Omul născut din femeie are viaţa scurtă, dar plină^* de necazuri.

Se naşte^* şi e tăiat ca o floare; fuge şi piere ca o umbră.

Şi asupra lui^* ai Tu ochiul deschis! Şi pe mine mă tragi^** la judecată cu Tine!

Cum ar putea^* să iasă dintr-o fiinţă necurată un om curat? Nu poate să iasă niciunul.

Dacă^* zilele lui sunt hotărâte, dacă i-ai numărat lunile, dacă i-ai însemnat hotarul pe care nu-l va putea trece,

întoarce-Ţi^* măcar privirile de la el şi dă-i răgaz, să aibă măcar bucuria pe care o are simbriaşul^** la sfârşitul zilei.

Un copac şi tot are nădejde, căci, când este tăiat^*, odrăsleşte din nou şi iar dă lăstari.

Când i-a îmbătrânit rădăcina în pământ, când îi piere trunchiul în ţărână,

înverzeşte iarăşi de mirosul apei şi dă ramuri de parcă ar fi sădit din nou.

Dar omul, când moare, rămâne întins. Omul, când îşi dă sufletul, unde mai este?

Cum pier apele din lacuri şi cum seacă şi se usucă râurile,

aşa se culcă şi omul şi nu se mai scoală; cât^* vor fi cerurile, nu se mai deşteaptă şi nu se mai scoală din somnul lui.

Ah, de m-ai ascunde în Locuinţa morţilor, de m-ai acoperi până-Ţi va trece mânia şi de mi-ai rândui o vreme când Îţi vei aduce iarăşi aminte de mine!

Dacă omul, odată mort, ar putea să mai învieze, aş^* mai trage nădejde în tot timpul suferinţelor mele, până^** mi se va schimba starea în care mă găsesc.

Atunci m-ai^* chema şi Ţi-aş răspunde şi Ţi-ar fi dor de făptura mâinilor Tale.

Dar astăzi îmi numeri^* paşii, ai ochiul asupra păcatelor mele;

călcările mele de lege^* sunt pecetluite într-un mănunchi şi născoceşti fărădelegi în sarcina mea.

Cum se prăbuşeşte muntele şi piere, cum piere stânca din locul ei,

cum este mâncată piatra de ape şi cum este luat pământul de râu, aşa nimiceşti Tu nădejdea omului.

Îl urmăreşti întruna şi se duce; Îi schimonoseşti faţa şi apoi îi dai drumul.

De ajung fiii lui la cinste, el^* nu ştie nimic; de sunt înjosiţi, habar n-are.

Numai pentru el simte durere în trupul lui, numai pentru el simte întristare în sufletul lui.”