Omul născut din femeie are viața scurtă, dar plină^* de necazuri.

Se naște^* și e tăiat ca o floare; fuge și piere ca o umbră.

Și asupra lui^* ai Tu ochiul deschis! Și pe mine mă tragi^** la judecată cu Tine!

Cum ar putea^* să iasă dintr-o ființă necurată un om curat? Nu poate să iasă niciunul.

Dacă^* zilele lui sunt hotărâte, dacă i-ai numărat lunile, dacă i-ai însemnat hotarul pe care nu-l va putea trece,

întoarce-Ți^* măcar privirile de la el și dă-i răgaz, să aibă măcar bucuria pe care o are simbriașul^** la sfârșitul zilei.

Un copac și tot are nădejde, căci, când este tăiat^*, odrăslește din nou și iar dă lăstari.

Când i-a îmbătrânit rădăcina în pământ, când îi piere trunchiul în țărână,

înverzește iarăși de mirosul apei și dă ramuri de parcă ar fi sădit din nou.

Dar omul, când moare, rămâne întins. Omul, când își dă sufletul, unde mai este?

Cum pier apele din lacuri și cum seacă și se usucă râurile,

așa se culcă și omul și nu se mai scoală; cât^* vor fi cerurile, nu se mai deșteaptă și nu se mai scoală din somnul lui.

Ah, de m-ai ascunde în Locuința morților, de m-ai acoperi până-Ți va trece mânia și de mi-ai rândui o vreme când Îți vei aduce iarăși aminte de mine!

Dacă omul, odată mort, ar putea să mai învieze, aș^* mai trage nădejde în tot timpul suferințelor mele, până^** mi se va schimba starea în care mă găsesc.

Atunci m-ai^* chema și Ți-aș răspunde și Ți-ar fi dor de făptura mâinilor Tale.

Dar astăzi îmi numeri^* pașii, ai ochiul asupra păcatelor mele;

călcările mele de lege^* sunt pecetluite într-un mănunchi și născocești fărădelegi în sarcina mea.

Cum se prăbușește muntele și piere, cum piere stânca din locul ei,

cum este mâncată piatra de ape și cum este luat pământul de râu, așa nimicești Tu nădejdea omului.

Îl urmărești întruna și se duce; Îi schimonosești fața și apoi îi dai drumul.

De ajung fiii lui la cinste, el^* nu știe nimic; de sunt înjosiți, habar n-are.

Numai pentru el simte durere în trupul lui, numai pentru el simte întristare în sufletul lui.”