, cum ne-a răspuns El de atâtea ori în durerile noastre, în strâmtorările noastre pentru El, în adunările noastre, dându-ne cuvântul de care aveam nevoie atunci, călăuzindu-ne în situații grele, mângâindu-ne în necazurile noastre! Pentru că El trăiește, și noi trăim prin El, în Casa Lui și în adunarea noastră.
Dar Domnul le spune celor neascultători: „Ce am împotriva ta este că ți-ai părăsit dragostea dintâi. Adu-ți aminte de unde ai căzut, pocăiește-te și întoarce-te la faptele tale dintâi. Altfel, voi veni la tine și-ți voi lua sfeșnicul din locul lui, dacă nu te pocăiești” (Apoc 2, 4-5).
Dragostea dintâi. Dragostea ascultării față de Dumnezeu, de Casa Lui și de Cuvântul Lui.
Dragostea față de frați.
Dragostea față de aproapele.
Să ne întoarcem la început, să vedem cum era această dragoste, cu multele ei fețe.
Vorbele, oricât de frumoase ar fi ele, nu pot ține locul faptelor. În locul pocăinței, unii pun botezul, sabatul, vorbirea în limbi; iar în locul întoarcerii, ei pun plecarea în altă parte, sub alt nume, sub alt steag.
În locul întoarcerii, după cădere, ei se duc; nu revin la dragostea dintâi, la faptele dintâi. Și atunci Domnul spune: „Voi veni la tine și-ți voi lua sfeșnicul din locul lui; și aceasta, dacă nu te pocăiești”.
Sunt lucrări pe care le face Tatăl.
Sunt lucrări pe care le face Fiul.
Sunt lucrări pe care le face Duhul Sfânt.
Tatăl taie mlădițele care nu aduc rod.
Tatăl sădește și nimeni nu poate smulge.
Fiul deschide și nimeni nu poate închide.
Domnul Iisus spunea Cuvântul Tatălui Său.
Tatăl L-a trimis pe El și I-a dat Cuvântul Său.
Domnul Iisus i-a trimis pe Sfinții Apostoli și le-a dat Cuvântul Său.
Duhul Sfânt învață toate lucrurile pe ucenicii Domnului și le aduce aminte de tot ce a spus Domnul (Ioan 14, 26).
Ei nu aveau voie să vorbească altceva, decât numai ce le-a dat Domnul prin Duhul Său, Care avea să le aducă aminte de tot ce a vorbit El.
Ei au mărturisit așa și, prin Cuvântul vestit de ei, a luat ființă Biserica.
Biserica a primit de la ei Cuvântul pe care apoi trebuie să-l vestească „același” până la venirea Domnului.
Deci nu este permisă schimbarea învățăturii.
Aceasta nu este ascultare.
Cine schimbă această învățătură de la început nu este trimis de Domnul și nu este călăuzit prin Duhul Sfânt.
Cuvântul vestit la început poruncea ascultare statornică prin orice stare ar trebui să treci (2 Tes 2, 15).
Apostolii au spus așa cum au primit.
Și acum un cuvânt, ca să-i cunoaștem pe acei care vin la noi și ne aduc o învățătură.
Cine ne aduce această învățătură, cum am primit la Oastea Domnului, e trimis de Domnul pentru noi.
Cine vorbește despre un alt botez, acela e trimis de un duh sectar.
Cine vorbește despre vorbirea în limbi ca și condiție [și dovadă] că ai Duhul Sfânt, e trimis de duhul străin.
Cine ne vorbește despre Sabat e trimis de duhul dezbinării.
Cine spune că sunt bune băuturile alcoolice e trimis de un duh de beție.
Cine aprobă glumele și vorbirile ușuratice e trimis de un duh necurat.
Cine spune că petrecerile și jocurile de orice fel sunt bune e trimis de un duh lumesc.
Cine ne spune să ieșim din Biserică e trimis de diavolul, care a mers și la Domnul Iisus.
Cine ne spune să iubim lumea și lucrurile din ea e trimis de diavolul, care a venit și la Domnul Iisus și I-a arătat toate împărățiile și slava lor.
Cine vrea mereu semne și minuni e însuflețit de duhul acelui neam viclean și curvar (Mat 12, 38-40).
Cine spune că sunt bune jocurile de noroc e condus de un duh iubitor de bani.
Cine vorbește împotriva stăpânirilor rânduite de Dumnezeu e condus de un duh de împotrivire.
Cine strânge lucruri pământești peste trebuințele lui e condus de un duh de lăcomie.
Deci fiecare care e trimis de cineva vorbește așa cum l-a învățat acela care l-a trimis pe el.
Așa-i vom cunoaște pe toți acei care vin în Numele Domnului Iisus, dar pe care nu El i-a trimis, ci duhurile acelea rele de care am pomenit mai sus.
Să ne rugăm Domnului să ne dea darul deosebirii duhurilor, ca să putem cunoaște pe fiecare când vine și pretinde că învățătura lui e cea dreaptă. Și astfel să fim izbăviți de a cădea în cursa lor, primejduindu-ne mântuirea. Amin.
Slăvit să fie Domnul!